id
stringclasses 7
values | text
stringclasses 7
values |
|---|---|
00002
|
Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică care, în timp, a dus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
Teritoriul de astăzi al României a fost locuit începând cu circa acum 40.000 de ani, în paleoliticul superior, când popoarele aparținând culturii arheologice aurignaciene au sosit în estul Europei din Orientul Apropiat: în Peștera cu Oase din zona Anina au fost găsite astfel unele dintre cele mai vechi rămășițe ale oamenilor moderni găsite în Europa. Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiți de cercetători „Oase 1”, „Oase 2” și „Oase 3”), au fost datate la o vechime de 35.000 de ani, sau 40.500 folosind date calibrate.
Epoca pietrei este reprezentată prin descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. În neolitic, pe teritoriul țării era răspândită cultura Cucuteni, o civilizație care a reprezentat apogeul popoarelor ce trăiau înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârșitul neoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.
Ipoteza prezenței hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele descoperiri de pe Valea Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund și așchii tăioase lucrate din cremene. La Dârjov s-au găsit și câteva toporașe de mână lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.
La mijlocul mileniului al VII-lea î.Hr. în SE Europei societatea omenească cunoștea profunde transformări. Un nou mod de viață aducea achiziții fundamentale pentru civilizația europeană: agricultură, arhitectură, meșteșuguri, practici funerare. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale noii societăți îl reprezintă apariția plasticii concretizată într-o diversitate de statuete antropomorfe și zoomorfe. Acestea sunt probabil materializări ale unei complexe vieți spirituale, ale sacrului. Astfel, pe teritoriul României s-au găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care și Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și aparținând unui curent cultural care cuprinde și culturile Vinča, Dudești și Karanovo. Simboluri ale acestei culturi sunt Gînditorii descoperiți în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă se află acum în Muzeul Național de Istorie a României.
Încă înainte de anul 2.000 î.Hr. și până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, izvoarele arheologice și istorice evidențiază diferite uniuni de triburi tracice, daco-getice, cele mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Charnabon (sfârșitul sec. VI î.Hr. - începutul sec. V î.Hr.), a Regelui Dromichaites (sfârșitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum și a regilor Oroles și Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geții erau caracterizați de istoricul Herodot drept „cei mai viteji și mai drepți dintre traci". În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar și centralizat, cu capitala la Argedava (actuala comună Popești - Nucet, județul Giurgiu), cetate situată pe malul drept al râului Argessis (Argeș) și amplasată la cca 18–20 km sud-vest de centrul actualei capitale a României, București. Capitala statului dac este menționată de antici drept „Cetatea Soarelui" (Hellis). Limitele statului dac erau, în Nord: Carpații Păduroși, în Est: întreg țărmul vestic al Mării Negre până la gurile râului Bug, în Sud: munții Haemus (Balcani), în Vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie, la granița de astăzi a Slovaciei cu Cehia și Austria, apoi cursul Dunării și chiar dincolo de el.
Statul dac amenința interesele regionale ale Republicii Romane. Regele Burebista avea să se implice în conflictul dintre Cezar și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. Dictatorul roman Iulius Cezar a plănuit ulterior o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în anul 44 î.Hr. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeași soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Conducerea statului dac avea să fie preluată de Regele Deceneu, Mare Preot al dacilor, sfetnic și colaborator apropiat al lui Burebista, un „om de o vastă erudiție" (Iordanes). Sub conducerea Regelui Deceneu, capitala statului dac este mutată la Sarmizegetusa Regia, în Munții Orăștiei (actualul sat Grădiștea Muncelului, județul Hunedoara), cetate ridicată încă în timpul domniei regelui Burebista și situată la cca 350–400 km N-V de vechea capitală Argedava (Muntenia), care este menținută, în continuare, drept cetate de apărare. Regelui Deceneu i-au urmat regii Comosicus - tot Mare Preot - Coryllus (Scorilo) și Duras.
În anul 87 d.Hr., conducerea statului dac este preluată de Regele Decebal - fiul lui Scorilo și posibil nepot al lui Duras. Regele Decebal „era foarte priceput la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor" (Dio Cassius). Noul stat dac a avut de înfruntat o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidențiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator și al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Romanii au ocupat Transilvania și Oltenia de azi, teritorii atunci organizate ca provincii romane. Restul teritoriilor dace au rămas stăpânite de „dacii liberi", conduși de regi proprii, consemnați de izvoare până la sfârșitul secolului IV d.Hr. Invaziile succesive ale triburilor germanice și ale dacilor liberi, au determinat administrația romană să se retragă din Transilvania și Oltenia după 165-167 de ani de prezență, în anul 273 d.Hr., considerat drept anul „Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Împăratului Aurelian, „retragerea" a semnificat de fapt o reașezare strategică a granițelor imperiului la Dunăre, pentru o mai eficientă administrare și apărare a provinciilor din sudul fluviului, de acum înainte denumite Dacia Aureliană, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea și ulterior Dioecesis Dacia
Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns în toate compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populației supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor. Între vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă cea mai mare parte a locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza populațiilor migratoare și au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale Imperiului Roman de Răsărit.
«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți, ci și de dispersarea acestora în întreg „capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman. De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine, constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole. Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).».
Cuvintele românești comune cu cele albaneze, despre care s-a stabilit că aparțin substratului autohton/preroman, întrucât au participat, alături de evoluțiile fonetice ale cuvintelor latine – ca, de exemplu, trecerea l latin în r român între vocale, cf. lat. salem > rom. sare, lat. scala > rom. scară, lat. solem > rom. soare etc, respectiv cf. rom. mazăre nu *mazăle (alb. modhullë), rom. măgură nu *măgulă (alb.magulë), rom. viezure nu *viezule (alb. vjedhullë) etc. Deci, cuvintele românești provenite din substratul tracic/preroman (ca și cele ale stratului latin) nu au păstrat sunetul l intervocalic, ca în cazul cuvintelor din adstratul slav (postroman) precum milă (< sl. mila), silă (< sl. sila), pilă (< sl. pila), nu *miră, *siră, *piră. Demonstrarea apartenenței cuvintelor românești comune cu cele albaneze la substratul autohton desființează în mod irefutabil ipoteza Roesleriană a intrării în limba română a cuvintelor albaneze prin conviețuirea românilor cu albanezii în Peninsula Balcanică, pe perioada unei presupuse sincope postaureliene în continuitatea românilor din Dacia.
După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desființarea frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația nestingherită pe ambii versanți: dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de Carpați. Refacerea unității dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în cadrul nomadismului și al transhumanței, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea minereurilor, a menținut folosirea limbii latine ca „lingua franca” pe ambele maluri ale Dunării. În timpul împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire romană” la nord de Dunăre. Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a populațiilor de substrat. Din limba latină provin termenii de bază ai creștinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine deus (vocativul lui Dominus deus); duminică < dominica dies; înger < angelus. Romanitatea din sudul și nordul Dunării a continuat și s-a consolidat în secolele IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv și deplin în romanitatea orientală, „uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte a elementelor culturale proprii.
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-au menținut latinitatea
Tot de la sfârșitul secolului VIII putem vorbi de apariția limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia, rolul principal l-au jucat cele trei componente principale: stratul romanic, substratul presupus daco-moesic (format în mare parte din vocabular împărtășit de limba albaneză, cel puțin aproximativ 160 de lexeme) și adstratul slav. Repartizarea vocabularului de proveniență din cele trei straturi este reflectată în vocabularul limbii române moderne în felul următor, potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea: compoziția etimologică a 49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1%. Vocabularul principalelor grupuri lexicale: latine 20,02%, slave vechi 7,98%, bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%. Alte elemente lexicale: turce 3,62%, maghiare 2,17%, neogrecești 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%, italiene 1,72%, germane 1,77%. Din categoria substratului pot face parte lexemele de origine nesigură 2,73%, de origine necunoscută 5,58% și lexemele onomatopeice 2,24%. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sînt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținând cuvintelor moștenite din latină. O statistică mai recentă v. în articolul Limba română.
La sfârșitul perioadei antice, numele Dacia a continuat să fie folosit pentru două provincii romane sud-dunărene (din Serbia și Bulgaria de astăzi), Dacia ripensis și Dacia mediterranea, însă, în documentele oficiale în câteva limbi și pentru teritoriul nord-dunărean, de-a lungul evului mediu și chiar și în epoca modernă. Pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara și Marea Egee s-a încetățenit termenul „Romania”, pentru Imperiul Roman de Răsărit, de la care s-au inspirat personalitățile care au optat în secolul al XIX-lea pentru numele actual România al statului rezultat din unirea principatelor Moldova și Țara Românească.
Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești (v. nota de subsol). O influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea. Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă precum și a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România. Deși supușii voievodatelor se desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau „munteni”, numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul secolului XVI la mai mulți călători străini precum și în documente românești vechi, ca Palia de la Orăștie și Letopisețul Țării Moldovei.
În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Existența reală a celor mai timpurii "ducate" menționate în lucrarea Gesta Hungarorum, anume cele ale "ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi confirmată de nicio altă sursă și nici de studiile arheologice sau paleografice, astfel că menționarea lor pe hărți istorice este incertă.Totuși, istoricul și academicianul I. A. Pop și savantul E. Sayous admit că voievodatului românesc al lui Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula (Gelu sau Gyula)
Există date despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba Iulia, condus de Iuliu (Iula, Gelu sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină din Transilvania la sfârșitul sec. al X-lea, având ca episcop pe Ieroteu Episcopia a fost creată pentru mulțimea de credincioși români și slavi din zonăIntr-o cronică germană, Iuliu era considerat rege:
La începutul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de regele Ungariei
Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Vasile Pârvan, George Vâlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu, primele întemeieri statale românești au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile aromânești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), "Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia), în timp ce în nordul Dunării, numele Banatului amintește de existența, în cadrul regatului Maghiar timpuriu, a unor formații politice autonome, anume banatele croate, sârbești sau românești, cele din urmă fiind cele de la Timișoara și de la Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată ca voievodat autonom, vasal al Ungariei, începând cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ca formații urmașe ale unor cnezate mai mici: Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.
În Evul Mediu nu existau statistici pe naționalități și doar toponimia și numele de persoane pot aduce informații despre originea populațiilor, care par de la bun început amestecate, alături de români (pe atunci denumiți „vlahi” de alte popoare) trăind și slavi (pe atunci denumiți „șchei”), pecenegi, cumani și maghiari.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui și germani, evocați în izvoare sub denumirea de hospites, aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai multe cnezate în Moldova (Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Costea și Olaha), Țara Românească (Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas, Sestlav, Dimitrie, Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Dragoș, Bogdan în Moldova și de Dobrotici și Balcu în Dobrogea. Pătura conducătoare a acestor formațiuni politice este și ea de diferite origini, familia Basarab de exemplu, fiind, după aceiași istorici, de origine cumană, în timp ce voievozii ardeleni erau preponderent maghiari.
Încă din secolul al XIV-lea, țările române au fost în contact cu occidentul, de exemplu prin coloniile genoveze menționate în zona Dunării de Jos și mării Negre de apus: Caladda, Constanza, Licostomo, Montecastro, Policronia și San-Giorgio.
În secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării Românești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar românească sau românizată, dar a căror limbă oficială și liturgică rămâne încă timp de patru veacuri, limba slavonă. Abia constituite, aceste principate românești se confruntă cu Imperiul Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.
În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, aliat al împăratului habsburgic Rudolf al II-lea, a fost pentru mai puțin de un an voievod al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești. Acest episod istoric a fost adesea descris în literatura istorică de vulgarizare ca o tentativă de unire a țărilor române, dar în realitate, Mihai Viteazul (care a legat iobagii români de glie și nu s-a preocupat decât de interesele nobilimii) a acționat excluziv din motivele politice ale vremii, și nu există nicio dovadă că ar fi avut vreun motiv de conștiință națională (care în acea vreme exista doar la câțiva cărturari, poporul știind bine ce limbă „rumânească" vorbea, dar neavând ideea unirii într-un singur stat). Oricum, intervenția Poloniei și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei au pus capăt încercării, și când Mihai a recucerit Transilvania a fost asasinat din ordinele generalului italian Gheorghe Basta.
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit părți ale Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră peste 150 de ani Ungaria în pașalâc turcesc. Tot atunci apare în Transilvania biserica greco-catolică care a dus, în secolul al XVIII-lea, o luptă politică pentru recunoașterea de către Austrieci a drepturilor românilor ardeleni și pentru desființarea orânduirii nedrepte numită Unio Trium Nationum. În 1718 o importantă parte a Țării Românești, anume Oltenia, a fost încorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată Țării Românești în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit atunci Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval a fost ocupată mai târziu, în 1812 de Rusia, și numită atunci Basarabia (înainte de 1812, numele de Basarabia desemna numai regiunea numită de Turci „Bugeac").
Ca în multe alte țări europene, în anul 1848 s-a produs în Moldova, Țara Românească și Transilvania o renaștere culturală cunoscută ca „Renașterea națională a României”. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas neîmplinite, dar au pus bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, acțiunea educativă a revoluționarilor („deșteptătorii neamului”, cum li se spunea atunci) a ajutat populațiile celor trei principate să-și recunoască unitatea lor de limbă și să-și apere intereselor lor.
Delegații Adunărilor ad-hoc convocate în octombrie 1857 au solicitat, printre altele, unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România. În ianuarie 1859, profitându-se de susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane, dar și de ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al Moldovei, ulterior cele două principate fiind unificate și din punct de vedere politic. Domnia lui Cuza a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână la putere în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasă Coaliție”.
În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obținerea independenței române. În 1877 Carol a condus forțele armate române într-un război de independență plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.
Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat, a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului național.
În deceniul care a urmat după Revoluția din 1848-1849, populația Principatelor a sporit, ajungând către 1860 la peste 4 milioane locuitori. Totodată a crescut numărul așezărilor sătești și urbane. Mai multe localități de pe Dunăre și din apropiere (Alexandria, Turnu Severin, Turnu Măgurele etc.) au devenit importante centre urbane. Și în această perioadă, agricultura a rămas principala ramură a economiei. Au crescut considerabil suprafețele însămânțate cu grâu și secară. Gospodăriile moșierești, care dețineau cea mai mare parte a teritoriilor agricole, erau principalii furnizori de produse agricole pe piață, însă productivitatea acestor gospodării era scăzută: randamentul mediu la hectar era, de exemplu, jumătate decât în Franța. Creșterea producției se explică prin sporirea obligațiilor de muncă ale țăranilor clăcași. Munca salariată era practicată încă în proporții reduse.
Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți, aspira la vest, în principal la Franța și Germania, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, de partea Antantei. În ciuda eșecurilor răsunătoare ale României din 1916, care au dus mai întâi la ocuparea sudului țării de către armata germană, și apoi în primăvara lui 1918 la încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale, la sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut; corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.
Majoritatea guvernelor române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial au păstrat forma, dar nu și substanța unei monarhii constituționale liberale. În același timp, clasa politică, percepută ca fiind profund coruptă și (cel puțin în Vechiul Regat) responsabilă pentru fiascoul participării la Primul Război Mondial, s-a confruntat cu o serie de mișcări antisistem de diverse orientări, care s-au aflat în opoziție nu doar cu ea, ci și între ele. Dacă activiștii de extremă stânga asociați Cominternului au putut activa doar clandestin, în jurul regelui Carol al II-lea s-a cristalizat, în special în anii 1930, un grup ce dorea asanarea vieții politice cu participarea mai activă a Casei Regale. Pe de altă parte, mișcarea naționalistă aproape mistică Garda de Fier a devenit și ea un factor politic major în exploatarea fricii de comunism și resentimentul pretinsei dominații străine și mai ales evreiești asupra economiei, manifestându-se prin acte de violență și asasinate politice (cum ar fi uciderea la Sinaia a primului ministru Ion Gheorghe Duca în 1933). În contextul problemelor economice cauzate de Marea Criză Economică, aceste mișcări antisistem au cunoscut în România, ca și în alte țări europene, o puternică ascensiune.
Revenit pe tron în 1930 după renunțarea la succesiune în 1925, Carol al II-lea a adus-o în prim-planul vieții politice pe noua sa soție Elena Lupescu, marginalizând-o pe prima soție, regina Elena și pe fiul său Mihai, principele moștenitor. Influența Elenei Lupescu a crescut mult începând de atunci, ea fiind principalul factor de influență asupra deciziilor luate de rege. Acest grup de influență constituit în jurul Elenei Lupescu și al lui Carol al II-lea și denumit peiorativ camarila regală, s-a discreditat însă și el prin scandaluri de corupție, în ciuda prezenței în rândul său a unor personalități respectate, cum ar fi istoricul Nicolae Iorga și generalul Alexandru Averescu. În 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce ar fi inclus membri ai Gărzii de Fier, Carol al II-lea a destituit guvernul și a instituit o dictatură regală de scurtă durată. El a fost însă silit să abdice la 6 septembrie 1940, ca urmare a pierderilor teritoriale suferite de România în același an. În locul lui, Carol l-a lăsat conducător al statului pe mareșalul Ion Antonescu, și pe tron pe fiul său, Mihai, care, abia ieșit din minorat, nu avea nicio putere reală.
În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop - Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei au fost oferite RSS Ucraineane.
Între 1941 și 1944, mareșalul Ion Antonescu conduce țara ca dictator militar (Șeful Statului).
Prin Dictatul de la Viena, România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, au fost cedate Bulgariei - la insistențele lui Hitler, alimentate de diplomația bulgară - două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra (Cadrilaterul). România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial alături de Pactul Tripartit în iunie 1941, cu scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS, lucru care inițial avea să fie realizat, pentru perioada iulie 1941 - august 1944.
Ca urmare a situației de pe front, în toamna anului 1943 Mareșalul Antonescu începe la Lisabona negocieri secrete cu reprezentanți ai Aliaților; ulterior acestea se vor desfășura la Cairo și Stockholm, până în data de 22 august 1944. Antonescu nu avea însă intenția de a ieși din război, el acționând în virtutea cuvântului de ofițer dat lui Hitler, și a refuzat chiar și în ultimul moment să renunțe la lupta împotriva Aliaților.
La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor din opoziție și al unor reprezentanți ai armatei, a pus capăt dictaturii lui Antonescu și a trecut armata României de partea Aliaților, fără semnarea unui acord prealabil cu aceștia. Acest aspect avea să fie speculat pe deplin de armata sovietică care, imediat a trecut la răzbunări și răfuieli față de militarii români care au participat anterior la luptele de pe frontul de est.
România a luptat în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia, situându-se pe locul 4 în ceea ce privește efectivele armate angajate în luptă, aportul concret adus Aliaților și rezultatele obținute pentru victoria asupra statelor Axei. La sfârșitul războiului, Regele Mihai I a fost decorat de Președintele SUA - Harry S. Truman - cu „Legiunea de Merit în cel mai înalt grad” (Comandant Șef) și de către Iosif V. Stalin cu ordinul sovietic „Victoria cu diamante”, recunoscându-se, în acest fel, meritul deosebit al contribuției sale personale la victoria aliaților. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de Nord, Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas cedate URSS și Bulgariei. O parte din aceste teritorii, împreună cu o parte din teritoriul fostei URSS a format RSS Moldovenească, stat devenit independent în 1991, sub numele de Republica Moldova.
La 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, după ce, în contextul ocupării României de către armata sovietică, regele Mihai I a fost forțat să abdice, stabilindu-se în Elveția, la Versoix.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Șerpilor este cedată statului vecin de la Răsărit.
La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-și afirme o oarecare independență față de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a devenit președintele Partidului Comunist Român în 1965 și șef al Statului în 1967. Denunțarea de către acesta a invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât și acasă. Seduși de politica străină aparent „independentă” a lui Ceaușescu, liderii vestici au avut o poziție ambiguă față de un regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 din ce în ce mai despotic și imprevizibil. Creșterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerități răstălmăcite și a unei aspre represiuni politice interne.
Conducerea lungă, de peste două decenii, a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai austeră în anii 1980.
După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est în toamna anului 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din Timișoara a fost intrumentalizat împotriva regimului ceaușist de înșiși apropiații acestuia, provocând în capitală o revoltă populară concomitentă cu lovitura de stat dată de Ion Iliescu, Petre Roman, Vasile Milea, Victor Stănculescu și alții pe 22 decembrie. Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soția sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de persoane au fost ucise în luptele de stradă în care atât armata cât și populația erau convinși că apără „Revoluția” împotriva unor pretinși „teroriști” ai lui Ceaușescu, trăgând în realitate unii într-alții, lucru pentru care autorii loviturii de stat au fost considerați ca responsabili, fără însă ca o manipulare voită să poată fi dovedită. O coaliție de guvernare improvizată condusă de Ion Iliescu a format atunci Frontul Salvării Naționale (FSN), care s-a instalat la putere și a proclamat restaurarea democrației și a libertății și dorința sa de a ajunge la un „socialism uman și științific”, dorință la care a renunțat după numai câteva zile pentru a promova economia de piață. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.
Istoria României după 1989 este marcată de dificultățile trecerii de la regimul comunist (dictatură cu un singur partid pe planul politic, marxism-leninism pe planul ideologic, economie de stat condusă de ministere pe planul economic) la regimul capitalist (democrație parlamentară cu mai multe partide pe planul politic, liberalism cu nuanțe de naționalism pe planul ideologic, economie de piață pe planul economic). Primele alegeri parlamentare și prezidențiale au loc pe 20 mai 1990, într-un context în care mai mulți intelectuali (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu) și lideri politici (Corneliu Coposu din Partidul Național Țărănesc și Radu Câmpeanu din Partidului Național Liberal), precum și studenții care manifestau în Piața Universității reclamau „tragerea la socoteală” a persoanelor implicate în dictatură, în timp ce Ion Iliescu, candidatul Frontului Salvării Naționale (FSN), le promitea tuturor cetățenilor că va fi (conform lozincii de pe afișele sale) „unul dintre noi, pentru liniștea noastră”. Prin urmare, o bună parte dintre alegători, care trebuiseră să accepte compromisuri cu autoritățile comuniste pentru a supraviețui, a votat pentru Ion Iliescu, care a câștigat 85% din voturi, FSN primind două treimi din scaunele Parlamentului. Petre Roman, profesor universitar membru al nomenclaturii comuniste, dar favorabil apropierii de occident și de Uniunea Europeană, a fost numit prim-ministru și a început reformele pentru o piață liberă.
Noul guvern fiind format cu rare excepții din foști comuniști, studenții și cetățeni care luptaseră contre regimului Ceaușescu au protestat în Piața Universității din București în aprilie 1990. Aceștia au fost, ca pe vremea dictaturii, calificați drept „golani” și „huligani” de președintele Iliescu. Două luni mai târziu, manifestanții au fost împrăștiați brutal de către mineri din Valea Jiului. Acești mineri, aduși în capitală de organizațiile sindicale la cererea președintelui, au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, precum și sediile și casele liderilor opoziției. În lunile următoare, au apărut tensiuni între președinte, care propunea un ritm încet pentru reforme, și premierul Petre Roman care propunea un ritm mai rapid. La sfârșitul lui septembrie 1991, pentru a doua oară mineri din valea Jiului, aduși la București pentru a cere salarii mai mari, s-au dedat la alte violențe împotriva acelorași „obiective”, în relație cu organizațiile sindicale din capitală care au adus manifestanți în jurul sediului guvernului. În urma acestor mitinguri, guvernul Roman a căzut: obiectivul președintelui (încetinirea reformelor) fiind atins. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la organizarea noilor alegeri.
O nouă Constituție democratică a fost proiectată de Parlament și adoptată după un referendum popular. În alegerile din 1992, Ion Iliescu a fost reales pentru un al doilea mandat, mulțumită sprijinului partidelor naționaliste PUNR și PRM și al fostului partid comunist devenit PSM. A fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-ministrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de privatizări în profitul apropiaților puterii și de fraude electorale, care au permis consolidarea pozițiilor puterii fost-comuniste în cadrul economiei de piață și al reformelor.
Timp de patru ani însă, din ce în ce mai mulți alegători au observat că beneficiile reformelor profitau mai ales „prietenii puterii”, astfel că s-a format o coaliție electorală denumită Convenția Democrată Română (CDR), al cărui candidat, profesorul universitar de geologie Emil Constantinescu, l-a învins în 1996 pe Ion Iliescu, după un al doilea scrutin. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. În 1997, România a fost invitată să devină „parteneră pentru pace” a NATO, cu condiția să renunțe la revendicarea de la Ucraina a insulelor cedate în 1948 Uniunii Sovietice (Dalerul mare și mic, Coasta dracului, Maican, Limba Șerpilor), lucru legalizat prin Tratatul semnat la Constanța cu Ucraina la data de 2 iunie 1997. Ciorbea a rămas prim-ministru până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu de Mugur Isărescu. În acești patru ani, alegătorii nu au observat schimbări semnificative în condițiile lor de viață: prin urmare în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) și Iliescu au câștigat din nou, al treilea mandat de președinte - încălcând astfel constituția, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.
În aprilie 2004, România a aderat la NATO, în timp ce Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic față de scopul țării de a adera în 2007. În decembrie 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al țării, în fruntea unei coaliții formate din P.N.L. și P.D., alături de U.D.M.R. și P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcția de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare.
La 1 ianuarie 2007, România devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniștri din partea P.N.L. și U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum și de Partidul Social Democrat.
În decembrie 2008, în urma alegerilor parlamentare, Prim-ministru al Guvernului României a fost numit Emil Boc - Președinte al Partidului Democrat-Liberal - fiind desemnată o nouă coaliție guvernamentală, PD-L - PSD. Președinte al Senatului României a fost ales Mircea Geoană, Președintele Partidului Social Democrat, înlocuit ulterior de Vasile Blaga, din partea Partidului Democrat-Liberal. Președinte al Camerei Deputaților a fost aleasă Roberta Anastase, din partea Partidului Democrat-Liberal.
În urma alegerilor prezidențiale, desfășurate în decembrie 2009, Traian Băsescu și-a câștigat dreptul la al doilea mandat consecutiv de Președinte al României, după cel obținut în decembrie 2004. A fost instalat un nou guvern, condus tot de către Emil Boc, în cadrul unei coaliții formate din PD-L, UDMR, grupul minorităților și grupul parlamentarilor independenți. PSD și PNL au preferat să rămână împreună în opoziție, formând Uniunea Social-Liberală și refuzând participarea la guvernarea lui Mihai Răzvan Ungureanu. Reprezentantul lor, Mircea Geoană, a fost înlocuit la președinția Senatului de Vasile Blaga. Uniunea Social-Liberală preia puterea după votul Parlamentului pe 27 aprilie 2012 când Victor Ponta, cofondator al USL, ia scaunul de prim ministru și instaurează, pentru prima data în istoria post-comunistă a României, un guvern de opoziție înaintea alegerilor. La alegerile locale din iunie 2012, USL ia peste 60% din primăriile din România.
Această formulă de „conlocuire” politică, care există în multe țări parlamentare, și în care guvernul și președintele reprezintă tabere politice opuse, permite trecerea unei țări prin criza economică internațională într-o poziție de compromis între exigențele instanțelor supranaționale (OMC, FMI, Banca mondială, UE, față de care răspunde Președintele) și nemulțumirea populației (față de care răspund Parlamentul, Senatul și Guvernul). Dar poziția este instabilă și „conlocuirea” este o formulă conflictuală, cu perioade de suspendare a președintelui ales și de guvernare prin președinți interimari precum Nicolae Văcăroiu în 2007 și Crin Antonescu în 2012.
|
00003
|
Un calculator, numit și sistem de calcul, computer sau ordinator, este o mașină de prelucrat date și informații conform unei liste de instrucțiuni numită program. În zilele noastre calculatoarele se construiesc în mare majoritate din componente electronice și de aceea cuvântul „calculator” înseamnă de obicei un calculator electronic. Calculatoarele care sunt programabile liber și pot, cel puțin în principiu, prelucra orice fel de date sau informații se numesc universale (engleză general purpose, pentru scopuri generale). Calculatoarele actuale nu sunt doar mașini de prelucrat informații, ci și dispozitive care facilitează comunicația între doi sau mai mulți utilizatori, de exemplu sub formă de numere, text, imagini, sunet sau video sau chiar toate deodată (multimedia).
Știința prelucrării informațiilor cu ajutorul calculatoarelor se numește informatică (engleză Computer Science). Tehnologia necesară pentru folosirea lor poartă numele Tehnologia Informației, prescurtat TI sau IT (de la termenul englezesc Information Technology).
În principiu, orice calculator care deține un anumit set minimum de funcții (altfel spus, care poate emula o mașină Turing) poate îndeplini funcțiile oricărui alt asemenea calculator, indiferent că este vorba de un PDA sau de un supercalculator. Această compatibilitate a condus la folosirea calculatoarelor cu arhitecturi asemănătoare pentru cele mai diverse activități, de la calculul salarizării personalului unei companii până la controlul roboților industriali sau medicali (calculatoare universale).
Calculatoarele clasice pe care le folosim în prezent efectuează operații logice folosind biți - un flux de impulsuri electrice sau optice reprezentând formule binare formate din 1 sau 0. Un calculator obișnuit stochează și procesează informația cu ajutorul tranzistorilor: când tranzistorul permite trecerea curentului electric, apare un semnal de tip 0, iar, dacă tranzistorul nu permite trecerea curentului electric, un semnal de tip 1. În orice sarcină a computerului, procesul este același: un algoritm manipulează o serie de biți, unde fiecare bit este fie 0, fie 1 (input), din care rezultatul este un nou șir de biți ai calculatorului (output).
Cel mai vechi mecanism cunoscut care se pare că putea funcționa ca o mașină de calculat se consideră a fi mecanismul de la Antikythera, datând din anul 87 î.e.n. și folosit aparent pentru calcularea mișcărilor planetelor. Tehnologia care a stat la baza acestui mecanism nu este cunoscută.
Odată cu revigorarea matematicii și a științelor în timpul Renașterii europene au apărut o succesiune de dispozitive mecanice de calculat, bazate pe principiul ceasornicului, de exemplu mașina inventată de Blaise Pascal. Tehnica de stocare și citire a datelor pe cartele perforate a apărut în secolul al XIX-lea. În același secol, Charles Babbage este cel dintâi care proiectează o mașină de calcul complet programabilă (1837), însă din păcate proiectul său nu va prinde roade, în parte din cauza limitărilor tehnologice ale vremii.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, nevoile de calcul ale comunității științifice erau satisfăcute de calculatoare analoage, foarte specializate și din ce în ce mai sofisticate. Perfecționarea electronicii digitale (datorată lui Claude Shannon în anii 1930) a condus la abandonarea calculatoarelor analogice în favoarea celor digitale (numerice), care modelează problemele în numere (biți) în loc de semnale electrice sau mecanice. Este greu de precizat care a fost primul calculator digital; realizări notabile au fost: calculatorul Atanasoff-Berry, mașinile Z ale germanului Konrad Zuse - de exemplu calculatorul electromecanic Z3, care, deși foarte nepractic, a fost probabil cel dintâi calculator universal, apoi calculatorul ENIAC cu o arhitectură relativ inflexibilă care cerea modificări ale cablajelor la fiecare reprogramare, precum și calculatorul secret britanic Colossus, construit pe bază de lămpi și programabil electronic.
Echipa de proiectare a ENIAC-ului, recunoscând neajunsurile acestuia, a elaborat o altă arhitectură, mult mai flexibilă, care a ajuns cunoscută sub numele de arhitectura von Neumann sau „arhitectură cu program memorat“. Aceasta stă la baza aproape tuturor mașinilor de calcul actuale. Primul sistem construit pe arhitectura von Neumann a fost EDSAC.
În anii 1960, lămpile (tuburile electronice) au fost înlocuite de tranzistori, mult mai eficienți, mai mici, mai ieftini și mai fiabili, ceea ce a dus la miniaturizarea și ieftinirea calculatoarelor. Din anii 1970, adoptarea circuitelor integrate a coborât și mai mult prețul și dimensiunea calculatoarelor, permițând printre altele și apariția calculatoarelor personale de acum.
Deși design-ul și performanțele calculatoarelor actuale s-au îmbunătățit considerabil în comparație cu cele din anii 1940, principiile arhitecturii von Neumann sunt în continuare la baza aproape a tuturor mașinilor de calcul contemporane. Ea este denumită așa după renumitul matematician austro-ungar John von Neumann.
Această arhitectură descrie un calculator cu patru module importante: unitatea aritmetică-logică (UAL), unitatea de control (UC), memoria centrală și dispozitivele de intrare/ieșire (prescurtat I/E). Acestea sunt interconectate cu un mănunchi de fire numit magistrală pe care circulă datele de calcul și datele de program (instrucțiuni) și sunt conduse în tactul unui ceas (șir de impulsuri continuu).
Conceptual, memoria unui calculator poate fi văzută ca o mulțime de „celule“ numerotate. Fiecare celulă primește drept adresă un număr unic propriu; ele pot înmagazina o cantitate mică, prestabilită de informație. Informația poate fi ori o instrucțiune, ori date propriu-zise. Instrucțiunile spun calculatorului ce să facă, iar datele sunt acele informații care trebuie prelucrate conform cu instrucțiunile. În principiu orice celulă poate stoca (memora) atât instrucțiuni cât și date. Interesant este și cazul când una sau mai multe instrucțiuni, deja stocate în memorie, sunt privite de către alte instrucțiuni drept date de prelucrat/modificat și sunt deci ele însele modificate dinamic („în mers“), după necesitate.
Alte arhitecturi întrebuințate la calculatoarele de uz general sunt de exemplu arhitectura Harvard și arhitectura Dataflow.
Principiile de mai sus pot fi implementate cu o varietate de tehnologii - de ex. mașina lui Babbage era alcătuită din componente mecanice. Însă singura asemenea tehnologie care s-a dovedit suficient de practică este cea a circuitelor digitale (numerice), circuite electronice care pot efectua operații din algebra booleană și aritmetica binară. Dar primele „circuite” digitale foloseau relee electromecanice pentru a reprezenta stările "0" (blocat) și "1" (conducție), aranjate în porți logice. Releele au fost repede înlocuite cu lămpi electronice - tuburi electronice cu vid, dispozitive 100% electronice, folosite până atunci în electronica analogă pentru proprietățile lor de amplificare, dar care au putut fi utilizate și drept comutatoare (elemente de bază în construcția calculatoarelor) de stare, 1→0 sau 0→1.
Aranjând corect porți logice binare , se pot construi circuite care execută și funcții mai complexe, de exemplu sumatoare. Sumatorul electronic adună două numere folosind același procedeu (în termeni informatici, algoritm) învățat de copii la școală: se adună fiecare cifră corespondentă, iar „transportul” este transmis către cifrele din stânga. În consecință, reunind mai multe asemenea circuite, se pot obține o UAL și o unitate de control complete. CSIRAC, unul din primele calculatoare bazate pe arhitectura von Neumann și probabil cel mai mic asemenea calculator posibil, avea circa 2000 de lămpi (tuburi) - deci chiar și pentru sisteme minimale e nevoie de un număr considerabil de componente.
Lămpile electronice erau caracterizate de câteva limitări severe în folosirea lor pentru construcția porților logice: erau scumpe, puțin fiabile, ocupau mult spațiu și consumau cantități mari de curent. Deși erau incredibil de rapide față de releele electromecanice, aveau și ele totuși o viteză de operare relativ limitată. Astfel că începând din anii 1960 lămpile (tuburile electronice) au fost înlocuite cu tranzistori, dispozitive ce funcționau asemănător, însă erau mult mai mici, mai rapide, mai fiabile, mai puțin consumatoare de curent și mult mai ieftine.
Din anii 1960-'70, tranzistorul a fost și el înlocuit cu circuitul integrat, care conținea mai mulți tranzistori, și firele de interconectare corespunzătoare, pe o singură plăcuță de siliciu (numită cip). Din anii '70, UAL-urile combinate cu unități de control (UC) au fost produse unitar ca circuite integrate, numite microprocesoare, sau CPU (Central Processing Unit/unitate de procesare centrală). În timp, densitatea tranzistorilor din circuitele integrate a crescut incredibil, de la câteva zeci, în anii 70, până la peste 100 de milioane de tranzistoare pe circuit integrat, la procesoarele Intel și AMD din anul 2005.
Lămpile electronice și tranzistorii pot fi folosite și pentru construirea de memorii - așa-numitele circuite flip-flop sau „basculante bistabile” (CBB), și chiar sunt folosite pentru mici circuite de memorie de mare viteză, numite „cu acces direct”. În puține cazuri, designul de calculatoare a folosit bistabile pentru grosul nevoilor de memorie, memorii de amploare. Primele calculatoare foloseau tuburi Williams - în esență proiectând puncte pe un ecran TV și citindu-le din nou mai târziu, sau linii de mercur, în care datele erau depozitate sub formă de unde sonore care parcurgeau tuburi cu mercur la viteză mică (comparativ cu viteza de operare a mașinii). Aceste metode destul de neproductive au fost înlocuite cu dispozitive de stocare (memorare) în mediu purtător magnetic, de exemplu memoria cu miezuri magnetice de formă inelară, în care un curent electric era folosit pentru a induce un câmp magnetic remanent (dar slab) într-un material feros, care putea fi citit ulterior, după necesitate pentru a folosi datele. În cele din urmă a apărut memoria dynamic random access memory , DRAM. DRAM-ul este format din bănci (mulțimi grupate) de condensatori, componente electrice care pot reține o sarcină electrică pentru o anumită durată de timp. Scrierea informației într-o astfel de memorie se face prin încărcarea condensatorilor cu o anumită sarcină electrică, iar citirea prin determinarea („măsurarea”) sarcinii acestora (dacă este încărcat sau descărcat).
„I/E” („intrare-ieșire”), sau în engleză I/O (de la input/output), este termenul general pentru acele dispozitive prin care un calculator primește informații din lumea exterioară, inclusiv instrucțiuni despre ce să facă, sau trimite înapoi (în afară) rezultatele calculelor sau operațiilor logice pe care le-a efectuat. Rezultatele pot fi destinate ca informații oamenilor, sau pot fi folosite în mod direct (nemijlocit) drept decizii în dirijarea altor mașini; de exemplu în cazul unui robot industrial, cel mai important dispozitiv de ieșire (dispozitiv E) al calculatorului (de robot) înglobat în el creează comenzile detailate necesare pentru toate operațiile (mișcările) mecanice ale robotului propriu-zis.
Prima generație de calculatoare era echipată cu o gamă de dispozitive I/E destul de limitată și cu viteză de execuție redusă; de exemplu, pentru introducerea datelor de calcul și a instrucțiunilor de program se folosea în principal un cititor de cartele perforate sau un dispozitiv asemănător, iar pentru afișarea rezultatelor se folosea o imprimantă, de obicei un teleimprimator modificat de tip „telex”. De-a lungul timpului însă au apărut o imensă diversitate de dispozitive I/E. Pentru calculatorul personal de azi, cele mai comune modalități de introducere directă a datelor sunt tastaturile și mausurile, iar principalul mijloc prin care calculatorul prezintă informații către utilizator sunt monitoarele, deși imprimantele sau dispozitivele de generat sunet sunt folosite și ele în mod obișnuit. Alte dispozitive sunt specializate pentru numai anumite tipuri de intrări sau ieșiri, de exemplu aparatul foto digital și scanerul.
Două categorii principale de dispozitive sunt:
Instrucțiunile interpretate de către unitatea de control și executate de UAL nu seamănă deloc cu limbajul uman. Calculatorul cunoaște prin construcție un set relativ mic de instrucțiuni elementare, care sunt simple, bine definite și neambigue. Exemple de instrucțiuni sunt: „copiază conținutul celulei de memorie 5 și plasează rezultatul în celula 10”, „adună conținutul celulei 7 cu conținutul celulei 13 și plasează rezultatul în celula 6”, „dacă conținutul celulei 999 este 0 (zero), următoarea instrucțiune de executat se găsește memorată în celula 30”, dacă nu, „se urmează secvența (șirul de instrucțiuni) mai departe”.
Instrucțiunile calculatorului se împart în patru mari categorii:
În calculator instrucțiunile „externe” sunt memorate și deci reprezentate în cod binar, la fel ca și toate celelalte date de calcul (numere, litere, simboluri). De exemplu, codul în limbaj-mașină pentru una din operațiile de copiere într-un microprocesor fabricat de firma Intel este 10110000, „1” și „0” fiind cele două valori logice binare „înțelese” de microprocesor (computer, mașină). În completarea exemplului de mai sus, se poate intui că o instrucțiune de adunare în respectivul Intel-microprocesor trebuie să fie reprezentată altfel decât cea de copiere, de exemplu 01001110. Mulțimea de instrucțiuni implementate într-un calculator (computer) formează și este numit limbajul mașină al acelui calculator.
Simplificat vorbind, dacă două calculatoare au CPU-uri (unități centrale de procesare) care răspund la fel la același set de instrucțiuni, programele (executabile) scrise pentru unul pot rula și pe celălalt aproape fără modificări, dar de exemplu cu viteze diferite. Ușurința portabilității este o motivație pentru proiectanții de calculatoare ca ei să nu modifice radical designul existent, decât pentru motive serioase.
Programele de calculator sunt listele de instrucțiuni de executat de către un calculator. Acestea pot număra de la câteva instrucțiuni, care îndeplinesc o sarcină simplă, până la milioane de instrucțiuni pe program (unele din ele executate repetat), plus tabele de date. Un calculator personal curent din anul 2008 din categoria sub 1.000 euro este capabil să execute peste 4 miliarde de instrucțiuni pe secundă. Compunerea sau scrierea acestor programe este efectuată de către programatori, care pot fi profesioniști, semiprofesioniști sau amatori, în funcție de temele de rezolvat și mediul de dezvoltare.
În practică, programele nu se mai scriu demult în limbajul mașină al calculatorului. Scrierea în limbaj-mașină era extrem de laborioasă și erorile se puteau strecura ușor, ceea ce putea provoca scăderea productivității la programare. Actualmente programele dorite sunt de obicei descrise/scrise într-un limbaj de programare de nivel mai ridicat (superior), care, înainte de a putea fi executat, este tradus automat în limbaj-mașină de către programe specializate (interpretoare și compilatoare), adică într-o „limbă” inteligibilă mașinii de calcul (computerului).
Unele limbaje de programare sunt foarte strâns legate de limbajul mașină de la baza calculatorului, ca de ex. limbajul de asamblare, de aceea sunt numite limbaje de „nivel jos”. La cealaltă extremă se situează limbajele de „nivel înalt”, de ex. C++, Java, Lisp, Visual Basic ș.a. Acestea oferă programatorilor posibilitatea operării cu concepte foarte abstracte, complexe, a căror implementare concretă la nivelul de jos nu mai interesează (dacă interpretorul sau compilatorul funcționează corect). Limbajul ales pentru o anume problemă depinde în primul rând chiar de natura problemei, de competența profesională a programatorilor, de disponibilitatea uneltelor de proiectare precum și de bugetul disponibil.
Programele mai sunt numite și software, ele putând fi memorate permanent sau/și doar memorabile temporar; însă software-ul poate include, pe lângă programele propriu-zise, și material auxiliar, cum ar fi date grafice, în cazul unui joc pe calculator.
Instrumentele moderne de proiectare software precum și tehnicile de programare ce pun accentul pe reutilizarea codului (de ex. programarea orientată pe obiecte) fac posibilă realizarea unor programe complexe, constituite din zeci de milioane de instrucțiuni; de exemplu browserul Firefox al organizației Mozilla se compune din peste 2 milioane de linii de cod în limbajul C++. Gestiunea acestor programe complexe face obiectul unei științe numite ingineria programării.
În cele mai multe calculatoare, instrucțiunile individuale sunt stocate sub formă de cod mașină, fiecărei instrucțiuni atribuindu-i-se un număr unic (cod de operație sau opcod pe scurt). Comanda pentru a adăuga două numere împreună ar avea un opcode; comanda de a le multiplica ar avea un opcod diferit, și așa mai departe. Cele mai simple calculatoare sunt capabile să efectueze oricare din câteva diferite instrucțiuni; calculatoarele mai complexe au câteva sute de instrucțiuni din care să aleagă, fiecare cu un cod numeric unic. Întrucât memoria calculatorului este capabilă să stocheze numere, se pot stoca, de asemenea, codurile de instruire. Aceasta conduce la faptul important că programe întregi (care sunt chiar listele cu aceste instrucțiuni) pot fi reprezentate ca liste de numere și pot fi manipulate în interiorul calculatorului în același mod ca datele numerice. Conceptul fundamental de a stoca programe în memoria calculatorului alături de datele pe care le operează e punctul cheie von Neumann, sau al arhitecturii programului de memorat. În unele cazuri, un calculator poate stoca unele sau toate programele sale în memorie care este ținută separat de datele cu care operează. Aceasta se numește arhitectura Harvard, după computerul Harvard Mark I. Calculatoare moderne von Neumann includ unele trăsături ale arhitecturii Harvard în proiectele lor, cum ar fi cache-ul CPU.
Deși este posibil să se scrie Program (informatică)|programe de calculator]] ca liste lungi de numere (limbaj mașină), această tehnică fiind folosită pe multe alte calculatoare timpurii, este extrem de obositor și potențial predispusă la erori în acest sens, în practică, în special pentru programele mai complicate. În schimb, fiecărei instrucțiuni de bază i se poate da un nume scurt care indică funcția sa și este ușor de ținut minte - un mnemonic, cum ar fi ADD, SUB, MULT sau JUMP. Aceste mnemonice sunt colectiv cunoscut sub numele de limbaj de asamblare al unui computer. Conversia programelor scrise în limbaj de asamblare în ceva ce computerul poate înțelege de fapt (limbaj mașină) se face de obicei de către un program de calculator numit de asamblare.
Majoritatea covârșitoare a programelor practice de astăzi sunt scrise în limbaje de nivel superior sau limbaj de asamblare. Codul sursă este apoi tradus în cod mașină executabil de utilitare precum compilatoare, asamblări și linkere, cu excepția importantă a programelor interpretate, care nu sunt traduse în cod mașină. Cu toate acestea, interpretul însuși, care poate fi văzut ca un executor sau procesor care execută instrucțiunile codului sursă, constă de obicei din cod mașină executabil direct (generat din ansamblu sau cod sursă de limbaj la nivel înalt).
Codul mașinii este, prin definiție, cel mai scăzut nivel de programare vizibil programatorului, dar la nivel intern multe procesoare utilizează microcod sau optimizează și transformă instrucțiunile codului mașinii în secvențe de micro-op-uri. Acesta nu este în general considerat a fi un cod mașină.
Pamela Samuelson a scris despre codul mașină c[ este atât de ilizibil încât Oficiul pentru Drepturile de Autor din Statele Unite nu poate identifica dacă un anumit program codificat este o operă originală de autor; codul mașină al unui program poate fi uneori decompilat pentru a face funcționarea sa mai ușor de înțeles de către oameni.
Profesorul de științe cognitive Douglas Hofstadter a comparat codul mașină cu codul genetic, spunând că „Citirea unui program scris în limbajul mașinii este vag comparabilă cu examinarea unei molecule de ADN atom cu atom”.
Limbajele de programare oferă diferite moduri de a specifica programe pentru calculatoare pentru a le rula. Spre deosebire de limbajele naturale, limbajele de programare sunt concepute pentru a nu permite nicio ambiguitate, și să fie concise. Ele sunt limbaje doar scrise și sunt adesea dificil de citit cu voce tare. Ele sunt, în general, fie traduse în cod mașină de un compilator sau un asamblor înainte de a fi rulate, fie traduse direct în timpul rulării de către un interpretor. Uneori programele sunt executate printr-o metodă hibridă de cele două tehnici.
Limbajele mașină și limbajele de asamblare care le reprezintă (denumite colectiv limbaje de programare de nivel inferior) tind să fie unice pentru un anumit tip de calculator. De exemplu, un calculator cu arhitectura ARM (cum pot fi într-un PDA sau un joc video portabil) nu poate înțelege limba mașină a unui calculator cu Pentium Intel sau AMD Athlon 64, care s-ar putea găsi într-un PC.
Deși mult mai ușor decât în limbajul mașină, scrierea programelor lungi în limbaj de asamblare este adesea dificilă și este, de asemenea, predispusă la erori. Prin urmare, cele mai multe programe practice sunt scrise în limbaje de programare de nivel superior, mai abstracte, care sunt capabile să exprime nevoile programatorului mai convenabil (și prin aceasta contribuie la reducerea erorilor programatorului). Limbajele de nivel superior sunt, de obicei, "compilate" în limbaj mașină (sau, uneori, în limbaj de asamblare și apoi în limbaj mașină), folosind un alt program de calculator numit compilator. Limbajele de nivel superior sunt mai puțin legate de modul de funcționare al computerului țintă decât limbajele de asamblare, și mai mult legate de limbajul și structura problemei care trebuie soluționată de către programul final. Prin urmare, este adesea posibil să se utilizeze diferite compilatoare pentru a traduce același program de limbaj de nivel superior în limbajele mașină ale multor tipuri diferite de calculator. Aceasta este o parte din mijloacele prin care software-ul, ca jocurile video, pot fi puse la dispoziție pentru diferite arhitecturi de calculatoare, cum ar fi calculatoarele personale și diverse console de jocuri video.
Nu cu mult timp după dezvoltarea calculatorului s-a constatat că aceleași rutine (părți de program (subprograme) cu scop bine definit) se pot uneori folosi în mai multe programe diferite; un exemplu fiind calcularea unor funcții matematice. Din motive de eficiență, versiunile standard ale acestor rutine au început să fie adunate în biblioteci de programe (în engleză: library, libraries) și puse la dispoziția tuturor celor interesați. Un alt set foarte necesar de rutine s-a dovedit a fi comunicarea cu diversele dispozitive de I/E (disp. periferice de intrare/ieșire).
În anii 1960 calculatoarele au început să fie folosite pe larg în industrie și economie, iar un calculator a putut fi folosit la executarea simultană a multor sarcini, prin intercalarea în timp a programelor. Curând a apărut și software (sistem de program cu instrucțiuni) specializat în automatizarea planificării acestor sarcini. Combinația între un software gestionar al hardware-ului și un software planificator de sarcini a devenit cunoscută sub numele de „sistem de operare” (engleză: operating system). Un prim exemplu de sistem de operare a fost sistemul OS/360 al companiei americane IBM.
Următorul pas major a fost partajarea timpului (time sharing), prin care mai mulți utilizatori (clienți) pot folosi o mașină simultan. Pentru aceasta programele fiecăruia se păstrează în memorie, executându-se pe rând porțiuni din aceste programe pentru o perioadă scurtă de timp („felie de timp”, time slice), astfel oferind fiecărui utilizator (client) iluzia că computerul lucrează doar pentru el. Modul de stocare (memorare) a datelor a evoluat și el, apărând conceptul de „sistem de fișiere” (file system), în care fișierele sunt dispuse pe purtătorul de date într-o structură ierarhică de „directoare” sau „dosare”.
O adăugire majoră în domeniul sistemelor de operare a fost acum câțiva ani o interfață grafică cu utilizatorul (engleză: graphic user interface, GUI).
În afara acestor funcții de bază, sistemele de operare conțin deseori și o trusă de unelte suplimentare, care parțial sunt extrem de funcționale și complexe/sofisticate.
Calculatoarele integrate vin cu sisteme de operare mult mai mici și mai limitate în funcțiuni, unele chiar fără sistem de operare. În acest caz programul foarte specializat care le conduce efectuează chiar el toate operațiile necesare.
Calculatoarele de astăzi se produc în numeroase forme și prezentări:
Primele calculatoare electronice digitale, fiind foarte mari și scumpe, erau folosite la calcule științifice complicate, de multe ori pentru scopuri militare. ENIAC-ul a fost proiectat pentru calculul tirurilor de artilerie, dar a fost folosit și la calculul densităților transversale de neutroni, în proiectarea bombei cu hidrogen. Multe din supercalculatoarele contemporane sunt folosite pentru simulări de arme nucleare. Alte calculatoare au fost utilizate în criptanaliză, de exemplu primul calculator electronic programabil, Colossus.
În ciuda concentrării de la început pe aplicații științifice și militare, calculatoarele au început repede să fie adoptate și în alte domenii, precum cel al afacerilor. LEO, unul din primele calculatoare bazate pe arhitectura von Neumann, era folosit la gestiunea stocurilor încă din anii 1950. O dată cu apariția microprocesoarelor și ieftinirea semnificativă a calculatoarelor, acestea și-au găsit aplicare în contabilitate, birotică, alcătuirea de previziuni meteo și de altă natură, în calculele matematice repetitive precum și în calcul tabelar.
În domeniul artelor, calculatoarele sunt întrebuințate pentru generarea și editarea de sunet, imagini și video. Astăzi aceste activități sunt efectuate aproape exclusiv pe calculator (computer). De asemenea, industria jocurilor pe calculator este una foarte lucrativă.
Calculatoarele au putut fi folosite pentru comanda mecanismelor (dispozitivelor electromecanice) din momentul în care au devenit suficient de mici și de ieftine pentru acest scop. Primele aplicații majore pentru calculatoarele integrate au fost ghidarea misiunilor Apollo și a rachetelor Minuteman. Astăzi se întâlnesc din ce în ce mai rar echipamente mecanice care să nu fie comandate într-o formă sau alta de un calculator. Unele din cele mai complexe asemenea echipamente sunt roboții industriali, mașini mai mult sau mai puțin asemănătoare omului și aptitudinilor sale. Calculatoarele sunt din ce în ce mai mult utilizate în domotică, pentru aplicații casnice de genul „dacă cineva e acasă, computerul deschide televizorul la 7 seara“ sau „reduce căldura noaptea”.
Roboții industriali sunt o prezență obișnuită în producția de masă, însă roboții umanoizi încă nu au ajuns la nivelul la care sunt portretizați în literatura de anticipație SF și sunt astăzi doar jucării sau subiecte de cercetare. De asemenea, progresul inteligenței artificiale în crearea unui calculator cu „inteligență” electronică la nivelul celei omenești a fost până acum extrem de lent, deși de-a lungul timpului s-au dezvoltat metode care permit calculatoarelor să îndeplinească destul de bine sarcini despre care inițial se bănuia că ar fi prin excelență umane, cum ar fi jocurile șah și go, sau citirea scrisului de mână (analogic).
În anii 1970 inginerii de la institutele de cercetare militare din SUA au început să își interconecteze calculatoarele folosind tehnologia telecomunicațiilor. Rețelele de calculatoare au avut caracter coordonator-subordonat, adică structura respectivă conținea calculatoare „egale în drepturi”, dar care erau supuse comenzilor unui calculator principal, „dirijor”. Proiectul a fost sprijinit de către agenția DARPA a ministerului apărării, iar rețeaua de calculatoare care a luat astfel naștere s-a numit Arpanet.
În timp, rețeaua Arpanet s-a extins enorm, dincolo de scopul ei inițial academic și militar, și a devenit cunoscută sub numele de Internet. Evoluția rețelelor a adus cu sine o redefinire a naturii și limitelor unui calculator. În cuvintele lui John Gage și Bill Joy (de la firma Sun Microsystems), „the network is the computer“ — „rețeaua este calculatorul“. Sistemele de operare și aplicațiile computerelor s-au modificat, incluzând acum capacitatea de a defini și accesa resurse de pe alte calculatoare din rețea (fie programe și informații, fie dispozitive conectate la ele), ca extensii ale resurselor locale. Inițial aceste facilități erau disponibile numai celor care lucrau în medii de înaltă tehnologie, însă din anii 1990, odată cu răspândirea aplicațiilor ca de exemplu e-mail sau World Wide Web, și cu dezvoltarea tehnologiilor de conectare în rețea ieftine și rapide precum Ethernet sau ADSL, rețelele de calculatoare au pătruns practic în toate domeniile vieții.
Au fost explorate, cu diferite grade de succes, mai multe tehnologii noi de computer care pot înlocui sau suplimenta computerele actuale:
|
00004
|
Matematica (și matematici) este în general definită ca știința ce studiază relațiile cantitative, modelele de structură (relații calitative), spațiul și schimbarea. În sens modern, matematica este investigarea proprietăților structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind operațiile logicii formale.
Structurile anume investigate de matematică își au deseori rădăcinile în științele naturale, cel mai adesea în fizică. Matematica definește și investighează și structuri și teorii proprii, în special pentru a sintetiza și unifica multiple subramuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce facilitează în general metode generice de calcul. Ocazional, matematicienii studiază unele domenii ale matematicii strict pentru interesul noțional abstract exercitat de acestea, ceea ce le transformă într-o abordare mai degrabă legată de artă decât de știință.
Din punct de vedere istoric, ramurile majore ale matematicii au derivat din necesitatea de a face calcule comerciale, de a măsura terenuri și de a predetermina evenimente astronomice în scopuri agricole. Aceste domenii specifice pot fi folosite pentru a delimita în mod generic tendințele matematicii până în ziua de astăzi, în sensul delimitării a trei tendințe specifice: studiul structurii, spațiului și al schimbărilor.
Studiul structurii este o dezvoltare mai nouă a matematicii care a fost percepută mult timp exclusiv ca știința cantității. Teoria numerelor (inițial studiul numerelor naturale, numere pare, numere impare apoi numere întregi, continuând cu numere raționale și în sfârșit numere reale, întotdeauna corelate cu operațiile aritmetice între acestea, toate acestea incorporate ulterior
in algebra elementară) a permis evidențierea unor proprietăți calitative ale numerelor, referitoare la operația de împărțire, cu sau fără rest. Investigarea în profunzime a acestor teorii și abstractizarea lor a dus în final la algebra abstractă care studiază printre altele inele și corpuri, structuri care generalizează proprietățile operațiilor cu numere în sensul obișnuit. Conceptul indispensabil în fizică de vector, generalizat în sensul de spațiu vectorial și studiat în algebra lineară este comun studiului structurii și studiului spațiului. Matematica modernă abordează structuralul prin teoria mulțimilor, grafurilor, combinatorică, topologie și sectoare adiacente.
Studiul spațiului pornește în mod natural de la geometrie, începând de la geometria euclidiană și trigonometria familiară în trei dimensiuni și generalizată apoi la geometrie neeuclidiană, care joacă un rol esențial în teoria relativității. O mulțime de teorii legate de posibilitatea unor construcții folosind rigla și compasul au fost încheiate de teoria lui Galois. Ramurile moderne ale geometriei diferențiale și geometriei algebrice abstractizează studiul geometriei în direcții distincte: geometria diferențială accentuează uzul sistemului de coordonate și al direcției, pe când geometria algebrică definește obiectele mai degrabă ca soluții la diverse ecuații polinomiale. Teoria grupurilor investighează conceptul de simetrie în mod abstract, făcând legătura între studiul structurii și al spațiului. Topologia face legătura între studiul spațiului și studiul schimbărilor, punând accent pe conceptul continuității.
Studiul schimbării este o necesitate mai ales în cazul științelor naturale, unde măsurarea și predicția modificărilor unor variabile este esențială. Calculul diferențial a fost creat pentru acest scop, pornind de la definiția relativ naturală a funcțiilor de diverse variabile și rata lor de schimbare în timp, metodele de rezolvare ale acestora fiind ecuațiile diferențiale. Din considerente practice, este convenabil să se folosească numerele complexe în această ramură.
O ramură importantă a matematicii aplicate este statistica, aceasta utilizând teoria probabilității care facilitează definirea, analiza și predicția a diverse fenomene, și care este folosită într-o multitudine de domenii.
Cuvântul matematică își are originea în cuvântul grecesc μάθημα máthēma, care însemna „învățare”, „studiu”, „știință”, la rândul lui provenind din verbul manthanein, „a învăța”. Termenul mathema a căpătat încă din perioada clasică și sensul precis de „studiu matematic”. Adjectivul corespunzător este μαθηματικός mathēmatikós, însemnând „legat de învățare” sau „studios”, iar mai târziu, „matematic”. Din greacă, termenii au fost preluați în latină, unde științele matematice, numite în grecește μαθηματικὴ τέχνη mathēmatikḗ tékhnē, au fost denumite cu pluralul ars mathematica.
Din latină, termenul mathematica a fost preluat în forme asemănătoare în toate limbile europene moderne. Forma aparentă de plural din engleză, ca și pluralul franțuzesc les mathématiques, au revenit în latină sub forma pluralului neutru mathematica (Cicero), pornind de la pluralul grecesc τα μαθηματικά ta mathēmatiká, acesta fiind utilizat de Aristotel cu sensul de „toate lucrurile matematice”.
În română, termenul este preluat din latină, la fel ca franțuzescul mathématique și italienescul matematica..
Este posibil ca oamenii să-și fi dezvoltat anumite abilități matematice încă înainte de apariția scrierii. Cel mai vechi obiect care dovedește existența unei metode de calcul este osul din Ishango, descoperit de arheologul belgian Jean de Heinzelin de Braucourt în regiunea Ishango din Republica Democrată Congo, care datează din 20.000 înaintea erei noastre. Dezvoltarea matematicii, ca bagaj de cunoștințe transmis de-a lungul generațiilor, în primele civilizații, este legată strict de aplicațiile sale concrete: comerțul, gestiunea recoltelor, măsurarea suprafețelor, predicția evenimentelor astronomice și, câteodată, de ritualurile religioase. Aceste nevoi au dus la împărțirea matematicii în ramuri ce se ocupau cu studiul cantității, structurii și spațiului.
Primele descoperiri matematice țin de extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii cubice, rezolvarea unor ecuații polinomiale, trigonometrie, fracții, aritmetica numerelor naturale etc. Acestea au apărut în cadrul civilizațiilor akkadiene, babyloniene, egiptene, chineze și civilizațiile de pe valea Indului.
În Grecia antică, matematica, influențată de lucrările anterioare și de specificațiile filozofice, generează un grad mai mare de abstractizare. Noțiunile de demonstrație și de axiomă apar în această perioadă. Apar două ramuri ale matematicii, aritmetica și geometria. În secolul al III-lea î.Hr., Elementele lui Euclid rezumă și pun în ordine cunoștințele matematice ale Greciei antice.
Civilizația islamică a permis conservarea moștenirii grecești și reunirea ei cu descoperirile din China și India, mai ales în ceea ce privește sistemele de numerație. Domeniile trigonometriei (prin introducerea funcțiilor trigonometrice) și aritmeticii cunosc o dezvoltare deosebită. De asemenea, în această perioadă sunt inventate combinatorica, analiza numerică și algebra liniară.
În timpul Renașterii, o parte din textele arabe sunt studiate și traduse în latină. Cercetarea matematică se concentrează în Europa. Calculul algebric se dezvoltă ca urmare a lucrărilor lui François Viète și René Descartes. Newton și Leibniz au inventat, independent, calculul infinitezimal.
În secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea, matematica cunoaște o nouă perioadă de dezvoltare intensă, cu studiul sistematic al structurilor algebrice, începând cu grupurile (Évariste Galois) și inelele (concept introdus de Richard Dedekind).
În secolul al XIX-lea, David Hilbert și Georg Cantor dezvoltă o teorie axiomatică asupra căutării fundamentelor matematice. Această dezvoltare a axiomaticii va conduce în secolul al XX-lea la definirea întregii matematici cu ajutorul unui singur limbaj: logica matematică.
Secolul XX a fost martorul unei specializări a domeniilor matematicii, nașterea și dezvoltarea a numeroase ramuri noi, cum ar fi teoria spectrală, topologii algebrice sau geometrie algebrică. Informatica a avut un puternic impact asupra cercetării. Pe de o parte, a facilitat comunicarea între cercetători și răspândirea descoperirilor, pe de alta, a constituit o unealtă foarte puternică pentru testarea teoriilor.
În zilele noastre, toate științele utilizează rezultatele muncii matematicienilor și multe alte domenii sunt generate de matematica însăși. De exemplu, fizicianul Richard Feynman, a inventat formularea mecanicii cuantice sub forma integralelor de drum folosind o combinație între descoperiri de natură matematică, intuiții fizice și teoria stringurilor, o teorie științifică încă în dezvoltare care încearcă să unifice cele 4 forțe fundamentale din natură, continuând să inspire noi ramuri ale matematicii.
Unele ramuri ale matematicii sunt singurele relevante pentru domeniile pe care le-au inspirat și se aplică în continuare pentru rezolvarea problemelor viitoare. Adeseori însă, matematica inspirată de către un domeniu s-a dovedit utilă în multe altele și a reunit problematica generală a conceptelor matematice. Faptul remarcabil că chiar și matematica pură se reflectă în aplicații practice este redat de ceea ce Eugene Wigner a numit "eficiența irațională a matematicii" Arhivat în 28 februarie 2011, la Wayback Machine..
Ca în multe alte domenii, explozia de informații din știință a dus la specializări în matematică. O diferență majoră este între matematica pură și matematica aplicată: cei mai mulți matematicieni își fac cercetările separat într-unul din aceste domenii iar alegerea finală este făcută odată cu terminarea studiilor. Câteva domenii din matematica aplicată au fuzionat cu domenii care prin tradiție erau din afara ei și au devenit astfel discipline noi, cum ar fi statistica, cercetarea operațională, și știința calculatoarelor.
Cei care au înclinații spre matematică găsesc adesea aspecte estetice în multe domenii din matematică. Mulți matematicieni vorbesc despre eleganța matematicii, despre o estetică intrinsecă și o frumusețe ascunsă. Sunt apreciate simplitatea și generalizarea. Se poate vorbi de frumusețea și eleganța unei demonstrații, cum ar fi cazul demonstrației lui Euclid asupra infinității numerelor prime, a metodei numerice de calcul rapid ca în cazul transformatei rapide Fourier. G. H. Hardy, în „A Mathematician's Apology” își exprima credința că aceste considerații estetice sunt, în ele însele, suficiente pentru a justifica studiul matematicii pure. După Paul Erdős, care ar fi vrut să afle „Cartea” în care Dumnezeu a notat demonstrațiile lui favorite, matematicienii năzuiesc adeseori să găsească demonstrații ale teoremelor care sunt, în special, elegante.) Popularitatea matematicii distractive este un alt indiciu al plăcerii găsite în rezolvarea problemelor de matematică.
Colaborarea între matematicieni și alte tipuri de specialiști este afectată și de faptul că numeroși intelectuali au despre matematică o imagine deformată și simplificatoare, viziune care a provocat multe daune colaborării interdisciplinare, matematicienii fiind priviți cu suspiciune de anumite tipuri de intelectuali.
Această imagine deformată este rezultatul anumitor prezentări didactice înguste, a unei viziuni dogmatice asupra matematicii. Pentru majoritatea oamenilor matematica constituie cea mai neplăcută amintire din timpul școlii, in loc de a fi o mare desfătare. Introducerea neadecvată din punct de vedere pedagogic a unor concepte matematice propuse spre studiu de programele școlare, printr-un context insuficient, creează o puternică impresie elevilor că respectivele noțiuni au fost create pentru a chinui pe elevi.
Formarea gândirii matematice a celor care studiază și motivarea lor să simtă o reală bucurie în efectuarea de investigații și cercetări necesită din partea profesorilor o mai redusă importanță acordată succesului vizibil al unor reacții stereotipe la examene școlare (de exemplu operații de calcul executate mecanic, teoreme și formule redate pe dinafară), complexitatea situației de învățare nelăsând loc intervenției unei proiectări detaliate dinainte, ca într-o lecție model tradițională.
Matematica folosește un limbaj propriu. Cuvinte din limbajul curent, cum ar fi grup, inel sau corp pot avea un înțeles diferit în limbajul matematic. Mai des însă, termenii sunt creați și introduși în funcție de necesități: izomorfism, topologie, iterație etc. Numărul relativ mare al termenilor noi sau cu înțeles schimbat face ca înțelegerea matematicilor avansate de către nespecialiști să fie dificilă.
Limbajul matematic se bazează și pe formule. Acestea conțin anumite simboluri, unele împrumutate din calculul propozițional, cum ar fi implicația logică
⇒
{\displaystyle \Rightarrow }
sau operatorul pentru negație
¬
{\displaystyle \neg }
, altele în legătură cu calculul predicatelor (simbolurile pentru „toți/oricare (ar fi)”
∀
{\displaystyle \forall }
și „există”
∃
{\displaystyle \exists }
). Cea mai mare parte din notațiile folosite în prezent au fost introduse după secolul al XVI-lea.
Motivul principal pentru care au fost introduse simbolurile și termenii noi îl reprezintă necesitatea exprimării cât mai clare sau exacte și concentrate a ideilor (o caracteristică comună științelor exacte, numită rigoare). Rigoarea este necesară pentru a evita teoremele false, generate de interpretări eronate datorate ambiguității sensului unor
cuvinte din limbajul natural obișnuit. Limbajul matematic este strâns legat și necesar utilizării in demonstrație matematică. Aceasta evidențiază natura de sistem deductiv a matematicii.
Trebuie subliniat faptul că există și un limbaj matematic (metalimbaj) ce descrie matematica însăși. Acest limbaj este logica.
Carl Friedrich Gauss, el însuși cunoscut ca „prinț al matematicii”, numea matematica „regină a științelor”.
În latină – Regina Scientiarum, în germană – Königin der Wissenschaften. Ambele expresii sunt legate de cuvântul „știință” care înseamnă (domeniu de) cunoștințe. Într-adevăr, în acest sens, nu există îndoieli că matematica este o știință. Restrângerea sensului de știință doar la domenii specializate care studiază natura nu mai este de actualitate. Dacă ar fi considerate științe doar acele domenii ale cunoașterii care se ocupă strict de lumea fizică, atunci matematica, sau cel puțin matematica pură, ar trebui să nu fie considerată o știință. Albert Einstein spunea că „atunci când legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt sigure iar când sunt sigure, ele nu se referă la realitate” (as far as the laws of mathematics refer to reality, they are not certain; and as far as they are certain, they do not refer to reality)
Mulți filozofi cred că, neputând fi demonstrată experimental, matematica nu poate fi o știință după definiția dată de Karl Popper. În anii 1930, lucrări importante de logică matematică au arătat că matematica nu poate fi redusă la logică și Karl Popper a tras concluzia că „cele mai multe teorii matematice sunt, ca și cele din fizică și biologie, deductive: ca urmare, matematica pură, în cele din urmă, devine mult mai aproape de științele naturii ale căror ipoteze sunt presupuneri, așa cum s-a observat recent”. Alți gânditori, printre care Imre Lakatos, au afirmat că matematica însăși falsifică realitatea.
Un alt punct de vedere ar fi acela că anumite domenii științifice (cum ar fi fizica teoretică) sunt de fapt științe matematice cu axiome care corespund realității. Cercetătorul în fizică teoretică J. M. Ziman a propus ca științele să fie considerate cunoștințe publice iar matematica să fie inclusă între ele. În orice caz, matematica are multe părți comune cu științele fizice, folosindu-se de studiul logic al unor ipoteze. Intuiția și experimentele au, de asemenea, roluri importante în formularea ipotezelor, atât în matematică, cât și în (alte) științe. Matematica experimentală continuă să capete o importanță tot mai mare între științele matematice, în acest sens, computerizarea și simularea jucând roluri tot mai importante în științe și în matematică, slăbind astfel obiecțiile potrivit cărora matematica nu ar utiliza metode științifice.
În 2002, în cartea sa, „A New Kind of Science”, Stephen Wolfram susținea că matematica computațională merită să fie explorată empiric, ca orice domeniu științific cu toate atributele. Opiniile matematicienilor în această privință sunt diferite. Mulți dintre ei cred că a denumi acest domeniu o știință înseamnă a-i reduce importanța laturii sale estetice și a-i denatura istoria sa în cadrul celor 7 (șapte) arte libere; alții, dimpotrivă, susțin că ignorarea interferențelor cu științele înseamnă a vedea cu un singur ochi deoarece aplicațiile matematicii în științe și inginerie au adus multe inovații în matematică. Într-un fel, aceste puncte de vedere diferite s-au transformat în dezbateri filozofice: dacă matematica a fost și este creată (ca în artă) sau descoperită (ca în știință). A devenit un fapt obișnuit să vezi universități care au incluse secții de Știință și Matematică, arătând în acest fel că aceste două domenii sunt privite ca fiind aliate dar nu identice. În practică, matematicile sunt în general grupate cu științele la nivele grosiere, după care sunt separate pe parcursul specializării. Aceasta este una din chestiunile care fac obiectul filosofiei matematicii.
Premiile în matematică sunt în general ținute separat de echivalentele lor din știință. Cel mai prestigios premiu în matematică este Medalia Fields, stabilit în 1936 și acum acordat odată la 4 (patru) ani. Este adesea considerat, în mod eronat, echivalentul premiilor Nobel pentru științe. Premiul Wolf pentru Matematică, instituit în 1978, recunoaște realizările pentru întreaga viață iar alt mare premiu internațional, Premiul Abel, a fost introdus în 2003. Acestea sunt acordate pentru lucrări speciale, care pot fi inovații sau rezolvări ale unor probleme remarcabile dintr-un domeniu anume. O faimoasă listă de 23 de probleme deschise de acest fel, numită „Problemele lui Hilbert”, a fost alcătuită de matematicianul german David Hilbert în 1900. Această listă a devenit celebră printre matematicieni și în cele din urmă nouă dintre ele au fost rezolvate. O listă nouă, intitulată „Problemele pentru premiul mileniului", a fost publicată în 2000. Soluționarea fiecăreia dintre ele aduce un premiu de 1 milion de dolari celui care o rezolvă. Numai una dintre ele (Ipoteza lui Riemann) se regăsește între problemele lui Hilbert.
Studiul cantității începe cu numerele (mai întâi cu numerele naturale și întregi) și cu operațiile aritmetice. Alte proprietăți ale întregilor sunt studiate de teoria numerelor, din care au apărut unele rezultate cunoscute, precum Marea teoremă a lui Fermat, dar și unele teoreme încă nerezolvate: teoria numerelor prime gemene și Conjectura Goldbach.
Pe măsură ce sistemul de numerație a avansat, numerele întregi au fost considerate un subset al numerelor raționale, care la rândul său sunt conținute de mulțimea numerele reale. Numerele reale sunt folosite la reprezentarea funcțiilor continue. Mai târziu au fost introduse numerele complexe, urmate de numerele hipercomplexe: cuaternion, octonion etc.
Un alt domeniu de studiu este dimensiunea mulțimilor, care conduce la numerele cardinale și spre un alt concept legat de infinit: numerele alef, care permit o comparație între mulțimi de dimensiune infinită.
Studiul spațiului a început cu studiul geometriei, mai exact, al geometriei euclidiene. Trigonometria combină spațiul și numerele și cuprinde cunoscuta teoremă a lui Pitagora. Studiile moderne generalizează teoriile asupra spațiului introducând noțiunea de geometrie neeuclidiană în locul celei de geometrie euclidiană. Geometria neeuclidiană ocupă un rol central în teoria relativității generalizate și topologie. Cantitatea și spațiul au roluri importante în geometria analitică, geometrie diferențială și geometrie algebrică. În cadrul geometriei diferențiale apar conceptele de „fascicul de mătase” ([1]fiber bundle) și calculul spațiilor topologice. Geometria algebrică descrie obiectele geometrice prin intermediul unor seturi de soluții ale ecuațiilor polinomiale, combinând conceptele de cantitate, spațiu și studiul grupurilor topologice, acestea combinând noțiunile de structură și spațiu. Grupurile Lie sunt folosite în studiul spațiului, structurii și schimbării. Topologia are foarte multe ramificații și a fost domeniul din matematică cu cea mai mare dezvoltare în secolul XX, cuprinzând faimoasa conjectură a lui Poicaré și controversata teoremă a celor patru culori, a cărei demonstrație, făcută doar pe calculator, nu a fost făcută încă de om.
Subiecte legate de variația funcțiilor matematice sau de variația numerelor.
Multe obiecte matematice, precum mulțimile de numere și funcțiile, au o structură internă. Proprietățile structurale ale acestor obiecte sunt investigate în studiul grupurilor, inelelor, câmpurilor și altor sisteme abstracte, care sunt la rândul lor studiate de algebra abstractă. Un concept important în acest domeniu este cel de vector, generalizat în spații vectoriale. Studiul vectorilor combină trei zone fundamentale ale matematicii: cantitatea, structura și spațiul. Algebra vectorială dezvoltă cercetarea într-o a patra zonă de cercetare fundamentală, cea a schimbării. Un număr de probleme vechi din acest domeniu au fost rezolvate folosind teoria lui Galois.
Vezi și Listă de teoreme; Listă de conjecturi.
|
00005
|
Literatura română este literatura scrisă de autori români. În același timp, termenul se referă la întreaga literatură scrisă în limba română.
Cel mai vechi document păstrat scris în limba română este o epistolă datată în 1521, trimisă de Neacșu de la Câmpulung judelui de la Brașov, Hans Benkner.
Cultura Română a fost puternic influențată de creștinism de la începuturile sale, chiar Sfântul Apostol Andrei, Cel dintâi chemat fiind propovăduitor al Sfintei Scripturi în aceste locuri. Cu toate acestea, primele scrieri religioase apar din Biserica Ortodoxă, aduse în țară de către slavi. De aceea, cele mai devreme efectuate traduceri ale cărților în limba română au fost textele religioase ale Bisericii Slavone ale secolului al XV-lea. Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki și Codicele Voronețean sunt texte rotacizante, a căror traducere a fost alcătuită în partea sud-vestică a țării, iar copiile au fost efectuate în Moldova.
Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în 1508, Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a fost Catehismul de la Sibiu („Catehismul Lutheran”) din 1544, care însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român, realizat tot de Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi. Alte traduceri grecești și slavone au fost tipărite în secolul al XVI-lea. Dosoftei, un moldovean publica în Polonia în 1673, a scris cele mai vechi poezii românești cunoscute.
Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu tipărirea în 1582 în Orăștie a Paliei de la Orăștie - o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament - de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi et al., iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.
Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în 1688 (Biblia de la București). Această ediție are la bază traducerea Vechiului Testament facută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.
Umanismul european a apărut în Moldova în secolul al XVII-lea din Polonia. Cel mai important reprezentant al său, Miron Costin, a scris o cronică a istoriei Moldovei. Cronica lui Costin a fost precedată de cea a lui Grigore Ureche și urmată de cea a lui Ion Neculce. Un alt umanist a fost Dimitrie Cantemir, care a scris istorii ale Moldovei, Țării Românești și Imperiului Otoman, dar și opere de ficțiune: Divanul și Istoria ieroglifică. În Țara Românească un alt mare domnitor de cultură umanistă a fost Constantin Brâncoveanu, martirizat împreună cu fii săi de turci.
Secolul al XVIII-lea în Țările Române a fost dominat de Imperiul Otoman, care a decis să nu mai numească boieri locali în postul de domnitor al Țării Românești și al Moldovei, ci negustori greci din Istanbul, numiți fanarioți.
Astfel, cultura greacă a influențat dezvoltarea literaturii române[1]. De exemplu, unul dintre marii poeți români ai acestui secol a fost Alecu Văcărescu, care a scris cântece de dragoste în stilul poetului antic grec Anacreon. Tatăl lui, Ienăchiță, a fost și el poet, dar a scris și prima gramatică a limbi române, iar fiul său, Iancu, a fost poate unul din cei mai mari poeți ai generației sale. O comedie umană a fost dezvoltată de anecdotele lui Anton Pann, care a încercat să ilustreze puțin din spiritul și folclorul balcanic adus de otomani în țările române.
Totuși, următoarea generație de scriitori români s-a inspirat din Iluminismul european. Reprezentanți ai acestei generații au fost Gheorghe Asachi, Ion Budai Deleanu și Dinicu Golescu (cel dintâi jurnal de călătorie).
Ideile revoluționare ale naționalismului, care se răspândeau în Europa, au fost adoptate și de români, care își doreau propriul lor stat național, dar trăiau pe teritoriul unor mari imperii străine. Mulți scriitori români ai vremii făceau parte din mișcarea națională și au participat la revoluțiile din anii 1821 și 1848. Originea românilor a constituit un subiect de discuție, și în Transilvania, a apărut o mișcare latinistă, Școala Ardeleană, producând studii filologice despre originea romanică a limbii române și deschizând școli în limba română.
Românii care au studiat în Franța, Italia și Germania, au adus cultura franceză și filosofia germană în literatura română modernă, reducând influențele grecești și orientale de-a lungul timpului. În Țara Românească, o figură importantă a fost Ion Heliade Rădulescu, care a fondat prima publicație în limba română și Societatea Filarmonică, societate care mai târziu a înființat Teatrul Național București.
Nicolae Bălcescu dă primul model de monografie istorică, Alecu Russo creează poemul patriotic în proză iar Dimitrie Bolintineanu legenda istorică. Se pun bazele romanului românesc prin: Dimitrie Bolintineanu, Pantazi Ghica, V.A. Urechia. Nicolae Filimon scrie primul roman realist românesc, B.P. Hasdeu afirmă drama romantică în versuri, Alexandru Odobescu nuvela istorică și eseul.
Cei mai importanți scriitori ai celei de-a doua jumătăți a secolului au fost Vasile Alecsandri și mai târziu Mihai Eminescu. Alecsandri a fost un scriitor prolific, care a contribuit la literatura română cu poezie, proză, câteva piese de teatru și colecții de folclor românesc. Eminescu este considerat de majoritatea criticilor ca cel mai important și mai influent poet român. Poezia sa lirică avea rădăcinile în tradițiile românești, dar a fost influențată de filosofia germană și de tradițiile hinduse.
Cercul literar Junimea al lui Titu Maiorescu, fondat în 1863 și frecventat de mulți scriitori români, a jucat un rol important în literatura română. Mulți scriitori valoroși, inclusiv Ion Luca Caragiale, care a scris unele din cele mai bune comedii românești, povestitorul Ion Creangă și Barbu Ștefănescu Delavrancea, și-au publicat lucrările în această perioadă. Astfel au coexistat curente literare diverse, de la Romantism, la Poporanism sau chiar Sămănătorism.
După înfaptuirea unității naționale în 1918, în literatura română a debutat ceea ce se poate numi o adevărată epocă de aur, caracterizată prin dezvoltarea romanului. Societatea tradițională și recentele evenimente politice au influențat opere precum Răscoala lui Liviu Rebreanu publicată în 1932 și inspirată de revolta țărănească din 1907 și Pădurea Spânzuraților publicată în 1922 și inspirată de participarea României la Primul Război Mondial. Începuturile romanului modern pot fi observate în proza unor scriitori precum Hortensia Papadat Bengescu (Concert din muzică de Bach), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război). George Călinescu reprezintă o altă personalitate complexă a literaturii românești: romancier, dramaturg, poet, istoric și critic literar, eseist, jurnalist. A publicat monografii consacrate lui Eminescu, Creangă, precum și o monumentală Istorie a literaturii române de la origini pâna în prezent (1941, aproape 1000 pagini in quatro).
Un important scriitor realist a fost Mihail Sadoveanu, care a scris mai ales romane a căror acțiune se desfășoară în diferite perioade ale istoriei Moldovei. Dar poate cei mai importanți autori ai acestei perioade au fost Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Barbu și George Bacovia. Tudor Arghezi a revoluționat poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia română modernă. Lucian Blaga, una din cele mai mari personalități artistice, a dezvoltat prin scrierile sale un sistem filosofic complex, încă neînțeles suficient. Mircea Eliade este astăzi considerat cel mai mare istoric în domeniul religiilor. Romanele lui dezvăluiesc un simbolism mistic, de factură pre-creștină, păgînă.
Născut în România, Tristan Tzara, un poet și eseist francez, este fondatorul dadaismului, o mișcare revoluționară nihilistă din artă. Mai târziu, el a abandonat nihilismul pentru suprarealism și marxism. S-a stabilit la Zürich unde a fondat Cabaret Voltaire. Pentru prima oară în istoria ei, cultura română era complet conectată la cultura occidentală, în timp ce dadaismul este primul curent artistic și literar mondial inițiat de un român. Dadaismul și suprarealismul sunt componente fundamentale ale avangardismului, cea mai revoluționară formă de modernism. Avangardiștii români sunt reprezentați de: Urmuz, Tristan Tzara, H. Bonciu, Grigore Cugler, Benjamin Fundoianu, Aurel Baranga, Gellu Naum, Ilarie Voronca, Ion Vinea.
Marin Preda este adesea considerat cel mai important romancier român de după al doilea război mondial. Romanul său, Moromeții, descrie viața și dificultățile unei familii obișnuite de țărani din Câmpia Română din România de dinainte de război și, mai târziu, din perioada de început a comunismului în România. Cea mai importantă carte a sa rămâne, însă, Cel mai iubit dintre pământeni, o crudă descriere a societății comuniste. Alți prozatori importanți, unii activi și în perioada postdecembristă ar fi: DR Popescu, Nicolae Breban, George Bălăiță, Constantin Țoiu, Maria-Luiza Cristescu, Mircea Horia Simionescu s.a. Unii din cei mai importanți poeți ai perioadei sunt Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana.
În afara țării, Eugen Ionescu este unul din cei mai de seamă dramaturgi ai teatrului absurd. Dincolo de ridiculizarea celor mai banale situații, piesele lui Ionesco prezintă în mod tangibil singurătatea oamenilor și insignifianța existenței individului. În același timp, Emil Cioran a fost un strălucit filosof și scriitor. Amândoi și-au scris operele majore în limba franceză, fapt pentru care istoriile literare românești nu le dedică secțiuni speciale, ocupându-se în special de operele de debut. O excepție este Mircea Eliade care scrie și în limba română (excepție făcând lucrările științifice, de istoria religiilor și filosofia miturilor). În 2009, Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat scriitoarei germane, orginare din Banat, Herta Müller.
|
00007
|
Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Peștișani, Gorj, România – d. 16 martie 1957, Paris, Franța) a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales membru postum al Academiei Române. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.
Născut la 19 februarie 1876, la Hobița, Gorj, Constantin era al șaselea copil al lui Radu Nicolae Brâncuși (1833-1885) și Maria Brâncuși (1851-1919). Prima clasă primară a făcut-o la Peștișani, apoi a continuat școala la Brădiceni. Copilăria sa a fost marcată de dese plecări de acasă și de ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi.
În Craiova, în timp ce lucra ca ucenic, își face cunoscută îndemânarea la lucrul manual prin construirea unei viori din materiale găsite în prăvălie. Găsindu-se că ar fi de cuviință să dezvolte aceste abilități, el s-a înscris cu bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova.
După ce a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova (1894 - 1898) vine la București unde absolvă Școala de bellearte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901 câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorșeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii; Marcel Duchamp a inclus fotografia Ecorșeului în expoziția organizată la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.
Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:
În drum spre Paris a trecut mai întâi prin Hobița, unde și-a luat rămas bun de la mama sa. Și-a continuat drumul, oprindu-se în Viena pentru o perioadă, timp în care a lucrat la un atelier ca decorator de mobilier. În Viena a început să viziteze muzee cu opere de artă inaccesibile în România. Aici a făcut cunoștință cu sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.
Din Viena a plecat în 1904 spre München, dar după șase luni pornește pe jos prin Bavaria și Elveția și până la Langres, în Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială în care este prins, Brâncuși capătă o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, este primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare gândește că nu mai are puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului o parcurge cu trenul.
În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).
La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.
Din această perioadă datează operele:
Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d'Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. A început lucrul la Rugăciune, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în „Cimitirul Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.
Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis.
În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.
Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.
Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Țările de Jos și Anglia.
În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși.
Din cele 214 de desene, guașe, picturi și acuarele catalogate ca fiind ale lui Brâncuși, 64 schițe sunt conținute în cunoscutul carnet de „SCHIȚE C. BRÂNCUȘI”, din anii 1901-1902, pe care l-a dăruit compozitorului Ion Croitoru, înainte de plecarea sculptorului la Paris (astăzi, în parte, deteriorat). Cele din străinătate nu se cunosc îndeajuns.
Carnetul de schițe este prima lucrare a lui Brâncuși după terminarea studiilor, a anilor de studenție la Școala națională de arte frumoase din București. Primele zece desene dintre „Schițe” sunt astfel de studii științifice pe care le urmărea a le reprezenta în „Ecorșeu”: „Studiu pentru Ecorșeu”- vedere posterioară torace”, „Membru inferior drept”, „Craniu uman (profil stâng)”, „Oasele mâinii”, „Studiu de nud”, „Clavicule și omoplat”, „Capul metarcarpianului”, „Os iliac” ș.a.
În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.
Unele publicații au susținut că Constantin Brâncuși ar fi făcut Statului român oferta de a-i lăsa moștenire 200 de lucrări și atelierul său din Paris, Impasse Ronsin nr. 10. Este prezentat drept dovadă procesul-verbal de la ședința prezidată de Mihail Sadoveanu, Secțiunea de Știința Limbii, Literatură și Arte a Academiei Republicii Populare Române pe 7 martie 1951. La această ședință au participat George Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Al. Toma, George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Alexandru Graur, Ion Jalea, Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius și Krikor H. Zambaccian. În ședință a fost refuzată prezentarea de opere ale lui Brâncuși la Muzeul de Artă al R.P.R, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente, dar nu se menționează nimic despre vreo donație sau moștenire.
Cercetătorul Doina Lemny a precizat că artistul român n-a lăsat nici o notă de atelier, cu atât mai mult un testament privind donația pe care ar fi făcut-o statului român și pe care acesta ar fi refuzat-o.
Din 1963, au apărut, în mai multe țări, peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa.
Volumul lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 (Rizzoli) și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989 (Gallimard), și ulterior la Tokio în 1993 (New Art Seibu).
Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.
Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.
În anul 1957, Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește.
În data de 16 martie 1957 Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar la 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.
În 1921, Direcția generală a Artelor din Ministerul Cultelor și Artelor, a înaintat tabele cu funcționari ai săi, propuși spre decorare cu ocazia încoronării proiectate pentru acel an. La poziția 31 era înscris sculptorul Constantin Brâncuși cu propunerea „ofițer al Coroanei”.
Serviciile poștale din Republica Socialistă România au emis, în 1982, la comemorarea a 25 de ani de la moartea sculptorului, o marcă poștală, cu valoarea nominală de [...] lei, care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși. În 1998 serviciile poștale ale Republicii Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă Coloana Infinitului / Coloana fără sfârșit, de la Târgu Jiu; valoarea nominală a mărcii poștale este de 1 leu moldovenesc. În 2016, Serviciile poștale din România au emis o marcă poștală, cu valoarea nominală de 1 leu, în seria „Geniu al sculpturii moderne universale”, care are reprodus portretul lui Constantin Brâncuși, din față.
În aprilie 1991, Banca Națională a României a emis o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), pe aversul căreia era reprezentat Constantin Brâncuși, din față. Pe reversul aceleiași bancnote artistul era reprezentat împreună cu câteva din operele sale. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vede imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran.
În decembrie 1992, Banca Națională a României a pus în circulație o nouă bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (ROL), care îl reprezintă pe Constantin Brâncuși privind spre stânga noastră, împreună cu două dintre operele sale. Pe revers, sunt reprezentate alte lucrări ale artistului. În zona părții albe a bancnotei, privind în zare, privitorul poate vedea imaginea din față, a lui Constantin Brâncuși, în filigran. Alte tiraje îl prezintă pe artist, în filigran, privind spre dreapta noastră.
La 15 martie 2001, la sărbătorirea a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a României a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă comemorativă de aur cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 5.000 de lei (ROL). Moneda are diametrul de 35 mm și greutatea de 31,103 grame. Marginea monedei este netedă și a fost emisă de calitate proof, într-un tiraj de 500 de exemplare. Pe avers, este reprezentată Coloana infinită. În stânga coloanei, central este reprezentată stema României sub care este gravat milesimul emisiunii: 2001. Denumirea țării emitente, ROMANIA este gravată urmând circular. În dreapta coloanei, pe vertical, sunt așezate valoarea nominală a monedei 5000 și denumirea LEI. Pe revers, este reprezentat bustul sculptorului Constantin Brâncuși. Circular, au fost gravate inscripția CONSTANTIN BRANCUSI și datele care marchează evenimentul emisiunii 1876-2001. În stânga portretului, este reprezentată, în facsmil, semnătura sculptorului.
La data de 5 noiembrie 2001, cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Banca Națională a Moldovei a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă comemorativă de argint cu titlul de 925‰, având valoarea nominală de 50 de lei moldovenești. Pe reversul monedei a fost gravată efigia lui Constantin Brâncuși, spre stânga, anii 1876 - 1957, alături de două dintre sculpturile sale din ansamblul monumental de la Târgu Jiu, Poarta sărutului și Masa tăcerii; circular, în partea de jos a monedei, este gravat textul: CONSTANTIN BRÂNCUȘI. Moneda este rotundă, are diametrul de 30 mm, greutatea de 16,5 grame, fiind emisă într-un tiraj de 1.000 de exemplare, întregul tiraj fiind de calitate proof.
Cartierul și parcul Constantin Brâncuși din București îi poartă numele.
Diverse străzi din București, Chișinău, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Cluj, Arad, Timișoara, Oradea, Petroșani, Motru, Șelimbăr, unități de învățământ din Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Medgidia, Peștișani (Gorj) îi poartă numele.
Regizorul Mick Davis intenționează să realizeze un film biografic despre Brâncuși numit „The Sculptor”, iar regizorul britanic Peter Greenaway a declarat în anul 2017 că lucrează la un film intitulat „Walking to Paris“, film ce prezintă drumul lui Brâncuși de la București la Paris în 1903, pe când sculptorul avea 27 de ani.
În Parcul Regele Mihai I al României din București se află statuia lui Constantin Brâncuși, dăltuită de Ion Irimescu.
|
00009
|
Universul (lat. universum) este totalitatea spațiului și timpului, a tuturor formelor de materie și energie. În timp ce dimensiunea întregului Univers nu este cunoscută, universul observabil poate fi măsurat și este estimat în prezent la 93 miliarde de ani-lumină în diametru.
Cele mai vechi modele științifice ale Universului au fost dezvoltate de filosofi antici greci și indieni și au fost geocentrice, plasând Pământul în centrul Universului. De-a lungul secolelor, observațiile astronomice mai precise l-au determinat pe Nicolaus Copernicus să dezvolte modelul heliocentric cu Soarele în centrul Sistemului Solar. În elaborarea legii atracției universale, Isaac Newton s-a bazat pe lucrările lui Copernicus, precum și pe observațiile lui Tycho Brahe și legile mișcării planetare ale lui Johannes Kepler.
Îmbunătățirea observațiilor a dus la conștientizarea faptului că Soarele este una din sutele de miliarde de stele din Calea Lactee, care este una din sutele de miliarde de galaxii din Univers. Multe dintre stelele din galaxia noastră au planete. La scară mai mare, galaxiile sunt distribuite uniform și la fel în toate direcțiile, ceea ce înseamnă că Universul nu are nici margine nici centru. La scară mai mică, galaxiile sunt distribuite în roiuri și super-roiuri care formează filamente imense în spațiu, creând o structură vastă ca de spumă. Descoperirile de la începutul secolului XX au sugerat că Universul a avut un început și că de atunci spațiul s-a extins, iar în prezent rata de extindere este în creștere.
Teoria Big Bang este descrierea cosmologică predominantă a dezvoltării Universului. Sub această teorie, spațiul și timpul au apărut împreună cu 13,799 ± 0,021 miliarde de ani în urmă, cu o cantitate fixă de energie și materie care a devenit mai puțin densă pe măsură ce Universul s-a extins. După o expansiune inițială accelerată la aproximativ 10 secunde și separarea celor patru forțe fundamentale cunoscute, Universul s-a răcit treptat și a continuat să se extindă, permițând formarea primelor particule subatomice și a atomilor simpli. Materia întunecată s-a adunat treptat, formând o structură ca o spumă cu filamente și vid sub influența gravitației. Nori uriași de hidrogen și heliu s-au retras treptat în locurile în care materia întunecată era cea mai densă, formând primele galaxii și stelele. Este posibil să vedem astăzi obiecte care sunt acum la o depărtare de 13,799 miliarde de ani-lumină, deoarece spațiul însuși s-a extins și continuă să se extindă. Aceasta înseamnă că obiectele care se află acum la 46,5 miliarde de ani-lumină distanță pot fi văzute în trecutul lor îndepărtat, pentru că în trecut, când lumina lor a fost emisă, ele erau mult mai aproape de Pământ.
Din studiul mișcării galaxiilor, s-a descoperit că universul conține mult mai mult materie decât este reprezentată de obiecte vizibile: stele, galaxii, nebuloasele și gazul interstelar. Această materie nevăzută este cunoscută sub numele de materie întunecată (întunecat înseamnă că există o gamă largă de dovezi indirecte puternice că există, dar n-am detectat-o încă direct). Modelul ΛCDM este cel mai acceptat model al universului nostru. Aceasta sugerează că aproximativ 69,2% ± 1,2% [2015] din masa și energia din univers este o constantă cosmologică (sau, în extensie la ACDM, alte forme de energie întunecată, cum ar fi un câmp scalar), care este responsabilă pentru extinderea actuală din spațiu și aproximativ 25,8% ± 1,1% [2015] este materie întunecată. Materia obișnuită ("barion") reprezintă doar 4,9% [2015] din universul fizic. Stelele, planetele și norii vizibili de gaz formează doar aproximativ 6% din materia obișnuită, sau aproximativ 0,3% din întregul univers.
Există numeroase ipoteze concurente despre soarta finală a universului și despre ceea ce a precedat Big Bang-ul, în timp ce alți fizicieni și filosofi refuză să speculeze, îndoindu-se că informațiile despre stările anterioare vor fi vreodată accesibile. Unii fizicieni au sugerat diferite ipoteze multiverse, în care Universul ar putea fi unul dintre numeroasele universuri care există.
Universul fizic este definit ca totalitatea spațiului și timpului (denumit colectiv spațiu-timp) și toată energia în diferitele sale forme, inclusiv radiația electromagnetică și materia și deci planetele, sateliții, stelele, galaxiile și conținutul spațiului intergalactic. Universul include și legile fizice care influențează energia și materia, cum ar fi legile de conservare, mecanica clasică și relativitatea.
Universul este deseori definit ca "totalitatea existenței", sau tot ceea ce există, tot ce a existat și tot ceea ce va exista. De fapt, unii filosofi și oameni de știință susțin includerea ideilor și conceptelor abstracte - cum ar fi matematica și logica - în definirea Universului. Cuvântul univers poate să se refere, de asemenea, la concepte cum ar fi cosmosul, lumea și natura.
Cuvântul univers derivă din cuvântul francez vechi univers, care derivă la rândul său din cuvântul latin universum, compus din adjectivul unus („unul singur”) și participiul trecut al verbului vertere („a se întoarce”). Cuvântul latin a fost folosit de Cicero și mai târziu de autori latini în același sens ca cel de astăzi.
Un termen pentru "univers" folosit de filosofii Greciei antice începând cu Pitagora a fost τὸ πᾶν, tò pân ("totul"), definit ca toată materia și tot spațiul, și τὸ ὅλον, tò hólon ("toate lucrurile"), care nu include cu necesitate vidul. Un alt sinonim era ὁ κόσμος, ho kósmos (adică lumea, cosmosul). Sinonime se găsesc și la autori latini (totum, mundus, natura) care au supraviețuit în limbile moderne.
Modelul predominant pentru evoluția Universului este teoria Big Bang. Modelul Big Bang afirmă că cea mai timpurie stare a Universului era una extrem de fierbinte și densă și că Universul s-a extins și s-a răcit.
Modelul se bazează pe relativitatea generală și pe simplificarea ipotezelor, cum ar fi omogenitatea și izotropia spațiului. O versiune a modelului cu o constantă cosmologică (Lambda) și o materie întunecată rece, cunoscută sub numele de model Lambda-CDM, este cel mai simplu model care oferă o reflectare rezonabilă a diferitelor observații despre Univers. Modelul Big Bang explică observații cum ar fi corelarea distanței și deplasarea spre roșu a galaxiilor, raportul dintre numărul de atomi de hidrogen și heliu și radiația cosmică de fond.
Starea inițială fierbinte și densă se numește epoca Planck, o scurtă perioadă care se extinde de la timpul zero la o unitate de timp Planck de aproximativ 10 secunde. În timpul epocii Planck, toate tipurile de materie și de energie s-au concentrat într-o stare densă, iar gravitația - în prezent cea mai slabă dintre cele patru forțe cunoscute - este considerată a fi fost la fel de puternică ca celelalte forțe fundamentale, sau este posibil ca toate forțele să fi fost unificate. De la epoca Planck, spațiul s-a extins până la scala sa actuală, cu o perioadă foarte scurtă, dar intensă, de inflație cosmică, care a făcut ca universul să ajungă la o dimensiune mult mai mare în mai puțin de 10 secunde. Acesta a fost un fel de expansiune diferită de cele pe care le putem vedea astăzi în jurul nostru. Obiectele din spațiu nu s-au mișcat fizic; în schimb, s-a schimbat metrica care definește spațiul în sine. Deși obiectele din spațiu-timp nu se pot mișca mai repede decât viteza luminii, această limitare nu se aplică spațiului temporal propriu-zis. Se crede că această perioadă inițială de inflație explică de ce spațiul pare a fi foarte plat și mult mai mare decât lumina ar putea călători de la începutul universului.
În prima fracțiune de secundă a existenței universului, cele patru forțe fundamentale s-au separat. Pe măsură ce universul continua să se răcească de la starea de neconceput de fierbinte, diferite tipuri de particule subatomice au putut să se formeze în perioade scurte de timp cunoscute ca epoca quark, epoca hadron și epoca lepton. Împreună, aceste epoci au acoperit mai puțin de 10 secunde de timp după Big Bang. Aceste particule elementare se asociază stabil în combinații tot mai mari, inclusiv protoni stabili și neutroni, care apoi formează nuclee atomice mai complexe prin fuziunea nucleară. Acest proces, cunoscut sub numele de nucleosinteza Big Bang, a durat aproximativ 17 minute și s-a încheiat la aproximativ 20 de minute după Big Bang, astfel încât au avut loc doar cele mai rapide și mai simple reacții. Aproximativ 25% din protoni și toți neutronii din univers, în masă, au fost transformați în heliu, cu cantități mici de deuteriu (o formă de hidrogen) și urme de litiu. Orice alt element a fost format numai în cantități foarte mici. Ceilalți 75% din protoni au rămas neafectați, ca nuclei de hidrogen.
După terminarea nucleosintezei, universul a intrat într-o perioadă cunoscută sub numele de epoca fotonică. În această perioadă, Universul era încă prea fierbinte pentru ca materia să formeze atomi neutri, așa că conținea o plasmă fierbinte, densă și pâcloasă de electroni încărcați negativ, neutrini neutri și nuclei pozitivi. După aproximativ 377.000 de ani, universul se răcește suficient încât electronii și nucleele ar putea forma primii atomi stabili, moment cunoscut drept recombinare. Spre deosebire de plasmă, atomii neutri sunt transparenți pentru multe lungimi de undă ale radiației, astfel încât, pentru prima dată, universul a devenit transparent. Fotonii eliberați ("decuplați") atunci când acești atomi se formează pot fi văzuți și astăzi; ei formează radiație cosmică de fond.
Pe măsură ce Universul se extinde, densitatea energetică a radiației electromagnetice scade mai repede decât cea a materiei, deoarece energia fotonului scade cu lungimea de undă. La aproximativ 47.000 de ani, densitatea energetică a materiei a devenit mai mare decât cea a fotonilor și a neutrinilor și a început să domine comportamentul la scară largă a universului. Aceasta a marcat sfârșitul erei dominate de radiații și începutul erei dominate de materie.
În primele etape ale universului, fluctuațiile mici din densitatea universului au dus la formarea treptată a concentrațiilor de materie întunecată. Materia obișnuită, atrasă de acestea prin gravitație, a format nori mari de gaze și, în cele din urmă, stele și galaxii acolo unde materia întunecată era cea mai densă și vid unde era mai puțin densă. Primele stele au fost probabil foarte masive, luminoase, nemetalice și cu durată scurtă de viață. Ele au fost responsabile pentru reionizarea treptată a Universului între aproximativ 200-500 de milioane de ani și 1 miliard de ani și, de asemenea, pentru însămânțarea universului cu elemente mai grele decât heliul, prin nucleosinteza stelară. Universul conține, de asemenea, o energie misterioasă - posibil un câmp scalar - numită energie întunecată, a cărei densitatea nu se schimbă în timp. După aproximativ 9,8 miliarde de ani, universul s-a extins suficient, astfel încât densitatea materiei a fost mai mică decât densitatea energiei întunecate, marcând începutul erei dominante a energiei întunecate. În această epocă, expansiunea universului se accelerează din cauza energiei întunecate.
Dintre cele patru forțe fundamentale, gravitația este dominantă la scară astronomică. Efectele gravitației sunt cumulative; prin contrast, efectele sarcinilor pozitive și negative tind să se anuleze, făcând ca electromagnetismul să fie relativ nesemnificativ la scară astronomică. Celelalte două forțe rămase, Interacțiunea slabă și interacțiunea tare, se diminuează foarte rapid cu distanța; efectele lor se limitează în principal la scări de lungime sub-atomică.
Universul pare să aibă mult mai multă materie decât antimaterie, o asimetrie posibil legată de violarea simetriei CP. Acest dezechilibru între materie și antimaterie este parțial responsabil pentru existența materiei de astăzi, deoarece materia și antimateria, dacă au fost produse în mod egal la Big Bang, s-ar fi anihilat reciproc, din interacțiunea lor rămânând numai fotoni. Universul pare, de asemenea, să nu aibă nici un impuls net, nici un moment cinetic, care urmează legi fizice acceptate dacă universul este finit. Aceste legi sunt legea lui Gauss și non-divergența pseudotensorului stres-energie-impuls.
Până în prezent nu există date științifice care să spună daca Universul este finit sau infinit. Ceea ce putem măsura este universul observabil. Cât de departe putem privi în spațiu nu depinde neapărat de tehnologia avută la dispoziție, ci depinde de viteza finită a luminii și expansiunea continuă a spațiului.
Distanța comobilă - distanța măsurată la un anumit moment, inclusiv în prezent — între Pământ și marginea universului observabil, este de 46 miliarde de ani-lumină ceea ce face ca diametrul universului observabil să fie de aproximativ 93 de miliarde de ani-lumină. Pentru comparație, diametrul unei galaxii tipice este de 30.000 de ani-lumină iar distanța tipică dintre două galaxii vecine este de 3 milioane de ani-lumină. De exemplu, Calea Lactee are aproximativ 100.000-180.000 de ani-lumină în diametru, iar cea mai apropiată galaxie, Galaxia Andromeda, este la aproximativ 2,5 milioane de ani-lumină.
Deoarece nu putem observa spațiul dincolo de marginea universului observabil, nu se știe dacă mărimea Universului în totalitatea sa este finită sau infinită. Estimările pentru dimensiunea totală a universului, dacă este finit, ajung la
10
10
10
122
{\displaystyle 10^{10^{10^{122}}}}
megaparseci.
Cu timpul, Universul și conținutul său au evoluat; de exemplu, populația relativă a quasarilor și a galaxiilor s-a schimbat, iar spațiul însuși s-a extins. Datorită acestei expansiuni, oamenii de știință de pe Pământ pot observa lumina dintr-o galaxie aflată la 30 de miliarde de ani-lumină distanță, chiar dacă lumina a călătorit numai 13 miliarde de ani; spațiul dintre ele s-a extins. Această expansiune este în concordanță cu observația că lumina din galaxiile îndepărtate a fost deplasată spre roșu; fotonii emiși au fost întinși la lungimi de undă mai lungi și frecvențe mai mici în timpul călătoriei lor. Analiza supernovelor de tipul Ia indică faptul că expansiunea spațială este accelerată.
Cu cât există mai multă materie în Univers, cu atât mai puternică este forța gravitațională reciprocă a materiei. Dacă Universul ar fi fost prea dens, atunci ar fi recolapsat într-o singularitate gravitațională. Dacă Universul ar conține prea puțină materie, atunci autogravitația ar fi prea slabă pentru formarea structurilor astronomice, cum ar fi galaxiile sau planetele. De la Big Bang, universul s-a extins monoton. Poate deloc surprinzător universul nostru are densitatea potrivită a masă-energie, echivalentă cu aproximativ 5 protoni per metru cub, ceea ce i-a permis să se extindă în ultimii 13,8 miliarde de ani, oferind timp pentru a forma universul așa cum se observă astăzi.
Există forțe dinamice care acționează asupra particulelor din Univers care afectează rata de expansiune. Înainte de 1998, era de așteptat ca rata de expansiune să scadă în timp datorită influenței interacțiunilor gravitaționale din univers. În 1998, parametrul de decelerare a fost măsurat de două grupuri diferite ca fiind negativ, de aproximativ -0,55, ceea ce presupune tehnic că al doilea derivat al factorului de scalare cosmic
a
¨
{\displaystyle {\ddot {a}}}
a fost pozitiv în ultimii 5-6 miliarde de ani. Această accelerație nu implică însă faptul că constanta Hubble crește în prezent.
Spațiu-timp este zona în care au loc toate evenimentele fizice. Elementele de bază ale spațiu-timp sunt evenimentele. În orice spațiu-timp, un eveniment este definit ca o poziție unică într-un moment unic. Un spațiu-timp este unirea tuturor evenimentelor (în același mod în care o linie este unirea tuturor punctelor sale), organizată formal într-o varietate.
Universul pare să fie un continuum spațiu-timp format din trei dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală (timp) (un eveniment în spațiul cosmic al Universului poate fi prin urmare identificat printr-un set de patru coordonate: (x, y, z, t) ). În medie, spațiul este considerat a fi aproape plat (cu o curbură aproape de zero), ceea ce înseamnă că geometria euclidiană este empiric adevărată, cu o precizie ridicată în cea mai mare parte a Universului. Observațiile actuale nu pot exclude posibilitatea ca Universul să aibă mai multe dimensiuni (care este postulat de teorii cum ar fi teoria coardelor) și că spațiu-timp poate avea o topologie globală conectată multiplu, în mod analog cu topologiile cilindrice sau toroidale de spații bidimensionale.
Spațiul-timp al Universului este de obicei interpretat dintr-o perspectivă euclidiană, spațiul fiind format din trei dimensiuni și un timp care constă dintr-o dimensiune, "a patra dimensiune". Prin combinarea spațiului și a timpului într-o singură varietate numită spațiul Minkowski, fizicienii au simplificat un număr mare de teorii fizice și au descris într-un mod mai uniform practicile Universului atât la nivelurile supergalactice cât și subatomice.
Evenimentele spațiu-timp nu sunt definite absolut spațial și temporal, ci mai degrabă sunt cunoscute ca fiind relative la mișcarea unui observator. Spațiul Minkowski aproximează Universul fără gravitație; varietățile pseudo-Riemannian ale relativității generale descriu spațiu-timp cu materie și gravitație.
Relativitatea generală descrie spațiu-timp ca fiind curbat și îndoit de masă și energie. Topologia sau geometria Universului include atât geometria locală în universul observabil, cât și geometria globală. Cosmologii lucrează adesea cu o felie spațiu-timp numită coordonate comobile. Secțiunea de spațiu-timp care poate fi observată este conul de lumină, care delimitează orizontul cosmologic (numit și orizontul de particule sau orizontul de lumină), care este cea mai mare distanță comobilă de la care lumina emisă în trecut ar fi putut ajunge la observator la un moment dat. Acest orizont reprezintă granița dintre regiunile observabile și cele neobservabile ale Universului. Existența, proprietățile și semnificația unui orizont cosmologic depind de modelul cosmologic particular.
Un parametru important care determină evoluția viitoare a teoriei Universului este parametrul de densitate, Omega (Ω), definit ca densitatea medie a materiei a universului împărțită la o valoare critică a acelei densități. Aceasta selectează una dintre cele trei geometrii posibile, în funcție dacă Ω este egal, mai mic sau mai mare decât 1, respectiv universul plan, deschis și închis.
Observațiile, cum ar fi cele obținute de la Sonda Spațială pentru fondul cosmic (Cosmic Background Explorer, COBE), satelitul de anizotropie de radiații (WMAP) și hărțile Planck ale radiației cosmice de fond, sugerează că Universul este infinit în extindere, dar cu o vârstă finită, așa cum este descris de Friedmann-Lemaître-Robertson-Walker (FLRW). Aceste modele FLRW susțin astfel modelele inflaționiste și modelul standard al cosmologiei, descriind un univers plat și omogen, dominat în prezent de materia întunecată și energia întunecată.
Universul este compus aproape în întregime din energie întunecată, materie întunecată și materie obișnuită. Alte conținuturi sunt radiație electromagnetică (estimată între 0,005% și aproape 0,01% din masă-energia totală a Universului) și antimaterie.
Proporțiile tuturor tipurilor de materie și energie s-au schimbat în istoria Universului. Cantitatea totală de radiație electromagnetică generată în univers a scăzut cu 1/2 în ultimii 2 miliarde de ani. Astăzi, materia obișnuită, care include atomi, stele, galaxii și viață, reprezintă doar 4,9% din conținutul Universului. Densitatea globală actuală a acestui tip de materie este foarte scăzută, aproximativ 4,5 × 10 grame pe centimetru cub, ceea ce corespunde unei densități de ordinul unui singur proton pentru fiecare patru metri cubi de volum. Natura energiei întunecate și a materiei întunecate nu este cunoscută. Materia întunecată, o formă misterioasă de materie care nu a fost încă identificată, reprezintă 26,8% din conținutul cosmic. Energia întunecată, care este energia spațiului gol și cauzează accelerarea extinderii Universului, reprezintă restul de 68,3% din conținut.
Materia, materia întunecată și energia întunecată sunt distribuite omogen în tot universul pe scări de lungime mai mari de 300 de milioane de ani-lumină. Totuși, pe o scară mai scurtă, materia tinde să se aglomereze ierarhic; mulți atomi sunt condensați în stele, cele mai multe stele în galaxii, cele mai multe galaxii în roiuri, super-roiuri și, în final, filamente galactice de mari dimensiuni. Universul observabil conține aproximativ 300 de sextilioane (3 × 10) de stele și peste 100 de miliarde de galaxii. Galaxiile variază de la galaxii pitice cu zece milioane de stele până la giganți cu un trilion de stele. Între structurile mai mari există vid, care, de obicei, are 10-150 Mpc (33 milioane–490 milioane ani-lumină) în diametru. Calea Lactee este situată în Grupul Local, care la rândul său este situat în Super-roiul Laniakea. Acest super-roi se întinde pe mai mult de 500 de milioane de ani-lumină, în timp ce Grupul Local acoperă peste 10 milioane de ani-lumină. Universul are, de asemenea, regiuni vaste de relativă goliciune; cel mai mare vid cunoscut, măsoară 1,8 miliarde de ani-lumină (550 Mpc).
Universul observabil este izotrop pe scări semnificativ mai mari decât super-roiuri, ceea ce înseamnă că proprietățile statistice ale Universului sunt aceleași în toate direcțiile observate de pe Pământ. Ipoteza că Universul la scară largă este omogen și izotrop este cunoscut ca principiul cosmologic. Un Univers care este atât omogen cât și izotrop arată la fel în orice direcție din spațiu și nu are centru.
O explicație a motivului pentru care expansiunea Universului se accelerează rămâne dificilă de găsit. Adesea este atribuită "energiei întunecate", o formă necunoscută de energie. Pe baza echivalenței masă–energie, densitatea energiei întunecate (~ 7 × 10 g/cm) este mult mai mică decât densitatea materiei obișnuite sau a materiei întunecate. Totuși, în epoca energiei întunecate din prezent, ea domină totalul de masă-energie al universului, deoarece este uniformă în spațiu.
Cele două forme propuse pentru energia întunecată sunt constanta cosmologică, o constantă a densității energetice care umple spațiul în mod constant și omogen și câmpuri scalare, cum ar fi chintesența, cantități dinamice a căror densitate de energie poate varia în timp și spațiu. Contribuțiile câmpurilor scalare, care sunt constante în spațiu, sunt, de obicei, incluse și în constanta cosmologică. Constanta cosmologică poate fi formulată pentru a fi echivalentă cu energia vidului. Câmpurile scalare având doar o mică cantitate de neomogenitate spațială ar fi dificil de distins de o constantă cosmologică.
Materia întunecată este o materie ipotetică care este invizibilă întregului spectru electromagnetic, dar care reprezintă cea mai mare parte a materiei din Univers. Existența și proprietățile materiei întunecate sunt deduse din efectele ei gravitaționale asupra materiei vizibile, radiației și structurii pe scară largă a Universului. Materia întunecată nu a fost detectată direct, transformând-o în unul dintre cele mai mari mistere ale astrofizicii moderne. Ea nu emite nici nu absoarbe lumina sau alte radiații electromagnetice la nici un nivel semnificativ. Se estimează că materia întunecată constituie 25,9% din totalul masă-energie al Universului și aproximativ 80% din materia totală a Universului.
Restul de 4,9% din masa-energia Universului este materia obișnuită, adică atomi, ioni, electroni și obiectele pe care le formează. Această materie include stelele care produc aproape toată lumina pe care o vedem din galaxii, precum și gazele interstelare din mediile interstelare și intergalactice, planetele și toate obiectele din viața de zi cu zi pe care le putem atinge, strânge sau ciocni. De fapt, marea majoritate a materiei obișnuite din univers este nevăzută, deoarece stelele vizibile și gazele din interiorul galaxiilor și a roiurilor reprezintă mai puțin de 10% din contribuția materiei obișnuite la densitatea energetică a universului.
Materia obișnuită există frecvent în patru stări (sau faze): solid, lichid, gaz și plasmă. Cu toate acestea, progresele în tehnicile experimentale au dezvăluit alte faze teoretice anterioare, cum ar fi condensatul Bose-Einstein și condensatul fermionic. Materia obișnuită este alcătuită din două tipuri de particule elementare: quarkuri și leptoni. De exemplu, protonul este format din doi quarci pozitivi și un quarc negativ; neutronul este format din două quarci negativi și un quarc pozitiv; iar electronul este un fel de lepton. Un atom constă dintr-un nucleu atomic (alcătuit din protoni și neutroni) și electroni care orbitează nucleul. Deoarece majoritatea masei unui atom este concentrată în nucleul său, care este alcătuit din barioni, astronomii folosesc adesea termenul "materie barionică" pentru a descrie materia obișnuită, deși o mică parte a acestei "materii barionice" o reprezintă electronii.
La scurt timp după Big Bang, protonii primordiali și neutronii s-au format din plasma quark-gluon din Universul timpuriu, care s-a răcit la sub două bilioane de grade. Câteva minute mai târziu, într-un proces cunoscut ca nucleosinteza Big Bang, s-au format nuclee din protoni și neutroni primordiali. Această nucleosinteză a format elemente mai ușoare, cele cu numere atomice mici până la litiu și beriliu, dar abundența elementelor grele a scăzut brusc odată cu creșterea numărului atomic. Unele cantități de bor s-au format în acest moment, dar următorul element mai greu, carbonul, nu s-a format în cantități semnificative. Nucleosinteza Big Bang s-a încheiat după aproximativ 20 de minute, datorită scăderii rapide a temperaturii și densității Universului în expansiune. Ulterior, elementele mai grele s-au format din nucleosinteza stelară și nucleosinteza explozivă în supernove.
Materia obișnuită și forțele care acționează asupra materiei pot fi descrise în termeni de particule elementare. Aceste particule sunt uneori descrise ca fiind fundamentale, deoarece au o substructură necunoscută și nu se știe dacă ele sunt sau nu compuse din particule mai mici. De o importanță majoră este Modelul standard, o teorie care se referă la interacțiunile electromagnetice și la interacțiunile nucleare slabe și puternice. Modelul standard este susținut de confirmarea experimentală a existenței particulelor care compun materia: quarci și leptoni, și omologii lor dubli de "antimaterie", precum și particulele de forță care mediază interacțiunile: fotonul, bosoanii W și Z și gluonul. Modelul standard a prezis existența bosonului Higgs descoperit recent, o particulă care este o manifestare a unui câmp din Univers care poate dota particule cu masă. Datorită succesului său în explicarea unei largi varietăți de rezultate experimentale, Modelul standard este uneori privit ca o "teorie a aproape totul". Modelul standard nu reușește să integreze, totuși, gravitația.
Un hadron este o particulă alcătuită din quarci ținuți împreună de o forță puternică. Hadronii sunt clasificați în două familii: barionii (cum ar fi protoni și neutroni) formați din trei quarci, și mezonii (cum ar fi pionul) alcătuiți dintr-un quark și un antiquark. Dintre hadroni, protonii sunt stabili, și neutronii legați în nucleele atomice, de asemenea, sunt stabili. Alți hadroni sunt instabili în condiții obișnuite și sunt constituenți nesemnificativi ai Universului modern. De la aproximativ 10 secunde după Big Bang, într-o perioadă cunoscută sub numele de epoca hadron, temperatura universului a scăzut suficient pentru a permite quarcilor să se lege împreună în hadroni, iar masa universului era dominată de hadroni. Inițial, temperatura era suficient de mare pentru a permite formarea perechilor hadron/anti-hadron, care păstrau materia și antimateria în echilibru termic. Cu toate acestea, pe măsură ce temperatura Universului a continuat să scadă, perechile hadron/anti-hadron nu mai erau produse. Majoritatea hadronilor și anti-hadronilor au fost apoi eliminați în reacțiile de anihilare a particulelor și antiparticulelor, lăsând un mic reziduu de hadroni până când universul avea vârsta de aproximativ o secundă.
Un lepton este o particulă elementară, cu spinul semiîntreg care nu suferă interacțiuni puternice, dar este supusă principiului excluziunii Pauli; doi leptoni din aceeași specie nu pot fi în aceeași stare în același timp. Există două clase principale de leptoni: leptoni încărcați (cunoscuți și sub numele de leptoni de tip electron) și leptoni neutri (mai bine cunoscuți ca neutrini). Leptonii încărcați se pot combina cu alte particule pentru a forma diferite particule compozite, cum ar fi atomi și pozitroni. Electronul guvernează aproape toată chimia, deoarece se găsește în atomi și este legată direct de toate proprietățile chimice. Neutrinii rareori interacționează cu orice și, prin urmare, sunt rareori observați. Neutrinii curg în tot Universul dar rareori interacționează cu materia normală.
Epoca leptonilor a fost perioada în evoluția Universului timpuriu în care leptonii au dominat masa Universului. A început aproximativ o secundă după Big Bang, după ce majoritatea hadronilor și anti-hadronilor s-au anihilat între ei la sfârșitul epocii hadronului. În timpul epocii leptonilor, temperatura Universului era încă suficient de mare pentru a crea perechi lepton/anti-lepton, astfel încât leptonii și anti-leptonii erau în echilibru termic. La aproximativ 10 secunde după Big Bang, temperatura Universului a căzut la punctul în care perechile lepton/anti-lepton nu mai erau create. Mulți leptoni și anti-leptoni au fost apoi eliminați în reacții de anihilare, lăsând un mic rest de leptoni. Masa Universului a fost apoi dominată de fotoni, când s-a intrat în următoarea epocă, cea a fotonilor.
Un foton, numit și cuantă de lumină, este particula elementară responsabilă pentru toate fenomenele electromagnetice. Ca toate particulele elementare, fotonii sunt în prezent cel mai bine explicați prin mecanica cuantică și prezintă dualismul undă-particulă (prezintă simultan proprietăți ondulatorii și corpusculare).
Epoca fotonică a început după ce majoritatea leptonilor și anti-leptonilor au fost anihilați la sfârșitul epocii leptonilor, la aproximativ 10 secunde după Big Bang. În procesul de nucleosinteză care a avut loc în primele câteva minute ale epocii fotonice au fost create nuclee atomice. Pentru restul epocii fotonice, Universul conținea o plasmă densă de nuclee, electroni și fotoni. Aproximativ 380.000 de ani după Big Bang, temperatura Universului a ajuns la punctul în care nucleele se puteau combina cu electronii pentru a crea atomi neutri. Ca rezultat, fotonii nu mai interacționau frecvent cu materia și Universul a devenit transparent. Prima lumină a Universului se poate observa și în prezent în orice direcție și se numește "fondul cosmic de microunde".
Relativitatea generală este teoria geometrică a gravitației, publicată de Albert Einstein în 1915 și descrierea actuală a gravitației în fizica modernă. Este baza modelelor cosmologice actuale ale Universului. Relativitatea generală generalizează relativitatea restrânsă și legea lui Newton a atracției universale, oferind o descriere unificată a gravitației ca o proprietate geometrică a spațiului și timpului sau a spațiu-timp. În special, curbura spațiu-timp este direct legată de energia și impulsul oricăror materii și radiații prezente. Relația este specificată de ecuațiile câmpului Einstein, un sistem de ecuații cu derivate parțiale. În relativitatea generală, distribuția materiei și a energiei determină geometria spațiu-timp, care la rândul său descrie accelerarea materiei. De aceea, soluțiile ecuațiilor câmpului lui Einstein descriu evoluția Universului. În combinație cu măsurarea cantității, tipului și distribuției materiei în Univers, ecuațiile relativității generale descriu evoluția universului în timp.
Cu presupunerea principiului cosmologic că Universul este omogen și izotrop pretutindeni, o soluție specifică a ecuațiilor de câmp care descrie Universul este tensorul metric numit metricul Friedmann-Lemaître-Robertson-Walker,
unde (r, θ, φ) corespund unui sistem de coordonate sferice. Această metrică are numai doi parametri nedeterminați. Un factor global de scalare de mărime adimensională R descrie dimensiunea scării Universului în funcție de timp; o creștere a lui R este expansiunea Universului. Un indice de curbură k descrie geometria. Indicele k este definit astfel încât să poată lua doar una din cele trei valori: 0, corespunzătoare geometriei euclidiene plane; 1, care corespunde unui spațiu cu curbură pozitivă; sau -1, corespunzând unui spațiu cu curbură pozitivă sau negativă. Valoarea lui R în funcție de timpul t depinde de k și de constanta cosmologică Λ. Constanta cosmologică reprezintă densitatea energetică a spațiului vid și poate fi legată de energia întunecată. Ecuația care descrie modul în care R variază în timp este cunoscută sub numele de ecuația Friedmann după inventatorul său, Alexander Friedmann.
Soluțiile pentru R(t) depind de k și Λ, dar unele caracteristici calitative ale acestor soluții sunt generale. Mai întâi și cel mai important, scara de lungime R a Universului poate rămâne constantă numai dacă Universul este perfect izotrop cu curbura pozitivă (k = 1) și are o valoare precisă a densității peste tot, așa cum a remarcat Albert Einstein. Totuși, acest echilibru este instabil: pentru că universul este cunoscut ca neomogen la scări mai mici, R trebuie să se schimbe în timp. Când R se schimbă, toate distanțele spațiale din Univers se schimbă în tandem; există o expansiune globală sau o contracție a spațiului în sine. Aceasta explică observația că galaxiile par a fi în derivă; spațiul dintre ele se întinde. Întinderea spațiului explică, de asemenea, paradoxul aparent că două galaxii pot fi la 40 de miliarde de ani-lumină distanță, deși au pornit din același punct în urmă cu 13,8 miliarde de ani și nu s-au mișcat niciodată mai repede decât viteza luminii.
În al doilea rând, toate soluțiile sugerează că în trecut a existat o singularitate gravitațională, când R a ajuns la zero, iar materia și energia erau infinit de dense. Se pare că această concluzie este incertă deoarece se bazează pe ipotezele discutabile de omogenitate perfectă și izotropie (principiul cosmologic) și că doar interacțiunea gravitațională este semnificativă. Cu toate acestea, teoremele de singularitate Penrose-Hawking arată că ar trebui să existe o singularitate pentru condiții foarte generale. Prin urmare, în conformitate cu ecuațiile câmpului Einstein, R a crescut rapid dintr-o stare inimaginabil de fierbinte și densă care exista imediat după această singularitate (când R avea o valoare mică, finită); aceasta este esența modelului Big Bang al Universului. Înțelegerea singularității Big Bang-ului probabil necesită o teorie cuantică a gravitației, care nu a fost formulată încă.
În al treilea rând, indicele de curbură k determină semnul curburii spațiale medii a spațiului-timp calculat pe scări de lungime suficient de mari (mai mare de aproximativ un miliard de ani lumină). Dacă k = 1, curbura este pozitivă și Universul are un volum finit. Un Univers cu curbură pozitivă este adesea vizualizat ca o sferă tridimensională încorporată într-un spațiu cu patru dimensiuni. În schimb, dacă k este zero sau negativ, Universul are un volum infinit. Poate părea contra-intuitiv ca un univers infinit și infinit de dens ar putea fi creat într-o singură clipă la Big Bang atunci când R = 0, dar exact așa este prezis matematic atunci când k nu este egal cu 1. Prin analogie, un plan infinit are curbură zero dar zona infinită, în timp ce un cilindru infinit este finit într-o direcție și un tor este finit în ambele. Un Univers toroidal se poate comporta ca un Univers normal cu condiții la limită periodice.
Soarta finală a Universului este încă necunoscută, deoarece depinde critic de indicele de curbură k și de constanta cosmologică Λ. Dacă universul ar fi suficient de dens, k ar fi egal cu +1, ceea ce înseamnă că curbura medie a acestuia este pozitivă și că Universul, în cele din urmă, se va prăbuși într-un Big Crunch, eventual începând un nou Univers într-un Big Bounce. Dimpotrivă, dacă universul ar fi insuficient de dens, k ar fi egal cu 0 sau -1 și Universul s-ar extinde pentru totdeauna, răcindu-se și, eventual, ajungând la Big Freeze și moartea termică a Universului. Datele moderne sugerează că rata de expansiune a Universului nu este în scădere, așa cum era de așteptat inițial, ci a crescut; dacă acest lucru continuă pe termen nedefinit, Universul poate ajunge în cele din urmă la un Big Rip. Din punct de vedere observațional, Universul pare a fi plat (k = 0), cu o densitate totală foarte apropiată de valoarea critică dintre recul și expansiunea eternă.
Unele teorii speculative au sugerat că Universul nostru nu este decât unul dintr-un set de universuri deconectate, denumite colectiv ca multivers, provocând sau amplificând definiții mai restrânse ale Universului. Modelele multivers științifice sunt distincte de concepte precum planurile alternative ale conștiinței și realitatea simulată.
Max Tegmark a dezvoltat o schemă de clasificare în patru părți pentru diferitele tipuri de multivers pe care oamenii de știință le-au propus ca răspuns la diferite probleme de fizică. Un exemplu de astfel de multivers este cel rezultat din modelul inflației haotice a universului timpuriu. Altul este multiversul rezultat din interpretarea lumilor multiple a mecanicii cuantice. În această interpretare, lumile paralele sunt generate într-o manieră similară superpoziției cuantice și decoerenței cuantice, toate stările funcțiilor de undă fiind realizate în lumi separate. Efectiv, în interpretarea lumilor multiple multiversul evoluează ca o funcționare universală de undă.
Este posibil să se conceapă zone spațiu-timp deconectate, fiecare dintre acestea existând însă fără a putea interacționa unul cu altul. O metaforă ușor de vizualizat a acestui concept este un grup de bule de săpun separate, în care observatorii care trăiesc într-un balon de săpun nu pot interacționa cu cei de pe alte baloane de săpun. Conform unei terminologii obișnuite, fiecare "balon de săpun" de spațiu-timp indică un univers, în timp ce spațiul-timpul nostru indică Universul, așa cum numim satelitul nostru Luna. Întreaga colecție a acestor spațiu-timp separați este denumită multivers. Cu această terminologie, diferitele "Universuri" nu sunt conectate cauzal între ele. În principiu, celelalte "Universuri" neconectate pot avea diferite dimensiuni și topologii ale spațiu-timp, diferite forme de materie și energie și diferite legi fizice și constante fizice, deși astfel de posibilități sunt pur speculative. Alții consideră fiecare dintre bulele de săpun create ca parte a inflației haotice ca "Universuri" separate, deși în acest model aceste universuri au totuși o origine cauzală.
Din punct de vedere istoric, au existat multe idei despre cosmos (cosmologii) și despre originea sa (cosmogonii). Teorii ale unui Univers impersonal, guvernat de legi fizice, au fost propuse inițial de greci și de indieni. Filosofia chineză veche cuprindea noțiunea de Univers, incluzând atât tot spațiul cât și tot timpul. De-a lungul secolelor, îmbunătățirile în observațiile astronomice și teoriile mișcării și gravitației au condus la descrieri tot mai exacte ale Universului. Epoca modernă a cosmologiei a început cu teoria relativității generale a lui Albert Einstein din 1915, care a făcut posibilă prezicerea originii, evoluției și încheierii Universului, în ansamblu. Cele mai moderne teorii acceptate ale cosmologiei se bazează pe relativitatea generală și, mai precis, pe modelul Big Bang.
Multe culturi au mituri care descriu originea lumii și a universului. Culturile consideră, în general, că aceste mituri au un sâmbure de adevăr. Există totuși multe convingeri diferite cu privire la modul în care aceste mituri se aplică celor care cred într-o origine supranaturală, de la un zeu care creează direct Universul până la un zeu care a pus doar "roțile în mișcare" (de exemplu prin mecanisme precum Big Bang și evoluție).
Etnologii și antropologii care studiază miturile au dezvoltat diverse scheme de clasificare pentru diferitele teme care apar în miturile de creație. De exemplu, într-unul din mituri, lumea se naște dintr-un ou cosmic; printre acestea se numără poemul epic finlandez Kalevala, povestea chineză a lui Pangu sau cea a indianului Brahmanda Purana. În aceste povestiri, Universul este creat de o singură entitate care emană sau produce ceva de la sine, ca în conceptul budismului tibetan al lui Adi-Buddha, povestea antică grecească despre Gaia (mama pământ), mitul zeiței aztece Coatlicue, vechea poveste a zeului egiptean Atum și narațiunea creației iudeo-creștine, în care Dumnezeul avraaamic a creat Universul. În alte povestiri, Universul este creat din unirea zeităților masculine și feminine, ca în mitul Maori. În alte povestiri Universul este creat prin fabricarea din materiale preexistente, cum ar fi cadavrul unui zeu mort - ca Tiamat în epicul babilonian Enuma Elish sau gigantul Ymir în mitologia nordică - sau din materiale haotice, ca în Izanagi și Izanami în mitologia japoneză. În alte povestiri, Universul emană din principiile fundamentale, ca în Brahman și Prakrti, mitul creației africanilor Serer sau Yin și Yang din Tao.
Filosofii greci presocratici și filosofii indieni au dezvoltat unele dintre cele mai vechi concepte filosofice ale Universului. Cei mai vechi filosofi greci au remarcat că aparențele pot fi înșelătoare și căutau să înțeleagă realitatea din spatele aparențelor. În special, ei au remarcat capacitatea materiei de a-și schimba forma (de exemplu, de la gheață la apă până la abur), iar mai mulți filosofi au sugerat că toate materialele fizice din lume sunt forme diferite ale unui singur material primordial sau arche. Primul care a făcut acest lucru a fost Thales, care a crezut că acest material primordial a fost apa. Studentul lui Thales, Anaximandru, a sugerat că totul provenea din apeironul nemărginit. Anaximene a susținut că materialul primordial era aerul, datorită calităților sale atractive și repulsive percepute, care determină ca arche să se condenseze sau să disocieze în diferite forme. Anaxagora a sugerat Nousul, în timp ce Heraclit a sugerat focul. Empedocle a crezut în patru elemente: pământ, apă, aer și foc iar modelul său a devenit foarte popular. La fel ca Pitagora, Platon credea că toate lucrurile erau alcătuite dintr-un număr, elementele lui Empedocle luând forma solidelor platonice. Democrit și filosofii mai târzii - mai ales Leucip - au crezut că Universul este alcătuit din atomi indivizibili care se deplasează printr-un gol (vid), deși Aristotel nu credea că este fezabil pentru că aerul, ca și apa, oferă rezistență la mișcare. Aerul se va grăbi imediat să umple un gol și, în plus, fără rezistență, ar face acest lucru pe termen nelimitat.
Deși Heraclit credea că totul este schimbare (Panta rei), contemporanul său Parmenide credea că orice schimbare este o iluzie, că realitatea care stă la bază este veșnică neschimbătoare și de natură unică. Parmenide numea această realitate ca τὸ ἐν (Unul). Ideea lui Parmenide părea inutilă pentru mulți greci, însă studentul său Zenon din Elea i-a provocat cu câteva paradoxuri faimoase. Aristotel a răspuns acestor paradoxuri dezvoltând noțiunea de infinitate potențială numărabilă, precum și continuumul divizibil infinit. Spre deosebire de ciclurile veșnice și neschimbate ale timpului, el credea că lumea este limitată de sferele celeste și că magnitudinea cumulativă stelară este doar multiplicativă finită.
Filosoful indian Kanada, fondator al școlii Vaiseshika, a dezvoltat o noțiunea de atomism și a propus ca lumina și căldura să fie varietăți ale aceleiași substanțe. În secolul al V-lea, filosoful atomist budist Dignāga a propus ca atomii să fie de dimensiuni punctuale, fără durată și făcuți din energie. El a negat existența unei materii substanțiale și a sugerat că mișcarea constă din clipe de moment ale unui curent de energie.
Noțiunea de finitism temporal a fost inspirată de doctrina creației împărtășită de cele trei religii avraamice: iudaismul, creștinismul și islamul. Filosoful creștin, Ioan Filopon a prezentat argumentele filosofice împotriva noțiunii antice grecești despre un trecut și viitor infinit. Argumentele lui Filopon împotriva unui trecut infinit au fost folosite de filosoful musulman Al-Kindi (Alkindus), filosoful evreu Saadia Gaon (Saadia ben Joseph) și teologul musulman Al-Ghazali (Algazel).
Modelele astronomice ale Universului au fost create odată cu începutul astronomiei în Sumerul antic. Primele modele au privit lumea ca un disc plat care plutește în ocean și a format premisa pentru primele hărți grecești timpurii, cum ar fi cele ale lui Anaximandru și Hecataeus din Milet. Mai târziu, filosofii greci, observând mișcările corpurilor cerești, erau preocupați de dezvoltarea modelelor Universului bazate mai profund pe dovezi empirice.
În secolul al IV-lea î.Hr., Aristotel a elaborat un model cosmologic în care Pământul era situat în centrul unui univers format din 54 de sfere cristaline, aflate una în interiorul celeilalte. Stelele erau fixate pe sfera cea mai îndepărtată de Pământ, iar planetele pe sferele mai apropiate. Cu excepția Pământului, totul era etern și neschimbător și toate se roteau în jurul său. Concepția lui a fost ulterior rafinată printr-un model matematic elaborat de către alexandrinul Claudius Ptolemeu în secolul al II-lea d.Hr.
În universul pitagoreic, Pământul devine un bulgăre sferic, iar în jurul său, soarele, luna și planetele se rotesc în cercuri concentrice. Succesorul lui Pitagora, filosoful și matematicianul grec Philolaos, a postulat (conform lui Stobaeus) că în centrul Universului era un "foc central" în jurul căruia se rotesc nouă corpuri cerești: Antichton (sau antipământul, o planetă invizibilă), Pământul, Luna, Soarele, cinci planete, după care urma sfera purtătoare a stelelor fixe.
Astronomul grec Aristarh din Samos a fost primul care a propuns un model heliocentric al Universului. Deși textul original a fost pierdut, o referință în cartea lui Arhimede Calculul Firelor de Nisip descrie modelul heliocentric al lui Aristarh. Și Plutarh, în tratatul său Despre fața de pe discul lunii se referă la modelul cosmologic al lui Aristarh. Aristah a desăvârșit evoluția începută de Pitagora și continuată de Philolaos și Heracleides, ajungând la heliocentrism. El a crezut că stelele sunt foarte îndepărtate și a privit acest lucru ca fiind motivul pentru care paralaxul stelar nu fusese observat, adică nu s-a observat că stelele se mișcă relativ reciproc, pe măsură ce Pământul se mișcă în jurul Soarelui. Stelele sunt de fapt mult mai departe decât distanța care a fost în general asumată în antichitate, motiv pentru care paralaxul stelar este detectabil doar cu instrumente de precizie. Modelul geocentric, în concordanță cu paralaxul planetar, a fost considerat o explicație pentru neobservabilitatea fenomenului paralel, paralaxa stelară.
Singurul astronom din antichitate cunoscut că a susținut modelul heliocentric al lui Aristarh a fost grecul Seleucus din Seleucia, care a trăit la un secol după Aristarh. Seleucus a fost primul care a afirmat că valurile sunt datorate atracției Lunii și că înălțimea mareelor depinde de poziția Lunii față de Soare. În Evul Mediu, modelele heliocentrice au fost de asemenea propuse de astronomul indian Aryabhata, și de către astronomii persani Albumasar și Al-Sijzi.
Modelul aristotelian a fost acceptat în lumea occidentală timp de aproximativ două milenii, până când Copernic a reînviat perspectiva lui Aristarh, că datele astronomice ar putea fi explicate mai plauzibil dacă Pământul s-ar roti pe axa sa și dacă Soarele ar fi plasat în centrul Universului. În secolul al XVII-lea, odată cu Johannes Kepler, pentru prima dată din antichitate, nu numai că s-au descris mișcările cerești în termeni geometrici dar li s-a asociat și o cauză fizică, ducând la cele trei legi ale lui Kepler.
Această cosmologie a fost acceptată de Isaac Newton, de Christiaan Huygens și de oamenii de știință mai târzii. Edmund Halley (1720) și Jean-Philippe de Chéseaux (1744) au remarcat în mod independent faptul că ipoteza unui spațiu infinit umplut uniform cu stele ar duce la prezicerea că cerul pe timpul nopții ar fi la fel de strălucitor ca Soarele; acest lucru a devenit cunoscut ca paradoxul lui Olbers în secolul al XIX-lea. Newton credea că un spațiu infinit umplut uniform cu materie, ar determina forțe infinite și instabilități care ar face ca materia să fie zdrobită spre interior sub propria gravitație. Această instabilitate a fost clarificată în 1902 de criteriul de instabilitate Jeans. O soluție la aceste paradoxuri este universul Charlier, în care materia este aranjată ierarhic (sisteme de corpuri care orbitează pe orbite într-un sistem mai mare, ad infinitum) într-un mod fractal, astfel încât Universul are o densitate totală neglijabilă; un astfel de model cosmologic fusese propus și mai devreme în 1761 de către Johann Heinrich Lambert. Un progres astronomic semnificativ al secolului al XVIII-lea a fost realizarea de către Thomas Wright, Immanuel Kant și alții despre nebuloase.
În 1919, când Telescopul Hooker a fost finalizat, viziunea dominantă era că Universul era format în întregime din galaxia Calea Lactee. Cu ajutorul Telescopului Hooker, Edwin Hubble a identificat cefeide în mai multe nebuloase spirale, iar în 1922-1923 s-a dovedit că nebuloasa Andromeda și Triangulum, printre altele, erau galaxii de sine stătătoare, dovedind astfel că Universul constă dintr-o mulțime de galaxii.
Epoca modernă a cosmologiei fizice a început în 1917, când Albert Einstein a publicat modificările finale a relativității generale în lucrarea "Considerații cosmologice ale teoriei generale a relativității". În 1922, Alexander Friedmann a introdus ideea unui univers în expansiune care conținea materie în mișcare iar în 1927, preotul belgian Georges Lemaître a propus ceea ce mai târziu se va numi modelul Big Bang.
|
00010
|
Revoluția franceză (în franceză Révolution française) a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.
Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul unei crize financiare, survenite în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare, și a câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.
Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra Bastiliei, în iulie, aprobarea Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului, în luna august, și un marș al femeilor către Versailles, care a forțat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, a taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat la 21 ianuarie 1793.
Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792, Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.
Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.
Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante, cum ar fi „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul următor.
Forma de guvernământ a Franței era monarhia absolută, în care puterile regilor nu erau limitate de organisme reprezentative, ca parlamentul. Erau răspunzători numai în fața divinității. Regele putea să condamne pe orice persoană la închisoare fără judecată, emițând scrisori sigilate -„lettre de cachet”. Monarhia franceză nu era însă despotică. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, ca Adunarea Clerului, care dețineau drepturi și privilegii asupra cărora regele nu putea interveni, fiind garantate de lege.
Regele emitea legi după ce își consulta consilierii chiar dacă nu era obligat să le accepte opiniile. Miniștrii dețineau o putere considerabilă. Controlorul general era cel mai important dintre ei pentru că se ocupa de finanțele regelui. Nu exista un cabinet în care miniștrii să se întrunească pentru a lua decizii în comun. Nu exista un prim-ministru, pentru că regele nu tolera un rival pentru puterea sa.
În provincii, puterea regală era reprezentată de intendenții de poliție, justiție și finanțe, fiind numiți de rege, care îi raportau direct regelui, cărora le acordă puteri considerabile în cele 34 de généralités (circumscripții financiare) în care era împărțită Franța. Aceștia supervizau perceperea impozitelor și practicarea cultului. Ei asigurau legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.
Principalul impozit era „la taille”, impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, a cărui povară cădea în întregime asupra țăranilor, datorită scutirilor acordate orașelor și nobililor, plus „la capitation” (impozit pe cap de locuitor) și „la vingtieme” (5% din toate veniturile). Nu există uniformitate în incidența acestor taxe pentru că biserica nu le plătea deloc, iar nobilii nu plăteau „la taille”. Impozitele indirecte, aplicate mai curând bunurilor pe care oamenii le cumpărau decât veniturilor lor, era o povară și mai crescută decât impozitele directe și astfel, aduceau mai mulți bani coroanei, incluzând „la gabelle” (taxa pe sare), care diferea de la o regiune la altă, „les aides” (pe alimente și băutură) și „l'octrois” (pe bunurile care intrau în orașe).
Monarhia franceză nu primea destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, de aceea era nevoită să facă împrumuturi ce erau deosebit de mari în timp de război. Plata dobânzilor la datorii în secolul al XVIII-lea a devenit o componentă mai mare din cheltuielile statului.
Modul haotic de colectare a impozitelor a făcut că administrația să nu mai primească întreaga sumă obținută, astfel, fermierii generali ridicau impozitele indirecte, plătind o sumă globală în avans guvernului și păstrau pentru ei tot ce puteau aduna peste această sumă. Impozitele directe erau colectate de sute de slujbași, și de multe ori, foloseau banii în scopuri personale, cumpărându-și locurile de muncă. Nu puteau fi demiși, slujbele fiind considerate forme de proprietate privată. Pentru că lipsea o vistierie centrală, către care să fie plătite toate veniturile statului, controlorul nu știa niciodată câți bani au fost cheltuiți într-un an.
Stările provinciale și parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările provinciale funcționau în zone de la periferia Franței, ca Bretania, ce au fost ultimele teritorii independente alipite de monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat și dețineau vechi drepturi și privilegii în materie de justiție și finanțe. Erau scutite de plata unor impozite. Stările provinciale reprezentau în principal nobilimea și se cramponau cu tenacitate de privilegiile lor.
Parlamentele erau organisme privilegiate care limitau puterea regelui, fiind tribunale-curți de apel, instanțe ultime în zonele respective, fiind în număr de 13, dintre care Parlamentul din Paris fiind cel mai important, întrucât sub jurisdicția sa intră o treime din teritoriul Franței. Cei 2300 de magistrați ai acestor curți alcătuiau „noblesse de robe” (după roba pe care o purtau funcționarii de stat), căci funcția lor le conferea titlu nobiliar. Pentru că magistrații își cumpărau funcțiile, nu puteau fi demiși decât dacă regele le restituia suma cu care și-au plătit slujba.
Nobilimea de robă avea și un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată până când nu era înregistrată de toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau critica într-un „remontance” (protest) trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore un protest și să insiste, prin „lit de justice”, ca parlamentul să înregistreze edictul său. Parlamentele s-au opus multor edicte regale ca să schimbe sistemul de impozitare și apărau legea și drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare, fiind însă privite în istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei.
Stările provinciale și parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în Franța sub Vechiul Regim. Pe măsură ce regii creau structuri noi, nu le puteau desființa pe cele vechi, ci doar le adăugau acestora pe cele noi.
În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34 de généralités și 13 parlamente. Funcționau sisteme juridice diferite: dreptul roman în sud, diversele legi locale în nord, Franța fiind împărțită în zone vamale interne, încât se plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o parte în altă. Existau multe sisteme de măsuri și greutăți. Nu există un sistem administrativ uniform care să cuprinde întreaga țară.
Regele Ludovic al XVI-lea era bine intenționat, evlavios și își lua în serios datoria, crezând că face ceea ce era mai bine pentru Franța. Dar îi lipseau încrederea în sine și energia. Doar de el depindea aplicarea reformelor. Având doar 20 de ani, l-a luat pe Maurepas ca principal sfetnic ce avea 73 de ani. L-a convins pe Ludovic să se debaraseze de orice ministru care încerca să propună reforme sau să ridice obiecții. După moartea lui Maurepas, Ludovic nu a mai avut nici un consilier principal, dar a rămas indecis. Își cunoștea prea puțin țara și poporul. A părăsit zona Paris-Versailles o singură dată înainte de revoluție pentru a inspecta noul port la Cherbourg. Era stângaci și stânjenit în public, nu inspira respect, dar era privit cu afecțiune. Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, era simbolul alianței nepopulare cu Austria, care a adus înfrângerea Franței în Războiul de Șapte Ani. Deși era fermă, era considerată frivolă și arogantă, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc într-un an, iar cumnatul ei, contele de Provence, chiar a poreclit-o „Madame Deficit”, fiind detestată de toată lumea.
Astfel, reformele erau mai degrabă împiedicate de pasivitatea regelui decât de opoziție.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o mișcare a făcut ca reformele să fie dezirabile și necesare: Iluminismul. „Les philosophes”, ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris despre problemele Franței și au atacat prejudecățile și superstițiile din mediul lor. Au contribuit la cea mai mare opera iluministă: Encyclopédie, al cărui prim volum a apărut în 1752, ultimul din cele 35 apărând în 1780.
Scopul lor era aplicarea analizei raționale în toate domeniile, nefiind dispuși să accepte tradiția sau revelația ca rațiunea suficientă pentru a întreprinde ceva, pledând pentru libertatea presei, a cuvântului, a comerțului, împotriva arestărilor arbitrare, decât pentru egalitate, deși doreau egalitatea în fața legii. Principalele ținte ale atacurilor lor erau biserica și guvernarea despotică. Nu mai acceptau interpretarea literară a Bibliei și respingeau tot ce nu puteau fi explicat de rațiune, ca miracolele și superstițiile, condamnând biserica catolică pentru bogăția, corupția și intoleranța de care dădea dovadă. Voltaire, care era deist, a exclamat: „Ecrasez l'infame!”
Charles de Secondat, baron de Montesquieu a declanșat atacul împotriva despotismului. În 1748, a apărut cartea sa, „Spiritul Legilor”. Susținea că monarhia însemna guvernare de către un singur om conform legii, iar despotismul însemna guvernare de către un singur om, neîngrădit de o lege, fiind arbitrar. Acesta a fost președintele parlamentului din Bordeaux și consideră că aceste instanțe, ca stările provinciale, au un rol ca intermediari între rege și supușii săi. Puterea lor îl împiedică pe rege să devină despot. Parlamentele erau entuziasmate de ideile lui, în timp ce opinia publică le acceptă că apărătoare ale drepturilor oamenilor împotriva despotismului ministerial.
Filosofii criticau instituțiile vechiului regim, dar nu se opuneau regimului pentru că nu erau revoluționari. Mulți dintre ei, ca Montesquieu, Voltaire și Jean-Jacques Rousseau, erau nobili sau făceau parte din înalta societate, dar doctrina învățăturii lor a produs efectul așteptat.
Ideile lui Montesquieu se reflectau în protestele parlamentelor. Cahiers de doleances (caiete de doleanțe) ale nobililor erau impregnate de ideile iluminismului. Autorii lor erau profund ostili vechiului regim și dornici să creeze un stat liberal și reprezentativ. Starea a Treia era în continuare conservatoare.
Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă vastă. Scrierile sale sunt îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul Regim și Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în fața legii. Consideră că relele societății pot fi îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire este teoreticianul despotismului luminat.
Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o opera importantă. În 1721 a publicat „Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și care critică realitățile continentului nostru și anume: intoleranța religioasă, instituțiile culturale și de stat, inclusiv monarhia absolută. În cartea „Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Consideră monarhia constituțională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă și judecătorească erau independente una față de cealaltă.
Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, „Discurs asupra inegalității de avere” și „Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea parte. Consideră sursa inegalității și a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De asemenea, milita pentru participarea tuturor cetățenilor la viața politică, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea poporului.
Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert au publicat „Enciclopedia” în 35 de volume. „Enciclopedia” conține ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate și toleranță, egalitatea între oameni și între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critica la adresa Vechiului Regim, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluția franceză.
Abia după izbucnirea revoluției și după căderea Vechiului Regim, ideile iluminismului au produs o ideologie revoluționară, crescând interesul pentru Contractul Social.
Societatea franceză a secolului XVIII era împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani.
Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau membri ai ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei mai tineri fii ai marilor familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține profit din imensa bogăție a bisericii. Arhiepiscopia de Strasbourg valora 400.000 de livre pe an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre pe an. Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor, dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind nemulțumiri în rândul clerului inferior și țăranilor.
Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată de episcopi, a convenit cu regele să plătească anual coroanei o sumă de „don gratuit” (dar gratuit), situându-se sub 5% din venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea religiei, preoții având largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul oficiilor moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele, astfel, biserica acționa ca un minister al informației.
Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor, erau între 100.000-300.000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili de la curte erau cei mai puternici, a căror descendența nobiliară dată încă din secolele XIV-XV, permițându-și costul vieții la Versailles. Erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, ca magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul rural. Cum doar fiul cel mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în biserică, armată sau administrație. Dar funcțiile costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și muncească micile proprietăți.
Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea un sfert și o treime din pământul Franței și îi revenea între 15-25% din venitul bisericii. Marii nobili dețineau funcțiile înalte în stat. Erau miniștrii regelui, înalții săi magistrați, intendenții din provincii și ocupau funcțiile superioare în armată. Abatele Syeyes scria că această castă a monopolizat și uzurpat biserica, justiția și armata. Nobilii se bucurau de numeroase privilegii, fiind judecați în tribunale speciale și fiind scutiți de serviciul militar, de „gabelle et corvée” (muncă obligatorie pentru întreținerea drumurilor), fiind beneficiarii obligațiilor datorate de țăranii seniorului, având drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, și dreptul de „banalites” (monopol) asupra morilor, brutăriilor și teascurilor, beneficiind de scutiri de impozite sau plăteau mai puțin decât trebuia, fiind scutiți de plata la taille. Erau legați de aceste privilegii, pierderea drepturilor feudale putând duce la scăderea veniturilor lor cu până la 60%, deși în unele zone, ca Bretania, scăderea putea fi până la 10%. Cei mai puțin bogați dintre nobili realizau că dacă și-ar pierde privilegiile fiscale și ar renunța la drepturile senioriale deveneau ruinați. Se opuneau schimbărilor și se cramponau de privilegiile lor ca fiind singurele care îi distingeau de oamenii de rând. În 1781, s-a dat ordonanța Segur, menită să sprijine nobilimea săracă de provincie, pentru care armata era singura slujbă, împotriva bogaților „anoblis” (recent înnobilați) care puteau să-și cumpere grade militare.
La sfârșitul secolului XVIII, nobilimea nu era însă o castă închisă, oricine putând deveni nobil printr-o favoare acordată direct de către rege, fie cumpărând anumite slujbe. Erau în serviciul civil regal 50.000 de funcții venale, care puteau fi cumpărate, vândute și moștenite că orice altă proprietate, 12.000 dintre acestea conferind titlu nobiliar. 2.200 de familii au fost înnobilate prin cumpărarea de funcții, iar 4.300 familii le-au fost acordate favoarea regelui. Se formau alianțe matrimoniale între familii de magistrați, de financiari și cele de mari nobili, creând legături, copiii acestora ridicându-se la înalte demnități judecătorești, primind cele mai prestigioase funcții și ministere, averile acestora devenind resurse pentru marile familii sărăcite și proliferând căsătoriile dintre cele mai ilustre familii. Fiii de nobili se căsătoreau cu fetele burghezilor bogați ca să sporească averea familiei.
Deși își puteau pierde titlul dacă erau supuși discreditării, ocupându-se de activități considerate apanajul oamenilor de rând, cum era comerțul sau munca manuală, prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție. Nobilii se implicau serios în industrii ca metalurgie și minerit, fiind investitori majori în companii comerciale și bănci. Au profitat de pe urma creșterii arenzilor ca proprietari de pământ. În 1749, la Paris, tot cei care aveau un venit de peste o jumătate de milion de livre erau nobili. În porturile ca Bordeaux, burghezia era mai bogată decât nobilimea locală.
Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau în industrie. Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul exterior fiind în Franța cel mai dinamic sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440% între 1715-1789. Alți burghezi erau financiari, latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari publici, dintre care mulți dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50 000 de slujbe venale. Până în 1789 existau 2,3 milioane de burghezi: 8% din totalul populației. Burghezia se afla în ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20% din averile personale în Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei. Averile imense proveneau de asemenea din comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice: Bordeaux, La Rochelle și Nantes. Restul de 80% din averi proveneau din rente și veniturile proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert din pământ în Franța și poseda drepturi senioriale, fiind o formă de proprietate care putea fi cumpărată de oricine. 15% dintre seniori erau burghezi.
Burghezia nu se opunea nobilimii și nu contesta sistemul de privilegii până în 1788. Accepta valorile nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin dobândirea unui titlu nobiliar pentru care tot se străduiau să le obțină.
Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de deținători până la dobândirea nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei foarte bogați. Negustorii de sclavi, cultivatorii și financiarii își puteau permite să plătească prețul mare al unui post ca acela de secretar al regelui, care conferea direct noblețea ereditară. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe nobili abandonând comerțul cât mai curând posibil și investind banii în terenuri, funcții, rente, întrucât comerțul era considerat nedemn sau dezonorant. Burghezia și nobilimea au devenit membre ale unei elite unice, avute, existând prea puțină ostilitate burgheză față de nobilime.
Dacă burghezia era cea mai bogată componentă, țărănimea era cea mai numeroasă. Circa 85% din populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o alcătuiau țăranii. Dețineau 25-45% din suprafețele de teren. Era un mic strat de 600 000 de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajând alți țărani cu ziua și ofereau bani cu împrumut.
Cei mai numeroși erau „les laboureurs”, țărani care cultivau pentru subzistență, iar în anii buni obțineau și un mic surplus. Ei și marii fermieri o duceau bune până în anii 1770. Dar majoritatea țăranilor nu puteau trăi de pe urma pământului. Pentru a supraviețui, lucrau cu ziua și țeseau în casă. Jumătate dintre ei erau dijmași, care nu aveau capital și dădeau o jumătate din recoltă proprietarilor pământului. Un sfert din totalul țăranilor erau lucrători fără pământ și nu dețineau decât casele și grădinile.
Șerbia dispăruse din Franța, dar existau un milion de șerbi în est, mai ales în Franche-Comté. Copiii lor nu puteau moșteni bunurile personale, fără să plătească stăpânului drepturi considerabile. Țăranul sărac nu avea speranța de mai bine și trăia într-o stare de nesiguranță cronică. Vremea rea sau epidemiile îl puteau aduce în rândul vagabonzilor care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii de pământ se bucurau de drepturi și privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații prin muncă, ca corvoada — „la corvee”, „la champart”— părți din recoltă, „lods et ventes” — o taxă plătită seniorului când bunurile își schimbau proprietarului. Țăranul putea fi judecat în tribunalul seniorial, unde stăpânul avea rolul judecătorului, cât și pe cel al juraților. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în timp ce în Bretania și Burgundia erau foarte mari.
Plăteau impozite ca „la taille”, „la vingtieme”, „la capitation”, și „la gabelle”, toate crescând enorm din 1749 până în 1780, pentru a acoperi costurile războaielor în care de implicase Franța, impozitele reprezentând 5-10% din venitul țăranilor.
Cea mai grea povară pentru țărani o constituiau dijmele către biserică și obligațiile feudale, dar și arenzile, care au crescut accentuat ca urmare a creșterii demografice. În 1790, populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori.
O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce trăiau la oraș în locuințe aglomerate și insalubre. Erau necalificați și săraci. Meșteșugarii erau organizați în bresle. La Paris, în 1776, numărau 100 000 de membri, o treime din populația masculină. Munceau 16 ore pe zi, 6 zile pe săptămâna. Aveau interdicția de a se asocia pentru a obține salarii mai mari sau condiții mai bune de muncă. Nivelul de trăi al salariaților a scăzut lent în secolul al XVIII-lea, iar prețurile au crescut în medie cu 65% între 1726-1789, iar salariile cu 22%.
Nu era producție pe scară mare, numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 fiind de 16. Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de creșterea prețurilor pâinii după o recoltă proastă, căci pâinea constituia trei sferturi din hrană celor mai mulți muncitori. Când prețurile creșteau, ei încercau să obțină o scădere a costului pâinii decât o creștere a salariilor. Ca și țăranii, făceau provizii în perioadele de lipsă și le vindeau la preț bun.
S-a produs mai întâi revoluția aristocratică. Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să li se lărgească. Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau tentativelor coroanei de a-i retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-au sprijinit pe aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial până în septembrie 1788, când Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale. Primele două ordine privilegiate dispuneau de un număr mai mare de voturi decât starea a treia. Conducătorii burgheziei ai stării a treia n-au acceptat și au luptat împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile superioare după merit și nu după origine, în care toți să plătească impozite după aceleași norme și în care toți să fie egali în fața legii.
În lupta împotriva regelui și a originilor privilegiate, pentru că aceștia s-au aliat ca să mențină rezistența în fața atacului burghez, burghezii au avut nevoie de sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a încercat să dizolve Adunarea Națională cu forța, dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace, meșteșugarii, muncitorii din Paris, insurecție care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției.
Revoluția populară a fost cea de-a treia revoluție, generată de criza economică și de creșterea prețului pâinii.
O a patra revoluție produsă de criza economică și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care a început în primăvara anului 1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august.
La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat regelui că guvernul se află în pragul falimentului. Veniturile pentru 1786 urmau să fie de 476 milioane de livre, cheltuielile de 587 milioane de livre, reprezentând un deficit de 112 milioane de livre, un sfert din venitul total. Între 1740-1783, Franța s-a implicat în trei mari războaie globale cu Marea Britanie, întâi în Războiul pentru succesiune austriacă, apoi în Războiul de șapte ani, și războiul american de independență. Toate războaiele au fost costisitoare, datoria națională crescând prin împrumuturi masive. Spre deosebire de Anglia care și ea avea datorii masive, Franța nu avea un corp reprezentativ care să inspire încredere celor care acordau împrumuturi. O parte din banii percepuți ca impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o restabilire a controlului asupra finanțelor, nici o reforma fundamentală nu putea fi realizată. Chiar și dacă clerul și nobilimea ce beneficiau de privilegii și scutiri ar fi plătit impozite, deficitul nu putea fi redus.
Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al finanțelor, pentru cunoștințele sale în domeniul financiar și pentru abilitatea sa de a obține împrumuturi că să acopere costurile războiului american de independență. A trebuit să plătească dobânzi mari pentru a-i convinge pe oficialii financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut, încât 50% din venituri erau utilizate pentru plata dobânzilor. În 1781, a publicat „Compte rendu au roi” (Dare de seamă către rege), ce indica un surplus, când în realitate exista un deficit. Controlorii generali nu au mai putut crește impozitele în timp de pace, pentru că Necker a făcut față unui război costisitor. A vrut să-i înlocuiască pe financiarii independenți, cu funcții cumpărate, prin funcționari dependenți, salariați, pe care controlorul general să-i poată demite. A reușit să se debaraseze de cei mai puternici perceptori generali și a făcut demersuri pentru constituirea unei trezorerii centrale, către care să fie plătite toate impozitele și care să facă toate cheltuielile. A redactat „Darea de seamă” pentru a-i asigura pe creditori că dobânzile la împrumuturile lor sunt garantate, fiind prima declarație publică a finanțelor regale, producând senzație. Se făcea o diferență între cheltuielile obișnuite din timp de pace și costurile de război. Când a preluat controlul asupra celor mai mari consumatori de fonduri, miniștrii de război și al marinei, au cerut un loc în consiliul regal, ceilalți miniștri amenințând să-și dea demisia. Regele n-a reușit să-și susțină ministrul reformator și Necker a fost demis.
Calonne și alți miniștri de finanțe au anulat toate realizările lui Necker, readucându-i pe nobilii financiari venali în vechile lor funcții. Joly de Fleury și Calonne au făcut împrumuturi mai mari. Calonne a oferit 12-16% dobânda, pentru a atrage împrumuturi. În 1786, sursele de împrumuturi s-au epuizat. Calonne a trebuit să înceapă reforma sistemului fiscal. Calonne a propus înlocuirea capitației și vingtieme cu un impozit funciar unic, plătibil de toată lumea, chiar și de nobili, cler, și stările periferice. Susținea că va aduce 80 milioane de livre, mai puțin însă decât deficitul prevăzut pentru 1786. Știind că parlamentele se vor opune planurilor sale, l-a convins pe rege să convoace pentru aprobarea reformei o Adunare a notabililor în februarie 1787, dar cu membri aleși de rege, iar Calonne nu a prevăzut o opoziție serioasă. Dar au fost aleși membri de frunte ai parlamentelor, prinți, nobili mari și episcopi, aceștia atacând propunerile lui Calonne. Clerul avea cel mai mult de pierdut, întrucât trebuia să plătească impozitele pe baze egale cu toți ceilalți. Notabilii au cerut o declarație a veniturilor și a cheltuielilor coroanei, ca să poată aprecia ei înșiși situația financiară și s-au supărat când Calonne le-a refuzat cererea. Nu agreau impozitul funciar pentru că era stabilit pe un număr indefinit pe ani. Notabilii nu s-au opus, dar susțineau că era nevoie de acordul întregii națiuni. Astfel, s-au convocat Stările Generale. În aprilie 1787, regele l-a demis pe Calonne datorită opoziției pe care o înfruntă, înlocuindu-l cu Lomenie de Brienne, arhiepiscop de Tolouse, iar Lamoignon, președintele parlamentului de Paris, a devenit ministrul justiției. Adunarea notabililor nu a fost mai cooperantă cu Brienne, astfel, sesiunea s-a închis la 25 mai. Brienne a fost aspru criticat ca fiind slab, dar a menținut impozitul funciar, începând un amplu program de reforme prin care aveau să dispară funcțiile financiare cumpărabile, să se înființeze o nouă vistierie centrale, să se codifice legi, să fie reformat sistemul educațional, să fie instituită toleranța religioasă și armata să fie mai eficientă și mai puțin costisitoare. Brienne a trebuit să supună reformelor sale Parlamentului din Paris pentru a fi înregistrate. Acesta a refuzat și a declarat că numai Stările Generale puteau aproba noile impozite.
Popularitatea monarhiei a scăzut rapid. Pe 15 august, regele a exilat Parlamentul la Troyes. Opoziția parlamentelor din Paris și din provincie a paralizat guvernul, împiedicând coroana să obțină banii necesari. Regele a cedat, iar în septembrie, a permis Parlamentului să revină la Paris. Noul sistem de impozitare a fost abandonat și Brienne a acceptat să fie convocate Stările Generale.
Criza economică izbucnită la sfârșitul anilor 1770 a afectat întreagă economie, exceptând comerțul colonial. Prețul vinului a scăzut datorită supraproducției, constituind un dezastru pentru țărani. Recoltele au fost slabe de-a lungul anilor, un dezastru de proporții declanșându-se în 1788, ajungându-se la un șomaj masiv, crescând prețul alimentelor și determinând o scădere a cererii de produse manufacturiere. Industria textilă a fost lovită de Tratatul de la Eden, pentru că se permitea importul de produse britanice, textile, cu taxe de import reduse. Producția și locurile de muncă în industria textilă au scăzut cu 50% în 1789. În august 1788, prețul pâinii a crescut la Paris, și în februarie 1789, a crescut cu 50%. În primăvară 1789, un muncitor cheltuia până la 88% din salariu doar pe pâine. La 29 aprilie, casa și fabrica unui manufacturier de tapet, au fost incendiate pentru că se zvonea că avea să reducă salariile. Răzmerița a fost un protest violent împotriva lipsei de pâine și a prețului ei, mai degrabă un protest legat de salarii. 50 de persoane a fost ucise sau rănite de armată.
La 3 mai 1788, Parlamentul a susținut drepturile națiunii, proclamând legile fundamentale ale regatului, susținând că numai Stările Generale au dreptul de vot asupra impozitelor, că francezii nu puteau fi trimiși la închisoare fără judecată și că regele nu putea modifică privilegiile și cutumele provinciilor. Lamoignon a decis să reducă drastic atribuțiile parlamentului. La 8 mai, parlamentele au fost deposedate de dreptul lor de a înregistra decretele regale și de a protesta împotriva lor, rolul fiind îndeplinit de o curte plenară, ai cărei membri erau numiți de rege. Atribuțiile judiciare ale parlamentului au fost reduse, mare parte dintre acestea fiind transferate altor tribunale. A revenit despotismul ministerial.
Și astfel a izbucnit revolta aristocrației, cea mai violentă revoltă pe care a întâlnit-o guvernul. S-au produs tulburări în multe capitale provinciale în care se întruneau parlamentele, că Rennes în Bretania și Grenoble în Dauphine. Nobilii se întruneau în zone neautorizate, pentru a stabili sprijinirea parlamentelor. S-a alăturat și o adunare a clerului de partea parlamentelor, rupând îndelungată tradiție de loialitate față de coroană, condamnând reformele. Au votat un „don gratuit” de mai puțin de un sfert din cât ceruse coroana.
Financiarii nu mai voiau să împrumute bani guvernului, datorită crizei economice și edictelor lui Lamoignon. În august 1788, vistieria regală era goală. Brienne a fost de acord că Stările Generale să se întrunească la 1 mai 1789 și a suspendat plățile din vistieria regală. Coroana era în faliment. L-a convins pe rege să-l recheme pe Necker și apoi a demisionat. Necker a reluat funcția. A abandonat reformele lui Lamoignon și a rechemat parlamentul. Regele a fost silit de criza financiară și de opoziția parlamentelor să abandoneze reformele miniștrilor săi și a acceptat convocarea Stărilor Generale, fiind sigur că acest organism îi va diminua puterea.
Parlamentul din Paris a revenit în septembrie și a declarat că Stările Generale trebuiau să se întrunească. Dar și-a pierdut popularitatea. Burghezia participase prea puțin la agitația politică condusă de nobili și cler și Adunarea notabililor. Era rândul burghezilor ai stării a treia. Au început să bănuiască că ordinele privilegiate s-au opus despotismului ministerial pentru că voiau puterea. Au cerut dublă reprezentare pentru starea a treia și vot individual în locul celui pe stări. Știau că vor deține majoritatea, întrucât mulți reprezentanți ai stării întâi, preoți săraci, vor sprijini starea a treia. Agitația a fost organizată de un club politic, Societatea celor treizeci, deși erau 60 de membri, format din nobili liberali. Prin propagandă, au stârnit indignare față de privilegii. S-a produs astfel un conflict între starea a treia și celelalte două stări, conflictul cu regele trecând pe plan secund. În decembrie 1788, Consiliul regal a aprobat dublarea numărului de deputați ai stării a treia. Nu s-a pomenit de votul individual, creându-se confuzie la întrunirea Stărilor Generale. Toți membrii adulți de sex masculin a primelor două stări privilegiate aveau un vot pentru alegerea deputaților lor. Deputații stării a treia urmau să fie aleși printr-un complicat sistem de alegeri indirecte. Bărbații de peste 25 de ani au votat în adunarea de la nivelul parohiei sau breslei lor dacă au plătit impozitele. Alegeau reprezentanți care alegeau deputați la rândul lor. Electorii celor trei stări au redactat caietele de doleanțe și sugestii de reforma. Starea Întâi cerea ca episcopii să nu aibă mai mult de o singură dioceză și să poată deveni episcopi și cei care nu aveau o origine nobilă, fiind gata să renunțe la privilegiile fiscale, dar nu erau dispuși să renunțe la poziția dominantă a bisericii, catolicismul trebuia astfel să rămână singura religie oficială pentru a se menține controlul asupra educației, protestantismul nefiind tolerat.
89% dintre nobili erau dispuși să renunțe la privilegiile fiscale și 39% erau în favoarea votului individual. Manifestau o dorința de schimbare și declarau că erau gata să admită meritul și nu originea, trebuia să decidă accesul la funcțiile înalte. Atacau guvernul pentru despotismul său, pentru ineficiență și injustiția sa.
În caietele parohiale ale stării a treia erau reflectate cu acuratețe doleanțele țăranilor, care voiau egalitate fiscală, reglementarea comerțului cu cereale, desființarea dijmei și a drepturilor feudale. Burghezia, când le-a întocmit, a preferat să nu includă și cererile populare pe care nu le agrea. Caietele stării a treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale, pronunțându-se în favoarea libertăților civile și a stărilor provinciale, pentru eliminarea impozitelor fără consimțământ și pentru echitate fiscală, solicitând și votul individual și promovarea după merit. Militau și pentru o economie de piață. Toate erau însă împotriva unei puteri regale absolute și doreau un rege ale cărui atribuții să fie limitate de o adunare reprezentativă, care să aibă dreptul de a vota impozitele și legile. Există un dezacord major în privința votului individual. Guvernul nu a încercat să influențeze alegerile și nu a avut nici un candidat. Clerul a ales parohi, 51 din 303 deputați fiind episcopi iar majoritatea deputaților nobili proveneau din vechile familii provinciale, mulți fiind săraci și conservatori, 90 din 282 fiind liberali. Deputații aleși în număr de 610 de Starea a Treia erau instruiți, capabili să se exprime și toți erau bogați, pentru că deputații erau obligați să-și acopere singuri cheltuielile. Nu a fost ales nici un țăran sau un meșteșugar. Majoritatea erau cei care dețineau slujbe venale, avocații, comercianți și industriași.
Guvernul nu a preluat controlul asupra situației, nu a propus nici un program și nu s-a pomenit de nicio constituție. Starea a Treia a insistat că mandatele celor care se declarau aleși să fie verificate într-o ședința comună. Nobilii au respins cererile stării a treia și s-au declarat un ordin distinct. După câteva săptămâni de impas, la 10 iunie, starea a treia a votat o moțiune prin care verificările urmau să fie începute. Pe 17 iunie, după ce s-au alăturat preoții stării a treia, 491 la 90 au votat să se întituleze Adunarea Națională. Starea a treia pretindea că întrucât reprezenta majoritar națiunea, avea dreptul să-și rezolve propriile probleme și s-a decis în privința impozitării. La 19 iunie, clerul a votat să se alăture stării a treia.
Pe 23 iunie, regele a convocat o ședință regală la care au participat toate cele trei stări și la care el să propună o serie de reforme. La 20 iunie însă, deputații stării a treia au constatat că sala în care aveau să se întrunească a fost închisă pentru pregătirea ședinței regale, nefiind informați, și s-au înfuriat. S-au întrunit într-o sală de Tenis din apropiere și au depus Jurământul din sala jocului cu mingea prin care se angajau să nu se despartă până când nu vor crea o constituție. Inițial fiind 90 care au votat contra moțiunii, numai un singur vot contra a mai rămas ulterior. Regele susținea că nici un impozit nu va mai fi impus fără consimțământul reprezentanților națiunii, les lettres de cachet vor fi abolite și va fi inițiată libertatea presei. Nu permitea că privilegiile nobilimii și clerului să fie discutate în comun și urmau să fie desființate vămile interne, la gabelle et la corvee. Dar Starea a Treia nu era satisfăcută, astfel, regele a ordonat deputaților să se disperseze și să se întrunească separat.
151 de clerici s-au alăturat stării a treia. După o zi, 47 de nobili, printre care și ducele d'Orleans, s-au alăturat stării. La Paris s-au desfășurat demonstrații populare în favoarea Adunării.
La 27 iunie, regele a cedat și și-a revocat decizia din 23 iunie și a ordonat nobililor și clerului să se alăture stării a treia și să voteze individual. Parisul a exultat, și părea că toate cele trei stări sunt gata să lucreze armonios. Însă regele a dat între timp ordine pentru aducerea de trupe la Paris și Versailles pe 22 iunie. Au fost aduși 4.000 de soldați, dintre care 2.800 erau soldați străini, înconjurând Parisul. Capitala a fost alarmată, iar guvernul a declarat că soldații erau acolo pentru a menține ordinea. La 26 iunie, încă 4.800 de soldați au fost mobilizați în regiunea Parisului, iar la 1 iulie încă 11.500 de soldați au mai fost aduși. Efectivele militare au crescut de la 4.000 la 20.000. Regele și sfătuitorii săi erau gata să dizolve Adunarea Națională cu forță. Dar Adunarea a fost salvată de revolta populației orașului.
La sfârșitul lunii iunie, gazetarii și adepții ducelui d'Orleans și-au stabilit un cartier general permanent la Palais Royal, adunându-se în fiecare seară mii de oameni, pentru a-i asculta pe oratorii revoluționari, locul de unde avea să fie dirijată mișcarea populară pariziană. La 11 iulie, Ludovic avea 30.000 de soldați în jurul Parisului și Versailles-ului. L-a demis pe Necker. Alarmați, deputații au crezut că Ludovic avea să dizolve Adunarea și să aresteze pe cei mai importanți membri ai săi. Vestea demiterii lui Necker a ajuns la Paris, iar parizienii s-au adunat la Palatul Regal (Palais Royal), unde oratorii i-au îndemnat să se înarmeze cu muschete și muniție. Parizienii săraci au atacat posturile vamale, distrugând 40 dintre acestea. Pentru a preveni distrugeri și o înarmare fără discernământ a populației, electorii din Paris, reprezentanții a celor 60 de districte electorale care i-au ales pe deputații pentru Stările Generale, au format un comitet care să acționeze ca un guvern al orașului. Au constituit Garda națională sau miliția cetățenească, din care muncitorii erau excluși, având scopul de a proteja proprietățile de atacurile populației sărace și de a apară Parisul de trupele regale. Electorii și suporterii ducelui d'Orleans au transformat revolta spontană într-o insurecție generală.
Parizienii s-au îndreptat către Hotel des Invalides, un vechi azil de soldați, pentru a caută arme. Au găsit și au luat 28.000 de muschete și 20 de tunuri. Dar pentru că nu le ajungea praful de pușcă și cartușele, s-au dus spre fortăreața Bastiliei. Guvernul a trimis trupe pentru a reprima răscoala, dar s-au dovedit nesigure. Către sfârșitul lunii iunie, soldații din Garda Franceză, care își practicau diverse meserii în timpul lor liber în Paris și se amestecau cu populația, au fost influențați de agitatorii de la Palais Royal. Disciplina s-a deteriorat rapid. Din 24 iunie, două companii au refuzat să plece în misiune.
La 14 iulie, 5 din 6 batalioane ale gărzii au dezertat și o parte s-a alăturat parizienilor care asediau Bastilia. Deși mai erau 5.000 de soldați din alte trupe în apropiere, ofițerii i-au spus comandantului că nu pot conta pe oamenii lor. Armata s-a retras de pe străzile Parisului către Champ de Mars, în suburbii, și nu a intervenit. Parizienii au asediat Bastilia fără intenția să o ia cu asalt, dar când au reușit să pătrundă în curtea interioară, guvernatorul de Launay, care a refuzat să le ofere praful de pușcă, a ordonat trupelor să tragă. 98 dintre asediatori au fost uciși, până când soldații din Garda Franceză au intervenit, cu tunurile luate de dimineață de la Hôtel des Invalides. De Launay a fost forțat să se predea, fiind ucis și decapitat. Cei care au participat la atacul asupra Bastiliei nu aparțineau clasei de mijloc bogate, ci erau sanculoți-meșteșugari, muncitori și salahori din cartierele muncitorești. În momentul culminant al rebeliunii, un sfert de milion de parizieni erau înarmați.
Știrea căderii Bastilliei a ajuns la regele Ludovic al XVI-lea în noaptea zilei de 14 iulie 1789 după ce sosise de la vânat. Spre dimineață, regele l-a întrebat pe Ducele de Rochefoucald, un reformator social francez: „Este o Revoltă?”
Ducele i-a răspuns: Nu majestate, este o Revoluție!
Regele a pierdut controlul asupra Parisului, unde electorii au instituit o Comună care să conducă orașul și l-au numit pe La Fayette drept comandantul Gărzii Naționale. Adunarea ce și-a luat denumirea de Adunarea Națională Constituantă a elaborat o constituție, fără a mai fi amenințată cu dizolvarea de către rege. Puterea efectivă trecuse din mâinile regelui în cele ale reprezentanților aleși ai poporului. Ludovic nu-și mai permitea să dicteze Adunării, pentru că nu mai putea conta pe armata.
Când vestea căderii Bastiliei s-a răspândit în țară, revolta țăranilor a început, s-a extins și s-a intensificat. Revolta din Paris i-a determinat pe mulți nobili să emigreze, în frunte cu fratele regelui, contele d'Artois: 20 000 au fugit în afară Franței în decurs de două luni.
La 17 iulie, regele a venit la Paris, unde a fost primit cu ostilitate de către mulțime, Ludovic a recunoscut noul consiliu revoluționar, Comuna și Garda Națională, și a purtat la pălărie cocarda roșu-alb-albastru a revoluției. Ambasadorul britanic, ducele de Dorset și Guvernatorul Morris, ambasadorul american, concluzionau că revoluția a luat sfârșit și că autoritatea regelui francez și a nobililor a fost neutralizată, Franța fiind o țară liberală.
Autoritatea regelui s-a prăbușit în majoritatea orașelor franceze. Ordinele sale urmau să fie ascultate numai dacă erau aprobate de Adunarea Constituantă. În Marsilia și alte orașe, au fost formate miliții cetățenești, iar în alte orașe, revoluționarii au preluat puterea. Majoritatea orașelor provinciale au așteptat să afle ce s-a întâmplat la Paris, înainte de a acționa, timp de două săptămâni.
Revoluția municipală s-a extins, burghezia jucând un rol major în izbucnirea acesteia. În unele orașe, vechile consilii și-au lărgit doar componența și au continuat să funcționeze ca înainte.
La Bordeaux, electorii stării a treia au preluat conducerea după exemplul Parisului. În orașele Lille, Rouen și Lyon, vechile corporații municipale au fost înlăturate cu forță. În aproape fiecare oraș a fost formată o gardă națională ca și la Paris, având menirea să mențină sub control violența populației și să împiedice contrarevoluția. Toți intendenții și-au părăsit posturile. Regele a pierdut controlul asupra Parisului și orașelor provinciale, pierzând și controlul asupra zonelor rurale.
Profund afectați de creșterea prețului pâinii și suferind de pe urma șomajului în industria textilă, în ianuarie 1789, țăranii au început să atace convoaiele cu cereale și proprietățile celor suspectați că dețin stocuri. Convocarea Stărilor Generale a produs o agitație generală printre țărani, crezând că regele nu le-ar fi cerut să-și formuleze doleanțele în caiete, dacă nu aveau intenția să facă ceva pentru rezolvarea lor.
După căderea Bastiliei, au izbucnit răscoale în Normandia și Franche Comte împotriva impozitelor, dijmei și obligațiilor feudale. Legea și ordinea păreau să se prăbușească oriunde.
Pe marile domenii ale bisericii și ale altor proprietari de pământ se aflau depozite de cereale ce au fost adunate ca arenzi, drepturi feudale și dijme. În primăvara și vara anului 1789, au fost sigurele locuri în care grâul a fost păstrat în cantitate mare. Moșierii au fost considerați deținători de stocuri și castelele lor au fost atacate, pentru că acolo țineau și les teriers. Sute de castele au fost prădate și multe incendiate, iar moșierii și oamenii lor care au opus rezistență au fost uciși.
Atacul asupra castelelor, inspirat de evenimentele de la Paris, a fost inclus într-o serie de evenimente denumit Marea Spaimă, care s-a menținut de la 20 iulie până la 6 august 1789, plecând de la zvonul că bandele de tâlhari în slujba aristocrației vor distruge recolta. Țăranii s-au înarmat pentru a-i aștepta pe bandiți și când aceștia n-au apărut, și-au întors furia asupra moșierilor. Marea Spaimă s-a extins în toată Franța, exceptând zonele periferice ca Bretania, Alsacia și regiunea bască.
Adunarea Națională nu știa dacă putea să ceară trupelor regelui să reprime răscoala țărăneasca, pentru că s-ar putea întoarce împotriva ei. Dar nu puteau lăsa să se mențină anarhia în zonele rurale. La 3 august, liderii grupării patrioților au început un plan căruia nobilii liberali să propună demolarea sistemului feudal.
În noaptea de 4 august, vicontele de Noailles, urmat de ducele d'Aiguillon, unul dintre cei mai bogați proprietari funciari din Franța, au propus ca obligațiile legate de servituțile personale să fie abolite fără compensație, inclusiv șerbia și la corvee. Drepturile champart și lods et ventes, forme de proprietate, trebuiau să fie răscumpărate, iar țăranii să plătească pentru ele. Dar obligațiile i-au afectat foarte tare pe țărani, încât nu s-au bucurat de aceste reforme limitate. S-au emis decrete pe 5-11 august, prin care Adunarea Națională desființa sistemul feudal pe deplin, drepturile feudale și obligațiile, precum și servituțile personale, fiind abolite fără despăgubire, celelalte fiind declarate răscumpărabile, al cărui preț va fi stabilit de această adunare. Toate tribunalele senioriale aveau să fie desființate fără nici o despăgubire. Toate formele de dijmă au fost abolite condiționat pentru a se găsi alternative pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciului preoțesc. Venalitatea funcțiilor juridice și municipale a fost abolită, justiția fiind administrată gratuit. Privilegiile financiare în privința impozitării au fost abolite. Privilegiile speciale ale provinciilor, principatelor, cantoanelor, orașelor și comunelor au fost abolite. Toți cetățenii erau eligibili în toate funcțiile, indiferent de origine. La terminarea ședinței de la ora 2 dimineață în ziua de 5 august, deputații au sărbătorit victoria. Decretele din august au marcat sfârșitul puterii nobilimii și al privilegiului înnăscut, instaurând o societate bazată pe egalitatea civilă, toți francezii având aceleași drepturi și îndatoriri, având acces la orice profesie (benefic mai ales pentru burghezia care era mult mai bine instruită), în funcție de abilitățile acestora, și plăteau aceleași impozite. Instituțiile ca stările provinciale au fost desființate, fiind instituit un sistem administrativ național, uniform, iar pentru mulți, revoluția a marcat sfârșitul sistemului feudal.
Decretele din august au favorizat crearea unei constituții. Deputații au decis să stabilească principiile pe care să se bazeze aceasta. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din august 1789 a condamnat practicile Vechiului Regim a exprimat consensul caietelor celor trei ordine.
Această declarație a devenit sursa de inspirație pentru liberalii din întreaga Europă în secolul al XIX-lea. Regele nu a împărtășit entuziasmul general pentru schimbările care se desfășurau. La 5 august, i-a scris arhiepiscopului din Arles că nu va consimți niciodată la spolierea clerului și nobilimii și că nu va ratifica decretele prin care sunt jefuite. Nu putea utiliza forța împotriva Adunării pentru că nu mai putea conta pe armată, astfel încât a adoptat o politică de ne-cooperare refuzând să promulge decretele din august, Declarația drepturilor. A obligat Adunarea să discute problema drepturilor pe care trebuia să le aibă regele. Deputații au decis că regele putea să aibă drept de vot suspensiv și va putea întârzia cu până la patru ani legile votate de Adunare. .
S-a pus problema organizării Adunării, fie unicamerală, fie bicamerală. Se considera că o a doua cameră ar fi un mijloc prin care aristocrația și-ar putea recâștiga o parte din puterea pierdută, astfel, în septembrie, Adunarea a votat împotriva ei. S-a decis că puterea legislativă revine Adunării Naționale, că nici un impozit sau un împrumut nu poate fi ridicat fără aprobarea sa, dar că puterea executivă supremă se află exclusiv în mâinile regelui, acesta fiind inviolabil sacru. Regele a refuzat să aprobe decretele Adunării, dar a fost forțat să o facă de o nouă manifestare revoluționară, provocata de un banchet, prin care garda regală sărbătorea la Versailles la 1 octombrie, sosirea regimentului din Flandra în timpul căruia s-au desfășurat demonstrații antirevoluționare. Ofițerii au călcat cocarda tricoloră și au înlocuit-o cu o cocardă albă a Bourbonilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat. Au cerut ca regele să fie adus înapoi în capitală. Cererea a coincis cu lipsa de alimente în Paris, iar la 5 octombrie, mulțimea de femei au năvălit la Hotel de Ville, sediul Comunei, cerând pâine. Ele au fost convinse să se ducă la Versailles să se plângă regelui și Adunării. 6.000-7.000 dintre ele au pornit la un drum de cinci ore, iar 20.000 de soldați din Garda Națională, conduși de La Fayette, le-au urmat. Printre ele s-a aflat Theroigne de Mericourt, cântăreața și oratoare, care se îmbracă ca un bărbat și purta o pălărie, cea care în ianuarie 1790 a înființat, alături de Gilbert Romme, „Societatea Prietenilor Legii”, un club care a căutat să încurajeze și să sprijine activitatea patriotică din provincie. Clubul a avut o durată scurtă de viață. Când femeile au ajuns la Versailles, au pătruns în sala în care se desfășura Adunare și au trimis o delegație la rege, care a consimțit să aprovizioneze capitala cu cereale și să aprobe decretele din august, Declarația drepturilor. La 6 octombrie, la cererea mulțimii, regele și regina au apărut într-un balcon și au fost întâmpinați cu strigătul „La Paris”. Familia regală a plecat de la Versailles spre Tuileries.
Un mit susține că Maria-Antoaneta, pe când aceasta privea mulțimea de parizieni răsculați adunați sub ferestrele palatului de la Versailles pe 5 octombrie 1789, a declarat „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!” Singura referire existentă se găsește în Cartea a VI-a din Partea I din Visările unui hoinar singuratic, opera autobiografică a lui Rousseau, în care scrie: „Îmi adusei aminte de răspunsul unei prințese care, când i se spusese că țăranii nu au pâine, a spus că pot să mănânce cozonac.” Nu există nici o rațiune documentară să se considere că „prințesa” din textul rousseauist este Maria-Antoaneta.
Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene și prin urmare dezlegat de tot ce fusese silit să accepte. Când parizienii s-au răsculat în iulie, ei considerau Adunarea ca pe un aliat. În octombrie, Adunarea a fost ignorată și umilită. Când deputații l-au urmat pe rege la Paris, unii dintre ei s-au simțit în aceeași măsura prizonieri ca și regele, cei mai mulți dorind să ajungă la un compromis cu regele, fiind însă dificil în contextul în care erau înconjurați de o populație care-și putea impune Adunării voința proprie printr-o răscoală. Majoritatea moderată a deputaților nu mai avea încredere în populația Parisului și nici în rege.
După octombrie 1789, mulți francezi credeau că revoluția s-a terminat. În 1790, s-a reorganizat administrația financiară, legile, finanțele și economia prin aplicarea principiilor Declarației drepturilor pentru a se oferi Franței un sistem uniform, descentralizat, reprezentativ și umanitar. Deputații se considerau descendenții iluminismului și intenționau să încheie ostilitățile, cruzimea și să pună capăt superstiției și sărăciei. Erau puțini care regretau dispariția Vechiului Regim.
Prin restructurarea administrației locale, deputații puteau să se asigure că puterea va fi descentralizată, trecând de la guvernul central de la Paris la autoritățile locale, ceea ce a îngreunat regelui recâștigarea puterii pe care o deținuse anterior. Voiau să se asigure că toți funcționarii publici vor fi aleși și vor răspunde în față celor care i-au ales. Prin decretele emise în decembrie 1789-ianuarie 1790, Franța a fost împărțită în 83 de departamente, subdivizate în 547 de districte și 43.360 de comune, grupate în cantoane, care aveau ca scop să funcționeze ca zone în care se formau adunările electorale primare în care își aveau tribunalele judecătorii de pace. Toate subdiviziunile administrative, exceptând cantoanele, erau conduse de consilii alese prin vot. Toți cetățenii activi, care plăteau impozite, echivalând cu trei zile de munca, îi votau pe funcționarii municipali. Cetățenii care nu plăteau impozitele nu aveau drept de vot și erau numiți cetățeni pasivi. Cetățenii activi votau în adunările electorale primare când se desfășurau alegerile generale, dar nu puteau deveni funcționari publici decât dacă plăteau impozite echivalent cu 10 zile de muncă. Al doilea strat de cetățeni activi alegea membrii adunărilor districtuale și departamentele și puteau căpăta funcții la aceste niveluri. Alegeau și deputații în Adunarea Națională. Al treilea strat de cetățeni activi care plăteau un impozit direct de un marc d'argent-echivalent a 50 de zile de munca, pentru a deveni deputat în Adunarea Națională. De aceea, sistemul electoral era în favoarea celor bogați. Dar 61% din francezi aveau dreptul să participe la alegeri. La nivel municipal, cei mai mulți țărani aveau dreptul să voteze și îndeplineau condițiile pentru a candida la funcții, echivalând cu o revoluție administrativă.
Dacă anterior, administrația provincială era asigurată de funcționari guvernamentali, neexistând nici un consiliu ales, în 1790, nu mai exista nici un funcționar guvernamental la nivel local, consiliile alese înlocuindu-i pe toți. Consiliile din sud erau dominate de burghezie, consiliile din nord erau predominate de burghezia urbană ce deținea funcții în orașe, lăsând comunele rurale sub controlul țăranilor bogați, ale micilor negustori sau meșteșugarilor. Multe grupuri sociale care nu au deținut funcții până atunci puteau să o facă. S-a estimat că în decursul unui deceniu, un milion de oameni au fost aleși în consilii și au câștigat experiență administrativă. A fost impus un volum uriaș de muncă, mult mai mult decât cereau caietele de doleanțe, stabilind și încasând impozitele directe, păstrând legalitatea și ordinea, ocupându-se de executarea lucrărilor publice și supravegheau întreținerea bisericilor și verificau garda națională. Trebuiau să asigure depunerea jurământului de loialitate pentru clerici, să înregistreze nașterile, căsătoriile și decesele, să rechiziționeze cereale și să-i supravegheze pe cei suspectați ca oponenți ai revoluției.
În unele zone catolice, autoritățile nu agreau persecutarea preoților care refuzau să depună jurământul de loialitate, iar comunele rurale nu-și îndeplineau pe deplin datoria, iar în unele consilii, mulți membri erau analfabeți.
Au fost încasate puține impozite după colapsul administrației regale în 1789. Adunarea avea nevoie de bani, mai ales după ce a decis ca deținătorii de slujbe venale trebuiau să fie despăgubiți pentru pierderea slujbelor lor. Un nou sistem de impozitare nu a fost stabilit imediat, s-a decis ca sistemul existent de impozitare directă și indirectă să funcționeze în continuare până în 1791. Oamenii doreau ca cererile formulate în caiete să fie aplicate, iar după izbucnirea unor violențe în Picardia, guvernul a cedat. 'La gabelle' a fost abolită în martie 1790, fiind desființate toate impozitele indirecte nepopulare, exceptând taxele vamale externe.
Pentru a procura banii necesari, noul sistem trebuia să opereze efectiv, iar Adunarea a votat, în noiembrie 1789, punerea proprietăților bisericii la dispoziția națiunii. Pământurile bisericii au fost vândute în beneficiul statului, care asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica își pierdea majoritatea veniturilor sale, pierzând și dijma. Cei care își cumpărau pământuri bisericești aveau un interes legitim să le apere. Guvernul a emis asignate (bonuri de tezaur) pe care publicul să le cumpere și să le folosească pentru achiziționarea pământurilor bisericești. În aprilie 1790, Adunarea a transformat aceste bonuri în bani de hârtie, care puteau fi folosiți în tranzacții financiare.
Burghezia a beneficiat din plin, având la dispoziție banii necesari, bunurile fiind vândute în loturi mari și a cumpărat cea mai mare parte a terenurilor din preajma orașelor. Țăranilor le-a mers mai bine departe de orașe. 25% din pământul existent a fost vândut ca biens nationaux, din care țăranii au cumpărat 52% iar burghezia 48%. O treime din țărani posedau pentru prima oara pământ. Burghezia le-a revândut în loturi mici țăranilor. Numărul țăranilor mici proprietari de pământ a crescut cu un milion până în 1810.
Noul sistem financiar a intrat în vigoare în ianuarie 1791. Impozitele indirecte au fost desființate, principalul impozit fiind asupra pământului, înlocuind la taille și la vingtieme. Urma să acopere 75% din totalul veniturilor. 20% urmau să provină dintr-un impozit pe avere, de care oamenii se plângeau că ar fi fost vechea capitație într-o formă nouă, iar restul taxe vamale. Impozitele urmau să fie percepute de consiliile municipale. Sistemul ar fi putut funcționa dacă ar fi existat o evaluare sistematică a terenurilor, dar pentru asta era nevoie de un număr mare de funcționari publici. Adunarea nu a putut oferi datorită costurilor, ca urmare, expertiza asupra valorii terenurilor a început după 1807. Noile registre fiscale se bazau pe cele ale vechiului regim, iar marile variații regionale s-au menținut și ca exemplu, populația din Seine et Marne plătea impozite de cinci ori mai mari decât cea din Arriege.
Chiar așa, cei săraci au avut de câștigat datorită desființării impozitelor indirecte, povara impozitelor cazând mai mult pe producători decât pe consumatori.
Comerțul și industria trebuiau să devină libere. În august 1789, s-a constituit comerțul liber cu cereale, iar controlul prețurilor a fost suprimat. Măsurile s-au extins și asupra altor produse. Se dorea ca prețurile și distribuirea tuturor alimentelor de bază să fie controlate, pentru a evita lipsa lor, prețurile mari și foametea. În octombrie 1790, au fost desființate tarifele interne și s-a creat o piață națională, favorizată și de creșterea unui sistem unic de măsuri și greutăți-sistemul zecimal, care a fost aplicat în întreaga Franță.
Deputații s-au debarasat de orice corporație cu privilegii speciale. În 1791, breslele au fost desființate pentru că limitau accesul la anumite meserii. În iunie 1791, o alianță de 80.000 de muncitori parizieni a amenințat cu greva generală pentru a obține salarii mai mari, astfel, Adunarea a votat legea Le Chapelier, după numele deputatului care a produs-o, fiind interzise sindicatele și organizațiile patronale. Negocierile colective, pichetarea și grevele au fost declarate ilegale, fiind considerată o legislație de clasă pentru că a fost votată la cererea fabricanților și prejudicia interesele muncitorilor. Cum nimeni din adunare nu a obiectat, grevele au rămas ilegale până în 1864, iar primele sindicate aveau să apară abia în 1884.
Adunarea considera sprijinirea săracilor o îndatorire a statului. Biserica putea să ofere puțina asistență anterior, dar acum nu mai avea surse de venit. Era necesară o organizație națională, finanțată din impozite, care să preia misiunea. Adunarea a înființat un comitet care a demonstrat cât de gravă era problema, concluzionând că 2 milioane de oameni se puteau întreține numai cerșind. Comitetul și-a dat seama că e neputincios în ajutorarea săracilor, neexistând banii necesari.
Adunarea Constituantă a aplicat sistemului juridic același principiu de uniformitate pe care l-a aplicat administrației locale. Legislațiile distincte în nord și sud și tipurile de tribunale au fost înlocuite de aceleași legi și aceleași tribunale în întreaga Franța. Les lettres de cachet erau considerate ilegale prin Declarația drepturilor. Toate vechile tribunale-parlamentele, tribunalele senioriale și ecleziastice au fost înlăturate și înlocuite de un sistem nou, uniform, bazat pe subdiviziuni administrative și pe administrația locală reorganizată. În fiecare canton era un judecător de pace, care se ocupa de cazuri ce anterior le reveneau tribunalelor senioriale. Principala sa misiune era să convingă părțile să ajungă la o înțelegere, dar putea să judece cauzele civile minore fără apel. Cauzele civile mai importante le reveneau tribunalului districtual. Exista câte un tribunal penal în fiecare departament, unde procesele se desfășurau în public, iar un juriu format din 12 cetățeni, aleși prin tragere la sorti, decideau în materie de vinovăție sau nevinovăție. Ideea unui juriu și a judecătorilor de pace au fost preluate din dreptul britanic.
În fruntea sistemului judiciar se afla o Curte de apel, ai cărei judecători erau aleși de adunările departamentale. Toți judecătorii erau aleși de cetățenii activi, dar numai cei care erau avocați de cinci ani erau eligibili. Era o garanție că toți judecătorii erau calificați și responsabili. Codul penal a devenit tot mai uman: tortura și mutilarea au fost abolite, iar cel arestat trebuia adus în fața unui tribunal în 24 de ore. Numărul crimelor pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea a fost redus, din martie 1792, fiind folosită cea mai rapidă metoda de execuție pentru toți condamnații la moarte-ghilotina. Noul sistem judiciar a fost durabil, justiția devenind imparțială, accesibilă, necostisitoare și populară. După ce anterior justiția franceză era considerată a fi cea mai înapoiată, barbară și coruptă din Europa, în doi ani, a devenit una dintre cele mai luminate.
Adunarea Constituantă a dorit să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri, eliberată de sub controlul papal, o biserică democratică și legată de noul sistem de administrație locală. Deputații nu erau antireligioși sau anti-catolici, ci voiau să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte domenii. Voiau să lege biserica catolică din Franța de stat, mai strâns decât fusese în timpul vechiului regim. În august 1789, Adunarea a desființat dijma, les annates (sume plătite de catolici papei) și pluralismul (deținerea mai multor funcții clericale în cazul episcopilor). Vechile privilegii corporative ale bisericii au fost desființate, ca dreptul de a decide cât impozit să plătească. Majoritatea clericilor au sprijinit aceste măsuri. Au acceptat punerea în vânzare a pământurilor bisericești, pentru că urmau să fie plătiți mai bine decât au fost plătiți sub vechiul regim. În februarie 1790, un decret făcea distincție dintre ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte și cele care se ocupau de educație și caritate. Primele au fost suprimate, încât nu aveau o contribuție directă la binele obștesc. Celorlalte li s-au îngăduit să existe în continuare, deși a fost interzisă călugărirea. În decembrie 1789, s-a emis decretul care acorda drepturi civile protestanților și s-au extins drepturi asupra evreilor în septembrie 1791.
Organizarea bisericii era adaptată în cadrul administrativ al conducerii politice locale. Diocezele coincideau cu departamentele, numărul episcopiilor scăzând de la 135 la 83. Clericii urmau să nu mai fie numiți, ci aleși, astfel, episcopii erau aleși de electorii departamentali, preoții de către cei districtuali. Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toți clericii erau obligați să locuiască în dioceza sau parohia lor.
Cei mai mulți clerici s-au opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost în favoarea găsirii unei căi de acceptare a Constituției civile. Au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod național al bisericii franceze. Ar fi fost un compromis posibil, dar Adunarea Constituantă nu l-a acceptat, considerând că el ar fi făcut din nou din biserică o corporație privilegiată în stat și un ordin separat, ceea ce tocmai fusese abolit. Cum o adunare bisericească nu a fost lăsată să dezbată situația, clerul a așteptat verdictul papei. El a amânat să ia o decizie, fiind implicat în negocierile cu francezii, în privința statului Avignonului, teritoriu papal din Franța. Adunarea nu a mai putut aștepta, în noiembrie 1790, a decretat că clerul trebuia să depună jurământ pe constituție. Aceasta a dezbinat clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44 de episcopi și o treime din ceilalți clerici au depus jurământul. Șapte episcopi și 55% din cler au depus jurământul. În martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constituția civilă, iar mulți clerici care au depus jurământul au retractat.
Constituția civilă a clerului a avut efecte, iar deputații din Adunare au fost șocați când a fost respinsă de mulți clerici și de papă. În Franța, în acel moment, funcționau două biserici catolice. Una era biserica constituțională, care accepta revoluția și era respinsă de Roma. Cealaltă, care refuzase să depună jurământ, ai cărei clerici erau denumiți „nejurați” sau „refractari”, era aprobată de papă, fiind împotriva revoluției. Pentru prima dată, contrarevoluția, mișcarea care urmărea să răstoarne revoluția, a primit sprijin de masă, fiind anterior susținută doar de regaliști și emigranți. În zonele fervent catolice, puțini clerici au depus jurământul. Mulți săteni s-au plâns că Adunarea încerca să schimbe religia, mai ales când preoții refractari au fost destituiți. Ostilitatea față de revoluție se va transforma ulterior într-un război civil.
Cluburile politice s-au format imediat după întrunirea Stărilor Generale în mai 1789. Clubul Iacobinilor a luat naștere din contactele deputaților radicali bretoni și cei care împărtășeau perspective similare. După evenimentele din octombrie, când Adunarea s-a mutat la Paris, clubul s-a întrunit într-o clădire închiriată de la dominicani, supranumiți iacobini. Membrii săi dezbăteau acolo măsurile care urmau să fie supuse Adunării. Întrucât taxa de înscriere era mare, membrii săi numărau 1.200 în iulie 1790 și proveneau din straturile bogate. Până în vara 1791, în Clubul iacobinilor au dominat reprezentanții monarhismului liberal constituțional. Maximilien Robespierre era liderul unui grup minoritar de deputați și iacobini radicali. S-a format o rețea națională de cluburi iacobine. În primăvara 1791, existau 900 de cluburi.
Clubul cordelierilor a fost fondat în 1790 și era mai radical decât Clubul iacobinilor și accesul era liber. Nu era de acord cu distincția dintre cetățeni activi și cei pasivi și sprijinea măsurile susținute de sanculoți: democrația directă, rechemarea deputaților pentru a da socoteală de acțiunile lor și dreptul la insurecție. Clubul avea aderență în rândul clasei muncitoare, deși liderii erau burghezi. Georges Jacques Danton și Desmoulins erau juriști. Hébert era un scriitor fără succes devenit ziarist, după ce a fost acordată libertatea presei, iar Brissot era și el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat, un doctor ratat ce îi ura pe toți cei privilegiați sub Vechiul Regim îi ataca violent în ziarul său „L'Ami du Peuple”, devenind principalul purtător de cuvânt al mișcării populare. În iarna 1790-1791, s-au format societăți populare sau fraterne care se găseau în toate districtele Parisului și în numeroase orașe de provincie. În 1791, Clubul Cordelierilor și societățile populare au alcătuit o federație și au ales un comitet central. Membrii societății populare proveneau din profesiile liberale, dintre funcționari, meșteșugari și mici negustori. Muncitorii intrau rareori pentru că nu aveau timp să facă politică. Cum nu existau partide politice, cluburile au jucat un rol important în revoluție, ele informând publicul asupra principalelor probleme la zi, sprijinind anumiți candidați în alegeri și acționând ca grupuri de presiune pentru a influenta deputații în Adunare și pentru a promova acțiuni pe care deputații păreau că doreau să le întreprindă.
Țăranii și sanculoții n-au fost mulțumiți cu ce au obținut de pe urma revoluției. În primăvara 1790, când țăranii au sesizat că dările nu au fost desființate cu totul, ci trebuiau răscumpărate, au fost deziluzionați. A izbucnit o revoltă rurală în Bretania, în centrul și sud-estul Franței, care a durat doi ani. Țăranii au fixat prețul cerealelor, cereau vânzarea proprietăților, considerate bunuri naționale, în loturi mici și atacau castele. Răscoala din Midi din 1792 a dus la amploarea și extinderea distrugerilor. Sanculoții, cei care purtau pantaloni lungi și nu bufanți până la genunchi, ca membrii claselor superioare, fiind muncitori din orașe, nu formau o clasă, printre ei fiind meseriași și meșteșugari cu ateliere proprii, alături de muncitorii salariați, li se datora atacul asupra Bastiliei și readucerea familiei regale la Paris în octombrie. Au fost puțin răsplătiți și mulți dintre ei erau cetățeni pasivi care nu aveau drept de vot. Sufereau de pe urma inflației, iar pentru a-și acoperi cheltuielile, guvernul a tipărit mai multe asignate, a căror valoare a scăzut. La începutul anului 1791, s-au desfășurat greve, în care muncitorii protestau împotriva scăderii valorii salariilor. Prețul cerealelor a crescut cu 50% după recolta slabă din 1791, provocând revolte, în care mulțimea obliga negustorii să reducă prețurile. Nemulțumirile muncitorilor au fost folosite de societățile populare, care legau protestele economice de necesitatea politică a unei republici democratice, de grupurile din Adunare care doreau să acceadă la guvernare.
Mirabeau, orator și politician al Adunării Constituante, membru al Comitetului celor treizeci, nobil monarhist, a reprezentat starea a treia în Stările Generale. Dorea schimbarea monarhiei pentru a supraviețui, o monarhie limitată, cu un guvern care să răspundă în fața Adunării. Era singurul care putea asigura o conducere eficientă, dar nu i s-a acordat încredere. Din mai 1790, el a avut legături strânse cu cei de la curte, care i-au achitat datoriile și i-au plătit o pensie, iar el îl sfătuia pe rege prin corespondență și îl apăra la Adunare. Mirabeau a murit în aprilie 1791, iar moderații câștigau influență în Adunare. Se temeau că noile cluburi vor duce la apariția unei mișcări muncitorești organizate. Voiau să pună capăt revoluției, fiind necesar un compromis cu regele, însă erau acuzați de trădare. Ludovic al XVI-lea a fugit însă la Montmédy, în Lorena, la granița cu Luxemburg, punându-se sub protecția comandantului militar din regiune, unde putea să negocieze de pe poziții de forță cu Adunarea Constituantă părțile neagreate din Constituție. Se spera că o acțiune militară nu va fi necesară, însă regele era conștient că fuga sa putea provoca un război civil. Ludovic a părăsit cu familia sa Parisul, la 20 iunie 1791, iar când a ajuns la Varennes, la 48 de km, fiind recunoscut, a fost oprit. A fost adus înapoi la Paris, în timp ce fratele său mai mic, contele de Provence, a fugit cu soția lui la 20 iunie, ajungând cu bine la Bruxelles.
Regele și-a pierdut popularitatea, iar numele de străzi și firme cu însemne regale au dispărut din tot orașul. Fuga sa i-a convins pe mulți susținători că nu mai pot să-i acorde încredere și deja se vorbea despre instaurarea unei republici, deși se temeau de izbucnirea unui război civil în Franța și la războaie cu alți regi europeni. La 16 iulie, Adunarea a votat pentru suspendarea regelui, până când Constituția va fi finisată. Acesta avea să fie repus în drepturi numai dacă va jura că o va respecta.
Radicalii erau consternați că regele nu a fost detronat sau trimis în judecată, iar furia acestora s-a îndreptat împotriva Adunării, susținând că nu mai reprezintă poporul. Cordelierii (poreclă a călugărilor franciscani) i-au convins pe iacobini să li se alăture în susținerea unei petiții pentru detronarea regelui, scindând Clubul iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui au părăsit clubul. Robespierre a rămas să-i prezideze pe radicalii rămași. 72 dintre cluburile iacobinilor s-au dizolvat și cele mai multe s-au întrunit în lunile următoare. Disidenții parizieni au format clubul feuillantii (nume familiar al unui grup politic numit Prietenii Constituției -Amis de la Constitution), care domina Adunarea. La 14 iulie 1790, 50.000 de oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un câmp uriaș, unde s-a celebrat Sărbătoarea Federației și căderea Bastiliei. Au semnat o petiție republicană pe altarul patriei, fiind o demonstrație politică a celor mai sărace straturi ale populației Parisului. Comuna, presată de Adunare, a declarat legea marțială și l-au trimis pe La Fayette cu Garda Națională pe Champ de Mars, unde garda a tras în mulțimea neînarmată, 50 de oameni fiind uciși in urma izbucnirii violentelor.
Legea marțială a rămas în vigoare timp de o lună, fiind arestați lideri populari, iar unii ca Hébert, Marat și Danton au fugit ori s-au ascuns. Moderații au învins și au restabilit mișcarea populară, fiind gata să negocieze cu regele. Feuillanti erau și ei implicați în stabilirea unui acord cu regele, deși nu-i mai acordau încredere și și-au pierdut sprijinul popular. Controlau în acel moment Parisul și Adunarea, dar victoria lor pe termen lung depindea de cooperarea cu Ludovic.
Adunarea Constituantă a elaborat o Constituție pentru a înlocui monarhia absolută cu una limitată, iar puterea reală urma să fie transferată unei adunări alese prin vot. O parte din Constituție s-a stabilit în 1789 în privința atribuțiilor limitate ale regelui, dreptul de veto suspensiv nefiind votat definitiv decât în septembrie 1791. Regele putea să vorbească cu miniștrii care nu erau membri ai Adunării și cu comandanții militari. Dreptul său de veto suspensiv nu a putut fi aplicat datorită chestiunilor financiare sau constituționale, el depinzând de Adunare pentru politica externă, având nevoie de asentimentul ei pentru a declara război. Regele, a cărui funcție era ereditară, era subordonat Adunării, pentru a vota legi pe care regele trebuia să le respecte, iar în septembrie, a fost silit să accepte Constituția. Maria Antoaneta nu a acceptat-o.
După acceptarea constituției, Adunarea Constituantă a fost dizolvată. Pentru a-i împiedica pe opozanți să domine următoarea Adunare, Robespierre a propus o ordonanță de auto-recuzare, fiind votată, conform căreia nici un membru al Adunării Constituante nu va mai putea face parte din viitoarea Adunare legislativă.
Au votat mai puțin de un sfert din cetățenii activi, alegând o Adunare în întregime burgheză, fiind câțiva nobili, dintre care mulți s-au retras pe domeniilor lor. Numai 23 de clerici au fost aleși și nu existau țărani sau meșteșugari și erau puțini oameni de afaceri. La început, 264 de deputați și erau membri ai Clubului Feuillantilor, care considerau revoluția ca fiind încheiată,136 de deputați și erau membri ai Clubului Iacobinilor. 350 de deputați nu aparțineau niciunei tabere.
Pe deputați îi îngrijorau clericii care au refuzat să depună jurământul civic și emigranții, ai căror număr a crescut. Toți episcopii Vechiului Regim și multe dintre familiile de la curte și parlamentare au emigrat. Ofițerii au dezertat în masă din armată. La începutul anului 1791, 1.200 de ofițeri nobili s-au alăturat emigranților. În septembrie 1791, au emigrat 6.000 de ofițeri. Adunarea a votat în noiembrie două legi, una declarându-i suspecți pe toți preoții care nu au depus jurământul, iar cealaltă susținea că toți emigranții care nu se întorc până în ianuarie 1792 își vor pierde proprietățile și vor fi considerați trădători. Când regele și-a folosit dreptul de veto împotriva acestor legi, părea că subminează revoluția.
În aprilie 1792, a izbucnit războiul cu Austria.
Inițial, marile puteri nu erau interesate să intervină, mai ales împăratul Leopold al II-lea de Habsburg care aproba reformele liberale și nu dorea întoarcerea absolutismului în Franța, fiind mulțumit de prăbușirea și slăbirea Franței ca potențial rival.
Rusia, Austria și Prusia erau preocupate, primele două fiind în război cu Imperiul Otoman. Leopold a abandonat lupta pentru a se concentra asupra posesiunilor austriece din Țările de Jos unde s-a desfășurat o revoltă pe care a înăbușit-o în iarna 1790 și și-a îndreptat atenția spre Polonia din care Rusia și Prusia voiau să obțină teritorii.
După fuga la Varenne, austriecii au început să-l sprijine pe Ludovic. În august 1791 au semnat împreună cu Prusia Declarația de la Pillnitz, fiind gata să-l readucă pe rege pe poziție. Părea că o intervenție austriacă era improbabilă după ce Leopold a salutat constituția.
Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei, Leopold, în septembrie să-l avertizeze că armata a distrus tot, cerând ca Franța să fie învinsă într-un război cu Austria. Regele a fost de acord. Însă deputații au auzit zvonurile cum că un comitet austriac era prezidat de regină și că erau trimiși agenți secreți la Koblenz și Viena pentru a izbucni contrarevoluția.
Comandanții militari, ca La Fayette și Dumouriez, voiau războiul. La Fayette, primul comandant al Gărzii Naționale, l-a adus pe rege de la Versailles la Paris. Era dezamăgit că revoluția nu a adus stabilitate politică și dorea ca autoritatea regelui să fie consolidată. A cooperat și cu brissotini care doreau război, aceștia fiind un grup de deputați și numiți după numele liderului lor, Jacques Brissot. S-au unit cu câțiva deputați și din Gironde, departament din sud-vestul Franței, fiind cunoscuți sub numele de girondini. Brissot era susținătorul unei republici și după fuga de la Varenne, dorea abolirea monarhie și judecarea regelui, înțelegând că acesta nu a acceptat constituția și că se uneltea împotriva revoluției. Erau 130 de girondini în Adunare, astfel, pentru a obține majoritate, aveau nevoie de sprijinul lui La Fayette și al adepților săi. Brissot a obținut majoritatea exploatându-le speranțele și temerile printr-o campanie în favoarea războiului.
Anglia nu se putea amesteca, Rusia era ocupată cu Polonia, iar Prusia ar lupta pentru Franța. Un război cu Austria ar spori durabilitatea noului regim.
Exceptând câțiva politicieni, printre care Robespierre, majoritatea deputaților au fost cuceriți de argumente. Robespierre s-a împotrivit la Clubul Iacobinilor, considerând că cei care se opun fățiș revoluției sunt discreditați pentru a constitui un pericol, adevărata amenințare venind din partea militarilor ca La Fayette. Războiul ar fi numai un mijloc de înlăturare a Constituției și ultima fază de nimicire a libertății. Robespierre a rămas izolat și nepopular, iar relațiile sale cu Brissot s-au înrăutățit.
Girondinii au insistat în favoarea războiului. La 7 februarie 1792, Prusia și Austria s-au aliat, crezând că îi pot intimida pe francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite în 1789 doar cu o mică armată, iar Austria ocupase Belgia în mai puțin de două săptămâni, ambele considerând Franța slabită.
Amenințările austriecilor și atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte l-au silit pe rege să demită miniștrii feuillanti în martie 1792 și să numeasca un guvern radical, inclusiv cativa ministri girondini. Adunarea, guvernul și noul ministru de externe, Dumouriez, doreau războiul. Dar la 1 martie, Leopold a murit și a fost înlocuit de Francisc al II-lea. Austria a decis izbucnirea războiului când au apărut zvonuri că Maria Antoaneta va fi judecată.
În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării pe 20 aprilie 1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de externe Dumouriez. Dumouriez a organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos, unde a considerat că populația locală va dori prăbușirea imperiului austriac. Cu toate acestea, o mare parte a armatei revoluționare era dezorganizată, și forțele recrutate erau insuficiente pentru invazie. După declarația de război, soldații francezi au dezertat în masă și, într-un singur caz, și-au asasinat propriul general, Dillon. În timp ce guvernul revoluționar a recrutat de urgență trupe noi și a reorganizat armata sa, o mare parte a armatei prusiene, sub conducerea lui Carol Wilhelm Ferdinand, s-a reunit la Koblenz lângă Rin. În iulie, invazia a început, armata lui Braunschweig cucerind ușor cetățile din Longwy și Verdun. Apoi, ducele, a dat o proclamație numită Manifestul lui Brunschweig, scrisă de vărul regelui Franței, Louis Joseph de Bourbon, liderul unui corp de emigranți în cadrul armatei aliate, care declara intenția aliaților de a reda regelui toată puterea și de a trata orice persoana sau oraș care li se va opune ca pe un rebel și să fie condamnați la moarte de legea marțială. Proclamația, cu toate acestea, a avut ca urmare întărirea deciziei armatei revoluționare și a guvernului de a li se opune, cu orice preț. Pe 10 august, o mulțime de oameni a atacat Palatul Tuileries, unde locuiau Louis și familia sa.
Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceștia au fost învinși de Dumouriez și Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s-a întrecut pe sine însăși. Deși lupta a fost una bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai mult, prusienii, văzând că încleștarea devine mai lungă și mai costisitoare decât au prevăzut, au decis că riscul de mărire a cheltuielilor și de a se declanșa o luptă continuă era mult prea mare, și au decis să se retragă din Franța pentru a-și proteja armata. A doua zi, monarhia a fost abolită, și a fost declarată Prima Republică.
În același timp, francezii au izbutit și pe alte fronturi, ocupând regiunea Savoia și Nisa în Italia, iar Generalul Custine a invadat Germania, ocupând mai multe orașe pe cursul Rinului, ajungând chiar până la Frankfurt. Dumouriez a atacat Belgia încă o dată, câștigând în fața austriecilor la Jemappes pe 9 noiembrie, și ocupând întreaga țară la începutul iernii.
Armata franceză era deplorabilă: mulți ofițeri emigraseră, voluntarii nu erau instruiți și echipați pentru lupta. Înaintarea franceză în Țările de Jos a fost oprită la 29 aprilie. Trupele s-au retras panicate spre Lille, unde și-au ucis comandantul. Unități întregi au dezertat, iar la sfârșitul lunii mai, toți cei trei comandanți cereau încheierea războiului. Armatele aliate au invadat Franța. Maria Antoaneta a trimis austriecilor detalii ale planurilor militare franceze.
Guvernul se înfrunta cu opoziția preoților refractari și a contrarevoluționarilor. Girondinii au acționat împotriva trădătorilor în urma solicitărilor populare. La 27 mai, Adunarea a votat legea de deportare a preoților refractari, iar o altă lege trimiterea la vatră a Gărzii regale și o a treia revedea constituirea unei tabere a 20.000 de soldați ai gărzilor naționale din provincii (federați). Erau meniți să apere Parisul de invazia străină și guvernul de o lovitură de stat din partea generalilor. Ludovic a refuzat aprobarea acestor legi, iar Roland, ministrul girondin a protestat. Ludovic l-a demis cu alți miniștri girondini la 13 iunie. Dumouriez a demisionat, iar la 19 iunie, Ludovic și-a folosit dreptul de veto împotriva legilor în privința preoților refractari și taberei gărzilor provinciale. La 18 iunie a fost citită scrisoare lui La Fayette în Adunare, în care scria că îi acuză pe iacobini că au instaurat un stat în stat și cerea Adunării să pună capăt domniei cluburilor. Șefii ai celor 48 de secțiuni au reacționat organizând o demonstrație armată la 20 iunie, ai căror lideri proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii i-au respins. 8.000 de demonstranți, membri ai Gărzii naționale, au năvălit la Tuileries. Regele nu și-a retras vetoul și nici nu i-a rechemat pe miniștri girondini. Adunarea a luat măsuri pentru a fi recunoscută importanța crescânda a sanculoților. La 11 iulie, a declarat stare de urgență, emițând decretul „La patrie en danger”, care chema toți francezii la luptă. Tensiunea din Paris a fost agravată de sosirea federaților din provincii și de manifestul lui Braunschweig. Erau revoluționari și republicani militanți spre deosebire de Garda națională pariziană și a cărei ofițeri erau regaliști. Își exprimau patriotismul în Cântecul de război pentru armata Rinului, compus la Strasbourg de Rouget de Lisle, fiind denumita ulterior „La Marseillaise” pentru că a fost cântat de federații din Marsilia în marșul lor spre capitală.
La 1 august, manifestul lui Braunschweig a fost publicat la Paris în care amenința că toți membrii Gărzii Naționale care vor fi prinși luptând vor fi pedepsiți ca rebeli și amenințau Parisul cu invazia. Francezii s-au înfuriat și mulți dintre cei care au sprijinit monarhia s-au întors împotriva ei. Radicalii și federații erau pregătiți pentru o nouă insurecție, iar girondinii l-au avertizat pe rege de răscoală, propunându-i să-i recheme pe miniștrii demiși. Ludovic a refuzat.
Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul central al federaților, la 29 iulie, într-un discurs la Clubul Iacobinilor, și-a anunțat propunerile, renunțând la sprijinul acordat anterior constituției din 1791 și reclamând răsturnarea monarhiei. Dorea o Convenție națională, aleasă prin sufragiu, care să înlocuiască Adunarea Legislativa, o epurare a conducerii departamentale, ce includea mulți regaliști. În urma susținerii petițiilor federaților, cluburilor și provincialilor, la 3 august, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativă și a cerut în numele a 47 din 48 de secțiuni abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat să-l detroneze pe rege și a respins moțiunea de judecare a lui La Fayette. I-a convins că insurecția era necesară.
În noaptea de 9 august, sanculoții au preluat Primăria (Hôtel de Ville) și au înlăturat fosta municipalitate și au instaurat Comuna revoluționară, condusă de Hébert. Mii de membri ai Gărzii Naționale, fiind deschisă și cetățenilor pasivi, 2.000 de federați, conduși de cei din Marsilia, au mărșăluit spre Tuileries. Palatul era apărat de 3.000 de soldați, dintre care 2.000 aparțineau Gărzii Naționale, ceilalți fiind mercenari elvețieni.
Regele a cerut adăpost Adunării, pentru a-și proteja familia. Garda națională care apăra palatul s-a alăturat insurgenților și au început să tragă. Marsiliezii au replicat cu mitralii. Regele a ordonat gărzilor elvețiene să înceteze focul. Dar 600 de elvețieni au fost uciși, iar dintre insurgenți, 90 de federați și 300 de parizieni au fost uciși sau răniți.
Insurgenții au năvălit în Adunare și au obligat-o să recunoască noua Comună revoluționară care a ordonat atacul asupra palatului. Deputații au trebuit să-l predea pe rege Comunei, care l-a închis în Temple. Au fost siliți să accepte alegerea unei Convenții Naționale prin sufragiu masculin care să elaboreze o nouă constituție democratică. Comuna stăpânea în acel moment Parisul, chiar dacă restul Franței recunoștea numai autoritatea Adunării.
Monarhiștii constituționali au început să se ascundă, iar girondinii au rămas stăpâni, beneficiari ai unei revoluții pe care au încercat să o evite. Cei 300 de deputați și rămași în Adunare au numit noi miniștrii, inclusiv pe cei demiși anterior, fiind numit printre ei și Danton ca ministrul justiției, după ce s-a remarcat în Clubul cordelierilor și în secțiunile pariziene. S-au votat măsuri radicale, printre care și deportarea preoților refractari. Adunarea a decretat că obligațiile feudale răscumpărabile erau desființate fără despăgubiri, dacă seniorul nu poseda titlul de proprietate. Regimul feudal s-a încheiat. Adunarea a dispus ca proprietățile emigranților să fie vândute în loturi mici, iar regele a fost suspendat. Convenția s-a întrunit la 20 septembrie 1792. Pe 21 septembrie, monarhia a fost abolită.
Teroarea a început cu atacul de la Palatul Tuileries din 10 august 1792, care a provocat Masacrele din Septembrie și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy, invazia aliaților fiind respinsă. În timpul mișcărilor din 31 mai-2 iunie 1793, au fost arestați deputații girondini. Regimul terorii s-a încheiat cu execuția lui Robespierre și a susținătorilor lui în iulie 1794. A început a doua Teroare când armatele franceze sufereau înfrângeri și Franța era din nou amenințată cu invazia și s-a sfârșit cu victoria de la Fleurus, din iunie 1794 ce a asigurat frontierele Franței.
În august-septembrie 1792 s-au desfășurat alegerile pentru Convenție, rezultatele fiind însă denaturate de teama și intimidare. La Paris, simpatizanții monarhiști și-au pierdut dreptul de vot. Toți cei 24 de membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători ai Comunei. Inițial erau 200 de girondini și 100 de iacobini în Convenție. Majoritatea nu aparțineau nici unei tabere și pentru că ocupau parterul din mijlocul sălii în care lucra Adunarea, au primit denumirea „mlaștina” sau „câmpia”.
Până la 2 iunie 1792 s-a desfășurat lupta dintre girondini și iacobini. Iacobinii erau cunoscuți ca montagnarzi sau munteni, pentru că ocupau locurile de sus ale Adunării, la stânga președintelui. Girondinii erau membri ai Clubului iacobinilor. Ambele grupuri erau alcătuite din burghezi și erau de acord în majoritatea chestiunilor politice, crezând în revoluție și republică, detestând privilegiile, fiind anticlericali și în favoarea unei economii liberale, dorind o Franța mai luminată și mai umană. Însă se priveau reciproc cu suspiciune. Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor și erau sprijiniți de provincie. Opoziția girondinilor față de mișcările de la 10 august i-au făcut să piardă sprijinul militanților parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe poziții în provincii decât girondinii, dispunând de sprijinul solid al cluburilor și secțiilor pariziene, apărând ca principalii campioni ai Parisului.
Girondinii sprijineau liberalismul, dreptul provinciilor de a se guverna singure, fără intervenția Parisului. Însă ambele grupuri înțelegeau că pentru câștigarea războiului era necesar sprijinul populației. Girondinii credeau că Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii credeau că girondinii ar face compromisuri cu conservatorii și regaliștii pentru a rămâne la putere, fiind acuzați de contrarevoluție. Nici una nu avea majoritate în Adunare, fiecare având nevoie de sprijinul „câmpiei”. Inițial, i-au sprijinit pe girondini, de unde proveneau mulți miniștri.
În august, armata franceză se afla într-o situație deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la austrieci pe 17 august. Prusacii au traversat frontiera franceză și au cucerit Longway, iar Verdun era pe cale să se predea. Comuna i-a chemat pe toți patrioții la arme, mii de voluntari oferindu-se să apere capitala. Însă odată plecați, a apărut îngrijorarea în privința închisorilor supraaglomerate de preoți și nobili. Marat, ce influența Comuna, a cerut să fie uciși toți cei erau suspecți contrarevoluționari. La 2 septembrie, a început masacrul prizonierilor timp de cinci zile. 1.100-1.400 dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși.
La 20 septembrie, la Valmy, armata franceză din 52.000 de soldați a învins armata de 34.000 de prusaci. Braunschweig s-a retras spre frontieră și armata franceză a reluat ofensiva, ocupând într-o lună malul stâng al Rinului. În noiembrie, Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la Jenmapes și a ocupat Belgia, iar în sud, Nisa și Savoia au fost cucerite, în care s-a instalat o administrație revoluționară. Cum armatele trebuiau să fie întreținute, pământurile bisericii și ale celor considerați inamici al noului regim au fost confiscate, fiind desființate dijmele și obligațiile feudale.
Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat. Girondinii doreau să evite procesul și propuneau organizarea unui referendum pentru a decide soarta acestuia. Regele a fost găsit vinovat și condamnat la moarte, iar aceștia au cerut amânarea execuției. Marat a propus ca decizia să fie luată prin apel nominal prin care fiecare deputat să-și anunțe public decizia. Dintr-o adunare de 721 de deputați, nici unul nu a votat pentru nevinovăția regelui de frică că ar putea fi considerați trădători. 693 au votat pentru vinovăția acestuia, 23 s-au obținut, 361 dintre cei care au votat pentru vinovăție au votat pentru pedeapsa cu moartea, 319 pentru pedeapsa cu închisoarea. Convenția a votat împotriva unei amânări a execuției cu 387 de voturi la 334. Regele era privit ca o amenințare la adresa republicii.
Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul, Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu curaj soarta. Montagnarzii au câștigat în Convenție un ascendent pe care rar după aceea l-au pierdut.
Convenția a votat un decret prin care Franța își pretindea frontierele naturale ale Rinului, Alpilor și Pirineilor, decretând și asistența și fraternitate tuturor popoarelor care vor să-și câștige libertatea. Marile puteri s-au alarmat la anexările teritoriale și extinderea Franței. În februarie, Convenția a declarat război Angliei și Olandei, în martie, a declarat război Spaniei. Dumouriez a fost înfrânt de austrieci la Neerwinden. A decis să se îndrepte spre Paris pentru a dizolva Convenția și să reinstaureze Constituția din 1791 și monarhia. Fiindcă armata a refuzat, el a dezertat la austrieci alături de ducele de Chartres, viitorul rege Ludovic Filip. Franța a pierdut Belgia și malul stâng al Rinului.
Guvernul a ordonat înrolarea a 30.000 de soldați în februarie. S-a produs o mare răscoală în patru departamente de la sud de Loara sau Vendée. Țăranii plăteau acolo impozite funciare mai mari și nu agreau guvernul revoluționar, iar impunerea constituției civile a clerului și vânzarea pământurilor bisericești au fost privite ca măsuri nepopulare. Țăranii îi priveau pe nobili ca adevărați conducători, mulți fiind monarhiști. Autoritățile locale, preoții constituționali și membrii Gărzii Naționale au fost uciși. În mai, guvernul a retras de pe front 30.000 de soldați pentru a reprima răscoala.
Dar pentru a acoperi cheltuielile războiului, au fost tipărite mai multe asignate care au scăzut la jumătate față de valoarea nominala, ducând la creșterea prețurilor, ceea ce a dus la răscoale extinse. Pentru a obține sprijinul populației, trebuiau satisfăcute cererile acestora. Montagnarzii s-au apropiat de sanculoți și de „câmpia”, împărtășind ura girondinilor față de Robespierre și Marat, deși îi considerau vinovați de înfrângerile din război datorită legăturii cu Dumouriez, de răscoala din Vendée și de criza economică. Câmpia s-a alăturat montagnarzilor. Barre, liderul Câmpiei, a declarat Convenției că trebuie să recunoască trei lucruri: că în caz de urgenta, nici un guvern nu putea conduce prin metode obișnuite, burghezia nu trebuia să se izoleze de popor și că trebuia să păstreze controlul asupra alianței.
Măsurile au fost votate pe 10 martie-20 mai 1793, având trei obiective: supravegherea și sancționarea suspecților, conferirea eficienței guvernului și satisfacerea cererilor sanculoților. La 10 martie, la Paris a fost înființat Tribunal revoluționar care să-i judece pe suspecții contrarevoluționari și pentru a preveni noi masacre. Dar Tribunalul avea să fie instrumentul terorii.
Generalii au fost trimiși în provincii, având puteri nelimitate asupra administrațiilor departamentale și asupra armatei, iar deputații Convenției trebuiau să le supravegheze comportamentul. După răscoala de la Vandeea, au fost înființate comitetes de surveillance în toate comunele și secțiunile din orașele mari pentru a-i ține sub observație pe străini și pe cei suspecți de trădare. Decretul execuției sumare prevedea judecarea și executarea rebelilor înarmați în 24 de ore de la prinderea lor, procesele desfășurându-se fără jurați și fără recurs. Au fost votate legi draconice împotriva emigranților, proprietățile fiind confiscate, iar cei care se întorceau în Franța erau executați.
La 6 aprilie a fost înființat Comitetul Salvării Publice, care dirija și accelera activitățile miniștrilor, preluându-le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Convenției. Danton, susținut de câmpie, dorea un comitet fără extremiști. Dintre cei nouă membri aleși în aprilie, șapte erau din Câmpie, inclusiv Barere, doi montagnarzi, dintre care unul era Danton. Nu era nici un girondin. Danton și Robespierre au discutat despre cum să obțină sprijinul poporului pentru republică. La 4 mai a fost fixat prețul maximal pentru cereale, la care girondinii s-au opus, iar celor bogați a fost impus un împrumut obligatoriu.
Danton și montagnarzii au cerut girondinilor să nu-i mai atace pe sanculoți. La 26 martie, Robespierre a trecut de partea sanculoților, chemând poporul la răscoală împotriva deputaților girondini corupți pe 31 mai. Iacobinii au fost înfrânți la Lyon. La 2 iunie, 80.000 de membri ai Gărzii Naționale au înconjurat Convenția și și-au îndreptat tunurile spre ea, cerând expulzarea girondinilor din Adunare și fixarea unui preț maximal la toate produsele de baza. Pentru a evita un masacru, Convenția a fost nevoita să consimtă arestarea a 29 de deputați și a doi miniștri girondini.
După 2 iunie, mulți deputați și-au pierdut încrederea în montagnarzi. La formarea noului comitet al salvării publice, în iulie-septembrie 1793, toți cei 12 membri erau montagnarzi sau deputați ai câmpiei, toți aparținând clasei de mijloc, cu excepția nobilului Herault de Sechelles. Nu exista președinte și toți răspundeau împreuna pentru acțiunile Comitetului, care avea să devina primul guvern puternic. Barere era purtătorul de cuvânt al comitetului în Convenție, Carnot se ocupa de organizarea armatei. Din comitet făceau parte și doi membri ai Clubului Cordelierilor: Collot d'Herbois și Billaud-Varenne. Aliații lui Robespierre erau Couthon, paralizat și ținut într-un scaun cu rotile, Saint-Just, susținătorul de frunte a Terorii. Toți au fost realeși periodic în perioada septembrie 1793-iulie 1794. Herault s-a retras în decembrie 1793.
Maximilien Robespierre a intrat în comitet pe 27 iulie, având rol în menținerea legăturii dintre iacobinii burghezi și sanculoți. Nu era privit cu ochi buni și nu se bucura de mult sprijin în Convenție. I se spunea „Incoruptibilul” sau „fanatic al moralei”. Susținea că toți cei care nu puneau virtutea mai presus de orice, trebuiau sacrificați. Era un politician abil, acționând cu prudență, așteptând momentul potrivit și dând dovada de fler. S-a pronunțat împotriva manifestațiilor republicane, s-a implicat în insurecțiile din 10 august 1792-iunie 1793. Susținea că pentru a învinge, trebuia să obțină sprijinul poporului. S-a opus împărțirii cetățenilor și legilor care-i lipseau de drepturi civile pe negrii din colonii și dezaproba bogăția excesivă. Nu credea în distribuirea proprietății în mod egal, dar considera că datoria statului era asigurarea supraviețuirii tuturor membrilor săi prin oferirea unor mijloace de munca. Dar era o figura distantă, care trăia confortabil și nu participase niciodată la demonstrații.
A izbucnit revolta federalistă, multe departamente fiind nemulțumite de influenta Parisului și a Comunei asupra Convenției. S-au desfășurat mișcări anti iacobine la Bordeaux, Lyon și Marsilia. 60 de departamente au protestat împotriva expulzării girondinilor. Montagnarzii au considerat că aceste revolte federale erau menite să distrugă unitatea republicii. La Toulon, revolta a escaladat, aprovizionarea cu hrana fiind întreruptă, iar autoritățile orașului chiar au negociat cu englezii pentru proclamarea monarhiei. Trupele britanice au sosit în oraș la 28 august. Marsilia, Lyon și Toulon au dezavuat Convenția, urmate de alte orașe mici din valea Ronului și din Provența. Însă orașele n-au putut strânge forțe considerabile, iar cooperarea între centrele revoltei era slabă.
Guvernul a putut ataca fiecare zonă rebelă. Austriecii au intrat în Franța, spaniolii au invadat Roussillon în sud, aliații având 160.000 de soldați la granița Țărilor de Jos cu Franța, unde li s-a opus armata franceză inferioară numeric. Aliații nu și-au putut coordona planurile, iar lipsa de unitate a aliaților a salvat Franța după ce Pitt i-a ordonat ducelui de York să atace Dunkerque ca bază navală, acesta îndreptându-se spre est, armata aliaților fiind divizată.
Prusia și Austria se războiau pentru Polonia. Austria și-a îndreptat atenția spre părțile habsburgice din Țările de Jos, pe care voia să o cedeze în schimbul Bavariei. Prusia se temea de o consolidare a puterii austriece.
Sanculoții (în franceză sans-culottes) detestau aristocrația și erau devotați egalității, folosind apelativul de „cetățene” „tu”. Purtau bonete roșii pentru a aminti de eliberarea sclavilor. Oricine era trufaș sau avea o atitudine disprețuitoare era etichetat ca „aristocrat”. Erau anticlericali. Pentru ei suveranitatea poporului nu putea fi delegată unor reprezentanți. Viața politică trebuia să fie publică, iar patriotul nu trebuia să-și ascundă opiniile. Întrunirile Adunării trebuiau să fie deschise accesului public, iar deputații să voteze cu voce tare.
Majoritatea sanculoților erau salariați, dar nu dețineau puterea în cadrul secțiunilor, fiecare secțiune fiind condusă de un număr mic de militanți, membrii înstăriți. Din cei 454 de membri ai comitetelor revoluționare din Paris, 65% erau proprietari de prăvălii, patroni de mici ateliere și meșteșugari independenți, 26% erau rentieri, funcționari publici și membri ai profesiilor liberale, 8% erau muncitori salariați. Își exercitau puterea prin intermediul propriilor instituții, care nu depindeau de administrația centrală. Comuna și secțiunile erau unitățile administrative locale ale Parisului, cu funcționari și comitete alese. Aveau propria poliție, propria armată pentru că controlau Garda Națională. Dominau societățile populare, fiind încurajate de guvern cât timp existau amenințări ale inamicilor interni și externi, pentru că sprijineau efortul de război, supravegheau suspecții și îi ajutau pe reprezentanți să epureze amenințări locale. Sanculoții au sprijinit guvernul în toate direcțiile importante, ura față de aristocrație și decizia de a câștiga războiul.
Sanculoții i-au adus pe iacobini la putere. O nouă Constituție a fost trecută prin Adunare în iunie 1793, precedată de o Declarație a drepturilor. A fost proclamat dreptul la insurecție. Toți bărbații aveau drept de vot, iar alegerile erau directe. Au fost cerute recrutări, levée en masse desfășurându-se în august 1793, sarcina revenind Comitetului Salvării Publice. Prima categorie de recruți erau bărbați necăsătoriți între 18-25 de ani, numărând un milion de oameni, ce trebuiau să fie hrăniți, înarmați și instruiți. Fabricile de stat au fost adaptate să producă arme și muniție, iar materiile prime erau preluate: clopotele bisericilor fiind topite pentru tunuri și odoarele bisericii pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra comerțului exterior și navigației.
Situația economică s-a deteriorat, asignatul fiind sub o treime din valoarea nominală, seceta reducând cu trei sferturi intrările de cereale în Paris. Les enragés - turbații era o grupare ce cerea măsuri pentru combaterea lipsei de alimente, iar purtătorul de cuvânt era Jacques Roux. Oamenii sufereau de foame în mansardele aglomerate. Partizanii săi erau muncitori salariați, lucrători ocazionali, săraci și șomeri. Dorea să determine Convenția să ia măsuri de combatere a foamei și sărăciei. Nu s-a întâmplat nimic și acesta a acuzat-o public. Programul său era Teroarea economică, executarea celor care stocau cereale pentru a ridica prețul și epurarea foștilor nobili din armată. Robespierre îl ura pentru că amenința Comuna și Convenția prin acțiuni directe de stradă și astfel, Roux a fost arestat și a murit în închisoare în februarie 1794.
La 4 septembrie, mulțimea s-a adunat la primăria Parisului să ceară pâine și salarii mari, iar la 5 septembrie s-a îndreptat spre Convenție. S-ar fi putut termina cu o lovitură de stat. Convenția a evitat-o acceptând o serie de măsuri radicale. Secțiunile au impus Convenției să proclame „Teroarea la ordinea zilei”.
S-a autorizat crearea unei armate revoluționare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au fost înființate în provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului și a marilor orașe din provincie cu alimente și să ajute la prinderea dezertorilor, pe cei care stocau hrana și pe preoții refractari, suspecții politici și regaliștii. Armatele trebuiau să mobilizeze resursele națiunii pentru efortul de război, confiscând argintăria și clopotele bisericilor și urmau să instaureze justiția revoluționară în regiunile sudice și vestice.
Erau 6.000 de oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și 30.000 în armatele provinciale. Activitatea armatei se extindea la 25 de departamente, iar principalul obiectiv era să ocupe 2/3 din efective, să asigure aprovizionarea cu alimente a capitalei, prin rechiziționări în zonele producătoare de cereale din nord, să ocupe o treime din oamenii săi, să participe la sălbatica reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.
Comitetul Salvării Naționale nu a agreat armatele revoluționare pentru că erau anarhice și nu se supuneau autorităților și pentru că generau opoziție față de revoluție prin metode brutale.
În iulie Convenția a cedat presiunii populare exercitate de Roux și de sanculoți, votând legea care pedepsea cu moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat să mai transporte cantități mari ca să nu fie acuzați că stochează, astfel criza de alimente s-a agravat. Convenția a acceptat controlul prețurilor, votând pe 29 septembrie Legea maximului general. Noua lege fixa prețul pâinii și pe cele ale altor bunuri și servicii de bază, la o treime peste prețurile în vigoare. Fixarea prețurilor nu avea rost dacă salariile nu erau controlate, pentru că determinau nivelul prețurilor. Salariile au fost fixate la 50% peste nivelul din 1790. Când țăranii au refuzat să vândă cereale la prețul maximal, a fost permisa rechiziționarea ca singura modalitate pentru a hrăni orașele și armata.
Prețul maximal i-a întors pe oameni unii împotriva celorlalți. Țăranii îl urau pentru că prețul maximal era adesea sub costul producției, iar sanculoții aveau nevoie de el pentru a trăi. Când s-au dus la țară cu armata revoluționară să impună prețul maximal, au avut loc ciocniri cu țăranii. Guvernul avea nevoie de cooperarea țăranilor înstăriți care dețineau o mare parte din recoltă, fiind consilieri municipali și perceptori de impozite ce supravegheau rechiziționarea. Prețul maximal trebuia aplicat. Pentru a-i mulțumi, guvernul a revenit asupra prețurilor, majorându-le în februarie 1794. Orașele și armatele au fost hrănite, iar asignatul, care valora 22% din valoarea nominală în august, a crescut la 48% în decembrie 1793.
Teroarea oficială a fost exercitată de comitetele salvării publice și ale siguranței generale, centrat în Paris și ale cărei victime au fost aduse în fața Tribunalului revoluționar.
Mai era Teroare în regiunile revoltelor federale. A treia Teroare era în celelalte zone ale Franței, controlată de comitete de supraveghere, a reprezentanților în misiune și ale armatelor revoluționare.
Comitetele răspundeau de aducerea cazurilor în fața Tribunalului revoluționar din Paris. Până în septembrie 1793, Tribunalul a audiat 260 de cazuri și a pronunțat 66 de condamnări la moarte. Robespierre și montagnarzii considerau că Teroarea trebuia să fie legală și supravegheată de guvern. Au fost intentate procese unor personalități cunoscute, dând curs cererii populației, debarasându-se de oamenii pe care îi considerau dușmani ai republicii. Tribunalul revoluționar a devenit scena unui șir nesfârșit de procese și condamnări la moarte: Maria Antoaneta la 16 octombrie, 31 de deputați și girondini la 31 octombrie, Philippe Egalite la 6 octombrie și doamna Roland pe 9 octombrie.
Achitarea nu era o opțiune.
Revolta federală a fost reprimată în toată țara de către armata regulată, iar în august-decembrie 1793, Marsilia, Lyon și Toulon au fost ocupate, rebelii din Vendée fiind înfrânți. Fiecare țăran întâlnit în zonă a fost împușcat de trupe, gospodăriile și recoltele fiind incendiate. Femeile erau violate și mutilate. Vendée era un deșert depopulat după ce s-a încheiat pacificarea. Mii de oameni care s-au predat și umpleau închisorile și au fost împușcați fără judecată, numai 2.000 în apropiere de Angers. În Vendée 7.000 de oameni au fost condamnați de curțile revoluționare, toți țărani, nici un burghez.
La Nantes, 1.800 de oameni, din care jumătate fiind femei, au fost urcați în șlepuri duse la gurile Loarei și scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost împușcați fără judecată și 282 au fost ghilotinați de comisia revoluționară.
Mulți oameni au fost secerați de tunuri în fața unor gropi săpate dinainte, mulți alții au fost ghilotinați la Lyon.
O jumătate de milion de oameni au fost arestați, circa 10.000 dintre ei murind în închisoare. Administrația locală a fost epurată, moderații fiind înlocuiți cu militanți sanculoți.
Conform studiilor, s-au desfășurat 17.000 de execuții oficiale, 28% fiind țărani din Vendée, 31% muncitori, în Lyon și Marsilia. Numărul total al celor executați fără judecată s-a situat în jur de 50.000.
A urmat apoi un proces de descreștinare, biserici fiind închise, clopotele și argintăria fiind confiscate, fiind distruse cruci și troițe, iar preoții obligați să se căsătorească. Au rămas foarte puțini preoți refractari. Clericii constituționali (în franceză „Jureurs”) au sprijinit răscoala de la Lyon. Deși Convenția nu a agreat catolicismul, mai mult a încuviințat atacul asupra bisericii decât l-a încurajat.
În octombrie a fost introdus un nou calendar revoluționar pentru a-l înlocui pe cel creștin. Noul calendar începea pe 22 septembrie 1792, când a fost proclamată republica. Perioada 22 septembrie 1792-21 septembrie 1793 a devenit anul I. Anul era împărțit în 12 luni de câte 30 de zile, cu cinci zile suplimentare: sans-culottides.
Fiecare lună era împărțită în trei perioade de 10 zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. Un alt decret a dat fiecărei luni un nume, ca demiaire-luna culesului de vie (22 septembrie-21 octombrie), floreal-luna florilor (20 aprilie-19 mai). Duminicile și sărbătorile bisericești erau ignorate. Se estimează că 6.000-20.000 de preoți au fost siliți să renunțe la preoție.
Comuna din Paris a încetat plata salariilor clericilor din mai 1793, iar în noiembrie, toate bisericile din Paris au fost închise. Notre-Dame a devenit Templul Rațiunii. În 1794 multe biserici din țară au fost închise. Joseph Fouché, agent al descreștinării, a scris la intrările cimitirelor inscripții precum „Moartea este un somn veșnic”.
La sfârșitul anului 1793 guvernul părea că a rezolvat problemele ce amenințau existența republicii. Revoltele federaliste au fost reprimate, orașele erau aprovizionate cu alimente și valoarea asignatului creștea. Armata franceză a alungat trupele spaniole din Roussillon și trupele piemonteze din Savoia. Englezii au fost înfrânți la Hondschoote, iar austriecii la Wattignies în octombrie.
Un conflict cu sanculoții era inevitabil, iar în toamna anului 1793, anarhia domnea în departamente pentru că comitetele revoluționare locale, armatele revoluționare și reprezentanții ca Fouché interpretau legea după bunul plac sau o ignorau. Comitetul Siguranței Generale a încredințat administrarea Terorii membrilor comitetelor locale de supraveghere.
Pe 4 decembrie, câmpia și muntele au acceptat o nouă lege. Cele două comitete căpătau puteri executive depline. Comitetul Siguranței Generale răspundea de politie și de siguranța internă, iar Tribunalul revoluționar și comitetele de supraveghere treceau sub controlul său. Comitetul Salvării Publice avea atribuții ample ca supervizarea miniștrilor și generalilor, trebuind să stabilească politica externă, să epureze și să dirijeze administrația locală. Autoritățile din comune și departamente au fost trecute în subordinea unor agenți naționali numiți de guvernul central și răspunzători în fața acestuia. Reprezentanții în misiune, trimiși de Convenție în aprilie, au fost trecute sub autoritatea Comitetului Salvării Publice, toate armatele revoluționare fiind dispersate.
Anarhia a luat sfârșit, iar autoritatea sanculoților a fost redusă. Multe elemente ale Vechiului Regim au reapărut, Robespierre justificând că era necesară o dictatură până când inamicii interni și externi vor fi înfrânți.
Principalul pericol pentru Robespierre provenea din partea lui Hébert și adepților săi. Ziarul sau, La Pere Duchesne, milita pentru violență, fiind popular în rândul sanculoților. Hébert i-a sprijinit pe iacobini împotriva girondinilor și dorea o funcție după lovitura de stat din 2 iunie 1793. Nu a fost numit ministru de interne și s-a întors împotriva iacobinilor. A acuzat Comitetul Salvării Publice de tiranie și a încercat să câștige puterea devenind susținător al nemulțumirii populare. Hébertiștii aveau puțini simpatizanți în Convenție, dar mulți în Clubul Cordelierilor, Comuna, Armata revoluționară pariziană și în societățile populare. Robespierre i-a antipatizat profund pentru că a ocupat un loc de frunte în campania de descreștinare. Îi displăcea extremismul politic și pentru a-i izola pe hébertiști de mase, la 26 februarie 1794 Saint-Just a propus confiscarea proprietăților suspecților ce aveau să le revină săracilor.
În martie, Hébert a declarat la Clubul cordelierilor că era necesară insurecția. Robespierre a decis să-l distrugă. Hébert și 18 adepți ai săi au fost arestați, dar pentru a preveni tulburări stradale guvernul a acționat cu prudență. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hébertiștilor li s-au adus acuzația că sunt agenți străini, care vor instaurarea unei dictaturi militare și pregătind terenul pentru restaurarea monarhiei. Plebea s-a lăsat manipulată, iar hébertiștii au fost ghilotinați la 24 martie.
Comitetul a profitat pentru a-și instaura dictatura, armata revoluționară fiind dezmembrată, clubul cordelierilor fiind închis, iar societățile populare fiind dizolvate, Comuna epurată și împânzită de susținătorii lui Robespierre.
O grupare opusă lui Robespierre s-a închegat în jurul lui Danton care voia să restabilească independența autorităților locale, punând capăt centralizării. Voia să aplaneze disensiunile din cadrul mișcării revoluționare și să oprească Teroarea. Danton s-a îmbogățit considerabil, 400.000 de livre fiind cheltuite cât a fost ministrul justiției. Danton era acuzat de corupție și pentru că ar fi fost cumpărat de puteri străine. Camille Desmoulins, prietenul sau, l-a susținut în tentativa de a pune capăt Terorii. Desmoulins a cerut în ziarul sau, Le Vieux Cordelier, eliberarea a 200.000 de cetățeni suspectați. Comitetul Salvării Publice l-a considerat pe Danton drept o amenințare, având mulți adepți în Convenție și credea că va restaura monarhia. Danton a fost adus în fața Tribunalului revoluționar la 5 aprilie 1794, el, Desmoulins și ceilalți adepți ai săi fiind executați prin ghilotinare. Nevasta lui Desmoulins a încercat să organizeze o demonstrație în sprijinul sau, dar a fost arestată și ghilotinată alături de nevasta lui Hébert.
Se instaurase o atmosfera de ură și suspiciune, în care deputații nu mai aveau curajul să declare nimic împotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, scria în memoriile sale despre cât de monstruoasă era dictatura Terorii.
Guvernul voia să obțină puteri depline în represiune, iar în mai 1794, a desființat toate tribunalele revoluționare din provincie. Toți inamicii republicii erau aduși la Paris și judecați de Tribunalul revoluționar.
După ce a scăpat de tentativele de asasinare, Robespierre și Couthon au conceput proiectul legii din prairial, votata la 10 iunie prin care îi declarau dușmani ai poporului pe cei care încercau să pervertească obiceiurile și să corupă conștiințele. Inculpații nu mai aveau dreptul la apărare asistată. Timp de nouă săptămâni, au fost condamnați la moarte mai mulți oameni decât au fost condamnați anterior proiectului de lege, mulți fiind din clase superioare.
Robespierre credea în Dumnezeu, pe care îl numea Providență, având credință în viața de după moarte, în care doar cei virtuoși vor fi răsplătiți. A urât campania de descreștinare. Voia să-i unească pe toți francezii sub cultul Ființei Supreme. Catolicii au fost suparăți pentru că ignora doctrina catolică și papalitatea. Chiar și anticlericalii au fost împotrivă pentru că credeau că era un pas spre reintroducerea religiei romano-catolice, crezând că Robespierre se autodeclară drept mare preot al noii religii.
Robespierre pierdea sprijinul mișcării populare. Sanculoții au fost dezamăgiți de executarea hébertiștilor, de dizolvarea societăților populare și de sfârșitul democrației directe din secțiuni și de creșterea maximului de prețuri în martie. Inflația a crescut, iar asignatul a scăzut la 36% din valoarea nominală.
La 23 iulie, Comuna, care predomina de adepții lui Robespierre, a decis să aplice maximul asupra salariilor. Salariile au fost scăzute cu până la jumătate și a sporit nemulțumirea în rândul sanculoților, ce erau muncitori salariați.
Populația era scârbită de Marea Teroare. Nu mai era necesară pe plan extern din moment ce Franța preluase ofensiva în primăvara 1794, recucerind Belgia și traversând Rinul, Alpii și Pirineii.
Cele două comitete au început să intre în conflict. În aprilie, Comitetul Salvării Publice și-a înființat propriul său departament de politie, condus de Robespierre, pentru a-i urmări pe funcționarii incorecți. Comitetul Siguranței Generale a fost profund afectat de amestecul atribuțiilor sale privind siguranța internă. Au izbucnit conflicte și în interiorul Comitetului Salvării Publice. Billaud și Collot erau legați de Hébert, s-au simțit amenințați de Robespierre.
Robespierre a dispărut din viată publică mai bine de o lună. Nu mai ținea discurs în Convenție. Era epuizat fizic și emoțional după ce membrii comitetului au muncit ore în sir timp de câteva luni. Când a revenit, se adresă Convenției și nu Comitetului. La 26 iulie, și-a abandonat prudența și a ținut o cuvântare prin care își agresa colegii prin care acuza de existenta unei conspirații în sânul Convenției, cerând pedepsirea trădătorilor. A refuzat să dea nume. Moderații ca Carnot și teroriștii ca Fouché și Colot s-au simțit amenințați și s-au unit pentru a complota împotriva sa.
La 27 iulie-9 thermidor, când Robespierre luă cuvântul, aceștia l-au împiedicat să vorbească. Convenția a votat pentru arestarea sa, a fratelui său, a lui Couthon și Saint Just. Au fost închiși la subordinea Comunei, dar au fost eliberați și s-au întrunit la primărie. Liderii Comunei voiau să organizeze o insurecție în sprijinul lui Robespierre. Au ordonat membrilor Gărzii Naționale din secțiuni să se mobilizeze sub comanda lor. S-a creat o confuzie în seara acelei zile pentru că și Convenția a făcut apel la Garda Națională ca să o sprijine împotriva Comunei. Inițial, secțiunile n-au acționat, numai 16 dintre ele fiind trimise în ajutorul Comunei. Dar includeau și câteva dintre unitățile de artilerie, iar Convenția s-a aflat la discreția comandantului Gărzii Naționale. Robespierre nu a avut curaj și Convenția a fost salvată. Robespierre nu avea încredere într-o răscoală populară nepregătită dinainte și voia să se mențină în cadrul legii. Așteptând, Convenția i-a scos în afara legii pe deputații a căror arestare a fost ordonată anterior și pe liderii Comunei.
Decretul de scoatere în afara legii i-au convins pe mulți să sprijine Convenția. Când au ajuns la primărie, au constatat că Robespierre nu era apărat de nimeni, și că încercă să se sinucidă. Dar soldații l-au oprit, însă accidental, arma s-a descărcat împușcându-l lateral în față, mutilându-l. Robespierre a fost arestat și la 28 iulie, el și alți 21, au fost ghilotinați.
Directoratul se baza pe Constituția Anului III, fiind adoptată printr-un referendum. Parlamentul era bicameral, Puterea executivă era reprezentată de Directorat (cinci directori), având responsabilități extinse. Pe plan local, în fruntea departamentelor au fost numiți comisari ce vor prefigura realizările lui Napoleon-instituția prefectorială.
Anual erau reînnoite o treime din cele două camere și Directorul era schimbat de cele două camere reunite. Constituția Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a separației puterilor în stat. Nu existau însă mecanisme de dizolvare a camerelor sau de demitere a celor cinci directori. Procedurile de elaborare a Constituției durau ani de zile și astfel, se deschideau porțile unei lovituri de stat.
În 1795, chiar înaintea adoptării Constituției, Convenția s-a înfruntat cu două amenințări: cele două insurecții comise la Paris de către iacobini și alte grupări radicale și organizarea unei insurecții regaliste înfrântă. Directoratul s-a confruntat cu Conspirația Egalilor, condusă de Babeuf, un militant politic radical. În 1797, în urma alegerilor parțiale, regaliștii și moderații obțin succese importante. Directoratul a acționat prin invalidarea mandatelor.
În 1798, în urma alegerilor parțiale, iacobinii au câștigat și au constituit un grup parlamentar important. Principalul om politic al Directoratului a fost Paul Barras.
Războiul continuă cu Coaliția a Doua, mai ales cu Austria, fiind conceput un front secundar de diversiune, reprezentat de o campanie în Italia, în fruntea acesteia fiind numit generalul Bonaparte. Acesta duce o campanie strălucită împotriva austriecilor, Italia devenind teatrul principal de operațiuni. Napoleon, după aceste victorii, a impus un armistițiu, acționând independent.
În octombrie 1797 este încheiată pacea de la Campoformio. Austria a cedat Belgia și a recunoscut Lombardia ca Republică Cisalpină.
Pentru a lupta cu Marea Britanie, Bonaparte a conceput un plan de a ataca Egiptul pentru a bloca comerțul Marii Britanii cu India și pentru ca Franța să obțină controlul asupra Mării Mediterane pe care britanicii o controlaseră prin Gibraltar. Armata franceză a debarcat în Egipt, obținând victorii împotriva mamelucilor. Însă în august 1798, amiralul britanic, Horatio Nelson, distruge flota franceză în portul Aboukir. Francezii sunt alungați din Malta, devenind colonie britanică. Este creată a două coaliție, formată din Marea Britanie, Imperiul Otoman și, datorită manevrelor diplomatice ale britanicilor, Pavel I al Rusiei intră în coaliție, alături de Regatul Neapolelui.
Apare fenomenul de „La Grande Nation” – un nou model, sistem politic, social, economic, ce are o extensiune teritorială ce atinge frontiere naturale. Prin aplicarea principiului autodeterminării popoarelor – alipirea Enclavei Avignon, după care urmează pe baza consultării populației locale sau a unor referendumuri (false), anexarea Savoiei și Nisei, și alipirea Genevei de Franța, teritoriul fiind denumit La Grande Nation. În 1798 s-a înființat o a treia coaliție din care făceau parte Marea Britanie, Rusia, Austria și Imperiul Otoman. Planurile orientale ale lui Napoleon eșuează. Între timp, situația internă și externă a Franței s-a agravat, pierzând câteva poziții importante, Italia fiind transformată în republici-surori, conduse de adepți ai iacobinilor. În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini. Napoli și Roma au fost pierdute, iar Papa a fost ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța. Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă erau conduse de minorități, fără sprijinul constant al trupelor franceze. Regaliștii doreau să izbucnească revolte în Franța, însă acestea sunt înfrânte. La un moment dat, regaliștii și iacobinii obțin succese importante, iar Directoratul trebuia să înlăture ambele tabere. În 1799 existau două alternative, Directoratul fiind un regim politic consumat: continuarea regimului politic al anului II, dar condus după Constituția anului I sau un regim militar condus de un general. Din vara anului 1799, o parte din directori, inclusiv Paul Barras, au susținut alternativă militară. Napoleon se întoarce din Egipt și este considerat ca fiind un „salvator” în condițiile dramatice prin care traversa Franța. Existau semne de însănătoșire a economiei franceze. Revoltele regaliste au fost înfrânte, iar propaganda desfășurată de adepții lui Napoleon combină adevăruri cu mistificări, din care rezultă că Napoleon era „Omul Providențial”.
Pe 8-10 noiembrie 1799, Napoleon declanșează lovitura de stat cu ajutorul armatei împotriva celor două camere care se opuneau adoptării unui regim care să-l aibă în frunte, fiind sprijinit de Paul Barras și abatele Sieyès. Rivalii politici au fost marginalizați, ca generalul Jourdan, autorul legii serviciului militar obligatoriu, generalul Moreau-regalist și generalul Bernadotte, ce a fost adoptat de regele Suediei. Se constituie pe ruinele Directoratului un nou regim - Consulatul (condus de trei consuli, în care Napoleon era prim-consul). Atribuțiile sale au fost prevăzute de Constituția Anului VIII adoptată prin referendum la sfârșitul anului 1799, elaborată și de Napoleon. Parlamentul era alcătuit din patru camere. Procesul legislativ era divizat în Consiliul de Stat (50 de membri numiți și direct de primul consul și care elaborau proiecte de legi), Consiliul Legislativ (care adopta și respingea proiecte de legi) și Senatul (care verifică constituționalitatea legilor și modificarea constituției). Consultarea electorală s-a realizat printr-un sistem cenzitar. Cetățenii care se bucurau de mai multe drepturi civice alegeau trei tipuri de liste - la nivel comunal, la departament și la nivel național. Napoleon, prin reformele sale, a pus bazele Franței de astăzi. Statul Francez avea nevoie însă de resurse financiare pentru a duce războaie, Franța rămânând cel mai populat stat după Rusia și cel mai bogat. A fost necesară o reformă fiscală pentru asigurarea colectării impozitelor, fiind lansat cadastrul. Apare figura perceptorului. În 1800 este înființată Banca Franței care va avea monopolul asupra emiterii monedei, francul. Napoleon impune perfecți în fruntea departamentelor, continuând politica de centralizare. Justiția a fost reformată, fiind create tribunale la diverse niveluri, în frunte fiind Tribunalul Suprem care nu era independent, deci separația puterilor în stat nu era respectată.
În 1804 a fost emis Codul Civil bazat pe respectarea libertăților individuale, fiind promovată familia și prin care se stabilea vârstă majoratului la 25 de ani. Este suprimat dreptul la primogenitură, s-au creat Corpul Notarilor și Corpul Avocaților, religia era folosită ca un instrument politic și s-a lansat un program de pacificare în Europa. Având în vedere schisma din interiorul bisericii catolice din Franța și având nevoie de un stat unit, Napoleon a semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Astfel, Papa cerea demisia episcopilor refractari, episcopii constituționali fiind demiși, fiind reintrodusă învestitură canonică. Napoleon a acordat o mare atenție educației, punând accentul pe învățământul universitar care pregătea cadrele imperiale. În 1802 a fost adoptată legea care privea învățământul secundar, iar în 1806 a fost adoptată o lege care punea bazele unei Universități Imperiale, un sistem de conducere a învățământului secundar și universitar prin care statul enunță monopolul educațional. În funcție de regiune, de zonă, între 75 și 80 % dintre comune dispuneau de o școală primară. Statul se interesa de învățământul secundar și de cel superior. Modelul acesta a proliferat în multe alte țări din Europa. Bacalaureatul era un examen a cărui diplomă avea nivel universitar. Multe din reformele lui Napoleon se plasează în perioada 1800-1804, în Perioada Consulară.
În 1802, Senatul a modificat Constituția, impunând Constituția Anului X, consulii devenind demnitari pe viață. De aceea are loc un complot regalist împotriva lui Napoleon, regaliștii fiind nemulțumiți că Napoleon nu a militat pentru readucerea monarhiei, având ca lideri pe Pichergru. Au avut loc interogatorii în care se implicase și ducele d’Enghien, fiul șefului armatei exilaților.
Peste 3,5 milioane de francezi au votat pentru instaurarea imperiului și modificarea constituției.
Astfel, pe 2 decembrie 1804, Napoleon a fost încoronat împărat.
|
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.