id
stringclasses 3
values | html_content
stringclasses 3
values |
|---|---|
Mihai_Eminescu
|
<div><h1>Mihai Eminescu</h1>
<p>Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[9] A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[10][11] Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[12]</p>
<p>Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza sa conține și elemente sociologice.[12][13] Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu, este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[12][14] Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”.[15]</p>
<p>S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență, la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[16][17] La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[13][18] Tot în această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare.[19] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[20]</p>
<p>Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[21] Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[22] Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al liberalismului burghez.[22][23][24] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai vremii.[23][24]</p>
<p>Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie în iunie 1883.[25][26] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.[25][27][28] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur.[27][28][29] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și de aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul 1902.[30] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[31]</p>
<h2>Biografie</h2>
<h3>Familia</h3>
<p>Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo, în 1675, s-a născut un copil care, adult fiind, a fost poreclit Iminul,[32] iar fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut în 1705, care a fost hirotonit preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei Mitropoliei de la Carloviț.[33][34]</p>
<p>Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă. În urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj prin 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[34]</p>
<p>Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut în 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a însurat cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțește familia fiului său, Vasile, în Bucovina și se stinge la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[34]</p>
<p>Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut în 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[34][35] Vasile Iminovici a decedat în 20 februarie 1844.[35]</p>
<p>Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava,[36][37] a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi - scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sluger.[38]</p>
<p>Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătorie pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[39] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[40]</p>
<p>Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială,[41][42] iar în 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[43]</p>
<p>Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi.[44][45]</p>
<p>Primul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin în 30 noiembrie 1874.[46] Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[46] în 1884. Iorgu (n. 1844)[47] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845,[47] dar moare în copilărie.[44] Ilie (n. 1846)[47] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme.[48] Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[47] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și a avut doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După ea s-a născut, probabil în 1854, Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[46] Matei (n. 1856)[47] este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata regală română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.</p>
<h3>Data și locul nașterii</h3>
<p>În 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova.[49] Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849.[50] În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850,[51] iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849.[52] Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar ca loc al nașterii - Ipotești.[53] Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată - 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni,[54] iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:</p>
<p>Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate ca fiind 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului - data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[56][57]</p>
<p>Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți, în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama lui.[57][58]</p>
<h3>Copilăria</h3>
<p>Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi,[44] într-o totală libertate de mișcare și în contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[59] sau O, rămâi).</p>
<p>Nu se cunoaște unde face primele două clase primare.[45] Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al cincisprezecelea dintre cei 72 de elevi.[47][60] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director - pe Vasile Ilasievici.[60] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi.[52][59][61]</p>
<p>Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți,[59] liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal de la acea dată din Ducatul Bucovinei, care era din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Liceul se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Acesta era cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865 - cea dintâi istorie a literaturii române în texte. La Obergymnasium frecventează cursurile și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al unsprezecelea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător de creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul îl calificase în ambele semestre cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și pe ambele semestre la Johann Haiduk (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.</p>
<p>În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând în vacanța de Paști la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.</p>
<p>În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți, unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. În 5 octombrie 1864 Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.</p>
<p>În 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.</p>
<h3>Debutul în literatură</h3>
<p>1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. În 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub numele de Eminescu, fără a-l întreba pe autor, nefiind mulțumit de sufixul patronim slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul nume, fiind de acord că este mai potrivit.[1] La revista „Familia” a trimis 12 poezii: De-aș avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral.[62]</p>
<h3>Sufleor și copist</h3>
<p>Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere, prin contact direct, al poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești – un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)</p>
<p>A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866 a participat la adunarea anuală a ASTREI la Alba Iulia. În toamnă a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde l-a cunoscut pe Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.</p>
<p>În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația actorului Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în revista orădeană Familia, a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu) - toate rămase în manuscris - și a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).</p>
<p>Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale, precum pe Matei Millo, pe Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii această trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, care au fost publicate apoi în revista sa, Familia, din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor prin lume. Stabilit în București, Eminescu l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. Astfel că, în 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține apoi de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.</p>
<h3>Student la Viena</h3>
<p>Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează, ca „auditor extraordinar”, Facultatea de Filosofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești și, printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare. Se împrietenește cu Ioan Slavici, o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle și începe colaborarea la Convorbiri literare. Debutează ca publicist în ziarul românesc Albina, din Pesta (din 7/19 și 9/21 ianuarie) cu articolul O scriere critică, în care îi ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva lui Dimitrie Petrino.[63] Apar primele semne ale „bolii".</p>
<p>Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filosofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.</p>
<p>În 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și la Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.</p>
<p>Împreună cu o delegație de studenți Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, retras în localitatea Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității vieneze. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.</p>
<p>Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.</p>
<p>În 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării dedicate lui Ștefan cel Mare. Printre tinerele talente participante activ la serbare s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.</p>
<p>În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. În 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate austriacă, în provincie.</p>
<p>1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.</p>
<h3>Student la Berlin</h3>
<p>În 18 decembrie 1872, s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese sau pe care și le notase să le urmeze erau foarte variate: din domeniul filosofiei, istoriei, economiei și dreptului.</p>
<p>În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.</p>
<p>În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874 a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Educațiunii i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial documentele din Königsberg pentru statul român. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.</p>
<p>Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași. Eminescu preda acum și lecții de logică la Institutul Academic în locul lui Xenopol pe lângă sarcinile de la bibliotecă. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi, în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția Agenției române din Berlin.</p>
<p>S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie Agenția română din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.</p>
<h3>Revenirea în România</h3>
<p>S-a reîntors în țară în 1874, stabilindu-se la Iași. A fost director al Bibliotecii Centrale Universitare, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus în societatea Junimea. Situația lui materială era nesigură și a avut necazuri în familie - când i-au murit mai mulți frați și, pe urmă, chiar și mama. Tot în această perioadă Eminescu s-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că poetul, plimbându-se adesea prin Grădina Copoului, s-ar fi atașat de un tei multisecular, arbore devenit, ulterior, celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[64]</p>
<p>În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale din gazeta oficială a primăriei Iașului, Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa din cartierul Țicău al Iașilor. Cu ocazia unui drum la București s-a împrietenit (amorezat) cu Mite Kremnitz, o doamnă de companie a reginei Elisabeta, cunoscută prin intermediul lui Maiorescu. Totuși, Veronica Micle a rămas iubirea vieții sale.</p>
<p>În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Educațiunii, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar pe 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii, a susținut o conferință pe care a tipărit-o ulterior în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.</p>
<p>În 26 mai a înaintat Ministerului Educațiunii un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și de alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin Decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Titu Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Educațiunii, Dimitrie Petrino a cerut ca Mihai Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ca atare, Ministerul a înaintat raportul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași.</p>
<p>În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui Dimitrie Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu în articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și de la școală din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din cartierul Păcurari, Iași. Pe data de 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.</p>
<p>În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar, în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către Dimitrie Petrino a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877 i-a comunicat lui Ioan Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat către același că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașiul și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.</p>
<p>În 6 august 1879 a murit profesorul universitar Ștefan Micle. Astfel, Veronica Micle, văduvă de acum, a venit la București și l-a rugat pe Eminescu să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut mai multe planuri de căsătorie - rămasă neîmplinită.</p>
<p>Într-o scrisoare din 1880 către sora sa, Henrieta Eminescu, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar, mai mult, sufletește. Din partea familiei sale a primit numai imputări, în special din partea tatălui său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție, să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație la nuntă. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. Atunci nu a publicat decât o singură poezie. Între timp a renunțat la orice gând de căsătorie cu Veronica Micle.</p>
<p>În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională ce i-a ruinat, însă, sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).</p>
<p>Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb, a citit în mai multe rânduri poemul său Luceafărul (tradus ulterior de Mite Kremnitz în limba germană) în cadrul ședințelor Junimii lui Titu Maiorescu. Este văzut deseori în casă la Maiorescu. Pe 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este "flancat" de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său gazetăresc polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.</p>
<p>În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește, în casa lui Titu Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.</p>
<h3>Moartea</h3>
<p>La București, în 23 iunie 1883, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu începea să dea semne de alienare mintală, iar, din 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.[65]</p>
<p>Titu Maiorescu a fost vizitat în 12 august de tatăl, Gheorghe Eminovici, și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut mai multe relații asupra pacientului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de două mii de lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu la tratament, în străinătate. Astfel, poetul a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat la sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.</p>
<p>În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l cerceteze cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat, într-o notă din 10 februarie, ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, fiind însoțit de amicul său Chibici.</p>
<p>În 7 martie, la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu), s-a sinucis[66] prin împușcare.</p>
<p>Mihai Eminescu s-a întors la București pe 27 martie, fiind primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita scriitorului Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.</p>
<p>În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură medicală la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii. La începutul lunii septembrie încă nu ajunsese la Iași.</p>
<p>În anul 1886 a fost menținut în serviciul Bibliotecii Centrale Universitare, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecare. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la Biblioteca Centrală Universitară și, în urma unui consult medical, este transportat la sanatoriul de la Mănăstirea Neamț.</p>
<p>În primăvara anului 1887 Mihai Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, unde a fost internat în spitalul local "Sfântul Spiridon". În timpul acesta, la Iași, s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a revenit la Iași pentru un consult de specialitate. Medicii au recomandat trimiterea pacientului la Viena și în localitatea Hall din Tirol, astfel că, pe 15 iulie, Eminescu era deja plecat spre destinațiile recomandate, însoțit de aspirantul în medicină Grigore Focșa. Pe 1 septembrie s-a întors de la Hall, din Tirol, la Botoșani, unde a stat la sora Henrieta, fiind luat sub îngrijirea doctorului Iszak. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie, la Botoșani, un spectacol de caritate în beneficiul bolnavului.</p>
<p>Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de o gramatică a limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Printr-o scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită manuscrisele de la Bibliotecă și cele rămase la București. Criticul însă nu a dat nici un răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție, din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului o pensie viageră de către stat. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Între timp, Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute la București. Astfel, din 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut o modestă reluare de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege cu privire la pensia viageră a trecut la Senat, unde era susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.</p>
<p>Mihai Eminescu a ajuns să fie internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București, după care a fost transferat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, concluzia raportului medical din 20 martie 1889 fiind următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[67][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie 1889 s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.</p>
<p>Moartea lui Mihai Eminescu a avut loc pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9[68] din București, după ce, la începutul anului, boala sa devenise tot mai violentă. Ziarul Românul anunța în ziua următoare la rubrica de știri: Eminescu nu mai este. Corpul neînsuflețit al poetului a fost depus în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba religioasă (Prohodul) și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători, o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școlii normale de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfânt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.</p>
<p>George Călinescu a scris despre moartea poetului:</p>
<p>Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.</p>
<h2>Personalitate</h2>
<p>Cea mai realistă analiză psihologică a lui Mihai Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale, care, după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. Părerea lui Caragiale era că trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu o reprezenta „un temperament de o excesivă neegalitate”.[70] Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[71]</p>
<p>Criticul literar Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți, dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, a publicat despre poezia lui Eminescu în două dintre articolele sale. Primul este Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), unde analiza doar câteva dintre poeziile publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului: Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii. Va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar, poate, documentul cel mai uman și cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite acesta în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Editura Socec (ediție princeps) în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileștilor, cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o admiratoare declarată a poetului, și cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", distincție refuzată totuși de poet din anumite motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui, care, de altfel, erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.[72]</p>
<p>În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente, greu stăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Un exemplu caracteristic al acestor crize este felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[73]</p>
<p>Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.</p>
<h2>Activitatea literară</h2>
<h2>Activitatea de jurnalist politic</h2>
<p>Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, fiind nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. O parte din articolele publicate de Eminescu în Curierul de Iași au fost tipărite de Ion Scurtu în antologia sa M. Eminescu, Scrieri politice și literare, vol. I (1905).[74] La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.</p>
<p>Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.</p>
<p>Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:</p>
<p>De aceea, o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [77]</p>
<p>Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și a proclamării regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale, el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.</p>
<p>Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privința opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori” și că „Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care își exprima opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenței naționale și formarea României Mari”.[78]</p>
<h2>Receptarea operei eminesciene</h2>
<p>Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima - cea antumă - a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, iar criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate și din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.</p>
<p>După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, iar în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele fiind poezia „Împărat și proletar", iar opera lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari precum Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.[79]</p>
<p>Un moment semnificativ al contestării poetului (de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe sau studentul Marius Chivu) l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești, dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.[80]</p>
<h3>Traduceri</h3>
<p>Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat, de asemenea, traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.[81]</p>
<h2>Mihai Eminescu în conștiința publică</h2>
<p>Mihai Eminescu, considerat după moarte poetul național al României, a rămas în conștiința publică prin scrierile publicate antum și postum, prin adaptarea operei sale în teatru, muzică și film sau prin omagierea în numismatică și filatelie.</p>
<p>Numeroase mituri sau teorii ale conspirației au fost propagate despre viața și moartea lui Eminescu. Printre ele se numără teoria asasinării sale de către agenți ai Austro-Ungariei cu ajutorul prietenului și colaboratorului său, Titu Maiorescu.[28][29]</p>
<h3>În muzică</h3>
<h3>Teatru și film</h3>
<ul>
<li>Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docu-dramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).</li>
<li>Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).</li>
</ul>
<p>În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.</p>
<h3>Filatelie</h3>
<ul>
<li>Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care și Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani (era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea scrisorilor simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.</li>
<li>Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu. Marca poștală are valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești. Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.</li>
<li>În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o nouă marcă poștală ce reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.</li>
<li>Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000, a fost emisă, de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la naștere.</li>
</ul>
<ul>
<li>Marcă poștală, cu valoarea nominală de 11 lei, emisă de Republica Populară Română (1950)</li>
<li>Marcă poștală românească (1958)</li>
<li>Marcă din Republica Socialistă România (1989)</li>
<li>Marcă poștală din Republica Moldova (1996)</li>
<li>Mărci poștale românești (2000)</li>
<li>Marcă poștală românească înfățișându-i pe Mihai Eminescu și pe Veronica Micle (2020)</li>
</ul>
<h3>Numismatică și notafilie</h3>
<p>Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost ilustrat portretul lui Mihai Eminescu:</p>
<ol>
<li>bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;</li>
<li>bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;</li>
<li>bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;</li>
<li>bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.</li>
</ol>
<p>Totodată, chipul lui Eminescu apare pe monede emise în Uniunea Sovietică (din care făcea parte atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească), în Republica Moldova și în România. Acestea sunt:</p>
<ul>
<li>O monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, cu chipul lui Mihai Eminescu gravat.[82][83] Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.[83]</li>
<li>O monedă de argint, de calitate proof, care are gravată efigia lui Mihai Eminescu, emisă în anul 2000 de Banca Națională a Moldovei.</li>
<li>La 8 ianuarie 2016, Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.[84]</li>
</ul>
<ul>
<li>Bancnotă cu valoarea nominală de 1.000 ROL, emisă în 1998 (avers)</li>
<li>Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de RON, emisă de Banca Națională a României în 2005 (avers)</li>
<li>Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de URSS (1989), pentru a celebra centenarul Eminescu[82] (revers).</li>
</ul>
<h3>Clădiri</h3>
<p>Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.[85][86]</p>
<h2>Portrete</h2>
<p>În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, e cel mai cunoscut și pe baza lui s-a construit și mitul geniului. Se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Conform altei versiuni, acest portret ar fi fost realizat în anul 1869 în Piața Sf. Wenceslas din Praga, atunci când Eminescu avea 19 ani, de către fotograful ceh Jan Tomáš.[87]</p>
<p>Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878 - realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885 - realizat de Nestor Heck la Iași, altul de Jean Bielig, realizat în 1887, și după care s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[88]</p>
<ul>
<li>1869</li>
<li>1878</li>
<li>1885</li>
<li>1887</li>
</ul>
<h2>Sculpturi ale poetului</h2>
<ul>
<li>Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din bronz cu chipul scriitorului Teodor V. Ștefanelli</li>
<li>Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief în bronz cu chipul poetului Vasile Bumbac</li>
<li>Statuia lui Mihai Eminescu din Iași</li>
<li>Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iași. Operă de Ion Mateescu.</li>
<li>Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Cernăuți</li>
<li>Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău</li>
<li>Statuia lui Mihai Eminescu în Scuarul Român din Montréal</li>
<li>Bustul lui Mihai Eminescu din Reghin</li>
<li>Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Recanati</li>
</ul>
<h2>Fragmente audio</h2>
<h2>Note</h2>
<ol>
<li>^ a b Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.84-86</li>
<li>^ a b Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015</li>
<li>^ Encyclopædia Britannica Online, accesat în 24 octombrie 2018</li>
<li>^ a b regionální databáze Knihovny města Olomouce, accesat în 26 septembrie 2024</li>
<li>^ Gran Enciclopèdia Catalana, accesat în 24 octombrie 2018</li>
<li>^ The Fine Art Archive, accesat în 1 aprilie 2021</li>
<li>^ CONOR.SI[*] Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)</li>
<li>^ Mihai Eminescu (1850-1889) (în engleză), Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015</li>
<li>^ Mihai Eminescu - accesat 11.01.09</li>
<li>^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Stiințifică și enciclopedică, București, 1986</li>
<li>^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1986</li>
<li>^ a b c Călinescu, G. Istoria literaturii române, p.163-172</li>
<li>^ a b Călinescu, G. Istoria literaturii române, p.161</li>
<li>^ Boia, L. Mihai Eminescu, românul absolut p.21</li>
<li>^ „Mihail Eminescu (Romanian poet)”, Encyclopedia Britannica, 11 ianuarie 2023, accesat în 26 februarie 2023</li>
<li>^ titlul original din revista Familia a fost DE-ASIU AVÉ - cf. Academia Republicii Socialiste România, Istoria literaturii române, Epoca marilor clasici, III, București, 1973, p. 165</li>
<li>^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.45, 58</li>
<li>^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.138</li>
<li>^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.160-161</li>
<li>^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.176</li>
<li>^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.196</li>
<li>^ a b Călinescu, G. Istoria literaturii române, p.162-163</li>
<li>^ a b Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.279-285</li>
<li>^ a b Elie, Wiesel (2004). Raport Final. Polirom. pp. 24–25, 44. ISBN 973-681-990-6.</li>
<li>^ a b CONSTANTINESCU, N. M. Bolile lui Eminescu-adevăr și mistificare (Eminescu’s illnesses–between truth and mystification).</li>
<li>^ Ion Nica, Mihai Eminescu. Structura somato-psihică, Ed. Eminescu, București, 1972.</li>
<li>^ a b Neghina, Raul; Neghina, Adriana M (1 martie 2011), „Medical Controversies and Dilemmas in Discussions about the Illness and Death of Mihai Eminescu (1850–1889), Romania's National Poet”, Medical Problems of Performing Artists (în engleză), 26 (1), pp. 44–50, doi:10.21091/mppa.2011.1007, ISSN 0885-1158, accesat în 15 ianuarie 2022</li>
<li>^ a b c Boia, Lucian (2015). Mihai Eminescu, românul absolut. Humanitas. p. 193. ISBN 978-973-50-5043-6.</li>
<li>^ a b Eugen Simion, ed. (2014). Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor. Fundația Națională pentru Știință și Artă. ISBN 978-606-555-129-9.</li>
<li>^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor Arhivat în 21 mai 2007, la Wayback Machine. - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09</li>
<li>^ „15 ianuarie, ziua lui Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale. 171 de ani de la nașterea poetului”. www.digi24.ro. Accesat în 14 ianuarie 2022.</li>
<li>^ Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Cartea românească, 1989, p. 201</li>
<li>^ Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 7</li>
<li>^ a b c d Dan Stănescu. „Neamul și numele lui Eminescu. Originile, Confluențe literare, 10 ianuarie 2014”.</li>
<li>^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 16</li>
<li>^ Eminescu comemorativ, Album artistic-literar, întocmit de Octav Minar, Iași, 1909</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 321</li>
<li>^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 30</li>
<li>^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 31</li>
<li>^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18-19</li>
<li>^ Dr. V. Branisce, Izvodul de zestre al părinților lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 44-48</li>
<li>^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 20</li>
<li>^ Omagiu lui Mihai Eminescu, Comitetul Comemorării, Galați, București, 1909</li>
<li>^ a b c Călinescu, Istoria literaturii..., p. 25</li>
<li>^ a b Dicționarul literaturii... , p. 322</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 159</li>
<li>^ a b c d e f Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 8</li>
<li>^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 53</li>
<li>^ Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), Revista olteană, II, 1889, p. 85-100</li>
<li>^ C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, Adevărul literar și artistic, IV, nr. 217, 1 februarie 1925</li>
<li>^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 43</li>
<li>^ a b Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903</li>
<li>^ I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V, 1934</li>
<li>^ Mihail Eminescu, Diverse cu o prefață de I. L. Caragiale, Biblioteca Academiei Române, I. 102021</li>
<li>^ Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M. E., București, „L. Alcalay”, Biblioteca Academiei Române, I. 101830</li>
<li>^ Corneliu Botez, Unde s-a născut poetul Eminescu?, în Mihail Eminescu - Literatură, Iași, 1904, p. 76-78 și Ateneul, Botoșani, număr festiv, februarie 1904</li>
<li>^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 44</li>
<li>^ N. D. Giurescu, Când s-a născut Eminescu?, Convorbiri literare, 1892, p. 183-185</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 160</li>
<li>^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 60</li>
<li>^ Dr. V. Branisce, Două certificate școlare ale lui Mihai Eminescu, Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 241 - 248</li>
<li>^ Istoria literaturii române. Vol. III, București, 1973, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 526</li>
<li>^ Gh. Bulgăr, Eminescu. Coordonate istorice și stilistice ale operei. Junimea, Iași, 1980, pp. 9-10</li>
<li>^ Prof. dr. Mandache Leocov. Despre Teiul lui Eminescu. Comunicare publică, Grădina Copou. Înregistrare video (minutul 7:00), accesată în 28 noiembrie 2014 la http://www.dailymotion.com/video/x10va9e_mandache-leucov-despre-teiul-lui-mihai-eminescu-iasi_creation.</li>
<li>^ Nicolae Manolescu, „Boala și moartea lui Eminescu”, Adevărul, 28 iunie 2013</li>
<li>^ Academia Republicii Socialiste România, Istoria literaturii române, Epoca marilor clasici, III, București, 1973, p. 159</li>
<li>^ Eminescu și Teleormanul</li>
<li>^ „De ce mergem pe strada Plantelor? | Locuri de vizitat”. Arhivat din original la 18 septembrie 2014. Accesat în 23 ianuarie 2015.</li>
<li>^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (1932)</li>
<li>^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 148</li>
<li>^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147</li>
<li>^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 333</li>
<li>^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000 pag. 157</li>
<li>^ Ion Scurtu, M. Eminescu. Scrieri politice și literare. Manuscrise inedite și culegeri din ziare și reviste, Vol. I, (1870-1877). București, Minerva, 1905</li>
<li>^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985, vol. III, p. 44.</li>
<li>^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 301.</li>
<li>^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1985, p. 40.</li>
<li>^ Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România (2005), Raport final, Iași: Editura Polirom, pp. 26,44, ISBN 973-681-990-6</li>
<li>^ Manolescu, N. Istoria critică a literaturii române, p.378</li>
<li>^ „Poveștile „dilematicilor". Cezar Paul-Bădescu: Cazul Eminescu”. adevarul.ro. Accesat în 14 ianuarie 2022.</li>
<li>^ Andor Réthy, Eminescu költeményei magyarul (Poeziile lui Eminescu traduse în limba maghiară). În: Irodalmi évkönyv 1957 (= Almanah Literar 1957), Állami Irodalmi És Művészeti Kiadó, Bukarest, 1956, pag. 461-490.</li>
<li>^ a b Colecționarul Român, Numărul 3, duminică 02.04.2006, Personalități române peste hotare</li>
<li>^ a b Romanian coins, 1 rublă 1989 Eminescu</li>
<li>^ „Banca Națională a României, Monedă din argint dedicată împlinirii a 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista "Familia"”. Arhivat din original la 17 martie 2018. Accesat în 7 februarie 2016.</li>
<li>^ Biserica lui Eminescu, o ciudățenie în lumea ortodoxiei: sfinții au aureole negre, iar marele poet e pictat pe pereți, 13 august 2016, Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016</li>
<li>^ Sfinții cu aureole negre, care au atras ura rușilor. De ce sfinții pictați pe biserica de lângă casa lui Eminescu poartă doliu - secretul unei picturi unice în lume, 21 iunie 2015, Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016</li>
<li>^ Cine este autorul celei mai cunoscute fotografii a lui Eminescu?, www.historia.ro</li>
<li>^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945</li>
</ol>
<h2>Bibliografie</h2>
<ul>
<li>Călinescu, George (1998), Viața lui Mihai Eminescu, Chișinău: Editura Litera</li>
<li></li>
<li>Călinescu, George (1941), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă</li>
<li>Cioculescu, Șerban (1973), Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România</li>
<li>Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București: Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, 2008</li>
<li>Manolescu, Nicolae (2008). Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Paralela 45. ISBN 978-973-47-0359-3.</li>
<li>Boia, Lucian (2015). Eminescu, românul absolut. Humanitas. ISBN 978-973-50-5043-6.</li>
</ul>
<h3>Opere complete</h3>
<ul>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1939</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la Kamadeva, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de Perpesiccius, București, Editura Academiei Române R.P.R., 1952</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și moloz- Addenda și corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspirație folclorică, Lirica populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții și moloz. Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză literară, Dicționarul de rime, studiu introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887-15 februarie 1890, Timpul, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, 1989</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Hurmuzaki. Rötscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1993</li>
<li>Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989</li>
</ul>
<p>La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ediție de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom, 2000.</p>
<h3>Biografii</h3>
<ul>
<li>George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945</li>
<li>Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București,1968</li>
<li>Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983</li>
<li>Ilina Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2008</li>
</ul>
<h3>Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947</h3>
<ul>
<li>Titu Maiorescu, Critice, 1892</li>
<li>Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930</li>
<li>G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932</li>
<li>G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936</li>
<li>D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936</li>
<li>G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,</li>
<li>T. Arghezi, Eminescu, 1943</li>
<li>D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943</li>
<li>E. Lovinescu, Eminesciana</li>
</ul>
<h3>Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective</h3>
<ul>
<li>Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978, 176 p.</li>
<li>Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura Minerva, 1971</li>
<li>Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Junimea, Iași, 1975, 264 p.</li>
<li>Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și psihologia romantismului, Cu o prefață de C. Rădulescu-Motru, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București, 1936;</li>
<li>Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București;</li>
<li>Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943</li>
<li>G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și reed, Editura Minerva</li>
<li>G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea, Iași, 1979, 192 p.</li>
<li>Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964</li>
<li>Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962</li>
<li>Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998</li>
<li>Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1972, 356 p.</li>
<li>Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963</li>
<li>Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație</li>
<li>Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București, 1986, 292 p.</li>
<li>László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR, București, 1964, 473 p.</li>
<li>Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963;</li>
<li>Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Traducere de Gh. Bulgăr și Gabriel Pîrvan, Editura Junimea, Iași, 1977, 608 p.</li>
<li>G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974, 384 p.</li>
<li>Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română, Traducere, prefață și indice de autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași, 1979, 328 p.</li>
<li>D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura Eminescu, București, 1983, 488 p.</li>
<li>Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992, 384 p., reeditare în 2003</li>
<li>Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971</li>
<li>Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D. Panaitescu, Editura Junimea, Iași, 1983, 664 p.</li>
<li>Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Minerva, 1972</li>
<li>Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile, Cartea Românească, București, 1989, 228 p. ISBN 973-23-0101-5</li>
<li>Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964</li>
<li>Alex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura ALLFA, București 2017. ISBN 978-606-783-069-9</li>
<li>Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972</li>
<li>Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965</li>
<li>Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.</li>
<li>Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.</li>
<li>Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași, 1970, 184 p.</li>
<li>Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor Vianu, Editura Academiei, București, 1968</li>
</ul>
<h2>Legături externe</h2>
<ul>
<li></li>
<li>Lucrări referitoare la Mihai Eminescu aflate la Wikisursă</li>
<li>Citate legate de Mihai Eminescu la Wikicitat</li>
<li>Materiale media legate de Mihai Eminescu la Wikimedia Commons</li>
<li>de Mihai Eminescu în Catalogul Bibliotecii Naționale a Germaniei (Informații despre Mihai Eminescu • PICA • Căutare pe site-ul Apper)</li>
<li>Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E</li>
<li>Biblioteca Academiei Române - Mihai Eminescu, Bibliografie adnotată 1990-2005 Arhivat în 29 martie 2018, la Wayback Machine.</li>
<li>Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu"</li>
<li>Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu" Arhivat în 5 martie 2016, la Wayback Machine.</li>
<li>Documentar despre Mihai Eminescu – Documentarul „Eu, Eminescu,“ realizat de Cristina Chirvasie, după un scenariu de Emanuel Bădescu, publicat la 15 ianuarie 2021</li>
<li>Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Botoșani Arhivat în 5 martie 2016, la Wayback Machine.</li>
<li>Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani; Catalogul Fondului Documentar Eminescu; Donația Ion C. Rogojanu Arhivat în 25 ianuarie 2011, la Wayback Machine.</li>
<li>Cele mai importante momente din viața lui Mihai Eminescu, 14 ianuarie 2007, Amos News</li>
<li>Volumul „Poesii", asa cum era[nefuncțională], 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național</li>
<li>„Povatuitoriu la cetire prin scriere” - Prietenia cu Ion Creangă[nefuncțională], 14 ianuarie 2006, Costin Anghel, Mihai Stirbu, Jurnalul Național</li>
<li>Portalul Mihai-Eminescu.Ro - Opera Politică Integrală</li>
<li>Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei dragoste inegalabile a lui Mihai Eminescu și a Verinicăi Micle. Muzica e scisă pe versurile acestor doi protagoniști, Mihai Eminescu și Veronica Micle. Muzica de Eugen Doga (Limba engleză)</li>
</ul>
<p>Poezii și biografie</p>
<ul>
<li>ICI.ro: Biografie</li>
<li>Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania</li>
<li>Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii. Arhivat în 14 ianuarie 2005, la Wayback Machine.</li>
<li>Cinci mituri despre Mihai Eminescu, 22 ianuarie 2011, Andreea Dogar, Evenimentul zilei</li>
<li>„Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră idilică", 15 ianuarie 2010, Andreea Dogar, Evenimentul zilei</li>
<li>Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator, 12 ianuarie 2013, Mihai Mincan, Adevărul</li>
<li>Volumele „Eminescu - drama sacrificării” de Theodor Codreanu și „Boala și moartea lui Eminescu” de Nicolae Georgescu (PDF)</li>
<li>Primul film documentar despre Eminescu, realizat în 1914 de Octav Minar: „Eminescu, Veronica, Creangă”</li>
</ul>
<p>Jurnalistul</p>
<ul>
<li>Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalist</li>
</ul>
<p>Teoria conspirației</p>
<ul>
<li>Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu</li>
<li>Eminescu a fost victimă politică[nefuncțională] - interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național</li>
<li>Eminescu - moartea misterioasa a unui geniu, 13 aprilie 2009, Georgiana Fefea, Descoperă</li>
</ul>
<ul>
<li>v</li>
<li>d</li>
<li>m</li>
</ul>
<ul>
<li>La mormântul lui Aron Pumnul (1866)</li>
<li>De-aș avea (1866)</li>
<li>O călărire în zori (1866)</li>
<li>Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (1867)</li>
<li>La Heliade (1867)</li>
<li>Junii corupți (1869)</li>
<li>Floare albastră (1873)</li>
<li>Împărat și proletar (1874)</li>
<li>Colinde, colinde</li>
<li>Luceafărul</li>
</ul>
<ul>
<li>Cezara</li>
<li>Sărmanul Dionis</li>
<li>„Făt-Frumos din lacrimă” (1870)</li>
<li>Avatarii faraonului Tlà</li>
<li>Archaeus</li>
<li>Umbra mea</li>
</ul>
<ul>
<li>Eminescu și poeziile sale de Titu Maiorescu</li>
</ul>
<ul>
<li>Mihai Eminescu, jurnalist politic</li>
<li>Eminescu (crater)</li>
<li>9495 Eminescu</li>
<li>Monumente dedicate lui Eminescu</li>
<li>Eminescu, truda întru cuvânt (film documentar)</li>
<li>Societatea Carpații</li>
</ul>
<ul>
<li>v</li>
<li>d</li>
<li>m</li>
</ul>
<ul>
<li>Singurătate</li>
<li>Lasă-ți lumea ta uitată</li>
<li>Și dacă...</li>
<li>Pajul Cupidon...</li>
<li>Ce te legeni...</li>
<li>Melancolie</li>
<li>Rugăciunea unui dac</li>
<li>Pe aceeași ulicioară...</li>
<li>De câte ori, iubito...</li>
<li>O, rămâi...</li>
<li>Despărțire</li>
<li>Crăiasa din povești</li>
<li>Odă</li>
<li>La mijloc de codru des</li>
<li>Venere și Madonă</li>
<li>Iubind în taină</li>
<li>Afară-i toamnă</li>
<li>Sunt ani la mijloc</li>
<li>Când iarăși glasul</li>
<li>Trecut-au anii</li>
<li>S-a stins viața falnicei Veneții</li>
<li>Dorința</li>
<li>Mortua est!</li>
<li>Noaptea...</li>
<li>Egipetul</li>
<li>Adio</li>
<li>Ce e amorul?</li>
<li>Lacul</li>
<li>Înger și demon</li>
<li>Floare albastră</li>
<li>Se bate miezul nopții...</li>
<li>Înger de pază</li>
<li>Atât de fragedă...</li>
<li>O, mamă...</li>
<li>Făt-Frumos din tei</li>
<li>Cu mâne zilele-ți adaogi...</li>
<li>Din valurile vremii...</li>
<li>Povestea codrului</li>
<li>Împărat și proletar</li>
<li>Pe lângă plopii fără soț...</li>
<li>Glossă</li>
<li>S-a dus amorul...</li>
<li>Departe sunt de tine...</li>
<li>Freamăt de codru</li>
<li>De-or trece anii...</li>
<li>Peste vârfuri</li>
<li>Somnoroase păsărele...</li>
<li>Revedere</li>
<li>Când amintirile...</li>
<li>Doina</li>
<li>Mai am un singur dor</li>
<li>De-oi adormi</li>
<li>Nu voi mormânt bogat</li>
<li>Iar când voi fi pământ</li>
<li>Epigonii</li>
<li>Călin</li>
<li>Strigoii</li>
<li>Satira I</li>
<li>Satira II</li>
<li>Satira III</li>
<li>Satira IV</li>
<li>Luceafărul</li>
<li>Criticilor mei</li>
</ul>
<ul>
<li>Amicului F. I.</li>
<li>Amorul unei marmure</li>
<li>Asta vreu, dragul meu</li>
<li>Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie</li>
<li>Cugetările sărmanului Dionis</li>
<li>Cu mâne zilele-ți adaogi...</li>
<li>De-aș avea</li>
<li>De ce nu-mi vii</li>
<li>De-oi adormi...</li>
<li>Diana</li>
<li>Din noaptea...</li>
<li>Din străinătate</li>
<li>Foaia veștedă</li>
<li>Iubind în taină...</li>
<li>Junii corupți</li>
<li>Kamadeva</li>
<li>La Bucovina</li>
<li>La Heliade</li>
<li>La mijloc de codru...</li>
<li>La moartea principelui Știrbey</li>
<li>La mormântul lui Aron Pumnul</li>
<li>La o artistă</li>
<li>Lasă-ți lumea ta uitată</li>
<li>La steaua</li>
<li>Mănușa</li>
<li>Misterele nopții</li>
<li>Nu mă-nțelegi</li>
<li>O călărire în zori</li>
<li>O, rămâi</li>
<li>Povestea teiului</li>
<li>Sara pe deal</li>
<li>Scrisoarea I</li>
<li>Scrisoarea II</li>
<li>Scrisoarea III</li>
<li>Scrisoarea IV</li>
<li>Scrisoarea V</li>
<li>Sonete</li>
<li>Speranța</li>
<li>Trecut-au anii...</li>
<li>Veneția</li>
</ul>
<ul>
<li>Frumoasă-i...</li>
</ul>
<ul>
<li>BIBSYS: 90367610</li>
<li>BNE: XX843143</li>
<li>BNF: cb119017272 (data)</li>
<li>CiNii: DA07347367</li>
<li>GND: 118684493</li>
<li>ISNI: 0000 0001 2100 0235</li>
<li>LCCN: n80057213</li>
<li>LNB: 000155185</li>
<li>MusicBrainz: 0ef52d92-06fe-47ce-a58d-68dbed569f50</li>
<li>NKC: jn19990002053</li>
<li>NLA: 36083936</li>
<li>NSK: 000002281</li>
<li>SELIBR: 185092</li>
<li>SNAC: w69359xc</li>
<li>SUDOC: 026850818</li>
<li>VIAF: 27064042</li>
<li>WorldCat Identities (via VIAF): 27064042</li>
</ul>
<ul>
<li>Nașteri în 1850</li>
<li>Nașteri pe 15 ianuarie</li>
<li>Decese în 1889</li>
<li>Decese pe 15 iunie</li>
<li>Mihai Eminescu</li>
</ul>
<ul>
<li>Erori CS1: parameter link</li>
<li>Articole cu surse în limba engleză (en)</li>
<li>Webarchive template wayback links</li>
<li>Pagini semiprotejate</li>
<li>Articole cu legături către elemente fără etichetă în limba română</li>
<li>Articole cu suport bibliografic necorespunzător</li>
<li>Dispute PDVN</li>
<li>Pagini cu legături externe nefuncționale</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BIBSYS</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BNE</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BNF</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori CINII</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori GND</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori ISNI</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori LCCN</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori LNB</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori MusicBrainz</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NKC</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NLA</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NSK</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori SELIBR</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori SNAC-ID</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori SUDOC</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori VIAF</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori WorldCat-VIAF</li>
<li>Control de autoritate cu 16 elemente</li>
<li>Articole Wikipedia cu control de autoritate</li>
<li>Pagini ce folosesc legături automate către ISBN</li>
</ul>
</div>
|
Ioan_Slavici
|
<div><h1>Ioan Slavici</h1>
<p></p>
<ul>
<li>Facultatea de Drept din Pesta</li>
<li>Facultatea de Drept din Viena</li>
</ul>
<p>Pe categorii</p>
<p>Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană</p>
<p>Umanism -
Clasicism
Romantism -
Realism
Parnasianism -
Simbolism
Naturalism -
Modernism
Tradiționalism -
Sămănătorism -
Avangardism
Suprarealism -
Proletcultism
Neomodernism -
Postmodernism</p>
<p>Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri -
Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți -
Eseiști
Nuveliști -
Proză scurtă
Literatură pentru copii</p>
<p>Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac – d. 17 august 1925, Panciu, Putna, România) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.</p>
<p>Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[8] oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.[9]</p>
<p>L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.</p>
<p>Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”[10]</p>
<p>Dintre promotorii antisemitismului din România, Slavici a fost cea mai reprezentativă figură din Transilvania.[11]</p>
<h2>Biografie</h2>
<h3>Familia și copilăria</h3>
<p>Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[12]</p>
<p>Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[13][14] „Tata bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare,[15] adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.[16]</p>
<p>Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[17]</p>
<p>Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în mai multe sate din zonă,[17] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.[18]</p>
<p>Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.[17]</p>
<p>Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.[19]</p>
<p>„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[14] sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.[20]</p>
<p>Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad, după ce repetă clasa a patra.[18] Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic.[21] Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar,[18] cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.[21]</p>
<p>În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români,[22] coordonată de Mircea V. Stănescu[23] și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna, despre care spunea mai târziu[22]:</p>
<p>În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de o molimă, iar o parte a averii a fost dată zestre surorii sale, Maria.[21] Astfel, pentru a urma clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, recitând poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu.[22]</p>
<h3>Studiile și prietenia cu Eminescu</h3>
<p>Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața aristocrației transilvănene[22]:</p>
<p>Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel, se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.[22]</p>
<p>În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit să se angajeze scrietor la vreun notar [24] pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația deschisă a colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în casa acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor.[24] Studenția la Pesta este, însă, de scurtă durată, perioada de patru luni[25] a petrecut-o mai mult prin cafenele,[26] deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat încredere. După ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce acasă.[27]</p>
<p>Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, scrietor la notarul din Comlăuș. În această perioadă experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu transpuse în proză[28]:</p>
<p>Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept.[29] Aici, ajuns, îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și făcea exerciții militare după-masă, iar deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de universitate a fost transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de universitate, prin intervenția căpitanului său care era om bun ca toți oamenii.[25][26] La Universitatea din Viena i-a avut profesori printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept roman, Lorenz von Stein la economie și urmează cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.[30]</p>
<p>La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de „științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-sociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui 1870 într-una dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre libertatea omului ca individ și membru al societății.[31]</p>
<p>Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu.[32] Eminescu, care lucra la acea vreme la traducere operei lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.[33] Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor din Principate șlefuindu-și, astfel, literar șirineasca lui expresivă, dar butucănoasă.[34]</p>
<p>După modelul societății italiene, fondată în 1830 de Mazzini, Giovane Italia și a societății germanilor Das junge Deutschland, în anul 1834, visul lui Eminescu era să unească cele două societăți studențești românești într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al lui Slavici, înființând în anul 1871, România Jună. Slavici a fost ales președintele noii societăți, iar la prima manifestare politică a societății a fost unul dintre oratori.[34] În paralel cu înființarea societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii române din Austro-Ungaria și din străinătate.[35][36]</p>
<p>Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la Putna, iar rolul lui Slavici în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu, considerând că Slavici a trebuit să dea explicații și să calmeze autoritățile de la Viena, iar în explicațiile sale, Slavici și-a exprimat convingerea că soarta românilor din Transilvania și Ungaria nu putea fi îmbunătățită decât printr-o politică de fidelitate față de monarhia austriacă. Același tact politic a fost folosit de către Slavici, ales președinte al serbării, și în Bucovina pentru a potoli aprehensiunile autorităților locale[37].</p>
<p>Spiritul lui Slavici, înțelegător față de națiunile conlocuitoare, și numele acestuia cu conotații străine au fost parodiate de Eminescu care-l numea frakie gye gyncolo (frate de dincolo), iar Slavici îl numea pe Eminescu, Turcule. În manuscrisele lui Eminescu s-a găsit și următoarea glumă la adresa lui Slavici[38]:</p>
<p>După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870, în lipsa unei baze materiale sigure, Slavici se întoarce la Șiria, deprimat și îmbrăcat de prieteni, și se gândea să nu se mai întoarcă la Viena, deoarece dreptul care se învăța acolo nu coincidea cu realitatea legislației maghiare, care se aplica și în Transilvania, dar Ion Hosanu i-a găsit un post de meditator de germană pentru doi tineri maghiari din institutul cehului Bilca, astfel Viena îl atrase din nou[37].</p>
<p>În acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi, la trecerea acestuia prin Viena în vara anului 1870, despre Slavici ca scriitor cu un excelent cap politic, iar la prima întâlnire dintre Negruzzi și Slavici aceștia se înțeleg asupra unui studiu despre raporturile dintre români și maghiari care urma să fie publicat în Convorbiri literare[37]. La începutul anului 1871, în timp ce lucra la studiul promis lui Negruzzi, publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor române[39]. Studiul asupra maghiarilor a fost publicat în Convorbiri literare în numărul din 15 iulie 1871.[40]</p>
<p>La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul locurilor natale, astfel debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău[39][41]. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la Convorbiri literare[38].</p>
<p>Tot Eminescu l-ar fi îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata bătrân” și, astfel, scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două ședințe la rând și a fost publicată în Convorbiri literare în iunie 1872.[42] În același an, 1872, i-au mai fost publicate poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru[43] și Doi feți cu stea în frunte.[41]</p>
<p>În vara lui 1872 se întoarce acasă având multe datorii, iar studierea dreptului austriac i se părea nefolositoare. Aici găsește o mumă bolnavă și un taică bătrân. S-a angajat, la Arad, în cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, deputat în dieta Ungariei. Astfel, reia contactul cu viața țăranilor, prin asistarea lor juridică. Colaborează la foaia umoristică Gura satului a lui Stănescu, unde publică povestea Revoluția de la Pârlești în 1873.[44] În această perioadă adună mai multe povești și versuri populare din zona Aradului și material despre Păcală și Tândală și Pepelea al nostru.[45]</p>
<p>La Arad își regăsește dragostea din adolescență, croitoreasa Luiza, care însă îi complică situația financiară, iar neînțelegerile cu Mircea Stănescu, pe care-l considera un nepriceput, fără cunoștințe literare îl fac să accepte un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Această muncă de arhivar și drumețiile prin satele din jur îl inspiră pentru scrierea nuvelei Popa Tanda. Refuză oferta din partea episcopului Miron Romanul de a se întoarce la Arad să lucreze ca redactor al foii bisericești Lumina. Legăturile cu viața de la Arad se întrerup o dată cu moartea părinților, iar Luiza îl abandonase. Astfel, la sfârșitul anului 1873 a plecat la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea, dar nu-și continuă studiile, fiind țintuit luni de zile la pat de o infecție la brațul stâng.[46] În spital finalizează nuvela Popa Tanda[47].</p>
<p>În toamna anului 1874 pleacă la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici se reîntâlnește cu Eminescu și Miron Pompiliu, cu care împarte odaia[48], și se împrietenește cu Ion Creangă. Frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler[49], citește la Junimea și i se publică nuvela Popa Tanda, scrie comedia Toane sau vorbe de clacă[50]. Pentru scurtă vreme a fost redactor la Curierul din Iași înlocuindu-l pe Eminescu.[18] În decembrie 1874, spre regretul lui Iacob Negruzzi, pleacă la București fiind numit de către Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi.[51]</p>
<h3>La București. Redactor la Timpul</h3>
<p>În calitate de secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, Slavici traducea documentele scrise în limbile pe care le cunoștea și alcătuia indicele volumelor. În această calitate întreprinde călătorii pe la monumentele istorice din Muntenia și Oltenia în vara anului 1875. În martie 1876 conservatorii se retrag de la putere, iar Maiorescu este dat în judecată de către noul guvern liberal pentru sprijinul financiar acordat lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar pe Slavici îl destituie din funcția de secretar al comisiei și totodată a fost destituit de la catedra de filosofie a liceului Matei Basarab unde fusese numit suplinitor la 16 octombrie 1875. Maiorescu îl ajutase într-adevăr cu o subvenție pentru susținerea examenului de doctorat la Viena în toamna lui 1875, dar Slavici nu a reușit deoarece își pierduse indexul de studii și al examenelor anterioare și depășise termenul de înscriere. Astfel se întoarse la București unde a continuat munca la documente, iar sub supravegherea sa a apărut volumul VII în anul 1876, iar în anul 1878 primul volum al unei lucrări de istorie a lui Eudoxiu Hurmuzachi, precum și Istoria românilor sub Mihai Viteazul de Nicolae Bălcescu. După ce a fost demis de guvernul liberal, comisia documentelor s-a solidarizat cu Slavici și acesta a continuat să lucreze pentru comisie gratuit.[52]</p>
<p>În anul 1875 a început colaborarea cu foaia Telegraful român din Sibiu, colaborare pe care o continuă și pe parcursul anilor 1876 și 1877. În același an i se publică în Convorbiri literare povestea Stan Bolovan și nuvela Scormon, iar în 1876 nuvelele La crucea din sat și Crucile roșii. În 1875 se căsătorește cu Ecaterina Magyarosy.[52]</p>
<p>În 1876, Maiorescu a început să organizeze cercul Junimii de la București, Slavici fiind unul dintre membri, considerat de Maiorescu cel mai capabil scriitor al întregii Junimi[52]. În același an a finalizat piesa Bogdan Vodă, dar Negruzzi refuză să o publice cu toate insistențele lui Maiorescu. În această perioadă la București proza sa epică este influențată de lumea meseriașilor, scriind astfel schița Ac și ață, nuvelele O viață pierdută și Norocul[53].</p>
<p>În anul 1877 Titu Maiorescu preia direcția ziarului Timpul și Slavici i se alătură în redacție în speranța că va schimba viziunea liderilor conservatori asupra situației românilor din Transilvania. Slavici s-a ocupat de îngrijirea părții literare și de articolele de politică externă. Pentru a evita chestiunile mai sensibile de politică, considerând că liderii conservatori manifestau o politică de apropiere de Austro-Ungaria, publică articole politice în Telegraful român și apoi le reproduce în Timpul. Eminescu se alătură redacției în noiembrie 1877, iar Eminescu îl aduce pe Caragiale, întocmind cea mai puternică redacție pe care a putut-o avea un ziar românesc în secolul al XIX-lea.[54]</p>
<p>Slavici publică în Timpul nuvela O viață pierdută, semnată Tanda, schițe literare conturând peisaje din viața bucureșteană Grădina cu cai, Sfântul George, Moșii, cronici literare, cronici dramatice, iar la rubrica Bibliografie, notițe asupra revistelor românești.[54] Viața la redacție a fost stimulantă din punct de vedere literar considerând anturajul, dar cei trei clasici trăiau într-o sărăcie lucie, uitați adesea cu plata de către potentații junimiști. Titu Maiorescu părăsise direcția ziarului, la doar trei luni de la instalare, iar cei trei redactori nu erau plătiți uneori cu lunile. Astfel Caragiale părăsește redacția în anul 1879, Slavici îl urmează în anul 1880, iar Eminescu rămâne singur până la plecarea sa din anul 1882.[54][55]</p>
<p>În anul 1879 a început lucrul la cartea Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, care a apărut în 1881, la scurt timp după volumul Novele din popor. Aceste apariții au reprezentat primele cărți masive ale lui Slavici, iar volumul Novele din popor se bucură de o foarte bună apreciere atât în Timpul, sub condeiul lui Eminescu, și Românul, sub semnătura lui Nicolae Xenopol, cât și în revistele ardelene Familia din Oradea, Biserica și școala din Arad, Gazeta de Transilvania din Brașov. Nuvelele sale sunt traduse de Mite Kremnitz într-o colecție de proză românească, iar astfel Slavici devine cel dintâi dintre marii scriitori ai Junimii care se afirma în deplinătatea valorii sale, precum afirma Titu Maiorescu în articolul Literatura română și străinătatea. Creangă, inspirat de nuvela Budulea Taichii, se apucă să-și scrie Amintirile.[56]</p>
<p>În anul 1880 Slavici a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român. În primăvară a întreprins o călătorie lungă prin Banat și Transilvania.[57]</p>
<p>În sesiunea 1881 - 1882, Academia Română îl alege membru corespondent[58]. A fost numit într-o comisie literară pentru a face propuneri pentru reforma învățământul secundar și preda ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Colaborează la revista școlii, Educatorul, coordonată de directorul școlii, Barbu Constantinescu, unde-i apar cursurile Literatura poporană și Estetica în anul 1883.[56]</p>
<p>În vara lui 1882 călătorește în Italia, susținut financiar de către Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală și căutând a pune capăt căsătoriei cu Ecaterina, căsătorie cu care Maiorescu nu fusese de acord de la început.[59] Călătorește la Udine, Veneția, Padova, Bologna, Torino, Verona, Milano. Devine membru al Societății Carpați, împreună cu Eminescu, societate înființată în 1882 pentru susținerea luptei românilor din Transilvania, dar nu au putut realiza prea multe, considerând că politica partidului liberal se apropiase de cea a conservatorilor de apropiere de puterile centrale, iar această politică se făcea cu sacrificarea intereselor românilor de peste Carpați.[60][61]</p>
<p>În 1883 se îmbolnăvește din nou și este trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. La 28 iunie, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, are primul acces de alienare și este internat la sanatoriu. Slavici a fost foarte afectat de boala bunului său prieten și încearcă din răsputeri să-l ajute, dar cu această tragică întâmplare se rupea una dintre cele mai puternice verigi care-l țineau legat de România.[60]</p>
<p>În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fostă elevă de la Azil și viitoarea lui soție, pleacă la Sibiu, ca directoare a școlii române de fete. În același timp redactorii Telegrafului român, formați de Andrei Șaguna, sunt izgoniți din redacția ziarului. Astfel s-a plănuit crearea unui ziar independent în stare să se opună fruntașilor români care făceau jocul guvernului și mitropolitului Miron Romanul, înscăunat de guvern.[60]</p>
<h3>La Sibiu. Director la Tribuna</h3>
<p>În aprilie 1884 pleacă la Sibiu, iar la 14 aprilie apare primul număr al Tribunei sub conducerea sa. Tribuna a fost considerată de Slavici cea mai scumpă dintre creațiunile mele. Slavici venea la redacție la cinci dimineața și pleca după douăsprezece ore muncite, punând în slujba ziarului toată puterea sa de muncă și inflexibilitatea convingerilor sale morale și politice. Ca director scria trei articole de fond pe săptămână și material pentru minimum trei coloane în celelalte zile. Slavici a impus la ziar limba literară dezvoltată de către românii de peste munți: Eliade, Bolintineanu, Alecsandri, Bălcescu, Hașdeu, Odobescu, Eminescu și Maiorescu, pe care-i pomenea cu evlavie în coloanele ziarului. Pe frontispiciul ziarului scria: Soarele pentru toți românii la București răsare.[62]</p>
<p>Politic vorbind, Slavici avea convingerea, iar cu această convingere a trăit toată viața și din cauza aceasta i s-au atras atâtea nefericiri mai târziu, că românii din Transilvania trebuiau să fie fideli monarhiei austriece, dar pentru o viață națională mai bună trebuiau să lupte pentru o constituție federală, iar uniunea cu românii de peste Carpați trebuia să se înfăptuiască doar printr-o activitate culturală intensă.[62]</p>
<p>Înființează Foița Tribunei în care publică multă literatură populară, aceasta fiind considerată baza literaturii române, după exemplul Convorbirilor literare și a Daciei literare și încurajează scriitorii ardeleni să evoce viața satelor. În Foița Tribunei își publică nuvela Pădureanca în anul 1884. Creează Biblioteca populară a Tribunei. Astfel, Tribuna devine un centru de lucrare literară, în care se întâlnesc talentele, în care nu poate să fie vorba de ardeleni, de moldoveni, de munteni, nici de bănățeni, ci numai de români în viața noastră culturală .... Slavici îi publică pe Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă, deși semnase o declarație, înaintea înființării ziarului, că nu va sprijini junimismul la Sibiu.[62]</p>
<p>În paralel cu activitatea de la Tribuna își face timp și predă limba română la școala română de fete. În noiembrie 1885 divorțează de Ecaterina, iar în primăvara lui 1886 se căsătorește cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care va avea șase copii, primul, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886. Scrie tragedia Gaspar Grațiani.[63]</p>
<p>În 1887 schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va semna la Sibiu în 1892, deoarece în timp ce tribuniștii voiau urgentarea și amplificarea lucrărilor, grupul lui Miron Romanul tergiversa.[64] În anul 1887, George Coșbuc se alătură redacției Tribunei.[62]</p>
<p>În martie 1888 are loc la București premiera piesei de teatru Gaspar Grațiani, care a fost respinsă pentru premiere în 1886, cu toate recomandările lui Maiorescu și ale lui V. A. Urechia, deoarece D. Olănescu, membru în comitetul Teatrului Național, o găsise nulă și ridicolă până în ultimul grad.[64]</p>
<p>Din anul 1885 începuse o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului Tribunei. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de agitațiune. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.[64]</p>
<p>După eliberare merge la Grafenberg, la sanatoriul unde era vechiul să prieten Ion Hosanu și stă o lună pentru recuperare. La sfârșitul lui august 1889 se întoarce la Sibiu, unde este întâmpinat sărbătorește și reîncepe activitatea la Tribuna la fel de combativ și neschimbat în atitudini. Primul editorial, după închisoare, îi apare la 1 septembrie. Viața la Tribuna devine din ce în ce mai dificilă, ziarul având o situație materială precară, fiind persecutat de autorități și subminat de adversarii din Partidul Național Român. Postul lui Coșbuc a fost desființat, iar Slavici îi solicită lui Maiorescu să-l ajute caracterizându-l ca un tânăr cu minte bătrână, un tânăr de veritabil talent, care nu e nici un cap năvalnic ca Eminescu, dar nicio mediocritate ca Vlahuță. Dar Maiorescu, supărat de desolidarizarea lui Slavici de politica junimiștilor, nu se ostenește.[65]</p>
<p>Ultimul editorial al lui Slavici în Tribuna apare în februarie 1890. În martie se întoarce la București.[66]</p>
<h3>Înapoi în România</h3>
<p>Întors în țară continuă munca la documentele Hurmuzachi, predă la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. În anul revenirii la București publică broșura Școlile noastre sătești.[66] Înființează, împreună cu Ioan Russu-Șirianu și Ioan S. Nenițescu, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor.[18] În anul 1892 publică Un răspuns d-nului B. P. Hașdeu în care apără memoria lui Eminescu. Prin înțelegere cu editura Socec, începe publicarea în volume a nuvelelor sale.[66]</p>
<p>Anul 1893 a fost un an greu de evenimente, în România a avut loc răscoale țărănești, în Transilvania memorandiștii au fost dați în judecată, iar Tribuna a fost amenințată cu desființarea, fiindu-i suspendată apariția între 5 decembrie 1893 și 4 ianuarie 1894[67]. Slavici a plecat la Sibiu pentru a ajuta scoaterea gazetei din impas. La reapariția gazetei în 1894 semnează un editorial intitulat Revedere în care reafirmă linia neschimbată a gazetei.[68] Între 16 noiembrie 1893 și 24 aprilie 1894 a fost răspunzător de redacție la Corespondența română din București, gazetă înființată pentru a asigura continuitatea publicisticii militante a tribuniștilor.[66][69]</p>
<p>În anul 1894 înființează, împreună cu Caragiale și Coșbuc, revista Vatra, unde publică romanul Mara cu care încheie perioada inspirației din realitățile transilvănene. În Vatra mai publică schițe și povestiri inspirate din viața nouă începută o dată cu stabilirea la București,[70] precum, Ceas rău, Hanul ciorilor, Mitocanul, Gogu și Gogușor [71]. Revista Vatra reprezintă începutul semănătorismului și poporanismului în literatura noastră[72], dar simpatiile socialiste ale revistei nu au fost pe placul Junimii[71], astfel Duiliu Zamfirescu îi scria lui Iacob Negruzzi că scriitorii populari ca Slavici și-au trăit traiul.[73]</p>
<p>La 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa a fost numită subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, unde vor activa pentru paisprezece ani, până în anul 1908.[18][73] Activitatea de la institut, unde se apleacă spre activitatea de predare și grădinărit, transformând castelul și întinderile lui într-o gospodărie înfloritoare, îl absorb de la literatură, astfel în această perioadă publică doar o schiță în Albina și nuvela Vatra părăsită, publicată postum,[74] însă, ca profesor de limba și literatură română, istorie și geografie scrie singur, sau în colaborare cu A. I. Odobescu sau I. Manliu, o serie de manuale foarte apreciate în epocă.[18]</p>
<p>Alegerea lui Slavici, de către Academie, pentru administrarea institutului de la Măgurele, s-a făcut deoarece nu exista o variantă mai bine pregătită. Datorită faptului că s-a implicat în campania Memorandului în Transilvania nu era pe placul conservatorilor și nici chiar a liberalilor, astfel i s-a refuzat alegerea de membru plin în 1890 și premierea volumului său de novele din 1892.[73] Demiterea sa din anul 1908 vine ca urmare a articolului Neamul românesc, în care critica violent stările de lucruri din România și decăderea moravurilor boierimii.[75]</p>
<p>Între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și s-a înglodat în datorii care i-au adus falimentul în 1912, obligându-l să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an începe construcția unei case în București și urcând pe schele să inspecteze lucrarea a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, iar în urma îndelungatei zaceri a rămas diabetic și astmatic.[76]</p>
<p>În anii 1902 și 1905 publică cele două romane din ciclul Din bătrâni.[77] În 1908 își publică Poveștile în două volume.[76] Între 1908 și 1910 a fost director al ziarului Minerva, iar din mai până în iulie 1910 a fost director al agenției de presă din Corespondența română și al ziarului cu același nume. Din septembrie 1910 a fost învățător principal la Școala evanghelică și la Școala superioară de fete din București. În 1913 a fost pentru o scurtă perioadă redactor la Buletinul armatei și marinei.[18]</p>
<p>În pragul primului război mondial a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare. A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele, printre care romanul Musculița[78], i-au fost confiscate și apoi pierdute. La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală nu rezultă nimic compromițător.[79] A rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În această calitate a criticat panslavismul precum și pe aliații francezi și englezi. Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia.[80] În 19 martie 1917 a conchis că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena.[81] În 1918 a evidențiat faptul că încă din secolul al XVIII-lea Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia.[82]</p>
<p>După încheierea războiului a fost arestat din nou în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare. La vârsta de 71 de ani a fost încarcerat la Penitenciarul Văcărești.[83] În cuvântul de apărare la finalul procesului său din 1919 Slavici a spus[84]:</p>
<p>În ziarul Avântul, după finalizarea procesului, Gala Galaction scria[84]:</p>
<h3>Ultimii ani</h3>
<p>La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură îl face să zacă trei luni în pat. Viața românească îi sare în ajutor plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut. În 1920 scrie prima versiune a volumului de memorii Întemnițările mele, romanul Cel din urmă armaș și un nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă condusă de C. Costa-Foru, la Adevărul literar și artistic și Viața românească. În cele două din urmă reviste începe să-și scrie Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și Coșbuc și fragmente din Închisorile mele și Lumea prin care am trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel din urmă armaș la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani din viață a scris romanul Din păcat în păcat, rămas needitat.[85]</p>
<p>Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Șiria lui natală.[84]</p>
<p>La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala Galaction.[84]</p>
<h2>Opera literară</h2>
<p>... Dar opera este remarcabilă. afirma George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent.[8] Fiind o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic, gazetar și memorialist, narator și dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat[84]. Junimist convins, susținea că estetica este strâns legată de etică, susținând imposibilitatea separării frumosului de bine, iar arta o privea ca pe un act moral și combătea cu asprime în cronicile sale din Timpul tot ceea ce considera necuviințe estetice.[86]</p>
<p>A debutat în literatura română ca dramaturg cu piesa Fata de birău, în anul 1871, iar un an mai târziu îi scria lui Iacob Negruzzi: Am o dispoziție deosebită pentru arta dramatică[87], iar încrezător în această dispoziție a scris pe parcursul vieții un număr apreciabil de piese, dintre care cele rămase constituie un întreg volum. Slavici nu a excelat neapărat ca dramaturg, dar prin comedia sa introduce în dramaturgia românească personaje rurale autentice și, deși, intriga și compoziția sunt mai puțin realizate, faptul este compensat prin realismul culorii locale și prin abilitatea redării scenice a idilei. Fata de birău este considerată singura sa reușită în comedie, o frumoasă nuvelă dialogată, cum o aprecia Nicolae Iorga, farmecul ei constând în dialogul de o unică autenticitate, arătând cea mai puternică și sigură străbatere în sufletele omenești, cumpănite, încete, cu multe întorsături pe loc, cu multe sucituri înțelepte ...[87] Comedia aduce în literatura română lumea țăranilor transilvăneni văzuți de Slavici, fără idilismul dulceag sau romantismul tenebros al prozei epice apărute până atunci în foile ardelene.[87] Comedia Toane sau Vorbe de clacă, apărută în 1875, este o farsă fără o valoare deosebită, asemeni comediei Polipul unchiului, în care procedeele comice sunt comune, precum denominarea personajelor (Frecățel, madam Clevețică), dar dialogurile sunt naturale și limpezi, iar situațiile, firești.[41] Un an mai târziu a scris și prima dramă istorică, Bogdan Vodă, în cinci acte și scrisă în versuri albe. Deși versurile sale exprimă gânduri elevate, versul greoi dau impresia unei desfășurări lente a dramei, iar cu un erou precum Bogdan Vodă este dificil să creezi o situație culminantă care să țină respirația spectatorilor.[88] Mai târziu, în 1888, inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, a scris tragedia în cinci acte Gaspar Graziani, piesă care, cu tot sprijinul lui Maiorescu și al Junimii, nu a avut succes la premieră, deoarece personajul ales nu prezintă resursele de viață necesare animării reprezentării scenice, dar poate, însă, produce emoții estetice la lectură.[89]</p>
<p>Deși prima operă literară publicată a fost o comedie, dintr-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi se poate deduce că prima încercare literară al lui Slavici a fost un basm, Zâna Zorilor. Basm scris la sfârșitul anului 1870. Zâna Zorilor a fost citită la Junimea în aceeași seară cu Ileana Cosânzeana a lui Miron Pompiliu, iar ambele povești au fost apreciate drept încântătoare.[88] Slavici s-a remarcat, însă, în literatura română în proză prin nuvelele sale, pe care a început să le scrie încă din perioada studenției vieneze. Cele mai reușite nuvele ale sale sunt Popa Tanda (1873), Scormon (1875), La crucea din sat (1876), Gura satului (1878), Budulea Taichii (1880), Moara cu noroc (1880), Pădureanca (1884), cu subiecte inspirate din viața socială și particularitățile lumii satului ardelenesc, din împrejurimile Aradului, în care Slavici a dat dovadă de complexitate sufletească și de un spirit fin de observație a zonelor obscure ale naturii umane, iar prin prisma conștiinței sale etice a oferit personajelor sale o aură de ființe însemnate, iar tragicul și bucuria vieții sunt învăluite în aceeași viziune a lumii și așezate pe același palier al lumii sale contemporane. Prima nuvelă, Popa Tanda a fost scrisă în 1873, publicată în Convorbiri literare în 1875,[86] și seamănă cu un basm în care eroul principal transformă satul Sărăceni, prin puterea propriului exemplu, într-o așezare rurală aproape utopică pentru vremurile de atunci.[90] În Gura satului creionează psihologia stereotipă a colectivității în jurul unor banale discordii și împăcări în legătura cu căsătoria unei fete de țară. Gura satului, Scormon, La crucea din sat, Vecinii alcătuiesc împreună un tablou etnografic al satului în momentele lui rituale,[91] cu povești care ar trebui să fie dramatice, fiind generate de drame pasionale, dar conflictele sunt privite cu seninătate și subordonate deznodământului, care este, în toate cazurile, fericit.[86] Moara cu noroc s-a născut din complexul de credințe populare despre comori și despre blestemele cu care au fost îngropate și nenorocirea care se abate asupra celor care nu au drept asupra lor.[90] Povestea porcarilor din pusta arădeană și moravurile lor au ceva din grandoarea istoriilor americane din prerii și cu cete de bizoni, iar cârciumarul Ghiță devine victima propriei dorințe de a câștiga bani mulți, dar visul i se năruie aflându-se în mijlocul dintre ordinea juridică a statului și legea mutuală a hoților.[91] Budulea Taichii prezintă misterul psihologic al lui Huțu, un personaj neînsemnat în copilărie, și ambiția devorantă a acestuia de a-și depăși condiția socială de fiu de cimpoier,[91] iar Pădureanca prezintă drama socială a lui Iorgovan, fiul bogătanului Busuioc, care se îndrăgostește de Simina, o fată frumoasă, dar săracă și nehotărât și neputând trece peste convențiile sociale spre a o lua în căsătorie pe Simina, Iorgovan se sinucide.[86]</p>
<p>Apariția volumului Novele din popor, în anul 1881, a fost bine recepționată și a fost considerată un moment decisiv în consolidarea prozei realiste în literatura română. Nicolae Xenopol aprecia că Slavici a făcut un pas mai departe și că în proza lui intri într-o lume pe care puțini au cunoscut-o până acum, într-o lume deosebită de toate celelalte, într-o lume în sfârșit despre care poți cu drept zice: aceștia sunt țăranii români. Eminescu a accentuat aceeași idee, insistând asupra adâncimii sufletești a acestei lumi, care nu numai seamănă în exterior cu țăranul român, în port și vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el. Gazetele transilvănene au întărit aceeași opinie și au apreciat măiestria lui Slavici cu care descrie toate fazele prin care trece sufletul lor, iar Nicolae Iorga afirma că Slavici vede bine în lucrurile mici și le mărește pentru cei care nu le pot vedea ca dânsul.[90]</p>
<p>Slavici a descris și mediul orășenesc în nuvele precum Un paravan, Mâhnirile lui Trică, Din valurile vieții, Prințesa, Un democrat, considerând orașul un loc de pierzanie, aceste nuvele au intrigi puternice cu situații dramatice și cu încheieri nefericite. Revoluția de la Pârlești și Crucile roșii sunt nuvele mai vesele, satire bonome cu aspect burlesc.[86]</p>
<p>Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul 1873, când a încercat să scrie Osânda răului, dar recunoașterea sa ca romancier a avut loc abia după apariția romanului Mara, în revista Vatra în 1894, și mai apoi în volum în 1906. Mara a reprezentat o altă treaptă în evoluția romanului românesc. George Călinescu a descris apariția acestui roman un pas mare în istoria genului[92], fiind una din cele mai puternice opere care s-a scris înainte de Ion al lui Liviu Rebreanu.[77] Romanul prezintă lumea foarte cunoscută lui Slavici a țăranilor și târgoveților din jurul Aradului, cu un subiect și o intrigă sumară. Mara, o precupeață abilă, chibzuită și egoistă, cu un spirit pragmatic și o dârzenie aproape bărbătească, se luptă să asigure un viitor îndestulat copiilor săi, Persida și Trică. Conflictele care se declanșează și consecințele lor, prezentate pe un larg fundal social și caracterizarea amplă a personajelor reprezintă substanța romanului.[77] În ciclul neterminat Din bătrâni, Slavici, inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, se apleacă asupra romanului istoric și acoperă perioada nebuloasă a secolelor VI - IX a istoriei noastre, conturând o vastă frescă istorică, acoperind zona de la crestele Bucegilor până la califatele arabe din Asia Mică. Narațiunea este o încâlcită lecție de istorie, iar viața personajelor se complică inutil și la suprafață cu disputele teologice ale epocii. Slavici istoricul intră în dispută cu Slavici cunoscătorul de oameni, dar ciclul este net superior puținelor romane istorice scrise până la acea dată, iar demersul lui Slavici este considerat un deschizător de drumuri pentru opera lui Mihail Sadoveanu.[93] Din două lumi prezintă povestea Firei, fata unui meseriaș prinsă de nostalgia evadării din lumea ei. Ea nu aparține nici lumii boierești, dar nici lumii celor mărunți, lumi pe care Slavici le vede permanent în antiteză, iar povestea ei se sfârșește într-un mod tragic. Conașul Văleanu, donjuanul facil care-i făcea curte Firei, este ucis de un tânăr de pe moșia lui, iar Fira moare din pricina remușcărilor. Dinu, tutorele familiei după moartea fierarului, pierde bruma de avere pe care o agonisise într-un proces cu Vlaicu, arendașul moșiei lui Văleanu, și se retrage în satul lui.[94] Romanul Cel din urmă armaș prezintă povestea unui fiu de boieri, cu studii în străinătate, care-și toacă toată averea și se sinucide, iar romanul Din păcat în păcat prezintă povestea unui bucovinean venit la Iași care nu se poate adapta societății ieșene și ajuns la marginea prăpastiei este salvat de viața monahală.[95]</p>
<p>Pe cât e de mare prozator autorul romanului Mara, pe atât e de modest ca memorialist, afirma Alexandru Săndulescu[96]. Memorialistica lui Slavici este scrisă fără intenția de a face literatură,[97] dar nu este de neglijat datorită valorii sale documentar-biografice.[96] Slavici prezintă cu predispoziții de moralist observațiile sale atente asupra mediilor pe care le-a străbătut în lunga și agitata-i viață.[41] Tonul memorialisticii sale este sfătuitor și justițiar, fiind un fin observator al caracterelor și al socialului și a fost indiferent față de natură, care părea să nu-i spună mare lucru[96]. Slavici a fost primul scriitor care l-a cunoscut pe Eminescu încă din tinerețe și a stat în preajma lui multă vreme, iar memorialistica sa a furnizat cele mai bogate și mai autentice date privitoare la om și poet.[96] Amintirile sale, scrise fără strălucire stilistică[96], apar ca o necesitate de a apăra memoria marilor săi prieteni, Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Astfel, el nu se apleacă asupra anecdoticii sau asupra vieții, ci asupra portretului moral al acestora.[98] Închisorile mele, volum apărut în 1920, sunt o evocare a experienței sale existențiale în temnițele maghiare și românești, iar Lumea prin care am trecut, volum publicat în 1930, constituie un roman autobiografic al scriitorului.[99]</p>
<h3>Comedii</h3>
<ul>
<li>Fata de birău (1871)</li>
<li>Toane sau Vorbe de clacă (1875)</li>
<li>Polipul unchiului (1875)</li>
</ul>
<h3>Drame istorice</h3>
<ul>
<li>Bogdan Vodă (1876)</li>
<li>Gaspar Graziani (1888)</li>
</ul>
<h3>Povești</h3>
<ul>
<li>„Zâna Zorilor”</li>
<li>„Florița din codru”</li>
<li>„Doi feți cu stea în frunte”</li>
<li>„Păcală în satul lui”</li>
<li>„Spaima zmeilor”</li>
<li>„Rodul tainic”</li>
<li>„Ileana cea șireată”</li>
<li>„Ioanea mamei”</li>
<li>„Petrea prostul”</li>
<li>„Limir-împărat”</li>
<li>„Băiet sărac”</li>
<li>„Împăratul șerpilor”</li>
<li>„Doi frați buni”</li>
<li>„Băiat sărac și horopsit”</li>
<li>„Nărodul curții”</li>
<li>„Negru împărat”</li>
<li>„Peștele pe brazdă”</li>
<li>„Stan Bolovan”</li>
<li>„Boierul și Păcală”</li>
</ul>
<h3>Nuvele</h3>
<ul>
<li>Popa Tanda (1873)</li>
<li>Scormon (1875)</li>
<li>La crucea din sat (1876)</li>
<li>Crucile roșii (1876)</li>
<li>O viață pierdută (1876)</li>
<li>Gura satului (1878)</li>
<li>Budulea Taichii (1880)</li>
<li>Moara cu noroc (1880)</li>
<li>Pădureanca (1884)</li>
<li>Comoara (1896)</li>
<li>Vatra părăsită (1900)</li>
<li>La răscruci (1906)</li>
<li>Pascal, săracul (1920)</li>
</ul>
<h3>Romane</h3>
<ul>
<li>Mara (1894)</li>
<li>Din bătrâni (1902)</li>
<li>Din bătrâni. Manea (1905)</li>
<li>Corbei (1906)</li>
<li>Din două lumi (1920)</li>
<li>Cel din urmă armaș (1923)</li>
<li>Din păcat în păcat (1924)</li>
</ul>
<h3>Memorii</h3>
<ul>
<li>Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr (1888- 1889)</li>
<li>Serbarea de la Putna (1903)</li>
<li>Închisorile mele (1920)</li>
<li>Amintiri (1924)</li>
<li>Lumea prin care am trecut (1924)</li>
</ul>
<h2>Activitatea publicistică</h2>
<p>Debutul publicistic a avut loc în 1871 cu articolul Despre creștere și, mai cu seamă, despre creșterea junelor române, în Speranța, foaia teologilor din Arad, continuând în același an cu publicarea Studiului asupra maghiarilor în Convorbiri literare.[37][86] Prima experiență într-o redacție de ziar are loc în anul 1872 când devine colaborator intern al foii umoristice Gura satului a lui Mircea V. Stănescu, din Arad. Aici își semnează articolele cu numele din sat, Ioani Lenei Savului lui Mihai Bogii.[45] În 1872 organizează în Arad o serie de „prelegeri publice”, după modelul Junimii, cu caracter practic-economic sau moralizator, dintre acestea se remarcă cea intitulată Asupra mișcării literare a românilor de azi, în care vorbește despre scriitorii apreciați de Titu Maiorescu.[45] Închegarea, însă, a unei asociații culturale prin prelegeri publice a fost dificilă și Slavici începe să comenteze cu sarcasm despre modesta pregătire intelectuală a aleșilor locali în comitetul asociației. Drept urmare, și urmare faptului că a fost avocatul țăranilor români în revolta de la Păuliș, este suspectat de către autorități că este un agitator daco-roman și este citat la cabinetul de justiție. De teamă să nu fie arestat se gândește să plece în România, însă, îl reține starea precară de sănătate a părinților. Părăsește redacția Gurii satului, sătul de munca pentru Stănescu, care n-are bani, n-are cunoștinți literare, n-are gust și devine arhivar al Consistoriului ortodox de la Oradea.[51]</p>
<p>Între anii 1875 și 1877 colaborează cu Telegraful român de la Sibiu, iar din 1877, după ce Maiorescu preia conducerea ziarului Timpul intră în redacția acestui ziar. Sub imboldul lui Slavici, ziarul are o direcție răspicată în favoarea țărănimii, lucru dezagreat de moșierimea conservatoare, dar acceptată datorită eroismului etalat de dorobanți în timpul Războiului de independență.[54] După plecarea lui Maiorescu la 30 aprilie 1877, Slavici preia conducerea ziarului împreună cu Grigore H. Grandea. Cei doi redactori, susținuți și de alți publiciști conservatori, încep o violentă campanie de presă, îndreptată împotriva politicii externe a guvernului liberal.[100]. Inițial, Slavici, a fost responsabil la Timpul cu paginile de politică externă și literatură, dar după izbucnirea Războiului de independență, Grandea a plecat să înființeze cotidianul Resboiul, astfel Slavici trebuie să se ocupe și de rubricile politice, ignorând astfel partea de literatură.[101] Împovărat de munca redacțională, Slavici solicită în nenumărate rânduri aducerea lui Eminescu la redacție, care i se alătură la sfârșitul lui 1877, iar din ianuarie 1878 li se alătură și I. L. Caragiale. După sosirea lui Eminescu, ziarul adoptă un protest hotărât împotriva compromisurilor în relațiile cu cele două mari puteri vecine Rusia și Turcia, precum și o critică obiectivă a stării lucrurilor în țară, ceea ce provoacă nemulțumirea conducătorilor conservatori, care reduc subvențiile acordate ziarului. Pe fondul lipsei resurselor financiare și a presiunilor crescute din partea conducerii conservatoare Caragiale părăsește primul redacția, după care pleacă și Slavici.[102]</p>
<p>În anul 1878 a publicat studiul „Sol” și „Haben”. Cestiunea ovreilor în România în care îi caracteriza pe evrei ca fiind o boală, descriind iudaismul ca negarea tuturor religiilor, iar pe Dumnezeul evreilor ca tăgăduirea tuturor Dumnezeilor. Învinovățindu-i pe evrei pentru toate problemele României, Slavici sugera expulzarea acestora, dar fiind sigur că nimeni nu i-ar fi primit, conchidea: Ne rămâne doar ca, la un semn, să închidem granițele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre până la cel din urmă ca să nu mai rămână nici sămânță din ei!. Pentru astfel de studii și alte articole antisemite publicate de-a lungul vieții, precum seria de eseuri Semitismul, scrise între 1902 și 1908 Raportul Final al Comisiei Internaționale asupra Holocaustului în România coordonat de Elie Wiesel, în 2004, îl enumeră pe Slavici printre precursorii antisemitismului extremist din România din prima jumătate a secolului trecut.[103]</p>
<p>La 14 aprilie 1884 se înființează la Sibiu cotidianul politic și literar Tribuna, la inițiativa unui grup de intelectuali și negustori din Sibiu și Brașov, iar Slavici este numit director. Aici, Slavici, împreună cu Ioan Bechnitz au pus la baza programului de acțiune imediată a grupului două principii: realizarea unității culturale a românilor și necesitatea de a strânge relațiile cu principalele mișcări politice din România. Din punct de vedere politic ele se apropie tot mai mult de cercurile liberale, mai ales după 1889, dar din punct de vedere cultural, tribuniștii s-au aflat sub influența Junimii, a lui Titu Maiorescu și a Convorbirilor literare.[104] Slavici a publicat aproape în fiecare număr articole și comentarii politice, răspunsuri la diferite atacuri îndreptate împotriva tribuniștilor, articole și studii economice, pedagogice, culturale, articole de critică literară, recenzii etc.[105] Din 21 noiembrie 1886, Slavici nu mai era pe poziția de director, dar el a condus ziarul până la 14 iunie 1888, când a plecat la închisoarea din Vác pentru a executa anul de detenție la care a fost condamnat în urma unui proces de presă judecat la Cluj.[104] A scris ultimul articol la Tribuna, intitulat Băncile noastre la 25 februarie 1890.[105]</p>
<p>În 1893 colaborează la Voința națională[106], unde scrie un articol despre nedreptățile care li se făceau moților, în Transilvania, iar aceștia îi trimit lui Slavici un album în care se regăseau sute de semnături, în semn de recunoștință.[107] În același an, la 16 noiembrie scoate cotidianul politic Corespondența română, cotidian apărut cu scopul de a asigura continuitatea publicisticii militante a tribuniștilor, în cazul unei eventuale interziceri a Tribunei din Sibiu, care a fost suspendată de autoritățile austro-ungare între 5 decembrie 1893 și 4 ianuarie 1894. Cotidianul și-a încetat activitatea la 24 aprilie 1894, pe fondul interzicerii distribuției sale pe teritoriul Transilvaniei.[67]</p>
<p>La 1 ianuarie 1894, împreună cu George Coșbuc și I. L. Caragiale scoate revista literară bilunară Vatra, care apare într-o atmosferă de încordare politică și socială după răscoalele țărănești din 1888 și 1894. De asemenea, frământările din Ardeal provocate de procesul memorandiștilor dau amploare problemei naționale. Astfel, Vatra este preocupată de eficiența socială a literaturii promovând ideile de tradiție și de naționalitate și de simpatie pentru țăran. Articolul program al revistei a fost scris de Ioan Slavici, intitulat Vorba de acasă, dar semnat și de Coșbuc și Caragiale, în care se observa îndepărtarea literaturii de tradiție și primejdia reprezentată de „literatura-marfă” și lipsa de interes pentru educarea gustului poporului. Programul identifica specificul național cu cel țărănesc, iar românimea cea adevărată, care tot mai păstrează firea ei din bătrâni oferă garanția autenticității literaturii.[108] Revista se definea ca un organ literar pentru toți românii.[71] A apărut până în august 1896.[108]</p>
<p>În ianuarie 1897 apare la Arad Tribuna poporului, iar Slavici a fost unul dintre fondatori și a publicat aici sute de articole. Ziarul își propunea să stabilească legături cu țara și cu naționalitățile oprimate din imperiu și să vină în sprijinul maselor populare.[107]</p>
<p>Între 1908 și 1910 a fost director al ziarului Minerva, iar din mai până în iulie 1910 a fost director al agenției de presă din Corespondența română și al ziarului cu același nume, iar în 1913 a fost pentru o scurtă perioadă redactor la Buletinul armatei și marinei.[18]</p>
<p>În 1914 a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare susținând neutralitatea României sau intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești[78]. După eliberare, în 1916, a rămas la București în timpul ocupației germane, și a fost numit redactor al Gazetei Bucureștilor, unde supraveghea versiunea în limba română a ziarului Bukarester Tagblatt. Printre altele a publicat articolul Dezorganizarea armatei române, în care i-a învinovățit pe cei cu poziții precumpănitoare pentru propagarea corupției în armată, Nesațiul englezesc, în care a denunțat politica imperialistă britanică etc. În anul 1918 a publicat ultimele articole politice Vrăjmașii milenari, Cărturarii satelor și Vremuri grele.[107] Pentru articolele din Gazeta Bucureștilor a fost condamnat în anul 1919 la 5 ani de închisoare, din care a executat un an, la Penitenciarul Văcărești.</p>
<h3>Studii</h3>
<ul>
<li>Studiu asupra maghiarilor (1871)</li>
<li>Cultura maghiară (1877)</li>
<li>„Sol” și „Haben”. Cestiunea ovreilor în România (1878)</li>
<li>Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina (1880)</li>
<li>Articularea numelor proprii (1888)</li>
<li>Tribuna și tribuniștii (1896)</li>
</ul>
<h3>Conferințe</h3>
<ul>
<li>Despre istoria românilor de peste munți de la 1700 încoace (1883)</li>
<li>Despre înțelesul cuvântului (1884)</li>
</ul>
<h3>Broșuri</h3>
<ul>
<li>Zbuciumări politice la românii din Ungaria (1911)</li>
<li>Vox populi (1915)</li>
</ul>
<h2>Activitatea pedagogică</h2>
<p>Eu m-am simțit viața mea întreagă mai presus de toate dascăl. A le da altora învățături a fost totdeauna pentru mine o mulțumire ... astfel începe Slavici volumul de memorii Lumea prin care am trecut.[42] Slavici a considerat cultura o armă eficace împotriva asupririi naționale, astfel a acordat o atenție aparte educației și pedagogiei. Limba literară, din punctul său de vedere, trebuia să se sprijine pe graiul poporului, temelia unității naționale. Aceste idei au stat la baza lucrării Gramatica limbii române, a studiului Așezarea vorbelor în românește și a seriei de articole Cum se scrie românește.[85][86] În concepția lui Slavici estetica este strâns legată de etică, iar arta a privit-o ca fiind un act moral: cu cât sentimentele sunt mai profunde și mai curate, cu atât ele sunt mai estetice, iar frumosul nu poate fi separat de bine.[86]</p>
<p>Slavici și început ucenicia de educator încă din clasa a III-a gimnazială, când dădea lecții particulare, dar debutul în cariera de dascăl are loc în anul 1875, la București, la Liceul „Matei Basarab”, unde a predat limba română și filosofia.[109] Apoi, a predat româna la școala de fete Școala Normală Azilul „Elena Doamna”, la Institutul Manliu și Liceul Francez. În anul școlar 1880 - 1881 face parte din comisia oficială a examenelor de la gimnaziu, în urma cărora constată predarea superficială a limbii române, supraîncărcarea programelor, nerespectarea vârstei elevilor, ruperea de realitățile concrete, și învinovățește statul care nu sprijină învățătorii și nu apreciază studiile elementare.[110] În 1884 își începe activitatea de la Tribuna, la Sibiu, iar în paralel cu activitatea de la ziar, își face timp și predă limba română la școala română de fete.[62]. Din 1894 a fost numit de către Academia Română director de studii la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele, unde va activa pentru paisprezece ani, până în anul 1908.[18][73]</p>
<p>A publicat studii pedagogice în Lumina (1873, 1874), Convorbiri literare (1877), Timpul (1879, 1881), Educatorul (1873), Tribuna (1885-1890), Voința națională (1893), Minerva și Lupta (1909).[86]</p>
<h3>Cursuri</h3>
<ul>
<li>Estetica (1883)</li>
<li>Literatura poporană (1883)</li>
</ul>
<h3>Lucrări</h3>
<ul>
<li>Școlile noastre sătești (1890)</li>
<li>Proiectul de organizare a Institutului Ioan Otetelisanu (1894)</li>
<li>Programul de studii (1894)</li>
<li>Regulamentul de conducere internă (1894)</li>
<li>Așezarea vorbelor în românește (1905)</li>
<li>Gramatica limbii române (1914)</li>
</ul>
<h3>Articole</h3>
<ul>
<li>Despre creștere și, mai cu seamă, despre creșterea junelor române (1871)</li>
<li>Cum se scrie românește (1906)</li>
<li>„Păsăreasca” de azi (1922)</li>
</ul>
<h2>In memoriam</h2>
<h3>Instituții</h3>
<p>În anul 1960 s-a inaugurat la Șiria, pe strada Infanteriei nr. 185, în castelul care a aparținut familiei nobiliare Bohus, Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”[111]. În perioada 1957 - 1991, cel mai important liceu din Arad, Colegiul Național „Moise Nicoară”, a purtat numele lui Ioan Slavici[112]. În anul 1999 ia ființă la Timișoara Fundația pentru cultură și învățământ „Ioan Slavici”, care din anul universitar 2000-2001 înființează Universitatea „Ioan Slavici” Timișoara, iar din anul școlar 2001-2002 înființează Liceul economic „Ioan Slavici”[113]. În anul 2006 Consiliul Local al Municipiului Arad a decis să schimbe denumirea Teatrului de Stat Arad în Teatrul Clasic Ioan Slavici[114].</p>
<h3>Cinematografie</h3>
<p>Nuvela sa, Moara cu noroc, a fost transpusă pe peliculă în filmul La moara cu noroc, în anul 1955, în regia lui Victor Iliu[115]. Filmul Dincolo de pod, în regia lui Mircea Veroiu, din anul 1976, este o adaptare după romanul Mara[116]. Nuvela Pădureanca a fost ecranizată în anul 1986, în regia lui Nicolae Mărgineanu.[117]</p>
<h3>Literatură</h3>
<p>Numele scriitorului a fost dat unui concurs național de proză – organizat de revista Tribuna,[118] și unui premiu literar anual al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad.
[119] Filiala din Arad a Ligii Scriitorilor din România poartă de asemenea numele prozatorului.
[120]</p>
<h2>Referințe</h2>
<ol>
<li>^ a b Ioan Slavici (1967), Mara, Editura de stat pentru literatură și artă, p. 5</li>
<li>^ a b Ioan Slavici, Brockhaus Enzyklopädie</li>
<li>^ a b Ion Slavici, Gran Enciclopèdia Catalana</li>
<li>^ a b Ioan Slavici, Autoritatea BnF</li>
<li>^ a b Ioan Slavici, accesat în 9 octombrie 2017</li>
<li>^ Ioan Slavici – scriitor și jurnalist, accesat în 3 februarie 2021</li>
<li>^ Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015</li>
<li>^ a b Călinescu, Istoria literaturii..., p. 449</li>
<li>^ Cioculescu, p. 397</li>
<li>^ Boia, 306.</li>
<li>^ en Grancea Mihaela, Moșneag Cornel, The End of a Decade and the Beginning of the War in Transylvanian Greek-Catholic Press in Jan Nelis, Anne Morelli, Danny Praet (Ed.), Catholicism and Fascism in Europe 1918 - 1945, Georg Olms Verlag, 2015, ISBN 978-3-487-15423-1, p. 384 Nota 4, accesat la 26 ianuarie 2021</li>
<li>^ Cioculescu, p. 363</li>
<li>^ Cioculescu, p. 363 - 364</li>
<li>^ a b Iorga, p. 181</li>
<li>^ a b Ioan Slavici, Amintiri, Cultura națională, București, 1924, p. 12</li>
<li>^ Călinescu, Istoria literaturii..., p. 447, Cioculescu, p. 364</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 364</li>
<li>^ a b c d e f g h i j Dicționarul literaturii... , p. 811</li>
<li>^ Cioculescu p. 365, Slavici p. 13</li>
<li>^ Cioculescu, p. 365</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 367</li>
<li>^ a b c d e Cioculescu, p. 368</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 609</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 369</li>
<li>^ a b Călinescu, Viața lui Eminescu, p. 142</li>
<li>^ a b Slavici, p. 14</li>
<li>^ Cioculescu, p. 369 - 370</li>
<li>^ Cioculescu, p. 370</li>
<li>^ Cioculescu, p. 372</li>
<li>^ Cioculescu, p. 372, Slavici, p. 15</li>
<li>^ Cioculescu, p. 373</li>
<li>^ Slavici, p. 15</li>
<li>^ Slavici, p. 19</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 374</li>
<li>^ Slavici, p. 44 - 83</li>
<li>^ Cioculescu, p. 374 - 375</li>
<li>^ a b c d Cioculescu, p. 375</li>
<li>^ a b Călinescu, Viața lui Eminescu, p. 143</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 375 - 376</li>
<li>^ Panu, p. 352 - 353</li>
<li>^ a b c d Dicționarul literaturii... , p. 814</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 376</li>
<li>^ Cioculescu, p. 377</li>
<li>^ Cioculescu, p. 377 - 378</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 378</li>
<li>^ Cioculescu, p. 378 - 379</li>
<li>^ „164 de ani de la nașterea șirianului Ioan Slavici, actualitateasiriana.ro, 20 ianuarie 2012, accesat la 5 septembrie 2017”. Arhivat din original la 5 septembrie 2017. Accesat în 5 septembrie 2017.</li>
<li>^ Slavici, p. 22 - 23, 90</li>
<li>^ Ionel Novac, Miron Pompiliu, prietenul bihorean al lui Mihai Eminescu, Luceafărul, 1 mai 2014, accesat la 10 mai 2017</li>
<li>^ Slavici, p. 90 - 92</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 379</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 381</li>
<li>^ Cioculescu, p. 381-382</li>
<li>^ a b c d Cioculescu, p. 382</li>
<li>^ Slavici, p. 93 - 98</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 383</li>
<li>^ Cioculescu, p. 382 - 383</li>
<li>^ Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent, acad.ro, accesat 10 mai 2017</li>
<li>^ Cioculescu, p. 381, 383</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 384</li>
<li>^ Ioan Slavici, Mara, Editura Litera, Chișinău, 2001, p.9</li>
<li>^ a b c d e Cioculescu, p. 385</li>
<li>^ Cioculescu, p. 385 - 386</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 386</li>
<li>^ Cioculescu, p. 386 - 387</li>
<li>^ a b c d Cioculescu, p. 387</li>
<li>^ a b Dicționarul literaturii... , p. 226</li>
<li>^ Cioculescu, p. 387 - 388</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 226, 811</li>
<li>^ Cioculescu, p. 388</li>
<li>^ a b c Dicționarul literaturii... , p. 914</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 915</li>
<li>^ a b c d Cioculescu, p. 389</li>
<li>^ Cioculescu, p. 389 - 390</li>
<li>^ Cioculescu, p. 390</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 391</li>
<li>^ a b c Dicționarul literaturii... , p. 813</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 393</li>
<li>^ Boia, pag. 310.</li>
<li>^ Gazeta Bucureștilor, 11 martie 1917.</li>
<li>^ Tradițiuni politice, în: Gazeta Bucureștilor, 19 martie 1917.</li>
<li>^ Vrăjmași milenari, în: Gazeta Bucureștilor, 21 iulie 1918.</li>
<li>^ De ce a trecut scriitorul Ioan Slavici din închisoare în închisoare, adevarul.ro, 10 septembrie 2015. Accesat la 6 noiembrie 2023.</li>
<li>^ a b c d e Cioculescu, p. 396</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 395</li>
<li>^ a b c d e f g h i Dicționarul literaturii... , p. 812</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 407</li>
<li>^ a b Cioculescu, p. 410</li>
<li>^ Cioculescu, p. 409</li>
<li>^ a b c Cioculescu, p. 412</li>
<li>^ a b c Călinescu, Istoria literaturii..., p. 450</li>
<li>^ Călinescu, Istoria literaturii..., p. 451</li>
<li>^ Cioculescu, pp. 415-416</li>
<li>^ Cioculescu, pp. 416-417</li>
<li>^ Cioculescu, p. 416</li>
<li>^ a b c d e Al. Săndulescu, Memorialiști români: Ioan Slavici[nefuncțională], România literară, nr. 26, 2003, accesat la 10 mai 2017</li>
<li>^ Cioculescu, p. 402</li>
<li>^ Cioculescu, p. 406</li>
<li>^ Constantin Cubleșan: Ioan Slavici – portret în oglinda timpului, Conferințele Bibliotecii ASTRA, Nr. 93, 2010, pp. 18, 20</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 875</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 875-876</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 876</li>
<li>^ Comisia Internațională asupra Holocaustului în România - Raport Final Arhivat în 10 noiembrie 2017, la Wayback Machine., București, 2004, p. 26, accesat la 10 mai 2017</li>
<li>^ a b Dicționarul literaturii... , p. 885</li>
<li>^ a b Dicționarul literaturii... , p. 886</li>
<li>^ Dicționarul literaturii... , p. 942</li>
<li>^ a b c Ioan Slavici, ioanslavici.eu, accesat la 10 mai 2017</li>
<li>^ a b Dicționarul literaturii... , p. 913</li>
<li>^ Gherghe Luchescu, Ioan Slavici - om al școlii, în In memoriam, Ioan Slavici, Editura Eurostampa, Timișoara, 2008, p. 151</li>
<li>^ Gherghe Luchescu, Ioan Slavici - om al școlii, în In memoriam, Ioan Slavici, Editura Eurostampa, Timișoara, 2008, p. 152</li>
<li>^ Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”, ghidulmuzeelor.cimec.ro, accesat la 23 mai 2017</li>
<li>^ Colegiul Național „Moise Nicoară”, Arad - Istoric Arhivat în 21 aprilie 2016, la Wayback Machine., moisenicoara.ro, accesat la 23 mai 2017</li>
<li>^ In memoriam, Ioan Slavici, Editura Eurostampa, Timișoara, 2008, p. 9</li>
<li>^ Istoria teatrului arădean, teatrulclasic.ro, accesat la 23 mai 2017</li>
<li>^ La moara cu noroc (1955), cinemagia.ro, accesat la 23 mai 2017</li>
<li>^ Dincolo de pod (1976), cinemagia.ro, accesat la 23 mai 2017</li>
<li>^ Pădureanca (1986), cinemagia.ro, accesat la 23 mai 2017</li>
<li>^ Concursul național de proză „Ioan Slavici” - Ediția a IV-a Arhivat în 13 august 2020, la Wayback Machine., 27 octombrie 2016, Comunicat de presă al Consiliului Județean Cluj, accesat la 22 mai 2017</li>
<li>^ Premiul literar anual „Ioan Slavici” la UVVG, portalul Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad – uvvg.ro, accesat la 22 mai 2017</li>
<li>^ Filiala Arad a „Ligii Scriitorilor din România” își lansează prima antologie la Biblioteca „A.D.Xenopol”, 16 mai 2016, radiotimisoara.ro, accesat la 22 mai 2017</li>
</ol>
<h2>Bibliografie</h2>
<ul>
<li>George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941</li>
<li>Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973</li>
<li>Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008</li>
<li>Ioan Slavici, Amintiri, Cultura națională, București, 1924</li>
<li>Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești contemporane, Editura Adevărul, București, 1934</li>
<li>George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998</li>
<li>George Panu, Amintiri de la Junimea, Volumul I, Editura „Remus Cioflec”, 1942</li>
</ul>
<ul>
<li>Laura Orban, Aspecte paremiologice în creația lui Ioan Slavici, Studii de Știință și Cultură XVII/2021, 02:47-52</li>
<li>Alexandru Săndulescu, Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2008, pp. 63–72</li>
</ul>
<h2>Legături externe</h2>
<ul>
<li>Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – S</li>
<li>Ioan Slavici - Opere</li>
</ul>
<ul>
<li>v</li>
<li>d</li>
<li>m</li>
</ul>
<ul>
<li>Mara (1894)</li>
<li>Din bătrâni (1902)</li>
<li>Din bătrâni. Manea (1905)</li>
<li>Din două lumi (1920)</li>
<li>Cel din urmă armaș (1923)</li>
<li>Din păcat în păcat (1924)</li>
</ul>
<ul>
<li>Popa Tanda (1873)</li>
<li>Scormon (1875)</li>
<li>La crucea din sat (1876)</li>
<li>Crucile roșii (1876)</li>
<li>O viață pierdută (1876)</li>
<li>Gura satului (1878)</li>
<li>Budulea Taichii (1880)</li>
<li>Moara cu noroc (1880)</li>
<li>Pădureanca (1884)</li>
<li>Comoara (1896)</li>
<li>Vatra părăsită (1900)</li>
<li>La răscruci (1906)</li>
<li>Pascal, săracul (1920)</li>
</ul>
<ul>
<li>Fata de birău (1871)</li>
<li>Toane sau Vorbe de clacă (1875)</li>
<li>Polipul unchiului (1875)</li>
</ul>
<ul>
<li>Bogdan Vodă (1876)</li>
<li>Gaspar Graziani (1888)</li>
</ul>
<ul>
<li>„Zâna Zorilor”</li>
<li>„Florița din codru”</li>
<li>„Doi feți cu stea în frunte”</li>
<li>„Păcală în satul lui”</li>
<li>„Spaima zmeilor”</li>
<li>„Rodul tainic”</li>
<li>„Ileana cea șireată”</li>
<li>„Ioanea mamei”</li>
<li>„Petrea prostul”</li>
<li>„Limir-împărat”</li>
<li>„Băiet sărac”</li>
<li>„Împăratul șerpilor”</li>
<li>„Doi frați buni”</li>
<li>„Băiat sărac și horopsit”</li>
<li>„Nărodul curții”</li>
<li>„Negru împărat”</li>
<li>„Peștele pe brazdă”</li>
<li>„Stan Bolovan”</li>
<li>„Boierul și Păcală”</li>
</ul>
<ul>
<li>Închisorile mele (1920)</li>
<li>Amintiri (1924)</li>
<li>Lumea prin care am trecut (1924)</li>
</ul>
<ul>
<li>La „Moara cu noroc” (1957)</li>
<li>Dincolo de pod (1976)</li>
<li>Pădureanca (1987)</li>
<li>Orizont (2015)</li>
</ul>
<ul>
<li>BIBSYS: 90201248</li>
<li>BNF: cb12027655g (data)</li>
<li>CiNii: DA08763334</li>
<li>GND: 11879759X</li>
<li>ISNI: 0000 0001 0903 6307</li>
<li>LCCN: n50012556</li>
<li>LNB: 000240671</li>
<li>NDL: 001121492</li>
<li>NKC: ola2003172163</li>
<li>NLA: 49862284</li>
<li>SUDOC: 028442164</li>
<li>VIAF: 56623982</li>
<li>WorldCat Identities (via VIAF): 56623982</li>
</ul>
<p></p>
<ul>
<li>Articole bune</li>
<li>Nașteri în 1848</li>
<li>Decese în 1925</li>
<li>Scriitori români</li>
<li>Germaniști români</li>
<li>Membri corespondenți ai Academiei Române</li>
<li>Oameni asociați cu Societatea Junimea</li>
<li>Arădeni</li>
<li>Români din Austro-Ungaria</li>
<li>Români pe mărci poștale românești</li>
<li>Scriitori din Austro-Ungaria</li>
</ul>
<ul>
<li>Pagini cu legături externe nefuncționale</li>
<li>Webarchive template wayback links</li>
<li>Pagini ce folosesc legături automate către ISBN</li>
<li>Pagini semiprotejate</li>
<li>Pagini cu note pe 3 coloane</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BIBSYS</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BNF</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori CINII</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori GND</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori ISNI</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori LCCN</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori LNB</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NDL</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NKC</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NLA</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori SUDOC</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori VIAF</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori WorldCat-VIAF</li>
<li>Articole Wikipedia cu control de autoritate</li>
</ul>
</div>
|
Ion_Creangă
|
<div><h1>Ion Creangă</h1>
<p></p>
<p>Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, Moldova – d. 31 decembrie 1889, Iași, România) a fost un scriitor, dascăl și diacon român. Figură principală a literaturii române din secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru autobiografia Amintiri din copilărie, precum și pentru nuvelele și povestirile sale. Principala contribuție a lui Creangă la literatura fantastică și pentru copii include narațiuni structurate în jurul unor protagoniști eponimi (Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul), precum și basme ce pictează tabloul valorilor autohtone (Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani, Fata babei și fata moșneagului). Considerate pe scară largă drept capodopere ale limbii și umorului românesc, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între o culegere din surse folclorice și o contribuție originală la un realism literar de inspirație rurală.</p>
<p>Alături de I.L.Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, Ion Creangă este considerat unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române.[6]</p>
<p>Un preot ortodox român caterisit, cu un stil de viață neconvențional, Creangă a avut un impact timpuriu ca educator inovator și autor de manuale, în timp ce urma o scurtă carieră în politica naționalistă cu Fracțiunea Liberă și Independentă. Debutul său literar a venit târziu în viață, urmând îndeaproape începutul prieteniei sale strânse cu poetul național român Mihai Eminescu și afilierea lor comună cu influenta societate literară conservatoare Junimea. Deși văzut cu rezervă de mulți dintre colegii săi de acolo și apreciat în primul rând pentru înregistrările sale de tradiție orală, Creangă a contribuit la propagarea ghidurilor culturale ale grupului într-o formă accesibilă.</p>
<p>Lui Ion Creangă i s-au acordat postum mai multe onoruri și este comemorat de o serie de instituții atât din România, cât și din Moldova vecină. Printre acestea se numără clădirea Bojdeuca din Iași, care, în 1918, a fost deschisă ca prima casă memorială din România. Între descendenții săi direcți se numără Horia Creangă, unul dintre arhitecții români de frunte din perioada interbelică.</p>
<h2>Biografie</h2>
<h3>Familia și alte informații generale</h3>
<p>Ion Creangă s-a născut la Humulești în Principatul Moldovei, fost sat care de atunci a fost încorporat în orașul Târgu Neamț, fiul negustorului ortodox Ștefan a Petrei Ciubotariul și al soției sale Smaranda.[7] Zona sa natală, învecinată cu zone puternic împădurite,[8] se afla la poalele Carpaților Orientali și era inclusă în ceea ce era atunci Principatul Moldovei. Populația regiunii înconjurătoare păstra un mod de viață arhaic, dominat de păstorit, producția de textile și ocupațiile conexe[9] și era remarcată pentru păstrarea formelor mai vechi de folclor local.[10] O altă caracteristică a zonei, care a lăsat o impresie asupra istoriei familiei lui Creangă, a fost legată de practica transhumanței și de legăturile dintre comunitățile etnice românești de pe ambele părți ale munților, în Moldova și Transilvania: pe partea sa maternă, scriitor descendent din țărani din Maramureș,[11] în timp ce, potrivit istoricului literar George Călinescu, originea tatălui său poate să fi fost mai la sud-vest, în Transilvania propriu-zisă.[8]</p>
<p>Familia ajunsese într-o poziție semnificativă în cadrul comunității lor: Ștefan a Petrei făcuse un venit constant din comerțul său itinerant cu lână, în timp ce soția sa era descendentă a Creangășilor din Pipirig, o familie de lideri ai comunității. Printre membrii acesteia din urmă s-au numărat Mitropolitul Moldovei Iacob Stamati , precum și tatăl Smarandei, Vornic David, și unchiul ei Ciubuc Clopotarul, călugăr la Mănăstirea Neamț.[12] Mândră de această tradiție, ea a fost cea care a insistat ca fiul ei să urmeze o carieră în Biserică.[13] Data nașterii lui Ion Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837.[14] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[15]</p>
<p>Imprecizia atinge și alte aspecte ale vieții sale de familie: observând conflictele de date rezultate, Călinescu a decis că nu este posibil ca cineva să știe dacă părinții scriitorului erau căsătoriți (și, dacă da, dacă sunt la prima căsătorie), nici câți copii au avut împreună cu exactitate.[16] Afirmația acceptată de cercetători este - Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[17]</p>
<p>Într-o perioadă în care numele de familie nu erau obligatorii din punct de vedere legal, iar oamenii erau cunoscuți în primul rând prin diverse porecle și patronimice, băiatul era cunoscut comunității sub numele de Nică , un hipocorism format din Ion sau, mai formal, ca Nică al lui Ștefan a Petrei . Nică de Ștefan de Petru”, ocazional Nic-a lui Ștefan a Petrei .[18]</p>
<h3>Copilărie, tinerețe și hirotonire</h3>
<p>Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.[15] În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.[15]</p>
<p>S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:</p>
<p>Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).</p>
<p>Pe categorii</p>
<p>Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 - Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană</p>
<p>Umanism -
Clasicism
Romantism -
Realism
Parnasianism -
Simbolism
Naturalism -
Modernism
Tradiționalism -
Sămănătorism -
Avangardism
Suprarealism -
Proletcultism
Neomodernism -
Postmodernism</p>
<p>Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri -
Dramaturgi (piese de teatru)
Poeți -
Eseiști
Nuveliști -
Proză scurtă
Literatură pentru copii</p>
<p>La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.</p>
<p>În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.</p>
<p>În 1866, participă la insurecția ce urmărea scoaterea Moldovei din Principatele Unite. Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice, iar anti-unioniști moldoveni au găsit momentul prielnic pentru a acționa. Aceștia doreau să-l facă domn al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu. Mitropolitul Calinic i-a binecuvântat pe insurecționiști, a fost semnat actul de independență a Moldovei și, cu crucea în mână, a pornit în fruntea răsculaților. Printre răsculați, spune George Călinescu, se afla diaconul Ion Creangă, alături de prietenul său, diaconul Ienăchescu. Creangă ar fi îndemnat și el mulțimea cu talentul său oratoric. Autoritățile solicită sprijinul armatei. Creangă și ceilalți participanți au ridicat baricade pe Ulița Mare a Iașiului. Trupele primesc ordin și trag în anti-unioniști. Rămân în urmă 100 de morți. Răsculații fără arme de foc fug pe unde apucă, inclusiv Creangă și Ienăchescu, care, după cum arată Călinescu, se ascund într-o pivniță cu vinuri și se consolează punându-se pe băut.[1]</p>
<p>După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [19] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).</p>
<p>În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).</p>
<p>În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.</p>
<p>Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[15] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.</p>
<p>Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.</p>
<h3>Urmași</h3>
<p>Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea să se căsătorească (1886) cu Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia, Silvia si Ion (Ionel). Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau sa devină arhitecți renumiți ai perioadei interbelice.[20]</p>
<h2>Opera</h2>
<h3>Context cultural</h3>
<p>Impactul operei lui Ion Creangă în contextul său cultural a fost asigurat inițial de Junimea. Căutând să revitalizeze literatura română prin recuperarea autenticității și reacționând împotriva acelor importuri culturale pe care le considera excesive, grupul a încurajat în special creativitatea individuală în rândul țăranilor.[21] Reflectând asupra rolului lui Maiorescu în proces, George Călinescu scria: „Un salon literar în care meritul personal să fie în prim-plan nu a existat [înainte de Junimea] și, dacă Creangă s-ar fi născut cu două decenii mai devreme, nu ar fi fost capabil să prezinte oricui „materialul său țărănesc”. Convocarea creativității clasei țărănești și punerea ei în contact direct cu aristocrații este opera Junimii.”[21] Colegul de generație (și istoricul literar) Tudor Vianu a emis un verdict similar, comentând: „Junimea este ea însăși... o societate aristocratică. Cu toate acestea, prin Junimea a ieșit la suprafață primul gest de transmitere a unei direcții literare unor scriitori de origine rurală: un fenomen de mare importanță, a cărui neglijare ar face inexplicabilă întreaga dezvoltare ulterioară a literaturii noastre.”[22] Referindu-se și la poziționarea culturală în interiorul și în afara grupului, Carmen-Maria Mecu și Nicolae Mecu au luat acceptarea „țăranilor alfabetizați” precum Creangă ca dovadă exemplară a „diversității” și „toleranței” junimiste.[23]</p>
<p>Maiorescu se știe că a avut multă apreciere pentru Creangă și pentru alți scriitori de origine țărănească, precum Ion Popovici-Bănățeanu și Ioan Slavici.[24] Târziu în viață, el a folosit această conexiune pentru a contesta acuzațiile de elitism junimist în fața criticilor din partea tradiționaliștilor mai populiști.[25] Cu toate acestea, membrii Junimea în general l-au găsit pe Creangă mai degrabă un divertisment decât un scriitor serios și l-au prețuit doar în măsura în care le-a ilustrat teoriile despre validitatea literaturii rurale ca sursă de inspirație pentru autorii cultivați.[26][27] Prin urmare, Iacob Negruzzi în mod simpatic, dar controversat, s-a referit la prietenul său drept „un talent primitiv și nepoliticos”.[28] Textele critice ale lui Maiorescu oferă, de asemenea, puțină acoperire individuală a contribuțiilor lui Creangă, probabil pentru că acestea nu au reușit să respecte întocmai stratificarea sa a operelor literare în poporane („populare”, adică anonime sau colective) și altfel.[29] Teoria lui Tudor Vianu îl definește pe Creangă drept un prim reprezentant al orientărilor „realismului popular” (așa cum a recomandat sporadic însuși decanul junimist), avertizând însă că exemplul lui Creangă nu a fost niciodată menționat într-un asemenea context de către Maiorescu personal.[30]</p>
<p>Deși ocazional și-a minimalizat propria contribuție la literatură,[26][31] Creangă însuși era conștient de faptul că textele sale treceau dincolo de înregistrările tradiției populare și depunea eforturi semnificative pentru a fi recunoscut ca autor original (prin corespondență cu colegii scriitori și trimiterea de bunăvoie a cărților sale spre examinare critică).[26] Vianu a comentat pe larg relația exactă dintre narațiunea împrumutată din tradiția orală și metoda „oarecum pe furiș” a lui Creangă de a-și îmbina propriul stil în standardul folcloric, asemănând-o cu procesul istoric prin care pictorii locali improvizau peste canoanele stricte ale artei bizantine.[32] Preluarea complexă a individualității și a artei de a scrie a lui Creangă a fost atestată de propria sa prefață la o ediție a poveștilor sale adunate, în care se adresa direct cititorului: „Iubite cetitoriu, multe prostii oi fi cetit de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vedea că nu-ți vin la socoteală, ie pană în mână și dă și tu altceva mai bun la ivală, că eu atâta m-am priceput și atâta am făcut."[26]</p>
<p>O excepție în rândul promotorilor Junimea a fost Eminescu, el însuși remarcat pentru că a exprimat o perspectivă socială disidentă care reflecta doar parțial interpretarea conservatorismului lui Maiorescu. Potrivit istoricului Lucian Boia, „țăranul moldovean autentic” care a fost Creangă a completat și țărănimea „mai metafizică ” a lui Eminescu.[33] În mod similar, Z. Ornea observă că poetul a folosit pozițiile lui Creangă pentru a ilustra propria sa interpretare etnonaționalistă asupra culturii românești și, în special, afirmația sa că autenticitatea rurală stă ascunsă de un „strat suprapus” de minorități etnice urbanizate.[34] Criticii secolului XX l-au descris pe Creangă drept una dintre cele mai realizate figuri ale generației sale și un exponent de frunte al literaturii junimiste. Acest verdict se regăsește în mai multe dintre textele lui Vianu, care îl susțin pe Creangă ca pe un mare exponent al literaturii generației sale, comparabil cu colegii de la Junimea Eminescu, Slavici și Ion Luca Caragiale.[35] Această viziune completează definiția lui George Călinescu, plasând autorul moldovean în compania lui Slavici și Caragiale drept unul dintre „marii prozatori” ai anilor 1880.[36] Lucian Boia, care a remarcat că „triada clasicilor români” îl include pe Creangă alături de Eminescu și Caragiale, a avertizat și el că, în comparație cu ceilalți doi (cu care „românii au spus aproape tot ce este de spus despre ei înșiși”), Creangă are „un registru destul de limitat”.[33]</p>
<p>Comparația frecventă dintre Creangă și Caragiale, în special, este văzută de Vianu ca provenind atât din „mijloacele stilistice cu amplitudine” comune, cât și din pozițiile lor complementare în relațiile cu două fenomene suprapuse, cu descrierea de către Caragiale a micii burghezii ca fiind echivalentul grosier al interesului lui Creangă pentru țărănime.[37] Același paralelism este explicat de Ornea ca o consecință a concepției sociale a celor doi autori: „[Lucrările lor] au cimentat estetic portretizarea a două lumi. A lui Creangă este lumea țărănească, a lui Caragiale cea suburbană și cea urbană. Două lumi care reprezintă, de fapt, doi pași caracteristici și două modele sociopolitice în evoluția structurilor românești care... se confruntau într-un proces care avea să se dovedească ulterior decisiv.”[38] Potrivit aceluiași comentator, cei doi plus Eminescu sunt marii scriitori ai generației lor, cu Slavici ca unul „în succesiunea lor imediată”.[39] Deși enumeră ceea ce el crede că sunt elemente care leagă lucrările lui Creangă și Caragiale, alți critici au descris drept ciudat faptul că cei doi nu par să se fi menționat niciodată unul pe celălalt și au subliniat că, deși nu imposibilă, o întâlnire directă între ei nu a fost niciodată înregistrată în surse.[40]</p>
<h3>Stilul și limbajul narativ</h3>
<p>Evidențiind recurgerea lui Ion Creangă la particularitățile regionalismelor și arhaismelor moldovenești, acumularea lor făcând opera lui Creangă foarte dificil de tradus,[41] George Călinescu a reacționat împotriva afirmațiilor conform cărora narațiunile reflectau modele antice. El a concluzionat că, de fapt, limbajul scris al lui Creangă era echivalentul unui „muzeu glosologic”, și chiar a contrastat cu limbajul cotidian mai modern al scriitorului.[42] De asemenea, se discută despre impresia că opera lui Creangă ar trebui citită cu accent moldovenesc, remarcată pentru „moliciunea sunetului” în raport cu fonologia standard românească, Călinescu avertizând împotriva exagerărilor interpretative, susținând că textele actuale oferă doar sugestii slabe de pronunție regională.[43] Contrastând pe Creangă cu tradițiile literaturii produse de munteni în ceea ce a devenit limba literară standard, Călinescu a susținut și el în favoarea unei diferențe de mentalitate: „echilibrul” evidențiat de vorbirea moldovenească și ilustrat în scrierile lui Ion Creangă este contrastat de „decolorarea și rugozitatea” „valahismului”.[44] De asemenea, a criticat acele concepții conform cărora varianta lui Creangă a limbajului literar era „frumoasă”, întrucât nu a reușit să „mulțumească pe toată lumea pe temeiul unei frumuseți acustice” și întrucât cititorii din afara zonei natale a scriitorului se puteau confrunta „cu o oarecare iritare.”[45] Pentru Călinescu, rezultatul manifestă totuși „o capacitate enormă de vorbire autentică”, întâlnită și în operele lui Caragiale și, în al XX-lea, la Mihail Sadoveanu.[46] Potrivit aceluiași comentator, intervențiile dialectice au format un fundal pentru un vocabular viu, un tip „ermetic” de „argou”, care conținea „dublu sens hilar și onomatopee indecentă”, trecând de la „frumusețe erudită” la „râs obscen”.[47] Unele dintre expresiile caracteristice stilului lui Creangă sunt obscure ca semnificație, iar altele, precum „seceta a făcut să țipe șarpele în gura broaștei” par spontane și fără sens.[48] O altă trăsătură specifică a acestui limbaj, comentată de Vianu și comparată de acesta cu estetica clasicismului, e că acesta vede o mare parte din proza lui Creangă pusă la un metru poetic discret.[49]</p>
<p>Recursul la schemele literaturii orale a ajuns în scrierile sale, unde a devenit o trăsătură definitorie. Ca parte a acestui proces, Călinescu a apreciat: „Creangă acționează ca toate personajele sale pe rând, căci poveștile sale sunt aproape în întregime rostite... Când Creangă povestește, compoziția nu este extraordinară, dar odată ce eroii lui încep să vorbească, gesticularea și formularea ating o înălțime în povestirea tipică.” Potrivit criticului, descoperirea acestei noțiuni „fundamentale” despre opera lui Creangă a fost meritul istoricului literar și redactor al Vieții Românești Garabet Ibrăileanu, care a menționat-o ca principală dovadă a apartenenței la realism. Modul distinctiv de caracterizare prin „dialoguri realiste” este privit de Vianu ca o intervenție extrem de personală și un indicator al originalității scriitorului moldovean. Atât Vianu, cât și Călinescu au discutat despre această trăsătură, împreună cu tehnica transmiterii narațiunii subiective între răspunsurile personajelor, ca creând alte puncte de apropiere între Creangă și omologul său Caragiale. Replicând parțial pe hârtie esența adunărilor sociale, Ion Creangă a încercat adesea să transpună în scris efectele particulare ale povestirii orale. Printre aceste atingeri caracteristice s-au numărat interogațiile adresate cititorilor ca ascultători imaginari și pauzele pentru efect cu ajutorul vizual al punctelor de suspensie. De asemenea, el și-a întrerupt adesea narațiunile cu ilustrații concise ale părerii sale, adesea sub formă de versuri, și de obicei introdusă de vorba ceea. Un exemplu în acest sens conectează noțiunile de abundență și satisfacție personală:</p>
<p>De plăcinte râde gura,</p>
<p>De vărzare și mai tare.</p>
<p>În alte cazuri, ghicitorile scurte se referă la teme mai mari, cum ar fi justificarea divină pentru averea aparentă:</p>
<p>Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,</p>
<p>Să mă mir ce m-a găsit.</p>
<h3>Privire de ansamblu asupra operei</h3>
<p>În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.</p>
<p>A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători"; această povestire demonstrează că, pe lângă umor, Creangă se pricepea și la matematică. În două povestiri de acest tip aflăm despre o persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" (Arhivat în 30 august 2006, la Wayback Machine.) este o glumă cu multă finețe satirică la adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.</p>
<p>Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș Ion Roată.</p>
<p>În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.</p>
<p>Prima parte a operei lui Creangă o formează, precum am văzut, mai mult reproducerea producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii.</p>
<p>O altă față, mai puțin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: Povestea poveștilor.</p>
<h3>Amintirile din copilărie</h3>
<p>Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.</p>
<h3>Moș Nichifor Coțcariul și „corozivii”</h3>
<p>Privită de criticul român Radu Voinescu ca o anecdotă extinsă,[50] nuvela Nichifor Coțcariul stabilește o legătură cu limbajul basmelor, fiind situată într-o epocă legendară și non-istorică.[51] Detaliază seducția elaborată a unei tinere mirese evreiești de către un căruțar moldovenesc, pe ruta dintre Târgu Neamț și Piatra. Episodul, despre care textul însuși indică că este doar unul dintr-o serie de cuceriri ale lui Nichifor în rândul clientelor sale de sex feminin, evidențiază monologul pronunțat al seducătorului, care acoperă relatări despre căsătoria lui nefericită, aluzii despre naturalețea iubirii fizice și sugestii intimidante că lupii ar putea fi tentați să atace căruța (îndemnând-o pe tânără să caute refugiu în brațele lui).[52] Comportamentul seducătorului, notează Constantinescu, prezintă o alternativă la tema bătrâneții ca timp al imobilizării: „bătrânul încă verde, glumețul care se bucură de escapadele sale amoroase, în timp ce le justifică prin firescul curs al vieții”.[53] Nichifor se exprimă mai ales cu ajutorul zicalelor populare, pe care le amestecă dezinvolt cu observații personale despre situație.[54] Contextul complotului este o consemnare a diferitelor superstiții, unele anticlericale sau antisemite: Nichifor își exprimă credința că preoții care trec în calea cuiva vor produce ghinion, precum și afirmația că apoticarii evrei vindeau „otrăvuri”.[55]</p>
<p>Recepția lui Moș Nichifor Coțcariul de către Junimea a ilustrat ambivalența acestuia față de Creangă. Maiorescu a găsit textul „interesant în felul lui și decisiv românesc”, dar a cerut revistei Convorbiri Literare fie să-l modifice, fie să se abțină de la a-l publica.[56] Acest lucru a fost completat de evaluarea ei însușită a autorului său: numind textul „un lucru copilăresc”, el i-a sugerat lui Maiorescu că sunt necesare revizuiri, afirmând „L-am scris mult, pentru că nu am avut timp să-l scriu scurt.”[31] Dimpotrivă, posteritatea scriitorului s-a referit la aceasta ca fiind una dintre cele mai mari contribuții românești la gen: după George Călinescu, pătrunderea în gândurile lui Nichifor a avut ca rezultat transformarea scrisului în ansamblu în „prima mare novelă românească cu un erou stereotip”,[48][57] în timp ce Voinescu a descris întreaga poveste drept „o adevărată capodoperă”.[50]</p>
<p>Abordările narative ale lui Moș Nichifor Coțcariul s-au învecinat cu contribuțiile lui Creangă la literatura erotică, piese cunoscute colectiv sub numele de „corozive”[31][48][58] și care au fost tratate de multă vreme cu discreție de către istoricii literari. În viziunea lui Călinescu, acest capitol din literatura lui Creangă a creat o altă legătură între scriitorul moldovean și tradiția renascentistă a lui Rabelais: „Toți rabelaisienii au pătruns adânc în tărâmul vulgarității”.[47] Gustul pentru relatările emoționante a fost cultivat și de membrii Junimea, care și-au semnalat discret dorința de a auzi conținut mai explicit, cerându-i lui Creangă să povestească de pe „strada largă”.[31][48][59] Produs al acestui context, Moș Nichifor Coțcariul însuși se spune că ar fi avut cel puțin o variantă sexual explicită, vehiculată oral.[50][59]</p>
<p>Două povești cu conținut pornografic explicit supraviețuiesc ca mostre ale paternului erotic al lui Creangă: „Povestea lui Ionică nebunul” și „Povestea tuturor poveștilor” (cunoscută și sub numele de Povestea pulei , „Povestea cocoșului” sau „Povestea cocoșului”). Primul își arată eroul viclean întreținând relații sexuale cu fiica unui preot, trecând între proză și versuri pentru a descrie actul.[60] „Povestea tuturor poveștilor”, care folosește amplu vorbirea vulgară, povestește cum un țăran lipsit de respect față de divinitate și-a transformat întreaga recoltă de porumb în organe genitale masculine, dar este capabil să obțină profit doar prin satisfacerea apetitului sexual al femeilor.[61] Secțiunea finală, văzută de Gârbea ca o mostră de batjocuri anticlericale înregistrate de „caterisitul Creangă”, înfățișează violul unui preot de către un astfel de obiect sexual.[62] Deși explicit, istoricul literar Alex. Ștefănescu a susținut că textul „este rafinat și plin de farmec”.[63] Deși le-a recunoscut pe ambii „corozivi” pentru „farmecul lor popular” în linia lui Rabelais și Geoffrey Chaucer, și observând că încă mai arată locul autorului ca „mare stilist”, Voinescu a semnalat și „foarte evident” al textelor. datorie la izvoarele folclorice.[64] În definiția sa, Ion Creangă este „posibil singurul scriitor” care se bazează pe moștenirea „lucioaselor glume populare” întâlnită în „folclorul erotic” local.[50] Cu toate acestea, potrivit criticului literar Mircea Iorgulescu, „Povestea tuturor poveștilor” se poate baza de fapt pe Parapilla, un pliant pornografic care circulă în italiană și franceză.[61]</p>
<h2>Moștenire</h2>
<h3>Moșie, familie și impact cultural timpuriu</h3>
<p>La scurt timp după moartea lui Creangă, au început eforturile de a colecta scrierile lui manuscrise și versiunile actualizate ale lucrărilor sale tipărite. Acest proiect l-a implicat pe fiul său Constantin, alături de AD Xenopol, Grigore Alexandrescu și Eduard Gruber, acesta din urmă a obținând lucrările de la Tinca Vartic.[65] Prima ediție a fost publicată în două volume, în 1890–1892, dar proiectul s-a oprit brusc din cauza nebuniei și morții lui Gruber.[65] Ultima lucrare cunoscută a lui Creangă, fragmentul din Făt-frumos, fiul iepei, a fost publicată de Convorbiri Literare în 1898.[66] Copiile Gruber au fost vândute unui dr. Mendel, iar doar o parte din ele au fost recuperate de exegeți, alături de diverse fragmente descoperite accidental la piața ieșeană, unde erau folosite pentru hârtie de împachetat.[67] Colecția, structurată într-un întreg de folcloristul Gheorghe T. Kirileanu, a fost publicată la Editura Minerva în 1902 și 1906.[68] În ciuda faptului că a fost menționată în memoriile mai multor junimiști de seamă, Creangă a avut cariera politică ficționalizată și satirizată de Iacob Negruzzi, care l-a transformat, ca Popa Smântână, într-un personaj al poemelor sale satirice Electorale.[69] Același autor s-a referit la omologul său într-una dintre epigramele sale.[60]</p>
<p>La scurt timp după moartea iubitului ei, Tinca Vartic s-a căsătorit cu un bărbat care locuia în aceeași zonă a Iașiului.[31] Țintă a turismului organizat încă din 1890,[70] casa ieșeană Bojdeuca a intrat totuși în paragină.[31] A fost achiziționat în cele din urmă de un „Comitet Ion Creangă”, ai cărui membri a inclus pe Constantin Creangă,[31] Kirileanu și politicianul ultranaționalist AC Cuza.[71] A fost înființată ca prima dintre „casele memoriale” ale României la 15 aprilie 1918.[31][70][71] Restaurată în același an și din nou în 1933–1934,[70] adăpostește o parte importantă din obiectele personale ale lui Creangă și primul portret cunoscut al lui Creangă, pictat de contemporanul său V. Mușnețanu.[31][70] În timp ce Constantin Creangă a avut o carieră de succes în Armata Română,[65] unul dintre cei doi nepoți ai scriitorului, Horia Creangă, a devenit unul dintre celebrii arhitecți moderni ai perioadei interbelice, câștigându-și reputația reproiectând o mare parte din centrul Bucureștiului.[72]</p>
<p>Popularitatea relatărilor lui Ion Creangă în afara contextului său regional și dialectal, împreună cu propria sa contribuție ca educator, au jucat un rol în evoluția românei standard, într-o nouă fază în care multe variații dialectale au fost încorporate în limba vorbită.[73] Cărțile sale didactice Metodă nouă ... și Învățătoriul copiilor au trecut prin multe ediții la sfârșitul secolului al XIX-lea.[31][74] Impactul lucrărilor sale a fost, de asemenea, un factor care a contribuit la păstrarea unui interes remarcat pentru subiectele rurale, o trăsătură definitorie ulterioară în literatura română modernă. Discutând despre „armonia stilistică”, despre care el credea că face o punte între toate mediile sociale și literare ale României, filosoful Mircea Eliade scria: „Românii îl consideră pe Ion Creangă un scriitor clasic aparținând epocii moderne. Opera sa poate fi citită și înțeleasă de întreaga gamă a claselor sociale, în toate provinciile țării noastre. În ciuda prezenței abundente a cuvintelor moldovenești, scrierile sale nu rămân străine pentru cititorii săi. Ce altă cultură europeană se poate mândri că are un scriitor clasic citit de toate categoriile de cititori?"[75] „Aplecarea tematică spre sat”(thematic grip of the village) a fost remarcată de academicianul american Harold Segel, care a investigat impactul acesteia asupra „unor dintre cele mai venerate nume din istoria literaturii române”, de la Creangă și Slavici până la romancierul interbelic Liviu Rebreanu.[76]</p>
<h3>Începutul secolului al XX-lea și ecouri interbelice</h3>
<p>O evaluare mai amănunțită a literaturii lui Creangă a început după 1900. La vremea respectivă, ea a devenit un subiect de interes pentru tendința tradiționalistă și populistă emergentă, ilustrată de cele două rute care rivalizează cu Junimea: Sămănătorul de dreapta, condus de Nicolae Iorga, și poporaniștii de stânga, printre care se număra și Garabet Ibrăileanu.[77] Noile ediții ale operelor sale au avut colaborarea intelectualilor sămănători Ilarie Chendi și Ștefan Octavian Iosif.[78] Tudor Vianu a remarcat însă că, spre deosebire de viziunea lui Eminescu, „ruralismul autentic” al lui Creangă nu a completat „complicațiile spirituale”, perspectiva globală a clasei sociale și fundalul intelectual asociate acestor tendințe, făcându-l pe Creangă „cel mai puțin sămănătorist dintre scriitorii noștri”.[79] Potrivit lui Ornea, Creangă nu are „nimic în comun” cu ideologia Sămănătorul în special: în timp ce grupul își împărtășea viziunea nostalgică asupra trecutului rural în contrast puternic cu lumea modernizată, autorul moldovean putea „menține, în mod inteligent, cale de mijloc între contrarii”.[39] La fel, Mircea Braga a reacționat împotriva percepției lui Creangă ca anunțând o „serie” de autori, menționând că, pentru orice imitație, el a fost „un creator excepțional și, în ceea ce privește istoria literară românească, unic”.[80]</p>
<p>Direct influențați de Creangă, câțiva autori de la începutul secolului XX și din perioada interbelică din noul curent tradiționalist au apărat în mod explicit moștenirea literaturii folclorice, spontane și necalificate: scriitorul țărănesc I. Dragoslav, ale cărui memorii împrumută elemente stilistice din relatările lui Creangă; Constantin Sandu-Aldea, agricultor de profesie, care s-a inspirat din tehnicile sale de redare a dialogului; și Ion Iovescu, pe care cercul literar Sburătorul l-a aclamat drept „un nou Creangă”, și care a folosit din plin un dialect muntean modernizat.[81] La fel, activistul și autorul aromân Nicolae Constantin Batzaria, care și-a împărțit cariera între România și sudul Balcanilor, a îmbinat tehnicile de povestire ale lui Creangă cu tradițiile literaturii turce,[82] în timp ce reelaborarea temelor folclorice regionale i-a adus intelectualului Constantin S. Nicolăescu-Plopșor reputația de „Creangă oltean”.[83] În decada 1910, folcloristul Tudor Pamfile a publicat o revistă de specialitate numită Ion Creangă în cinstea scriitorului.[84] Diferitele lucrări ale lui Creangă au oferit și puncte de plecare pentru câțiva alți scriitori de diverse medii. Ele au inclus reprezentanți ai mișcării simboliste, precum Victor Eftimiu, care s-a inspirat din stilul narativ al lui Creangă în scrierea piesei sale fantastice și în versuri Înșir'te mărgărite. O altă astfel de autoare a fost poetul Elena Farago, a cărei poveste didactică pentru copii Într-un cuib de rândunică („În interiorul unui cuib de rândunică”) împrumută din „Inul și cămașa”.[85]</p>
<p>Odată cu perioada interbelică și răspândirea literaturii moderniste, o nouă generație de critici, în special George Călinescu și Vladimir Streinu, și-au dedicat segmente importante din activitatea lor operelor lui Ion Creangă.[86] Alte astfel de figuri au fost Șerban Cioculescu, a cărui contribuție încearcă să elucideze părțile mai misterioase ale vocabularului scriitorului[48] și educatorul Dumitru Furtună, ale cărui studii biografice au constituit o sursă principală pentru cercetările ulterioare.[87] Până atunci, interesul pentru viața și scrierile lui Creangă se diversificase. Acest fenomen a atins pentru prima dată teatrul românesc când II Mironescu a dramatizat o secțiune din Amintirile lui Creangă ca și Catiheții de la Humulești — o contribuție literară considerată „de prisos” de George Călinescu, care a remarcat că originalul era deja „dramatic” ca stil.[88] Poveștile scriitorului au devenit o inspirație și pentru Alfred Mendelsohn și Alexandru Zirra, doi compozitori români care au lucrat în teatrul muzical pentru copii și care au adaptat, respectiv, „Harap Alb” și „Capra și cu trei iezi”.[89] Creangă a fost și o prezență secundară în Mite și Bălăuca, două romane biografice centrate pe viața amoroasă a lui Eminescu, scrise de proeminentul critic interbelic Eugen Lovinescu, căruia Călinescu i-a reproșat că l-a ignorat în mare măsură pe Creangă în textele sale nonficționale.[90] Scrierile lui Creangă au câștigat și adepți printre aripa mai radicală a scenei moderniste. Autenticitatea și originalitatea prozei lui Creangă au fost evidențiate și prețuite de influenta revistă locală modernistă Contimporanul, în special de cronicarii săi literari Ion Vinea și Benjamin Fondane.[91] De asemenea, în timp ce se afilia formal la suprarealism, autorul de avangardă Ion Călugăru a contribuit cu diverse lucrări în proză care împrumută unele dintre tehnicile de povestire ale lui Creangă pentru a descrie viața comunităților evreiești românești din Moldova.[92]</p>
<p>În etape, după Primul Război Mondial, scriitorul din secolul al XIX-lea a devenit mai cunoscut publicului internațional. În proces s-au produs traduceri în engleză, dintre care unele, a susținut Călinescu, au atins o popularitate semnificativă în rândul cititorilor britanici de literatură română.[93] În schimb, scriitorul Paul Bailey a apreciat că variantele foloseau cuvinte învechite și „sunau groaznic” în engleză.[94] Printre seria de versiuni timpurii în limba engleză a fost o ediție din 1920 a Amintirilor lui Creangă, tradusă de Lucy Byng și publicată de Marcu Beza.[95] Tot în perioada interbelică Jean Boutière a publicat prima Monografie în limba franceză despre scriitorul român, inițial ca teză de doctorat pentru Universitatea din Paris.[87]</p>
<p>În timp ce autorul lor a continuat să primească laude pentru principalele sale contribuții, poveștile erotice au fost cel mai adesea ținute ascunse de ochiul publicului. George Călinescu a rezumat acest contrast afirmând: „„Corozivile” lăsate de Creangă nu sunt cunoscute public”.[47] O excepție de la această regulă a fost ediția Creangă al lui Kirileanu din 1938, publicată la Editura Fundațiilor Regale ca primă ediție critică a întregii sale literaturi.[22] Potrivit criticului Adrian Solomon, tradiția românească de a reduce la tăcere limbajul obscen și literatura sexual explicită prin cenzură a făcut ca „Povestea tuturor poveștilor” să circule „mai degrabă ca un samizdat .„, care le-a lăsat scriitorilor „fără tradiție solidă de care să se bazeze și șanse mici prețioase de a se sustrage... moralei vigilente ale unui public strâmt.”[96] Aspectele ale discursului public al lui Ion Creangă au fost totuși aprobate și recuperate de către extrema dreaptă a anilor 1920 și 30. Clericul ortodox de rang înalt Tit Simedrea s-a referit la Creangă ca un predecesor când, în 1937, și-a îndemnat congregația să se abțină de la achiziționarea de mărfuri vândute de evrei (o măsură despre care o considera o alternativă practică la evacuarea forțată a evreilor).[97] În 1939, în cadrul unei campanii de presă care vizează opera lui Călinescu, jurnalul fascist Porunca Vremii l-a acuzat pe istoricul literar că a demascat biografia lui Creangă de dragul de a compromite „moldovenul genial” transformându-l într-un „epileptic caterisit și bețiv”.[98]</p>
<p>Creangă a inspirat un tablou din 1920 al lui Octav Băncilă, care îl arată pe Creangă ascultându-l pe Eminescu citindu-i poeziile.[99] Două busturi ale autorului au fost ridicate la Iași, respectiv la mormântul acestuia[100] și, în 1932, în grădinile cartierului Copou.[101] După 1943, o altă astfel de piesă a fost dezvelită în Grădinile Cișmigiu din București, ca parte a monumentului Rotunda Scriitorilor.[102]</p>
<h3>Sub comunism</h3>
<p>În perioada comunistă restrictivă a României, care a durat între 1948 și 1989, evaluarea critică a operei lui Ion Creangă a trecut prin mai multe perioade, completând evoluțiile politice. În prima parte a acestui interval, când realismul socialist a fost impus politic scrierilor române, Creangă a fost ferit de cenzura postumă care a afectat câțiva alți scriitori clasici. Opera sa a fost lăudată oficial pentru calitățile sale estetice, dar asocierea ei cu condamnata Junimea a fost omisă din comentariile critice, iar cititorii au fost în schimb referiți la Creangă ca la un critic realist al societății burgheze.[103] În 1948, noile autorități i-au acordat calitatea de membru postum la Academia Română.[104] În anul următor, în apogeul ocupației sovietice, criticul oficial Barbu Lăzăreanu l-a descris controversat pe Creangă drept un scriitor îndatorat folclorului rus.[105]</p>
<p>Până în a doua jumătate a stăpânirii comuniste, au apărut câteva abordări noi în evaluarea critică a literaturii lui Creangă. Opera sa a devenit o temă principală de interes critic și unicul subiect al multor lucrări, până la punctul în care Nicolae Manolescu a apreciat că „despre Creangă s-a spus totul”.[106] În cadrul acestui fenomen exegetic, filozoful Vasile Lovinescu a scris o interpretare originală a poveștilor sale dintr-o perspectivă ezoterică ca Creangă și Creanga de aur.[107] În ultimele două decenii de comunism, sub Nicolae Ceaușescu, refacerea discursului naționalist în dogmă oficială a încurajat și nașterea protocronismului. Sub unul dintre aspectele sale, teoretizat de istoricul cultural Edgar Papu, această abordare a reevaluat controversat diverși scriitori români, inclusiv Creangă, prezentându-i drept figuri care au anticipat cele mai multe evoluții pe scena mondială.[108] Concluzia lui Papu despre „Harap Alb”, prezentată într-un volum din 1983, îl descrie pe Creangă ca predecesor direct al semioticianului italian Umberto Eco și al celebrului său volum The Open Work —concluzie pe care istoricul literar Florin Mihăilescu a văzut-o drept o dovadă a „obsesiei exegetice” a lui Papu, lipsită de „simțul umorului, nu doar de simțul realității”.[109] Unul dintre discipolii lui Papu, ideologul național-comunist Dan Zamfirescu, a susținut că Creangă era egal sau chiar mai important decât clasicii mondiali Homer, William Shakespeare și Johann Wolfgang von Goethe, afirmând în același timp că protagonistul omonim din „Ivan Turbincă” stă ca „personajul care domină istoria lumii în secolul nostru”.[110] Lăsate în afara domeniului acestui interes critic, „corozivele” au fost ascunse noilor cititori ai lui Creangă (precum Ediția din 1970 a lui Iorgu Iordan), fiind, potrivit unui eseu din 1976 al cărturarului George Munteanu, „încă de nepublicat” din lipsa „un nivel general de educație estetică” în rândul românilor.[111]</p>
<p>Un al doilea muzeu dedicat în întregime scriitorului a fost deschis la casa sa din Târgu Neamț în 1951[112] și donat statului de către succesorii săi în 1965.[113] În deceniile următoare se pare că a devenit cea mai vizitată casă memorială din România.[112] Autoritățile au finanțat și un nou centru cultural, ridicat în imediata apropiere a orașului Bojdeuca în perioada 1984–1989.[70] În 1965, la București a luat ființă Teatrul pentru Copii Ion Creangă - instituție de stat, iar activitatea sa ulterioară a inclus punerea în scenă a mai multor basme ale scriitorului pentru un public junior.[114][115] Printre astfel de contribuții s-au numărat și două adaptări ale „Harap Alb”, în regia respectivă de Ion Lucian[115] și Zoe Anghel Stanca.[116] În 1983, autorul din Timișoara Șerban Foarță a finalizat și el lucrarea la o versiune scenică a lui „Ivan Turbincă”.[117]</p>
<p>O nouă editură, Editura Ion Creangă, a fost creată ca principal editor de literatură pentru copii, iar producția ei a inclus ediții ale propriilor opere ale lui Creangă.[118] Noile ediții au fost ilustrate de câțiva artiști plastici de seamă, printre care Corneliu Baba,[119] Eugen Taru[113] și Lívia Rusz,[118][120] în timp ce „Harap Alb” a devenit un proiect al artistului de benzi desenate Sandu Florea, câștigându-i un premiu Eurocon.[121] Un proiect major al vremii a implicat traducerile lui Creangă în alte limbi, inclusiv în maghiară (o contribuție celebrată a autorului maghiar-român András Sütő).[122] În aceeași epocă, Creangă și poveștile sale au devenit pentru prima dată surse de inspirație pentru industria cinematografică românească. Printre primele s-au numărat două contribuții ale regizoarei Elisabeta Bostan, ambele lansate la începutul anilor 1960 și bazate pe Amintiri: Amintiri din copilărie (cu actorul copil Ion Bocancea în rolul tânărului Nică și Ștefan Ciubotărașu în rolul naratorului adult) și Pupăza din tei (concentrându-se pe povestea respectivă). În 1965, sărbătorit regizorul român Ion Popescu-Gopo a lansat De-aș fi Harap Alb, o adaptare liberă a „Harap Alb”, cu Florin Piersic în rolul principal. Popescu-Gopo a mai regizat filmul din 1976 Povestea dragostei, care s-a bazat pe „Povestea porcului” și filmul din 1985 „Rămășagul” care s-a bazat pe „Punguța cu 2 bani”. Seria include și filmul biografic al lui Nicolae Mărgineanu din 1989, Un bulgăre de humă, se concentrează pe prietenia dintre Creangă (interpretat de Dorel Vișan) și Eminescu (Adrian Pintea).[123]</p>
<p>Moștenirea lui Ion Creangă a fost palpabilă și în Uniunea Sovietică și mai ales în RSS Moldovenească (care, ca secțiune mai mare a Basarabiei, făcuse parte din România Mare interbelică, iar ulterior devenise Moldova independentă). Inițial, scrierile sale, intitulate Povești moldovenești, au făcut parte din programa sovietică din Regiunea Autonomă Moldovenească (Transnistria).[124] În urma ocupației sovietice a Basarabiei, Creangă a fost unul dintre scriitorii de limbă română ale căror lucrări erau încă permise publicării de către noile autorități.[125] Aceasta a oferit contribuitorilor locali la literatura română contactul cu modele culturale mai vechi, inspirând direct piesele de proză experimentală sau postmodernă ale lui Vlad Ioviță[126] și Leo Butnaru.[125] Aprobarea imaginii publice a lui Creangă în cadrul RSS Moldovenești s-a reflectat și în artă: în 1958, bustul scriitorului, opera sculptorului Lev Averbuh, a fost repartizat pe Aleea Clasicilor din Chișinău.[127] Lucrările sale au fost ilustrate de unul dintre cei mai importanți artiști plastici ai RSS Moldovenești, Igor Vieru, care a pictat și un portret al autorului.[128] În 1967, Ioviță și cineastul Gheorghe Vodă lansează Se caută un paznic: o adaptare după „Ivan Turbincă” și una dintre mostrele de succes ale cinematografiei moldovenești timpurii, remarcată și prin partitura muzicală, compusă de Eugen Doga.[129] Tot în acea perioadă, „Capra...” și „Punguța cu doi bani” au fost transformate în scurtmetraje animate (regia Anton Mater și Constantin Condrea). În 1978, compozitorul Zlata Tkach a creat o versiune de operetă a „Capra cu trei iezi”, pe un libret de Grigore Vieru.[130]</p>
<h3>După 1989</h3>
<p>Revoluția din 1989, care a semnalat sfârșitul comunismului, a precedat îndeaproape dizolvarea Uniunii Sovietice. Relațiile reînnoite Moldova-România și demersurile către potențiala reunificare au fost consacrate prin evenimente din 1990 precum „Podul Florilor”. Ultimul turneu i-a văzut pe politicieni și delegați culturali moldoveni cerând și obținând să li se permită să viziteze Bojdeuca.[131] În 1993, răspunzând unei petiții semnate de un grup de personalități culturale din Iași, Mitropolitul Daniel (viitorul Patriarh al Întregii Românii) a semnat o hotărâre de retragere postum a deciziei de excludere a Ion Creangă din rândul clericilor moldoveni.[132] Publicul chestionat în cadrul unui program din 2006 produs de Televiziunea Română l-a nominalizat pe Creangă pe locul 43 dintre cei mai mari 100 de români.[133] Printre noile monumente în cinstea scriitorului se numără un bust dezvelit la Târgu Neamț, opera sculptorului Ovidiu Ciobotaru.[134] Patrimoniul asociat vieții lui Creangă a stârnit și el dezbateri: autoritățile locale din Târgu Neamț au fost criticate pentru că nu au întreținut amplasamentul din apropierea casei sale în cea mai bună stare,[113] în timp ce Fălticenii, unde a locuit cândva, a fost scos la vânzare în mod controversat de proprietarii săi privați în 2009, într-o perioadă în care primăria nu și-a putut exercita dreptul de preemțiune.[135]</p>
<p>Opera lui Creangă a fost și ea supusă redescoperirii și reevaluării. Acest lucru a presupus publicarea „corozivelor” sale, mai ales într-o ediție din 1998 intitulată Povestea poveștilor generației '80. Editat de Dan Petrescu și Luca Pițu, a prezentat o reelaborare postmodernă a Povestea poveștilor de către Mircea Nedelciu, un teoretician de prim rang al scriitorilor optzeciști.[63][136] O ediție trilingvă a textului original al lui Creangă a fost publicată în 2006 ca proiect Humanitas, cu ilustrații realizate pentru ocazie de graficianul Ioan Iacob.[137] Cartea includea versiuni ale textului în engleză (opera lui Alistair Ian Blyth) și franceză (tradusă de Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului Eugène Ionesco), ambele fiind remarcate pentru că recurgeau exclusiv la argou învechit.[137] În 2004, o altă povestire a lui Creangă a fost supusă unei interpretări postmoderne, cu romanul Relatare despre Harap Alb al lui Stelian Țurlea.[138] În 2009, Țurlea a continuat cu o versiune a „Fata moșului și fata babei”;[139] iar un an mai târziu, colegul său Horia Gârbea a publicat o interpretare personală despre „Povestea unui om leneș”.[140] Poveștile didactice proprii ale lui Ion Creangă au rămas o prezență în programa românească după anul 2000, în special în domeniile educației care vizează elevii cei mai mici.[141]</p>
<p>Noile filme bazate pe scrierile lui Creangă includ, printre altele, Tusea și junghiul de Mircea Daneliuc din 1992 (o adaptare după „Fata moșului ...”) și coproducția moldo-română a lui Tudor Tătaru Dănilă Prepeleac (1996). Au existat și câteva adaptări teatrale post-1989 ale textelor lui Ion Creangă, cu contribuții a diverși dramaturgi români. Unele dintre acestea sunt varianta lui Cornel Todea din „Harap Alb” (cu muzică de Nicu Alifantis),[115][142] interpretarea lui Cristian Pepino despre „Capra cu trei iezi”,[143] Mihai Mălaimare ' (din „Prostia umană”)[144] și Povestea poveștilor de Gheorghe Hibovski, un spectacol de teatru marginal folosind atât originalul lui Creangă, cât și textul lui Nedelciu.[145]</p>
<p>Numele lui Creangă a fost atribuit mai multor instituții de învățământ, printre care Colegiul Național Ion Creangă din București, și unui premiu anual acordat de Academia Română. Există o comună Ion Creangă, în județul Neamț, iar străzi sau piețe au fost numite în cinstea scriitorului și în orașe din toată România: Târgu Neamț, Iași, Fălticeni, București, Arad, Brăila, Brașov, Cluj-Napoca, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Oradea, Ploiești, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș, Tecuci, Timișoara, Tulcea etc. Un cartier din nordul Bucureștiului, lângă Colentina, este numit Ion Creangă. Numele lui Creangă a fost atribuit mai multor repere și instituții din Moldova post-sovietică. Printre acestea se numără și Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă, fondată pe baza școlii normale din Chișinău.</p>
<h2>Scrieri</h2>
<p></p>
<h3>Povești</h3>
<ul>
<li>Capra cu trei iezi (1875)</li>
<li>Dănilă Prepeleac (1876)</li>
<li>Fata babei și fata moșneagului (1877)</li>
<li>Făt Frumos, fiul iepei (1877)</li>
<li>Povestea lui Harap-Alb (1877)</li>
<li>Ivan Turbincă (1878)</li>
<li>Povestea lui Ionică cel prost (1877)</li>
<li>Povestea lui Stan-Pățitul (1877)</li>
<li>Povestea porcului (1876)</li>
<li>Povestea poveștilor (1877-1878)</li>
<li>Povestea unui om leneș (1878)</li>
<li>Punguța cu doi bani (1875)</li>
<li>Soacra cu trei nurori (1875)</li>
</ul>
<h3>Povestiri</h3>
<ul>
<li>Acul și barosul (1874)</li>
<li>Cinci pâini (1883)</li>
<li>Inul și cămeșa (1874)</li>
<li>Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)</li>
<li>Moș Ion Roată și Unirea (1880)</li>
<li>Păcală (1880)</li>
<li>Prostia omenească (1874)</li>
<li>Ursul păcălit de vulpe (1880)</li>
</ul>
<p></p>
<p></p>
<h3>Nuvele</h3>
<ul>
<li>Moș Nichifor Coțcariul (1877)</li>
<li>Popa Duhul (1879)</li>
</ul>
<h3>Romane autobiografice</h3>
<ul>
<li>Amintiri din copilărie (1879)</li>
<li>Fragment de autobiografie</li>
</ul>
<h3>Scrisori</h3>
<ul>
<li>Către Gheorghe Creangă</li>
<li>Către Zaheiul Creangă</li>
<li>Către Ecaterina Vartic</li>
<li>Către Elena Creangă-Chiței</li>
</ul>
<ul>
<li>Către Mihai Eminescu</li>
<li>Către Vasile Conta</li>
<li>Către Alexandru C. Cuza</li>
<li>Către Nicolae Gane</li>
<li>Către Mihail Kogălniceanu</li>
<li>Către Titu Maiorescu</li>
<li>Către Iacob Negruzzi</li>
<li>Către Ioan Slavici</li>
<li>Către Victor Zaharovschi</li>
</ul>
<p></p>
<h2>Aprecieri critice</h2>
<p>Basmul ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. [146]</p>
<h2>Traduceri în limbi străine</h2>
<h3>Traduceri în limba franceză</h3>
<ul>
<li>Ion Creangă, Oeuvres choisies: Souvenirs d'enfance, Contes, Récits, traduction des Contes et des Récits par Elena Vianu, illustrations par A. Demian, Editions „Le Livre”, Bucarest, 1955</li>
<li>Ion Creangă, Opere - Œuvres, Editura Meridiane, București, 1963, Editions «Meridiane», Bucarest, 1963, Ediție, prefață și glosar de George Călinescu, traduceri de Yves Augé (Souvenirs d'enfance) și Elena Vianu (Contes); traducerile au fost îngrijite de Simone Roland.
reeditare: Ion Creangă, Opere. Œuvres. Traducere de Yves Augé și Elena Vianu, București, Meridiane, 1965.</li>
<li>reeditare: Ion Creangă, Opere. Œuvres. Traducere de Yves Augé și Elena Vianu, București, Meridiane, 1965.</li>
</ul>
<ul>
<li>reeditare: Ion Creangă, Opere. Œuvres. Traducere de Yves Augé și Elena Vianu, București, Meridiane, 1965.</li>
</ul>
<h3>Traduceri în limba maghiară</h3>
<ul>
<li>Gyermekkorom emlékei (Amintiri din copilărie), traducere în limba maghiară de R. Berde Mária și Kiss Jenő, Állami Könyvkiadó, Bukarest, 1950.[147]</li>
</ul>
<h2>Note</h2>
<ol>
<li>^ documente.bcucluj.ro: Revista Luceafărul, anul 9, nr. 1, 1909, pag. 4</li>
<li>^ a b Pedagogi i psihologi mira</li>
<li>^ a b Ion Creanga, Babelio, accesat în 9 octombrie 2017</li>
<li>^ a b Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015</li>
<li>^ http://www.istoria.md/articol/554/Ion_Creang%C4%83,_biografie Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)</li>
<li>^ Marii clasici, Opere literare</li>
<li>^ Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent , Editura Minerva, București, 1986, p. 477; Vianu, Scriitori români , Editura Minerva, București, 1970–1971 Vol. II, p. 206–207</li>
<li>^ a b Călinescu, p. 477</li>
<li>^ Călinescu, p. 477, 488; Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, București, 199 p. 226–227, 244</li>
<li>^ Călinescu, p. 477, 517, 974–975</li>
<li>^ Călinescu, p. 477. Vezi și Vianu, Vol. II, p. 206</li>
<li>^ Călinescu, p. 477, 478</li>
<li>^ Călinescu, p. 477, 478; Vianu, Vol. II, p. 206–207</li>
<li>^ "Sunt născut la 1 martie 1837 în satul din Humulești, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului...</li>
<li>^ a b c d Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.</li>
<li>^ Călinescu, p. 478</li>
<li>^ Biografia lui Ion Creangă pe ici.ro</li>
<li>^ Călinescu, p. 477; Vianu, Vol. II, p. 206</li>
<li>^ http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_creanga.html scurtă biografie</li>
<li>^ Horia Creangă - crezul simplității at cotidianul.ro</li>
<li>^ a b Călinescu, p. 397</li>
<li>^ a b Vianu, Vol. II, p. 213</li>
<li>^ Mecu & Mecu, p. 186–187</li>
<li>^ Călinescu, p. 413; Ornea (1998), p. 57–58, 65, 67, 70–71, 157</li>
<li>^ Călinescu, p. 413; Ornea (1998), p. 57–58, 70–71</li>
<li>^ a b c d Gheorghe Grigurcu, "Ion Creangă între natură și cultură" Arhivat în 5 aprilie 2009, la Wayback Machine., in România Literară, Nr. 44/2004</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 236–239, 252, 258–259; Vianu, Vol. II, p. 211, 214</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 237; Vianu, Vol. I, p. 305, 306; Vol. II, p. 211, 214</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 124, 238–239, 252</li>
<li>^ Vianu, Vol. II, p. 217; Vol. III, p. 208–209, 211–212</li>
<li>^ a b c d e f g h i j Adrian Pârvu, "Spațiul viral al geniului: o cameră și un ceardac" Arhivat în 2 septembrie 2009, la Wayback Machine., in Jurnalul Național, December 20, 2005</li>
<li>^ Braga, p. 213; Vianu, Vol. II, p. 215–216</li>
<li>^ a b Lucian Boia, Romania: Borderland of Europe, Reaktion Books, London, 2001, p. 247. ISBN: 1-86189-103-2</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 239–241</li>
<li>^ Vianu, Vol. I, p. 305; Vol. II, p. 136–137, 221–222</li>
<li>^ Călinescu, p. 477–514</li>
<li>^ Vianu, Vol. II, p. 217</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 229</li>
<li>^ a b Ornea (1998), p. 244</li>
<li>^ Luminița Marcu, "O monografie spectaculoasă" Arhivat în 2 noiembrie 2010, la Wayback Machine., in România Literară, Nr. 21/2000</li>
<li>^ Anca Mureșan, "The Stylistics of the Parts of the Speech in Memories of Childhood", in the Lucian Blaga University of Sibiu's American, British and Canadian Studies, Vol. V, December 2004</li>
<li>^ Călinescu, p. 480</li>
<li>^ Călinescu, p. 480–481</li>
<li>^ Călinescu, p. 10</li>
<li>^ Călinescu, p. 481</li>
<li>^ Călinescu, p. 631</li>
<li>^ a b c Călinescu, p. 488</li>
<li>^ a b c d e Gabriela Ursachi, "Decembrie" Arhivat în 28 iulie 2011, la Wayback Machine., in România Literară, Nr. 50/2004</li>
<li>^ Vianu, Vol. I, p. 306; Vol. II, p. 221</li>
<li>^ a b c d Voinescu, p. 1127</li>
<li>^ Braga, p. 208–209</li>
<li>^ Călinescu, p. 486–487, 488</li>
<li>^ Constantinescu, p. 62</li>
<li>^ Călinescu, p. 486–487; Constantinescu, p. 62</li>
<li>^ Oișteanu, p. 189, 223, 349</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 237, 252</li>
<li>^ Călinescu, p. 486</li>
<li>^ Călinescu, p. 479, 488; Vianu, Vol. II, p. 213</li>
<li>^ a b Constantin Cubleșan, "Erosul ca formă a revoltei" Arhivat în 13 februarie 2009, la Wayback Machine., in Convorbiri Literare, December 2008</li>
<li>^ a b Silvia Craus, "Balurile Junimii", in Ieșeanul, February 28, 2006</li>
<li>^ a b Mircea Iorgulescu, "Mărunțișuri", in Cultura, Nr. 8/2006</li>
<li>^ Gârbea, p. 130</li>
<li>^ a b Alex. Ștefănescu, "Dacă talent nu e ..." Arhivat în 10 decembrie 2008, la Wayback Machine., in România Literară, Nr. 40/2008</li>
<li>^ Voinescu, p. 1128</li>
<li>^ a b c Vianu, Vol. II, p. 212</li>
<li>^ Vianu, Vol. II, p. 211</li>
<li>^ Vianu, Vol. II, p. 212–213</li>
<li>^ Braga, p. 215; Vianu, Vol. II, p. 212–213</li>
<li>^ Călinescu, p. 435; Ornea (1998), p. 231; Vianu, Vol. II, p. 207</li>
<li>^ a b c d e "Muzeul Literaturii Române Iași", hosted by Dacia Literară; retrieved August 3, 2009</li>
<li>^ a b "Bojdeuca scriitorului Ion Creangă" Arhivat în 19 aprilie 2023, la Wayback Machine., entry in Patrimoniul istoric și arhitectural, Iași, România database; retrieved August 3, 2009</li>
<li>^ "Nepotul lui Creangă a clădit Bucureștiul", in Evenimentul Zilei, September 26, 2006</li>
<li>^ Jürgen Erfurt, "Dimensiunile sociolingvistice ale limbii române vorbite", in Klaus Bochmann (ed.), Limba română vorbită în Moldova istorică, Vol. I, Leipziger Universitätsverlag, Leipzig, 2002, p. 31. ISBN: 3-936522-08-1</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 233–234</li>
<li>^ Mircea Eliade, "The Museum of the Romanian Village", in Plural Magazine, Nr. 24/2004</li>
<li>^ Harold Segel, The Columbia Literary History of Eastern Europe Since 1945, Columbia University Press, New York & Chichester, 2008, p. 55. ISBN: 978-0-231-13306-7</li>
<li>^ Braga, p. 199–200; Ornea (1998), p. 238; Vianu, Vol. III, p. 38, 79–80, 209, 211, 242, 244</li>
<li>^ Braga, p. 215</li>
<li>^ Vianu, Vol. II, p. 213–214</li>
<li>^ Braga, p. 213</li>
<li>^ Călinescu, p. 635, 726, 930</li>
<li>^ Kemal H. Karpat, "The Memoirs of N. Batzaria: The Young Turks and Nationalism", in Studies on Ottoman Social and Political History, Brill Publishers, Leiden, Boston & Cologne, 2002, p. 565. ISBN: 90-04-12101-3</li>
<li>^ Aurelian I. Popescu, postface to Constantin S. Nicolăescu-Plopșor, Tivisoc și Tivismoc, Scrisul Românesc, Craiova, 1987, p. 145</li>
<li>^ Agnes Murgoci, "The Vampire in Roumania", in Alan Dundes, The Vampire: A Casebook, University of Wisconsin Press, Madison, 1998, p. 16sqq. ISBN: 0-299-15924-8</li>
<li>^ Călinescu, p. 705</li>
<li>^ Ornea (1998), p. 238</li>
<li>^ a b Cornelia Ștefănescu, "Mărturii despre Ion Creangă" Arhivat în 15 noiembrie 2010, la Wayback Machine., in România Literară, Nr. 15/2003</li>
<li>^ Călinescu, p. 785</li>
<li>^ Viorel Cosma, "From the Musical Folklore of Children to the Comic Opera for Children", in Plural Magazine, Nr. 30/2007</li>
<li>^ Călinescu, p. 801, 807</li>
<li>^ Cernat, p. 76, 143, 200–201</li>
<li>^ Cernat, p. 76, 143</li>
<li>^ Călinescu, p. 975</li>
<li>^ Marius Chivu, " 'O, țară tristă, plină de humor! De asta iubesc România' " (interview with Paul Bailey) Arhivat în 21 iulie 2011, la Wayback Machine., in Dilema Veche, Vol. III, Nr. 110, March 2006</li>
<li>^ "Marcu Beza", in Plural Magazine, Nr. 21/2004</li>
<li>^ Adrian Solomon, "Loosening the Lace", in Plural Magazine, Nr. 26/2005</li>
<li>^ Oișteanu, p. 140</li>
<li>^ Ornea (1995), p. 443</li>
<li>^ Cornel Munteanu, "Mihai Eminescu în iconografia românilor", in Foaia Românească, February 2006</li>
<li>^ "Ansamblul funerar al scriitorului Ion Creangă" Arhivat în 23 aprilie 2017, la Wayback Machine., "Bustul scriitorului Ion Creangă" Arhivat în 22 aprilie 2017, la Wayback Machine., "Mormântul scriitorului Ion Creangă" Arhivat în 23 aprilie 2017, la Wayback Machine., entries in Patrimoniul istoric și arhitectural, Iași, România database; retrieved August 3, 2009</li>
<li>^ Constantin Ostap, "Grădina busturilor rătăcite", in Ziarul de Iași, August 5, 2008</li>
<li>^ Narcis Dorin Ion, "Nature and Architecture: The Parks and Gardens of the Capital", in Plural Magazine, Nr. 32/2008</li>
<li>^ Ion Simuț, "Canonul literar proletcultist", in România Literară, Nr. 27/2008 (republished by România Culturală)</li>
<li>^ Membrii post-mortem al Academiei Române, at the Romanian Academy site</li>
<li>^ Ioana Pârvulescu, "Nimeni nu poate sări peste umbra epocii lui" Arhivat în 4 august 2012, la Wayback Machine., in România Literară, Nr. 23/2009</li>
<li>^ Braga, p. 199–200</li>
<li>^ Iulian Băicuș, "Despre mitocritică, mitanaliză, arhetipuri și alți demoni critici" (III), in Contrafort, Nr. 11-12/2006</li>
<li>^ Boia (2001), pp. 79–81; Mihăilescu, pp. 149, 153, 158, 171</li>
<li>^ Mihăilescu, p. 158</li>
<li>^ Boia (2001), p. 80</li>
<li>^ Braga, p. 199</li>
<li>^ a b "Muzeul Memorial Ion Creangă" Arhivat în 15 august 2006, la Wayback Machine., entry in Complexul Muzeal Județean Neamț Arhivat în 17 februarie 2009, la Wayback Machine. database; retrieved August 3, 2009</li>
<li>^ a b c Florin Rusu, "Bijuteria de pe Valea Ozanei" Arhivat în 20 septembrie 2011, la Wayback Machine., in Evenimentul, May 18, 2002</li>
<li>^ Lamb, p. 243, 248, 249</li>
<li>^ a b c Cornel Todea, "Ion Creangă Theater", in Plural Magazine, Nr. 30/2007</li>
<li>^ Lamb, p. 248</li>
<li>^ Sanda Diaconescu, "Cronica dramatică: Ivan Turbincă de Șerban Foarță, după Ion Creangă (Teatrul de Păpuși din Timișoara)" Arhivat în 26 august 2011, la Wayback Machine., in Teatru Arhivat în 26 august 2011, la Wayback Machine., Vol. XXVIII, Nr. 7-8, July–August 1983; text facsimile Arhivat în 2 decembrie 2008, la Wayback Machine. republished by the Institute for Cultural Memory; retrieved September 10, 2009</li>
<li>^ a b Arina Stoenescu, "All Those Images", in Plural Magazine, Nr. 30/2007</li>
<li>^ Braga, p. 216</li>
<li>^ György Györfi-Deák, "Cu ochii copiilor, pentru bucuria lor" Arhivat în 11 septembrie 2011, la Wayback Machine., in Caiete Silvane Arhivat în 11 septembrie 2011, la Wayback Machine., June 2009</li>
<li>^ Michael Hăulică, "Fantasy & Science Fiction. Premiile care au fost", in Observator Cultural, Nr. 290, October 2005</li>
<li>^ Gabriela Adameșteanu, "Promovarea culturii costă bani, bani și iarăși bani!" (interview with Jenö Farkas) Arhivat în 20 februarie 2012, la Wayback Machine., in Revista 22, Nr. 880, January 2007</li>
<li>^ Gabriela Lupu, "Adrian Pintea, un actor extraordinar și un profesor desavîrșit", in Cotidianul, June 8, 2007</li>
<li>^ Charles Upson Clark, Bessarabia. Russia and Roumania on the Black Sea: Chapter XXIX, "The Moldavian Soviet Republic", at the University of Washington's DXARTS/CARTAH Electronic Text Archive; retrieved August 16, 2009</li>
<li>^ a b Răzvan Voncu, "Copilăria: o recuperare postmodernă" Arhivat în 21 iulie 2011, la Wayback Machine., in Revista Sud-Est, Nr. 2/2009</li>
<li>^ Aliona Grati, "Un hectar de umbră pentru Sahara", in Contrafort, Nr. 11-12/2005</li>
<li>^ "Busturi / Sculptură și pictură monumentală: Ion Creangă", entry in Patrimoniul istoric și arhitectural al Republicii Moldova database; retrieved August 3, 2009</li>
<li>^ Gheorghe Vrabie, "Trei eseuri despre moștenirea lui Igor Vieru" Arhivat în 4 august 2009, la Wayback Machine., in the National Library of Moldova's Magazin Bibliografic, 1-2/2004, p. 63–64, 65, 66, 68, 69, 71, 72</li>
<li>^ Ana-Maria Plămădeală, "Spațiul fascinant în care muzica se întîlnește cu filmul", in Revista Sud-Est, April 2002</li>
<li>^ Bibliographic Guide to Music, 1978, G.K. Hall, New York, 1978, p. 479. ISBN: 0-8161-6858-X</li>
<li>^ Dumitru Nicodim, "Podul de flori de la Prut", in Dreptatea, May 9, 1990, p. 4</li>
<li>^ Constantin Coroiu, "Preoția lui Creangă", in Convorbiri Literare, December 2007</li>
<li>^ "Top 100" Arhivat în 23 octombrie 2006, la Wayback Machine., at the Romanian Television's Mari Români site Arhivat în 20 februarie 2008, la Wayback Machine.; retrieved August 16, 2009</li>
<li>^ Gina Popa, "Un tînar artist, cu un palmares impresionant", in Evenimentul, September 3, 2009</li>
<li>^ Dan Pricope, "Casa lui Creangă scoasă la vânzare" Arhivat în 20 decembrie 2009, la Wayback Machine., in România Liberă, January 21, 2009</li>
<li>^ Paul Cernat, *articleID_5796-articles_details.html "Povestea poveștilor ...", in Observator Cultural, Nr. 20, July 2000</li>
<li>^ a b Gabriela Lupu, "Liiceanu scoate Povestea Poveștilor de Creangă la export", in Cotidianul, December 20, 2006</li>
<li>^ Tudorel Urian, "Harap Alb reloaded" Arhivat în 21 ianuarie 2010, la Wayback Machine., in România Literară, Nr.3/2005</li>
<li>^ Horia Gârbea, "Fata babei și fata 'moșului'-autor încă tânăr!", in Săptămâna Financiară, April 24, 2009</li>
<li>^ Andrei Terian, "Fratele mai deștept al lui Kalașnikov", in Ziarul Financiar, May 20, 2010</li>
<li>^ Cristina Lazurca, "Lectura—plăcere sau supliciu?"[nefuncțională], in Glasul Aradului, March 7, 2009</li>
<li>^ Marina Constantinescu, "Râzi tu, râzi, Harap-Alb" Arhivat în 28 iulie 2011, la Wayback Machine., in România Literară, Nr.27/2005</li>
<li>^ Eugenia Anca Rotescu, "Povestea și regizorul-păpușar", in Observator Cultural, Nr. 103, February 2002</li>
<li>^ Stelian Țurlea, "Relatare despre un București altfel", in Ziarul Financiar, June 20, 2008</li>
<li>^ Oana Botezatu, "Povestea Poveștilor, de Ziua Păcălelilor", in Evenimentul Zilei, April 1, 2009</li>
<li>^ Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Ed. Junimea, 1976, p. 154</li>
<li>^ Domokos Sámuel, A román irodalom magyar bibliográfiája / Bibliografia maghiară a literaturii române, Irodalmi Könyvkiadó, Bukarest, 1966, pag. 402.</li>
</ol>
<h2>Bibliografie</h2>
<ul>
<li>Marcu Beza, Păgânismul în folclorul românesc, Swedenborg Press, New York, 2007.ISBN: 1-4067-4345-3ISBN 1-4067-4345-3</li>
<li>Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Central European University Press, Budapesta, 2001.ISBN: 963-9116-96-3 ISBN 963-9116-96-3</li>
<li>Mircea Braga, postfață și bibliografie către Ion Creangă, Povești și povestiri, Editura Minerva, 1987, p. 199–220.OCLC 258621848OCLC 258621848</li>
<li>George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1986</li>
<li>Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, Cartea Românească, București, 2007.ISBN: 978-973-23-1911-6 ISBN 978-973-23-1911-6</li>
<li>Muguraș Constantinescu, „Figures et représentations du vieillir et de la vieillesse dans les contes de Ion Creangă”, în Alain Montandon (ed. ), Figures du vieillir, Presses Universitaires Blaise Pascal, Clermont-Ferrand, 2005, p. 59–71.ISBN: 2-84516-281-2 ISBN 2-84516-281-2</li>
<li>Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, București, 1995.ISBN: 973-28-0523-4 ISBN 973-28-0523-4</li>
<li>Horia Gârbea, Trecute vieți de fanți și de birlici, Cartea Românească, București, 2008.ISBN: 978-973-23-1977-2ISBN 978-973-23-1977-2</li>
<li>Ruth S. Lamb, „Drama românească”, în Stanley Hochman (ed. ), Enciclopedia McGraw-Hill a dramei mondiale. Vol. 4: OS, McGraw-Hill, New York, 1984, p. 239–252.ISBN: 0-07-079169-4 ISBN 0-07-079169-4</li>
<li>Carmen-Maria Mecu, Nicolae Mecu, „Paradigmele lui Junimea în educația pentru o societate civilă”, în Magdalena Dumitrana (ed. ), România: identitate culturală și educație pentru societatea civilă. Studii filozofice românești, V. Patrimoniul cultural și schimbarea contemporană, Seria IVA, Europa Centrală și de Est, Volumul 24, Consiliul pentru Cercetare în Valori și Filosofie, Washington, 2004, p. 181–193.ISBN: 1-56518-209-X ISBN 1-56518-209-X</li>
<li>Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Editura Pontica, Constanța, 2002.ISBN: 973-9224-63-6ISBN 973-9224-63-6</li>
<li>Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială (pentru o morfologie a câmpului universitar), Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2002; versiune e-book la Institutul de Istorie George Barițiu al Academiei Române</li>
<li>Andrei Oișteanu, Inventarea evreului. Stereotipuri antisemite în culturile românești și din alte culturi central-est-europene, University of Nebraska Press, Lincoln, 2009.ISBN: 978-0-8032-2098-0 ISBN 978-0-8032-2098-0</li>
<li>Z. Ornea ,
Anii treizeci. Extrema dreaptă românească , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995.ISBN: 973-9155-43-X ISBN 973-9155-43-X
Junimea și junimismul, Vol. II, Editura Minerva, București, 1998.ISBN: 973-21-0562-3 ISBN 973-21-0562-3</li>
<li>Anii treizeci. Extrema dreaptă românească , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995.ISBN: 973-9155-43-X ISBN 973-9155-43-X</li>
<li>Junimea și junimismul, Vol. II, Editura Minerva, București, 1998.ISBN: 973-21-0562-3 ISBN 973-21-0562-3</li>
<li>Tudor Vianu, Scriitori români, Vol. I-III, Editura Minerva, București, 1970–1971.OCLC 7431692OCLC 7431692</li>
<li>Radu Voinescu, „Literatura erotică română”, în Gaëtan Brulotte, John Phillips (eds. ), Encyclopedia of Erotic Literature, Routledge, New York & Abingdon, p. 1127–1131.ISBN: 1-57958-441-1 ISBN 1-57958-441-1</li>
<li>G. Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent de [...], București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București - 1982.</li>
<li>G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București - 1982.</li>
<li>George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Prefața de Eugen Simion, Editura pentru literatură, București, 1966</li>
<li>George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Minerva, București, 1972.</li>
<li>George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Colecția „Biblioteca Eminescu". Editura Eminescu, București, 1975.</li>
<li>Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8</li>
<li>Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976</li>
<li>Mircea Moț, Ion Creangă și impactul cu cititorul, Editura Paralela 45</li>
<li>Dan Grădinaru, Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002</li>
<li>Ion Creangă, "Opere. Ediție critică", coord. Daniel Corbu, Editura Princeps Edit, Iași, 2006</li>
</ul>
<ul>
<li>Anii treizeci. Extrema dreaptă românească , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995.ISBN: 973-9155-43-X ISBN 973-9155-43-X</li>
<li>Junimea și junimismul, Vol. II, Editura Minerva, București, 1998.ISBN: 973-21-0562-3 ISBN 973-21-0562-3</li>
</ul>
<ul>
<li>G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București - 1982.</li>
</ul>
<h2>Lectură suplimentară</h2>
<ul>
<li>Dan Grădinaru - Creangă, monografie, Editura Alfa, 2002 (v. și comentarii despre această lucrare în: Luminița Marcu, „O monografie spectaculoasă” Arhivat în 2 noiembrie 2010, la Wayback Machine., România literară, nr. 21, 2002)</li>
<li>Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8</li>
<li>George Călinescu- Viața lui Ion Creangă, 1938</li>
<li>G. I. Tohăneanu, Stilul artistic al lui Ion Creangă, Editura științifică, București, 1969.</li>
<li>Corina, Iordan. Caracteristicile lingvistice și culturale ale discursului lui Creangă. Colecția științifică «INTERCONF» Proceedings of the 1st International and Practice Conference „Science, Education, Inovation: Topical Issues and Modern Aspects”, Tallinn, Estonia: Uhingu Teadus juhatus No. 2(38 ). pp. 520–525. online</li>
</ul>
<h2>Legături externe</h2>
<ul>
<li>Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – C</li>
</ul>
<ul>
<li>Biografia lui Creangă Arhivat în 26 august 2019, la Wayback Machine.</li>
<li>Muzeul Memorial Ion Creangă Arhivat în 15 august 2006, la Wayback Machine.</li>
<li>Ion Creangă, un preot ieșit din comun, 30 august 2012, Cristina Diac, Adevărul - articol Historia Arhivat în 24 august 2014, la Wayback Machine.</li>
<li>Spatiul viral al geniului: o camera si un ceardac, 22 decembrie 2005, Adrian Parvu, Jurnalul Național</li>
<li>121 de ani de la moartea lui Ion Creangă, 31 decembrie 2010, Amos News</li>
<li>Valori ale culturii naționale: Ion Creangă:128 de ani de la moarte, 31 decembrie 2009, Amos News</li>
<li>Adevăruri de altădată:Călinescu despre Creangă, 13 mai 2009, Adevărul (Articol apărut în „Adevărul literar și artistic“, în anul 1938)</li>
<li>Cum s-a făcut dreptate diaconului Ion Creangă Arhivat în 20 martie 2015, la Wayback Machine., 15 iunie 2008, Ștefan Mărculeț, Ziarul Lumina</li>
<li>Cum arata bojdeuca lui Creanga? Arhivat în 18 septembrie 2020, la Wayback Machine. (Fotografii)</li>
</ul>
<ul>
<li>v</li>
<li>d</li>
<li>m</li>
</ul>
<ul>
<li>Amintiri din copilărie (1879)</li>
<li>Fragment de autobiografie</li>
</ul>
<ul>
<li>Moș Nichifor Coțcariul (1877)</li>
<li>Popa Duhul (1879)</li>
</ul>
<ul>
<li>„Capra cu trei iezi” (1875)</li>
<li>„Dănilă Prepeleac” (1876)</li>
<li>„Fata babei și fata moșneagului” (1877)</li>
<li>„Făt Frumos, fiul iepei” (1877)</li>
<li>„Povestea lui Harap-Alb” (1877)</li>
<li>„Ivan Turbincă” (1878)</li>
<li>„Povestea lui Ionică cel prost” (1877)</li>
<li>„Povestea lui Stan-Pățitul” (1877)</li>
<li>„Povestea porcului” (1876)</li>
<li>„Povestea poveștilor” (1877-1878)</li>
<li>„Povestea unui om leneș” (1878)</li>
<li>„Punguța cu doi bani” (1875)</li>
<li>„Soacra cu trei nurori” (1875)</li>
</ul>
<ul>
<li>„Acul și barosul” (1874)</li>
<li>„Cinci pâini” (1883)</li>
<li>„Inul și cămeșa” (1874)</li>
<li>„Ion Roată și Cuza-Vodă” (1882)</li>
<li>„Moș Ion Roată și Unirea” (1880)</li>
<li>„Păcală” (1880)</li>
<li>„Prostia omenească” (1874)</li>
<li>„Ursul păcălit de vulpe” (1880)</li>
</ul>
<ul>
<li>Metodă nouă de scriere și cetire (1868, colaborare)</li>
</ul>
<ul>
<li>De-aș fi... Harap Alb (1965)</li>
<li>Amintiri din copilărie (1965)</li>
<li>Pupăza din tei (s, 1965)</li>
<li>Se caută un paznic (1967)</li>
<li>Capra cu trei iezi (s, a, 1968)</li>
<li>Prostia omenească (s, 1968)</li>
<li>Dănilă Prepeleac (s, a, 1971)</li>
<li>Povestea dragostei (1977)</li>
<li>Mama (1977)</li>
<li>Rămășagul (1985)</li>
<li>Pupăza din tei (1986)</li>
<li>Tusea și junghiul (1992)</li>
<li>Dănilă Prepeleac (1996)</li>
<li>Ivan Turbincă (1996)</li>
<li>Harap Alb (a, 2005)</li>
<li>Capra cu trei iezi (s, 2019)</li>
<li>Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie (2022)</li>
</ul>
<ul>
<li>BIBSYS: 90507408</li>
<li>BNE: XX897356</li>
<li>BNF: cb120346418 (data)</li>
<li>CiNii: DA08104983</li>
<li>GND: 118677268</li>
<li>ISNI: 0000 0001 1585 818X</li>
<li>LCCN: n80030595</li>
<li>LNB: 000038828</li>
<li>MusicBrainz: a5f80769-23f5-4daa-9fdd-dfe0b110e6c3</li>
<li>NKC: jn20011211196</li>
<li>NLA: 35718973</li>
<li>NSK: 000006516</li>
<li>SELIBR: 182924</li>
<li>SUDOC: 028528255</li>
<li>VIAF: 2486527</li>
<li>WorldCat Identities (via VIAF): 2486527</li>
</ul>
<ul>
<li>Nașteri în 1837</li>
<li>Nașteri pe 1 martie</li>
<li>Decese în 1889</li>
<li>Decese pe 31 decembrie</li>
<li>Ion Creangă</li>
<li>Scriitori români de literatură pentru copii</li>
<li>Autori de manuale români</li>
<li>Înmormântări la Cimitirul Eternitatea din Iași</li>
<li>Povestitori români</li>
<li>Scriitori români de literatură fantastică</li>
<li>Eponime ale localităților din România</li>
<li>Autobiografi români</li>
</ul>
<ul>
<li>Pagini cu citări fără titluri</li>
<li>Pagini cu citări de simple URL-uri</li>
<li>Webarchive template wayback links</li>
<li>Pagini cu legături externe nefuncționale</li>
<li>Pagini semiprotejate</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BIBSYS</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BNE</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori BNF</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori CINII</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori GND</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori ISNI</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori LCCN</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori LNB</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori MusicBrainz</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NKC</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NLA</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori NSK</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori SELIBR</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori SUDOC</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori VIAF</li>
<li>Articole Wikipedia cu identificatori WorldCat-VIAF</li>
<li>Control de autoritate cu 15 elemente</li>
<li>Articole Wikipedia cu control de autoritate</li>
<li>Pagini ce folosesc legături automate către ISBN</li>
</ul>
</div>
|
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.