001. Munţii au fost totdeauna azilul libertăţii popoarelor asuprite.
002. Acest loc se părea din vechime menit pentru a fi teatrul unui evenimânt mare.
003. În sfârşit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor.
004. Negreşit trebuia săi vie şi lui rândul odată şiodată.
005. Domnul Stavrache face tot ce poate ca săndatoreze pe bavii tineri.
006. Hangiul ascultă mai bine, cântecul străluceşte din ce în ce mai tare.
007. Până să se ridice hangiul întrun cot, îl răstigniră jos.
008. Când eu începusem a umbla la şcoală, Huţu era printre băieţii de care îmi era frică.
009. Neli era cea mai mare şi avea obiceiul să sară peste bănci.
010. Era dar cu putinţă ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani, alţii să citească astăzi.
011. Aşa se obişnuieşte la noi, la românii ortodocşi, fiindcă eu sunt ortodox şi băiatul meu de asemenea.
012. Un argat îmi ia calul în primire săi dea grăunţe la grajd.
013. Pesemne om fi căutat mult chibriturile, că ţilindrul lămpii se răcise de tot.
014. Am îndemnat calul care sempletecea, parcă băuse şi el.
015. A intrat şi el în odaie şi a mers să se culce cuminte sub pat.
016. Un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută.
017. Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părţi, de dealuri păduroase.
018. Mulţimea se dă întro parte făcând un loc larg împrejurul lui.
019. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal.
020. Un moment, se opri înecat de această impresie.
021. Unealta, învârtinduse mereu, creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi mai mare.
022. El îşi făcu loc să treacă, dând cu linişte lumea la o parte.
023. Gândind astfel, cum a picat în Bucureşti, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc.
024. Trei zile cu soare şi trei nopţi pe lună, am mers tot drept înainte fără nici o supărare.
025. Sa prefăcut azi, sa prefăcut mâne, pânanceput chiar să crează.
026. Totodată, sa luat cu binişorul pe lângă el, anceput săl mângâie şi săl mâglisească.
027. Fireşte că dacă iai da de leac, degeaba nare săţi fie.
028. Iar bietul vodă anceput să se bată cu pumniin fes, pe câtă vreme copila tot mai tare ţipa.
029. Zicând acestea, Dardarot ia tras un picior după obicei şi la trimis să se culce.
030. Mult sa ostenit părintele Trandafir în tinereţea lui.
031. Apa rămâne însă pe vale, formând multe locuri de adăpost pentru neamul broscăresc.
032. Oamenii aveau câte ceva, iară de unde este poţi lua.
033. Nu era om în sat asupra căruia să nu fi descărcat întreaga sa învăţătură.
034. Destul că le aflăm totdeauna ca umbra şi lumina, una lângă alta.
035. Înainte de Rusalii începură însă nişte ploi, care părea că nu vor mai înceta.
036. Aşa însă rămâne învelişul, din care trebuieşte să urmăm la cele ce nu vedem.
037. Din vale vine, abia târânduse, un câine flocan, pe mijlocul uliţei.
038. Dar el nare pe nimeni decât pe bietul acesta de câine, care piere de foame.
039. Şi de câte ori vedea pe Scormon, glasul răsuna în sufletul ei, şi în răsunetul glasului se ivea frica.
040. Patruzeci şi şase de berbeci, o sută şaizeci şi două de mioare şi optzeci de miei.
041. Nui vorbă, răi sunt oamenii, încât mai răi nici nar putea să fie.
042. Fecior şi tată, când calcă, puntea le scârţâie sub picioare.
043. E mult de atunci, şi de atunci Marta na mai fost singură cu Miron.
044. De când am auzit însă că în adevăr te măriţi, mă cuprind gânduri nebune şi umblu pribeag prin lume.
045. Numi pune foc în creştetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărâm tot cemi cade în vedere.
046. Femeile nu se mai putură stăpâni şi începură să bufnească.
047. Şedea şi iarăşi şedea ceasuri întregi, fără ca să poată ieşi la capăt cu gândurile sale.
048. Îndată dar ce lea venit vestea, ei sau pornit la vale.
049. Aici nu te cunoaşte nimeni şi nimeni nu te bagă în seamă.
050. Se dăduse de gol, se făcuse de ruşine, îşi arătase slăbiciunea.
051. Culcat apoi în uşa grajdului, cu capul pe prag, el în curând începu a zâmbi prin vis.
052. Simina ar fi voit cu toate aceste să fie singură, ca să poată plânge.
053. Ieşind în calea celor sosiţi, el trecu o dată cu privirea peste oameni şi ochii lui se opriră la dânsa.
054. Şofron stete o clipă ruşinat, apoi coborî scara şi puse sacul jos.
055. Nu ştie omul care o săi fie gândul de mâne, grăi flăcăul turburat.
056. Acesta era obiceiul lui când îi venea vreun gând bun.
057. Aştepta şi el, dar aştepta ca omul care ştie că nu în zadar aşteaptă, şi are timp să aştepte.
058. Bujor spune minciuni, trei zile şi trei nopţi el nu ar sfârşi.
059. Dar tot ar fi mai bine să nuţi pierzi tu vremea pe aici pe la fete.
060. Badea Mitru ştie că celelalte două slugi, nui fac pe jumătate treaba pe care io face Bujor singur.
061. Totdeauna gândul, în urmă, îi părea fără denţeles.
062. Războiul şi ghergheful sunt două câmpuri pe care nu ştie răsfira florile ca Ileana.
063. Îi părea că războiul ţese de sine, că iţele joacă şi nu vedea firele cum se cade.
064. Abia puţin se vede, înspre răsărit, vestea zilei, o lumină ascunsă în întunerec.
065. A mai cules apoi flori din grădina pe care a fost sădito Marta la ferestre.
066. După prânz oamenii mai stau de vorbă, apoi se duc la vecernie.
067. Când umbrele se împreunară în amurgul serii, Ileana se ridică de pe piatră.
068. Dar tot mai încet sună fluierul, până când el se sfârşi întro duioasă şoptire.
069. În vreme ce tinerii petreceau la cruce, bătrânii steteau de vorbă.
070. Fiecare ştia să povestească despre câte un rămăşag, pe care la câştigat de la cutare şi cutare.
071. Nici Stan na gândit încă la asemenea lucru şi era cam supărat cau gândit alţii.
072. Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite.
073. Iar Ghiţă voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara cu noroc, pentru căi mergea bine.
074. Întrun târziu, Ana îşi ridică capul şi privi îndrăzneaţă la el.
075. Altfel, locul e minunat, cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fără ca săl zăreşti.
076. Dacă voiai să te înţelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă.
077. Lui Ghiţă îi părea totdeauna bine când Lică venea fără de veste la cârciumă.
078. Şi cu cât se apropia ziua lui Sfântul Dimitrie, drumul era cu atât mai umblat.
079. Tulburarea îi crescu când Lică îi sărută nevasta şi îi aruncă vorba despre slujnică.
080. Dar pe când se întărea în această hotărâre, el era singur şi părăsit.
081. Acum nici vorbă nu mai putea fi ca el să se ducă, căci o ar fi neliniştit pe ea şi mai tare.
082. Deodată el tresări ca deşteptat printrun gând, carei luminează tot capul.
083. Pintea spusese adevărul când zisese că bănuieşte pe toată lumea.
084. Acum, când simt că pentru mine e mai bine aşa, nu mai stau la îndoială, ci plec cu părere de bine.
085. Foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă, şişi aşează pe dânsele capul, carei arde tare.
086. La tactul de mai sus al poştii, se întâmplase peste noapte, o călcare cu omor în hanul unui jidov.
087. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna şii stinse mişcarea.
088. Şi la această închipuire, el îşi muşcă buza de jos, cuprins deo nepomenită dezolare.
089. La aşa stare, trebuia, senţelege, să se oprească ochii tâlharilor.
090. După ce au băut binişor, se aştern unul lângă altul, ticsiţi, în cele două odăi mai mari ale hanului.
091. Preotul Iancu sa aşezat pe un scaun în mijlocul odăiţii.
092. A doua zi sa dus la biserică, şi a aprins lumânări pentru sufletele morţilor.
093. În adevăr nişte militari, o companie care urcă la deal în marş de paradă.
094. Fata a lăsat covrigul şi a pus mâna la obrazul încălzit.
095. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie.
096. Dar gura satului prea face dintrun ţânţar un armăsar.
097. Miron privi câtva timp în faţa ei, îi apucă după aceea mâna şi grăi.
098. Era vremea frumoasă şi se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte.
099. Acum nu mai rămânea îndoială, că lucrul se poate pune la cale.
100. Făcând pregătirile, Safta şi întreaga ei casă se aflau în o veselă mişcare.
101. Încetul cu încetul, faţa lui se umplu de o liniştită asprime.
102. Numai acum ajunsese aşi da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dânsul.
103. Mihu privi zâmbind la ele, îşi clătină încet capul şi înaintă mai departe.
104. Casa lui Mihu era tristă şi mâhnită, tinereţea şi darul veseliei pieriseră din ea.
105. Este oare minune dacă în urma acestora, sărăcenenii sau făcut cu vremea cei mai leneşi oameni.
106. Omul harnic mănâncă piatră, scoate caş din apă de baltă, şi seceră fir de grâu unde au crescut cucute.
107. Când sosi acasă de la episcopie, găsi pe preoteasa în pat.
108. În apropierea bisericii se află o casă pustie, numai după nume casă.
109. Zic oamenii că el niciodată na cântat mai frumos decât întrastă.
110. Era să plece când auzi uşa şi văzu pe mamăsa ieşind din casă.