author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Petre Ispirescu | Greuceanu | Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu îi mângâie cu nişte vorbe aşa de dulci, încât le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvânt Greuceanu nostru. El îşi puse nădejdea în întâmplarea aceasta şi îşi zise:"îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare". Şi astfel, poftorindu-şi unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească. Înfăţişându-se la împăratul, atâtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atâta meşteşug puse în vorbirea sa, încât şi împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi mai mult, şi că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor. Nu mai putură oamenii de bucurie când auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul până într-atâta, încât l-a făcut să-i ierte. Mulţumiră lui Greuceanu din toată inima şi îi făgăduiră că toată viaţa lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dânsul ca să meargă din izbândă în izbândă, ceea ce şi făcură. | 219 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Această izbândă o luă drept semn bun, şi Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare: – Mărite doamne, să trăieşti întru mulţi ani pe luminatul scaunul acestei împărăţii. Mulţi voinici s-au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele şi luna pe care le-a hrăpit de pe cer, şi ştiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-şi îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tâlhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi încerc şi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv şi mână de ajutor. – Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă din hotărârea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăţia mea; la mine părtinire nu este scris. Văzând statornica hotărâre a împăratului şi dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc: – Fie, mărite împărate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa până nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bună-voia mea. | 220 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Se învoiră, şi peste câteva zile şi plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu faţa curată din această întreprindere. Greuceanu luă cu dânsul şi pe fratele său şi merse, merse, merse cale lungă, depărtată, până ce ajunse la Faurul-pământului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meşter de pe pământ, era şi năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu cu Faurul-pământului şi se sfătuiră. Şi, după ce se odihniră câteva zile şi mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu şi frate-său o luară la drum. Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pământului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţină chipul acesta fără curmare în foc. Iară Greuceanu şi frate-său merseră cale lungă, şi mai lungă, până ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, şi apoi se despărţiră, după ce se îmbrăţişară, şi plânseră ca nişte copii. Mai nainte d-a se despărţi, îşi împărţiră câte o basma şi se înţeleseră zicând:"Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit". | 242 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Mai înfipse şi un cuţit în pământ şi ziseră:"Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi şi va găsi cuţitul ruginit să nu mai aştepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit". Apoi Greuceanu apucă la dreapta şi frate-său la stânga. Fratele Greuceanului, umblând mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărţire şi, găsind cuţitul curat, se puse a-l aştepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele şi luna la locul lor pe cer. Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aşezate unde-şi înţărcase dracul copiii. Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap şi se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învăţase Faurul-pământului. Făcându-se porumbel, Greuceanu zbură şi se puse pe un pom care era tocmai în faţa caselor. Atunci, ieşind fata de zmeu cea mare şi, uitându-se, se întoarse repede şi chemă pe mumă-sa şi pe soră-sa cea mică, ca să vină să vază minunea. Fata cea mică zise: – Măiculiţă şi surioară, pasărea asta gingaşă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. | 202 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Până acuma ne-a fost şi nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-şi facă milă de noi şi d-ai noştri. Pasămite aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrară câteştrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat. Greuceanu numaidecât se dete iarăşi de trei ori peste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde şi acolo se ascunse subt un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise, ştia acum că zmeii se duseseră la vânat în Codru Verde şi aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă. Aşteptând Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea şi, ajungând calul la marginea podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi. Dară zmeul, mâniindu-se, zise: – Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar şi pe acela c-o lovitură îl voi culca la pământ. Greuceanu, auzind, ieşi pe pod şi strigă: – Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm. | 222 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | – Ba în luptă, că e mai dreaptă. Se apropiară unul de altul şi se luară la trântă. Aduse zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până în genunchi. Aduse şi Greuceanu pe zmeu şi-l băgă în pământ până în gât şi-i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leşul zmeului şi al calului sub pod, se puse să se odihnească. Când, în puterea nopţii, veni şi fratele cel mare al zmeului, şi calul lui sări de şaptesprezece paşi înapoi. El zise ca şi frate-său, iară Greuceanu îi răspunse şi lui ca şi celui dintâi. Ieşind de sub pod, se luă la trântă şi cu acest zmeu. Şi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până la brâu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse şi el pe zmeu o dată, mi-l trânti şi-l băgă în pământ până în gât şi-i tăie capul cu paloşul. Aruncându-i şi mortăciunea acestuia şi a calului său sub pod, se puse iarăşi de se odihni. Când despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, de cătrănit ce era, şi când ajunse la capul podului, sări calul lui şaptezeci şi şapte de paşi înapoi. Se necăji zmeul de această întâmplare cât un lucru mare, şi unde răcni: – Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi-e frică de nimenea, doară de Greuceanu de Aur; şi încă şi pe acesta numai să-l iau la ochi cu săgeata şi îl voi culca la pământ. | 244 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Atunci, ieşind şi Greuceanu de sub pod, îi zise: – Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliţi să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm. Sosi zmeul şi se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură şi se rupseră săbiile; în suliţi se loviră ce se loviră şi se rupseră suliţile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pământul; şi strânse zmeul pe Greuceanu o dată, dară acesta, băgând de seamă ce are de gând zmeul, se umflă şi se încordă în vine şi nu păţi nimic, apoi Greuceanu strânse o dată pe zmeu, tocmai când el nu se aştepta, de-i pârâi oasele. Aşa luptă nici că s-a mai văzut. Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe deasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzându-l, zmeul îi zise: – Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise şi Greuceanu: – Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal. | 215 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l îl băgă în pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l aşa. Apoi îi zise: – Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea. Se codea zmeul, îngâna verzi şi uscate, dară Greuceanu îi mai zise: – Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi găsi, şi încă şi capul reteza-ţi-l-voi. Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă dacă îi va spune, zise: – În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptă. Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine. Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi, ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare. Oamenii, când văzură iarăşi soarele şi luna pe cer, se veseliră şi lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie lui Greuceanu de a izbândit împotriva împieliţaţilor vrăjmaşi ai omenirii. | 227 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Iară el, mulţumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi. Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrăţişară şi, cumpărând doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul. În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puţin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle şi caii, iară până una, alta să culeagă şi câteva pere, spre a-şi mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el. Atunci trase paloşul şi lovi părul la rădăcină. Când, ce să vezi d-ta? unde începu a curge nişte sânge şi venin scârbos şi un glas se auzi din pom, zicând: – Mă mâncaşi friptă, Greucene, precum ai mâncat şi pre bărbatul meu. Şi nimic nu mai rămase din acel păr, decât praf şi cenuşe; iară frate-său încremeni de mirare, neştiind ce sunt toate acestea. După ce plecară şi merseră ce merseră, deteră peste o grădină foarte frumoasă cu flori şi cu fluturei şi cu apă limpede şi rece. | 206 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Fratele Greuceanului zise: – Să ne oprim aici niţel, ca să ne mai odihnim căişorii. Iar noi să bem niţică apă rece şi să culegem flori. – Aşa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mâini omeneşti şi dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu. Apoi, trăgând paloşul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă şi o culcă la pământ; după aceea împunse şi în fundul fântânei şi a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sânge mohorât, ca şi din tulpina florii, şi umplu văzduhul de un miros greţos. Praf şi ţărână rămase şi din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină şi izvor ca să învenineze pe Greuceanu şi să-l omoare. Şi scăpând şi d-această pacoste, încălecară şi plecară la drum, repede ca vântul; când ce să vezi d-ta? Unde se luase după dânşii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer şi cu alta în pământ ca să înghiţă pe Greuceanu şi mai multe nu; şi avea de ce să fie cătrănită şi amărâtă: că nu mai avea nici soţ, nici fete, nici gineri. Greuceanu simţind că s-a luat după dânşii zmeoaica cea bătrână, zise frăţină-său: – Ia te uită, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi. | 218 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | – Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vârtej. Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul şi lin ca gândul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcând un vânt cailor, ajunseră la Faurul-pământului. Aci, cum descălecară, se închise în făurişte. Pe urma lor iaca şi zmeoaica. De-i ajungea, îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămânea din ei. Acum însă n-avea ce le mai face. O întoarse însă la şiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în părete ca măcar să-l vază în faţă. Greuceanu se prefăcu că se înduplecă şi făcu o gaură în părete. Dară Faurul-pământului se aţinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul-pământului îi băgă în gură chipul de fier roşu ca focul şi i-l vârî pe gât. Ea, înghiorţ! înghiţi şi pe loc şi crăpă. Nu trecu mult şi stârvul zmeoaicei se prefăcu într-un munte de fier şi astfel scăpară şi de dânsa. Faurul-pământului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbândă. | 216 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui Greuceanu o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă. Luându-şi ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun şi porni la Roşu-împărat ca să-şi primească răsplata. Merse, merse, până ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbânda săvârşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintând el alene, răsturnat în căruţă, trecu pre lângă un diavol şchiop carele ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt şi-l aruncă departe în urmă. Apoi tot el zise Greuceanului: – Măi, vericule, ţi-ai pierdut cuiul, du-te de ţi-l caută. Greuceanu sărind din căruţă, îşi uită acolo paloşul, din greşeală. Iară când el îşi căuta cuiul, diavolul îi fură paloşul, apoi, aşezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap şi se schimbă într-o stană de piatră. | 226 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înţepeni bine, se urcă în căruţă, şi pe ici ţi-e drumul! Nu băgă însă de seamă că paloşul îi lipseşte. Ascultaţi acum şi vă minunaţi, boieri d-voastră, de păţania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai împăratului Roşu se fagăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă şi rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliţatul ştia că Greuceanu, fără paloş, era şi el om ca toţi oamenii. Puterea lui în paloş era; fără paloş era necunoscut. Îi fură paloşul şi-l dete becisnicului de sfetnic. Acesta se înfăţişă la împăratul şi îi ceru fata, zicând că el este cel cu izbânda cea mare. Împăratul îl crezu, văzându-i şi paloşul, şi începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele şi luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curând. Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul şi zise că acela este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare. Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind să se facă mai curând nunta, cu gând că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n-are ce-i mai face, lucru fiind sfârşit. | 234 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, şi mai tărăgăi lucrurile. Nu trecu mult şi iată că soseşte şi Greuceanu şi, înfăţişându-se la împăratul, acesta nu ştia între care să aleagă. Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-şi putea da seamă de cum paloşul lui Greuceanu se află în mâna sfetnicului. Atunci băgă de seamă şi Greuceanu că-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră decât după ce-şi găsise cuiul de la osie şi se întorcea la căruţă cu dânsul. Pricepu el că nu e lucru curat. – Împărate prealuminate, zise el, toată lumea ştie că eşti om drept. Te rog să-mi faci şi mie dreptate. Mult ai aşteptat, mai aşteaptă, rogu-te încă puţin şi vei vedea cu ochii adevărului. Priimi împăratul a mai aştepta până ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăşi în căruţa lui cu cai cu tot de fier şi într-un suflet merse, până ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la căruţă. – Fiinţă netrebnică şi păgubitoare omenirii, zise el, dă-mi paloşul ce mi-ai furat, căci de unde nu, praful nu se alege de tine. | 202 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Piatra nici că se clinti din loc măcar. Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu buzdugan cu totul şi cu totul de oţel, şi unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pământul. De câte ori da, de atâtea ori cădea câte o zburătură din piatră. Şi lovi ce lovi până ce îi sfărâmă vârful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura şi a cere iertăciune. Iară buzduganul, de ce da, d-aia îşi înteţea loviturile, şi dete, şi dete, pănă o făcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese, şi-şi găsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana. Îl luă şi, fără nici o clipă de odihnă, veni şi se înfăţişă iarăşi la împăratul. – Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic neruşinat care a voit să te amăgească, spre a ne înţelege la cuvinte. Împăratul îl chemă. Acesta, dacă veni şi văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu să tremure şi-şi ceru iertăciune, spunând cum căzuse în mâinile lui paloşul lui Greuceanu. După rugăciunea lui Greuceanu, dobândi iertare şi de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăţia lui. | 208 |
Petre Ispirescu | Greuceanu | Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se făcu o nuntă d-alea împărăteştile, şi se încinse nişte veselii care ţinură trei săptămâni… Şi eu încălecai p-o şea, şi vă povestii d-voastră aşa. | 34 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | A fost odată un împărat şi o împărăteasă. În căsătoria lor ei au trăit ca fraţii, şi numai o fată au fost făcut. Ca şi mumă-sa, această fată, din naştere, era cu o stea în frunte. Murind împărăteasa, a lăsat cu sufletul la ceasul morţii ei şi cu jurământ ca împăratul, soţul ei, să nu văduvească, ci să ia de soţie pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Împăratul o iubea, nevoie mare. Şi nici în ruptul capului nu voia să se însoare de a doua oară. Un an întreg, întreguleţ o plânse după înmormântarea ei. Poveşti de Petre Ispirescu - Găinăreasa Sfatul împărăţiei, ştiind hotărârea împărătesei, lăsată cu grai de moarte, se tot ţinea de câra împăratului ca să se însoare, şi mai multe nu. El se tot împotrivea cu fel de fel de cuvinte. Dacă văzu şi văzu că scăpare nu este, se lăsă şi el după sfatul mai-marilor împărăţiei. Dete condurul răposatei împărătese şi doi trimişi ai Sfatului împărătesc răzbătu ţări şi cetăţi, căutând la cine s-ar potrivi condurul. Nu trecu mult şi se întoarseră precum se duseră, fără nici o ispravă. Pasămite, condurul nu se potrivi la nici o fată de împărat, la nici o cucoană, la nici o jupâneasă, la nici o ţărancă, ba chiar la nici o roabă. | 216 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Împăratul nu mai putea de bucurie de această întâmplare. Condurul sta d-a pururea pe masă în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. Într-una din zile când împăratul ţinea sfat cu boierii cei mari pentru trebile împărăţiei, iacă şi fie-sa că vine şi se juca şi se zbenguia p-acolo prin cămară. Trecând şi pe lângă masă şi văzând condurul, îl ia şi îl încalţă; când, ce să vedeţi d-voastră, cinstiţi boieri, parcă fusese d-acolo. Începu a alerga iară după jucării, ca un copil ce era. Ea luase condurul fără să ştie al cui este şi pentru ce stă pe masă. Când văzură boierii una ca aceasta, rămaseră înmărmuriţi de uimire. Ce să facă ei? Hotărârea împărătesei era lămurită. Să nu văduvească împăratul după pristăvirea ei, ci să ia pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Să lase pe împăratul să văduvească pentru că nu s-a potrivit condurul la nici o muiere, călca jurământul împărătesei de la ceasul morţii sale; să silească pe împăratul să ia de soţie pe fie-sa, se temea de Dumnezeu. Ce să facă dar? După multe chibzuiri, Sfatul împărăţiei găsi cu cale că împăratul n-ar păcătui de ar lua de soţie pe fie-sa, fiindcă aşa lăsase cu sufletul împărăteasa şi pentru că Dumnezeu chiar orânduise aşa, deoarece la nimeni de pe lume nu se potrivise condurul răposatei. | 224 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Numaidecât mai-marii ţării ziseră fetei să se gătească de nuntă. Acum altă nevoie. Nici fata nu voia să ia pe tată-său de soţ. Ea zise: – Unde aţi mai auzit, boieri dumneavoastră, batjocură ca aceasta, să ia tatăl de soţie pe fie-sa. – Nu te supăra, domniţă, şi nu fii aşa ţanţoşă. Are să curgă multă apă pe gârlă până s-ajungi a cunoaşte tainele împărăţiei ca noi. Şi apoi, răposata maica împărăţiei tale, cea atât de vestită în lume de cuminte, a lăsat cu sufletul ca împăratul, tatăl tău, să nu văduvească, ci să se însoare cu aceea la care se va potrivi pe picior condurul ei. – Căutaţi, mai zise fata, şi găsiţi pe vreuna la care să se potrivească condurul mamei pe piciorul ei. – Am răzbătut, răspunseră boierii, împărăţii şi cetăţi, târguri şi cătune, am încercat şi la bun şi la rău, la tinere şi la bătrâne, la femei de neam şi la de cele proaste, până şi la roabe, şi la nimeni nu s-a potrivit. Dumnezeu ne-a arătat pe aceea pe care împăratul nostru trebuie să o ia de soţie. Văzând fata că n-are încotro, ceru timp de trei zile în care să se gândească şi apoi să-şi dea răspunsul. | 204 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Şi trecând în cămara ei, se puse pe un plâns, de să te ferească Dumnezeu; vărsa nişte lacrămi cât pumnul şi suspina de să-i spargă pieptul. Plânse ce plânse, dară văzu că de la plâns nu câştigă nimic. Se duse deci la dădaca-sa, îi spuse cele întâmplate şi îi ceru sfat. Dădaca, după ce se gândi şi se răzgândi, îi zise să ceară a i se face trei rânduri de haine: unul de aur, altul de mărgăritar şi al treilea de diamante, şi să spuie că după aceea se va găti. Cererea ei se îndeplini tocmai pe tocmai. În vremea aceasta, dădaca îi pregăti toate cele trebuincioase spre fugă. Când îi aduse hainele, îi mai zise o dată să se gătească de nuntă. Fata răspunse că este gata. Boierii rămaseră mulţumiţi, auzind răspunsul fetei; ei crezură că în cele din urmă ea a cunoscut că trebuie să se supuie Sfatului împărăţiei. Seara, îi aduse şi dădaca cele spre fugă. Îşi băgă hainele cele frumoase ce le căpătase în desagi, se îmbrăcă cu o piele de măgar pe care i-o adusese dădaca şi fugi. Ascultaţi, boieri, cuvântul din poveste; Căci d-aci nainte mai frumos îmi este. Fugind fata împăratului de la curtea tătâne-său, apucă pe căi dosnice, pe cărări neumblate de picior de om. | 213 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Ea se feri ca să nu o vază nimeni, şi fugi şi fugi, până ce ieşi din împărăţia tatălui său. Trecând hotarul, îi mai veni niţică inimă. Unde până aci umbla cu moartea în sân, acum se mai linişti olecuţă. Merse ce merse, şi ajungând la curtea împăratului locului aceluia, se puse la poartă cu chip umilit şi smerit. Iară dacă ieşi bucătăreasa şi o văzu, i se făcu milă de dânsa şi înduplecându-se de rugăciunile ei, o primi înăuntru. Spuse şi împărătesei că o fată sărmană şi nenorocită a năzuit la curtea împărătească şi o rugă ca să o primească să fie găinăreasa curţii. Împărăteasa se înduioşi când auzi că o sirimană nevoiaşă cere adăpost de la dânsa şi porunci ca să o puie îngrijitoare de găini; dară ea, bucătăreasa, să răspundă de dânsa. Fiind sub ascultarea bucătăresei, fata de împărat se silea în toate chipurile să-i fie pe plac. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoată ea un cuvinţel de pâră sau de zâzanie? Unde să calce ea cuvântul bucătăresei şi să se amestece în certurile şi becisniciile celorlalţi? Ferit-a Dumnezeu! Ea îngrijăa de păsările din curtea împărătească, ca de ale dânsei; după ce deschidea coteţele, şi le da de mâncare, apoi le cuibărea, punea cloştile şi vedea de pui, mai cu milă decât cloştile. | 223 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Mâncarea şi apa, mai cu seamă, nu le lipsea niciodată. Iară dacă isprăvea treaba cu găinile, venea pe lângă bucătăreasă şi-i da şi ei ajutor. Toţi slujbaşii curţii o luau în nume de bine, văzându-i vrednicia, şi toţi aveau milă de ea. Se dusese vestea până la împărăteasa de hărnicia, de bărbăţia şi de curăţenia de inimă a găinăresei. Împărăteasa ceru să i se înfăţişeze ca să o vază şi dânsa. Smerenia, nevinovăţia şi sfiala ce băgă de seamă împărăteasa la găinăreasă îi plăcu. Ea porunci bucătăresei să o ia mai de aproape, spre a nu cădea în gurile bârfitorilor. Nu trecu mult şi împăratul cu împărăteasa şi cu fiul lor fură poftiţi la nuntă la un alt împărat. Ei se duseră. În ziua aceea se ceru şi găinăreasa de la bucătăreasă cu rugăciune ca să o lase să se ducă şi ea prin cetate, să se mai răsufle puţintel. Bucătăreasa îi dete voie. Găinăreasa se îmbrăcă cu hainele de aur şi zicând:"Lumină înainte, întuneric înapoi, nimeni să nu mă vază ce voi face", se duse ca vântul şi, ajungând la nuntă, se prinse în horă tocmai lângă fiul împăratului. Acesta cum o văzu, îi căzu tronc! la inimă. Se îndrăgosti după dânsa, vai de lume! | 206 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | El o întrebă a cui fată este, şi de unde. Ea îi spuse alte gogleze. Iară el tot vorbind cu dânsa, îi luă un inel şi nu mai voi să i-l dea. Când fu înde seară, ea, cu grijă, iară zise vorbele ce zisese la venire, şi pieri ca o nălucă din mijlocul horei. Bucătăreasa o certă că prea zăbovise. Ea îşi ceru iertare şi se făgădui că altă dat nu va mai face aşa. Fiul împăratului nu mai putea de inimă rea, că-i scăpase aşa bucăţică bună. După niţel timp, acest împărat fu iarăşi poftit la o nuntă de împărat. Fiul împăratului se duse şi el cu tată-său şi cu mumă-sa. Găinăreasa se ceru şi ea de la bucătăreasă. Şi căpătând voie se duse, ca şi întâi, îmbrăcându-se în hainele cu mărgăritare. Se prinse în horă, iarăşi lângă fiul împăratului. Până seara nu jucă cu altul, decât numai şi numai cu dânsul. Când dete în amurg, ca şi de la rând, ea pieri. Să se prăpădească fiul împăratului de părere de rău că o pierduse. Nu-l mai încăpea locul. O căuta prin toate părţile, dară ia-o de unde nu e! Se întoarse dară cu inima zdrobită. Un fel de lâncezeală îl cuprinse. | 203 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Găinăreasa, îndată ce se întoarse acasă, iute, iute, se îmbrăcă iarăşi cu pielea de măgar, şi căuta de găini cu voie bună şi tot cântând. Mai trecu ce mai trecu, şi iarăşi fu chemat împăratul la o nuntă a altui împărat. El se duse iarăşi cu fiul său. Se ceru şi găinăreasa în ziua aceea. Dară bucătăreasa nu mai voia să-i dea drumul. Abia, abia, după multe rugăciuni, şi cu făgăduinţa de a nu se mai cere niciodată, se înduplecă bucătăreasa a-i da voie. Se îmbrăcă deci în hainele sale cele cu diamante, şi zicând vorbele cele ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse şi se prinse în horă iarăşi lângă fiul împăratului. Acesta, cum o văzu, îi veni inima la loc, fiindcă fata cam întârziase. Fiul împăratului juca ce juca, şi tot se uita la dânsa, parcă o tot pierdea din ochi. Şi în adevăr avea şi ce vedea. Aşa de bine îi şedea gătită, de părea că este o zână. Sclipea diamantele de pe dânsa de luau ochii celor ce se uitau la dânsa. Fiul împăratului era mândru nevoie mare! fiindcă zâna numai cu dânsul jucă cât ţinu hora. Şi unde se rotea pe lângă dânsa şi se îngâmfa ca un curcan. | 207 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Iară când fu a da înde seară, găinăreasa pieri iarăşi ca o nălucă. Când văzu fiul împăratului că zâna lipseşte, atâta îi fu. Căzu la grea boală. Pasămite prinsese lipici. Se aduseră toţi vracii, toate babele şi toţi cititorii de stele; rămaseră însă ruşinaţi, căci n-avură ce-i face. Atunci fiul împăratului spuse mă-sii că până n-or găsi pe fata la care se va potrivi inelul ce-i dete el, nu se va face bine. Mumă-sa rugă pe împăratul să asculte rugăciunea fiului lor. Iară împăratul porunci să umble nişte boieri din casă în casă să încerce inelul, şi la ce fată ori muiere se va potrivi, să o aducă cu cinste la curtea împărătească. Umblară boierii şi răzbătură toate colţuleţele, şi ca să se potrivească inelul la cineva, ba. Se întoarseră deci cum s-au fost dus. Să se dea fiul împăratului de ceasul morţii, de ciudă, când auzi una ca aceasta! În cele mai de pe urmă porunci să se cerceteze şi prin curtea împărătească. Chemă de faţă pe toate muierile, slujnicile şi roabele. Toate se grăbiră a veni. Încercă inelul şi la nici una nu se potrivi. Pasămite pe găinăreasa o uitaseră toţi cu totul. Bucătăreasa îşi aduse aminte şi spuse împărătesei de dânsa. | 204 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | – Să vie şi ea, să vie şi ea, răspunse împărăteasa. O aduseră cu nepusă în masă, căci ei nu-i prea era voia să se dea la iveală îmbrăcată în pielea de măgar. Dară cine o ascultă! Cum o văzură slugile, se umflară de râs. Ea, cu capul plecat şi plină de ruşine de batjocura tuturor slujitorilor, veni şi cu sfială se apropie. Cum îi puse inelul, parcă fu de acolo; şi de unde să nu fie aşa! Cum auzi fiul împăratului că s-a potrivit inelul, odată răsări ca din somn. Porunci de o aduse în faţa împăratului. Acestuia nu prea îi venea a crede că fiu-său să fi căzut la boală pentru o aşa netrebnică, şi cât p-aci era să-i oropsească. Fiul împăratului şi mumă-sa căzură cu rugăciune la găinăreasa ca să se facă cum era la nuntă. După mai multe tăgăduiri, se înduplecă şi, ducându-se în cocioaba ei, se îmbrăcă şi apoi veni sus, îmbrăcată şi frumoasă ca o zână. Împăratul bleojdi ochii la dânsa şi rămase mult timp uimit de frumuseţea ei. Văzu şi el acum că bună bucăţică îşi alesese fiul lui. Atunci împăratul îşi scoase stema din cap şi o puse în capul fiului său; tot aşa făcu şi împărăteasa, puind stema sa în capul găinăresei. | 211 |
Petre Ispirescu | Găinăreasa | Fiul împăratului o dată sări din pat. Pare că nu mai fusese bolnav de când lumea. Atunci găinăreasa, după stăruinţa tuturor, îşi spuse toată istoria. Nunta se hotărî şi împăratul, tatăl găinăresei, fu şi el poftit. Acesta când văzu pe fie-sa la cununie, rămase ca trăsnit de Dumnezeu. El o credea pierită, socotind că-şi făcuse seamă singură. Apoi se veseliră veselie împărătească, şi trăiră cât trăieşte lumea, bucurându-se în pace de toate fericirile pământeşti. | 74 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezând la fereastră, vede o babă bătrână, care venea cu tivga să ia apă de la fântână. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncând-o către fântână, nemereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simţise de unde venise piatra îşi aruncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcând haz; atunci baba zise: Poveşti de Petre Ispirescu - Cele trei rodii aurite – Până nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă. Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gândi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinţa în el de a le vedea şi de a le avea; deci se duse la tată-său şi-i zise: – Tată, să-mi faci trei rânduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare. Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar. Dacă văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă. | 201 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi dacă nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă. Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Când, o mătuşă sihastră, cum îl văzu, îi şi zise: – Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încămite om cu picioare? – Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla? – Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit până acum de aşa minune, dară poate soru-mea să ştie, care şade puţin mai departe de aici; de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dânsa. N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, până ce dete de o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrână, şi mai scofălcită, care şi ea îi zise: – Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde unde nu vine nici pasări cu aripioare? | 217 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | – Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii aurite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află? La auzirea acestor vorbe, bătrâna începu să plângă, apoi îi răspunse: – Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, şi care, tot umblând după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; dacă aş fi ştiut atunci, dragul mamii, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul. Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum să facă să le ia, iară bătrâna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte, şi dacă va izbuti, l-a jurat pe tinereţele lui ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care s-a prăpădit fiul său. După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pentru sfaturile cele bune ce a primit de la dânsa, şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, când, după o călătorie încă d-o săptămână şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pământ. Îndată ce ajunse la dânsul îi zise: – Bună ziua, frate, şi trecu înainte. | 210 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Iar balaurul îi răspunse: – Noroc bun, frate. Ajunse apoi la o fântână, mucegăită şi plină de nămol: el se apucă îndată de curăţi şi primeni apa din fântână şi-şi căută de drum până dete de nişte porţi încuiate, pline de praf şi de păianjeni; curăţi acei păianjeni, scutură praful, dete poarta de perete şi trecu înainte. În drumul său întâlni o brutăreasă care ştergea un cuptor cu ţâţele sale; cum o văzu, îi dete bună ziua, şi tăindu-şi o bucată din haina sa, îi zise: – Ţine asta, leiculiţă, de şterge cuptorul. Iară ea, luând-o, îi mulţumi. La spatele cuptorului, fiul împăratului văzu o grădină ca un rai, în care se rătăci câtva timp. În cele de pe urmă văzu cele trei rodii cum atârna de o cracă în pom; îşi făcu curaj, scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau atârnate, şi o tuli d-a fuga înapoi. N-apucă să facă zece paşi şi toată grădina începu să ţipe şi să cheme în ajutor pe brutăreasă, porţile, fântâna şi pe balaur. – Ba aia-i vorbă, răspunse brutăreasa, că de când sunt urgisită a sta aci, nu s-a îndurat nimeni să vie a mă scuti de arsătura de toate zilele. – Că alt gând n-am, răspunseră porţile, că de când suntem făcute, n-a venit nimeni să ne mai scuture, să ne deschiză, de înţelenisem aşa. | 225 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | – Ba să ne iertaţi, zice fântâna, că de când sunt făcută, mână de om n-a venit să-mi cureţe apele, încât ajunsesem a mă împuţi. – Ba că chiar, răspunse şi balaurul, că de când sunt osândit a sta cu gura căscată şi cu ochii sticliţi la stele, nimeni nu mi-a dat măcar o bună ziua, şi să-mi zică frate. Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi, şi ne vom căuta de treabă. Fiul împăratului, care făcuse întocmai cum îl învăţase bătrâna, se întoarse pe la dânsa şi după ce-i mulţumi şi-i dete şi ei câte ceva, plecă să se întoarcă la împărăţia tatălui său. Pe drum, ce-i veni lui, văzând că nu mai poate răbda, scoase cuţitaşul şi tăie una din rodii, ca să guste şi să se încredinţeze de bunătatea lor. Când, ce să vezi? Deodată iese din rodie o fată, ca o zână de frumoasă, şi îndată începu a striga cu glas mângâios: – Apă, apă, că mor. Întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu şi muri; p-aci era să cază şi el, dară se ţinu. Tot mergând el, nu putu să ţie până să nu guste dintr-o rodie şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi dintr-însa o fată ca o zână, şi moare ca şi cea dintâi, fiindcă n-avu apă să-i dea. | 233 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Mâhnit de ciudata întâmplare, mergea către împărăţia tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dânsa ca la un cireş copt; şi merse până ajunse la o câmpie frumoasă pe unde începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gândul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase ce muriseră; şi tot gândindu-se se aprinse în el dorinţa de a gusta din rodia pe care o mai avea, încât nemaiputându-se ţine, o târî să o taie şi pe aceasta, dară temându-se să nu i se întâmple ca şi cu celelalte, căută o fântână, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care îi mai rămăsese, când ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele de frumoasă, şi cu părul de aur. – Apă! apă! strigă ea. Şi el îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă. Fiul împăratului îi da târcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei. Apoi o luă de mână şi îi zise: – Soţie să-mi fii şi ea primi. | 202 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de subţirică de parcă era trasă prin inel. El o povăţui să se urce în pomul de lângă fântână, şi îi zise să-l aştepte acolo până se va întoarce de la tatăl său cu cară împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe. Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitându-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupând-o d-a fuga, să te păzeşti, pârleo, că îi sfârâia călcâiele de iute ce se ducea. Nu trecu mult de când se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă din fântână, dar când văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi, spărgând ulciorul, se întoarse fuga la mumă-sa: – Nu mă mai duc la apă, zise ea, o frumuseţe ca a mea nu aduce apă. | 203 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | – Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise măsa, arătându-i coceanul măturei. Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întâi, fără ispravă şi tot cu astfel de vorbe. Mă-sa înţelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-l ţie în păr, şi o învăţă ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva p-acolo, şi o trimise iară. Ţiganca, cum ajunse la fântână, cătă în sus şi văzu de unde venea în fântână acel chip îngeresc. – Suie-mă şi pe mine acolo, rogu-te, zise ţiganca, uitându-se galeş către zâna frumuseţilor. Iară fata cu părul de aur zise copaciului de se lăsă, luă pe ţigancă ca să-i ţie de urât, şi copaciul se ridică la loc. Stând ele la vorbă, ţiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca de voieşte să doarmă niţel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap. Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala ţigancei, şi, când era să o fure somnul, ţiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo până colo, pân crăcile pomului. | 209 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Atunci ţiganca zise: – Ah! fată de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scăpat, eu socoteam că dormi, dară, fie, tu n-o să-mi scapi, îţi viu eu ţie de hac. Nu trecu multe zile şi iaca şi fiul de împărat cu oaste şi călăreţi şi cu cară împărăteşti veni ca s-o ridice; iară ţiganca, cum îl văzu, îi zise: – Da bine, împărate m-ai lăsat să te aştept atâta, încât soarele mi-a ars feţişoara şi vântul mi-a bătut perişorul. Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială şi nu-i venea să crează că ea este zâna pe care o lăsase el acolo. Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, şi deci se înduplecă şi o luă. Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfârşit, dacă nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, şi nu ştia cum să facă să nu crează tată-său că spunsese minciuni. Când ajunse la curtea împărătească, le ieşi împăratul înainte, şi rămase înmărmurit când văzu în loc de zâna frumuseţelor, cu faţa ca soarele şi cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldărei. Şi măcar că fiul său îl încredinţa că soarele îi arsese feţişoara şi vântul îi bătuse perişorul, împăratului tot nu-i venea să crează. | 215 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Însă n-avu ce face; de bine, de rău îi puse într-o parte a palatului şi tot amâna cununiile. D-a doua zi chiar, în grădina împărătească, în toate dimineţile, venea o păsărică şi cânta cu dor de-ţi rupea inima; apoi striga cât îi lua gura: – Grădinar! Doarme împăratul? – Doarme, îi răspundea grădinarul. – Să doarmă somn dulce şi mai dulce, de pe căpătâi să s-aridice, adăoga păsărica. Dară cioroaica de împărăteasă doarme? – Doarme, îi răspundea. – Să doarmă somnul de urgie, de acum până-n vecie. Şi pe care pom se punea de cânta, pe loc se şi usca. Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cânta. Împăratul se luă de gânduri. Mai toţi pomii din grădină se uscară în câteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să pună pe fiecare crăculiţă câte un laţ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi, în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în laţ. Împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o ţinea pe fereastra lui. Ţiganca, cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. | 212 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Se făcu bolnavă, mitui pe toţi vracii cari spuseră împăratului că până nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mănânce din ea, nu se va însănătoşi. Plin de scârbă împăratul nu se putea învoi la asta, dară, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemângâiat şi din ce în ce ura mai mult pe ţigancă. Luară, deci, pasărea şi o tăiaseră, o fierseră şi o duse împărătesei; iară ea, după ce se prefăcu că se însănătoşeşte, începu a se găti de cununie. Din sângele păsărelei crescu la fereastra împăratului un brad înalt şi frumos, şi era o minune cum de într-o noapte crescuse aşa de mare şi falnic. Împăratul chemă pre grădinar şi-i porunci să aibă cea mai marei îngrijire de acel pom. Iară ţiganca, cum auzi, n-avu odihnă şi-i puse gând rău. Pricepuse, drăcoaica, că încă nu scăpase cu totul şi cu totul de primejdie. Se făcu iară bolnavă, mitui iară pe vraci, cari spuseră împăratului că până nu va tăia bradul să-l fiarbă şi cu apa aceea să-i facă baie, nu va trece împărătesei. Împăratul se supără până la suflet, văzând că logodnica fiului său e piază rea, fiindcă de când a venit ea, n-a avut parte de nici un lucru ce i-a fost lui drag. | 213 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Lăsă să taie şi bradul ca să nu mai aibă nici un cuvânt a-l mai supăra cineva cu ceva, şi se hotărî ca de aci înainte să nu mai facă pe voia nimănui, dacă ar mai da peste ceva care să-i placă. Pe când tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrână cerşetoare se opri şi ea să privească lângă cealaltă lume, şi când vru să plece, luă cu dânsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei. A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară când se întoarse acasă, rămase încremenită văzând coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti. Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine. Câteva zile urmă tot astfel; în sfârşit hotărî să pândească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rânduiala lor pân colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse şi, uitându-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şi cu părul de aur. | 230 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | – Cine eşti, mamă, zise ea, de îmi faci astfel de bine? – O fată fără trişte, zise ea; dacă mă primeşti să şez la d-ta, mult bine ţi-oi face şi eu dumitale. Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mândrea, că aşa fată nici în casa împăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică. Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea, dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din târg pânză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără. Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dânsele la împăratul, şi când va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genunchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său. Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava. Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului şi-i zise: – Pentru că o să te faci împărăteasă, trebuie să te deprinzi a şi judeca pe femei, când judecătorii nu se domiresc la câte un lucru. | 221 |
Petre Ispirescu | Cele trei rodii aurite | Astăzi ni s-a arătat cu plângere o femeie, care zise că, având un cocoş de soi, cu mare cheltuială a alergat prin ţări de a cumpărat şi o găină, aşijderea de soi; că vecina ei nu s-a mulţumit că i-a omorât găina, dară i-a furat şi cocoşul şi l-a dat la o găină d-ale ei, şi aşa cere dreptate. Ce zici despre aceasta? – Zic, răspunse bahniţa, după ce se gândi puţin, că femeia care a omorât găina şi a furat cocoşul, cu moarte să se omoare, şi cocoşul să se întoarcă stăpânului împreună cu găina osânditei şi cu ouăle ce va fi făcut. – Bine ai judecat, răspunse împăratul. Eu sunt femeia cu cocoşul, şi tu eşti care l-ai furat; găteşte-te la osânda care tu însuţi ai găsit-o cu cale. Ţiganca începu a plânge, a se ruga, a se jeli, dară toate fură degeaba. O dete pe mâna ostaşilor care fără milă îi răsplătiră nelegiuirea ce făcuse. După aceasta se duseră cu toţii la casa babei, şi fiul de împărat cu tată-său înainte ridicară pe fată cu toată cinstea; şi după ce o aduse la palat, îndată îi şi cununară, şi mare veselie fu în toată împărăţia trei zile d-a rândul, pentru că s-a găsit vie şi nevătămată fata cu părul de aur, după care atâta a umblat fiul de împărat, şi toţi cu totul oropsea pe ţigancă când s-a auzit istoria nelegiuirilor sale. | 235 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lângă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atât de drag îi era florile acestui împărat, încât însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijăa de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lângă dânsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Când, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată: apoi spre seară dă în pârguială. Îi zâmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci. Poveşti de Petre Ispirescu - Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite şi să-şi împace nesaţiul ce avea de a se uita la dânsele. Dară rămase ca ieşit din minţi, când, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăieri. | 218 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta până a doua zi. în ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci ca paznici să se uite să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana aia! Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creştea şi seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pârga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă până într-atâta încât p-aci p-aci era să se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ. Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gândul căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pândi şi ei. Mare fu bucuria împăratului când auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mâna pe hoţ. | 214 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pândi în ziua dintâi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pândari din naintea lui. A doua zi pândi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. Ei spuseră că până la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apucă şi cad într-un somn adânc, şi nu mai ştiu nimic. Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfârşi de spus fraţii cei mai mari ce li se întâmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pândească şi el. Cât de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor râse când îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pândă. Cum veni seara, îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în grădină, îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încât când i-ar veni somn şi ar moţăi, să cază jos şi să se deştepte. | 226 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Aşa făcu, şi după ce căzu de vro două ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebântuit de piroteală. Când, colea despre ziuă, când somnul e mai dulce, auzi un fâlfâit ca de un stol de paseri că se apropie. Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Când trase cu a treia, fâlfâitul se auzi din nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie să fi zburat. Se apropiă de mărul de aur şi văzu că hoţul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dară tot mai rămăsese. Stând el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Când, ce să vezi d-ta? două pene cu totul şi cu totul de aur. Cum se făcu de ziuă, culese câteva mere, le puse pe o tipsie de aur, şi cu penele la căciulă se duse de le înfăţişă tatălui său. Împăratul, văzând merele, mai-mai era să-şi iasă din minţi, de bucurie; dară îşi ţinu firea. | 201 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său cel mic a izbutit să aducă mere şi să se afle că hoţul este o pasăre. Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vază merele cele atât de mult dorite. Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsă numai pe aceea, ci stărui până ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară când fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciulă şi le dete împărătesei muma lui, ca să le poarte ea până s-o întoarce el. Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atârnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stângă şi, cu arcul într-o mână şi cu alta de gâtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, până ce ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucată bună, ajunse la o pădure deasă şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergând ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. | 223 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Îndată se şi gătiră de apărare. Când fură aproape de lup de o bătaie de săgeată puse Făt-Frumos arcul la ochi. Văzând lupul una ca aceasta, strigă: – Stăi, Făt-Frumos, nu mă săgeta, că mult bine ţi-oi prinde vreodată. Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebându-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întâmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ. Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el când venea a fura merele, aduna pasările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se află la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toată megieşia se vaietă de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arătă drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi, dându-i un merişor frumos la vedere, îi mai zise: – Ţine, Făt-Frumos, acest merişor. Când vei avea trebuinţă de mine vreodată, să te uiţi la el, să gândeşti la mine şi eu îndată voi fi acolo. Făt-Frumos priimi merişorul şi-l băgă în sân, apoi, luându-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătând desişurile pădurei, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre. | 219 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Cercetă prin cetate şi se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa. Aceasta îi fu de ajuns a şti. Dete câteva târcoale curţii împărăteşti şi luă aminte la toate amănunturile ce încongiura curtea. Cum se făcu seară, veni cu credinciosul său şi se pitulă la un colţ, aşteptând acolo până se liniştiră toţi cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dânsul; d-aci pe coama zidului, şi sări în grădină. Când puse mâna pe colivie, o dată ţipă pasărea şi, cât ai zice mei, se văzu înconjurat de o mulţime de paseri, cari mai mici, cari mai mari, ţipând pre limba lor. Şi atâta larmă făcură, încât se deşteptară toţi slujitorii împărăteşti. Şi viind în grădină, găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mână şi pasările dându-se la el să-l sfâşie, iară el apărându-se. Puseră slujitorii mâna pe el şi-l duseră la împăratul, carele şi dânsul se sculase să vază ce se întâmplase. Cum îl văzu împăratul, îl şi cunoscu; apoi prinse a-i zice: – Îmi pare rău, Făt-Frumos, de această întâmplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugăciuni, să-mi ceri pasărea, poate m-aş fi înduplecat ca să ţi-o dau de bunăvoia mea; dară acum, prins cu mâna în sac, cum se zice, după datinele noastre cu moarte trebuie să mori. | 223 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Şi numele îţi va rămânea pângărit cu ponosul de tâlhar. – Această pasăre, luminate împărate, răspunse Făt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tătâne-meu în grădina sa, şi de aceea am venit să pui mâna pe hoţ. – Poate să fie adevărat ceea ce spui tu, Făt-Frumos, dară la noi, împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujbă însemnată făcută împărăţiei noastre te poate scăpa şi de ponos şi de moarte. – Spune ce slujbă să-ţi fac, şi mă voi încumete. – De vei izbuti să-mi aduci iapa cea sireapă ce este la curtea împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţă curată, şi-ţi voi da pasărea cu colivia. Făt-Frumos priimi. Şi chiar în acea zi şi plecă cu credinciosul său rob. Ajungând la curtea împăratului vecin, luă cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. Apoi, cum veni seara, se aşeză cu credinciosul lui la un colţ de curte, unde i se păru a fi un loc de pârleaz. El văzuse iapa cum o plimba doi slujitori, şi se minună de frumuseţea ei. Ea era albă, avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele. Pe la miez de noapte, când somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului său de se puse piuă, iară el se urcă pe dânsul, apoi pe zid şi sări în curtea împăratului. | 229 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Merse pe dibuitele şi în vârful degetelor, până ce ajunse la grajd; şi, deschizând uşa, puse mâna pe căpăstru şi trăgea iapa după dânsul. Cum ajunse iapa la uşa grajdului, unde nincheză o dată de haui văzduhul şi urlă toată curtea şi palaturile. Îndată săriră toţi cu totul, puseră mâna pe Făt-Frumos şi-l duseră la împăratul, carele şi el se sculase. Acesta, cum văzu pe Făt-Frumos îl şi cunoscu. Îl înfruntă pentru fapta cea mişelească ce era să săvârşească, şi-i spuse că datinele ţărei sale dă morţii pe furi, şi că împotriva acelor datine el n-are nici o putere. Făt-Frumos îi spuse drept toată şiretenia cu merele, cu pasărea şi cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său. Atunci împăratul îi zise: – De vei putea, Făt-Frumos, să-mi aduci pe Zâna Crăiasa, poate că voi izbuti să scapi de moarte şi să-ţi rămâie numele nepătat. Făt-Frumos se încumese şi, luând pe credinciosul său cu sine, plecă. Pe drum îşi aduse aminte de merişor. Îl scoase din sân, se uită la dânsul şi se gândi la lup. Şi cât te-ai şterge la ochi, lupul fu aci. – Ce pofteşti, Făt-Frumos? îi zise. – Ce să poftesc, îi răspunse el. Iaca, iaca, iacă ce mi s-a întâmplat. | 207 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Cum să fac eu acum să mă întorc cu ispravă bună? – De asta îţi este? Las’ pe mine, că treaba este ca şi sfârşită. Şi porniră câteşitrei spre Zâna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zânei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copac bătrân, până s-o întoarce lupul. Şi mândre palaturi mai avea zâna, măre. Însuşi lupul se miră de frumuseţea şi de rânduiala cea bună ce era p-acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişă în grădină. Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă până la dânsul, lupul trebui să meargă în vârful degetelor ca să nu fâşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crânguleţ înflorit. Stând el acolo şi pândind, iată că iese Zâna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca să se plimbe prin grădină. Când o văzu lupul, p-aci, p-ci era să uite pentru ce venise şi să se dea de gol; dar se stăpâni. | 216 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Căci era aşa de frumoasă, cât nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea pe faţa pământului. Avea un păr, nene, cu totul şi cu totul de aur. Cosiţele ei lungi şi stufoase, de-i bătea pulpele. Când se uita la cineva cu ochii ei ceia marii şi negri ca murele, îl băga în boale; avea nişte sprâncene bine arcuite, de pare că erau scrise, şi o pieliţă mai albă ca spuma laptelui. După ce dete câteva târcoale prin grădină cu roabele după dânsa, veni si la stuful de trandafir să rupă câteva flori. Când lupul, care era ascuns în crâng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe ici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă, se împrăştiară ca puii de potârniche. Într-un suflet alergă lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte că e voinic, şi-şi veni în sine. Mulţi împăraţi voise să o fure dară se răpuseră. Făt-Frumos prinsese milă de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia. Zâna Crăiasă, după ce se deşteptă din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos, prinse a-i zice: – Dacă tu eşti lupul care m-a furat, a ta să fiu. | 209 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Făt-Frumos îi răspunse: – A mea să fii, nedespărţită până la moarte. Apoi se înţeleseră la cuvinte, şi spuse fiecare şiritenia istoriei sale. Văzând lupul dragostea ce se încinsese între ei zise: – Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră. Şi plecară a se întoarce de unde veniseră. Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, şi se făcu întocmai ca Zâna Crăiasă. Pasămite lupul era năzdrăvan. Se vorbiră ei, ca credinciosul lui Făt-Frumos să stea cu Zâna Crăiasă la tulpina unui copaci mare din pădure, până se va întoarce Făt-Frumos cu iapa sireapă. Ajungând la împăratul cel cu iapa, Făt-Frumos îi dete pre prefăcuta Zâna Crăiasă. Cum o văzu împăratul, i se muiă inima şi prinse un dor de dânsa, de nu se poate povesti. Împăratul îi zise: – Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat şi de ocară şi de moarte. Acum te şi răsplătesc pentru aceasta, dându-ţi în dar iapa. Cum puse mâna pe iapă şi pe căpăstrul cel minunat, Făt-Frumos o luă la sănătoasa şi, puind Zâna Crăiasă călare pe iapă, porni cu dânsa şi trecu hotarele acelei împărăţii. Împăratul adună numaidecât pe sfetnicii săi şi purcese la biserică ca să se cunune cu Zâna Crăiasă. | 204 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Când fu la uşa bisericei, prefăcuta Zână se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, carele, clănţănind din colţi, îşi arătă dinţii rânjind către curtenii împăratului. Aceştia, cum văzură, deodată îngheţară de frică. Apoi, după ce se mai dezmeticiră, se luară după dânsul cu chiote şi cu uideo. Dară lupul, să te ţii, pârleo! lungi pasul lupeşte, se duse, duluţă, de nu mai dete cu mâna de dânsul. Şi ajungând pe Făt-Frumos şi pe ai săi, merse cu dânşii. Când fu aproape de curtea împăratului cel cu pasărea, făcură ca şi la cellalt împărat. Lupul, schimbat în iapă sireapă, fu dus la împăratul carele, văzând iapa, nu se mai ştia de bucurie. După ce priimi cu multă omenie pe Făt-Frumos, împăratul acesta îi zise: – Ai scăpat, Făt-Frumos, şi de ponos şi de moarte. Iară eu îmi voi ţinea cuvântul împărătesc, şi mulţumirea mea va fi pururea cu tine. Porunci, şi numaidecât i se dete pasărea, cu colivia ei cu tot. Şi priimind-o Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi plecă. Ajungând în pădure unde lăsase pe Zâna Crăiasă, iapa şi pe credinciosul lui, porniră împreună către împărăţia tatălui său. Împăratul cel ce priimise iapa porunci să iasă toată oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la câmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atât de vestită. | 223 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Când îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară: – Să trăieşti, împărate, că ai dobândit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te arăţi aşa de măreţ! Şi în adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dânsa, de nu-i da picioarele de pământ, ci parc-ar fi zburat. Se luară la întrecere. Dară nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi îi lăsa în urmă. Când fu la o depărtare bună, odată stătu iapa, trânti pe împărat, se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, şi o rupse d-a fuga, şi fugi, şi fugi, până ajunse pe Făt-Frumos. Când fură a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos: – Iată, de astă dată ţi s-a împlinit toate poftele. Păzeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, căci nu vei păţi bine. Apoi se despărţiră, ducându-se fiecare într-ale sale. Ajungând la împărăţia tatălui său şi auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-l primească, după cum i se cuvenea. Mare fu bucuria obştească când îl văzură cu soţioară cum nu se mai găsea pe faţa pământului, şi cu odoare cu nu s-a mai pomenit. | 209 |
Petre Ispirescu | Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos | Cum ajunse, porunci Făt-Frumos şi făcu un grajd măiestrit pentru iapă; iară colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. Apoi tată-său puse de se făcu pregătirile de nuntă. Şi după câteva zile se cunună Făt-Frumos cu Zâna Crăiasă, întinse masă mare pentru bun şi pentru rău, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi încheiate. După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit. | 79 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | A fost odată un om. El avea o fată şi un băiat. Şi rămânând văduv de muma copiilor, îl îndemnă ariciul să se însoare a doua oară. Neveste-sei îi sta aceşti copilaşi ca sarea în ochi. Nu era dimineaţă, nu era seară, nu era clipă lăsată de la Dumnezeu să nu-i amărască. Când îi ciomăgea, când îi cicălea şi când îi da tuturor răilor gonindu-i. Poveşti de Petre Ispirescu - Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei, dară în deşert. Nu mai aveau zi albă, căci ea se ţinea mereu de câra lor. Într-o zi, ea zise bărbatului ei: – Mă bărbate, de nu ţi-ei lua copiii să-i duci undeva în pustietate, ca să-i prăpădeşti, eu pâine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mănânc. – Da bine, fa nevastă, cum să prăpădesc eu aşa bunătate de copilaşi? Şi unde să-i duc? – Nu ştiu eu d-alde astea. Să faci ce zic eu, ori mai multe nu. Ce era să facă bietul om? Să nu o asculte, îi era că i se risipeşte casa şi îşi pierde rostul. Să o asculte, îi era milă de copii. | 208 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | După ce-l mai ciocmăni muierea o toană, puse în gând să-i facă voia, căci limbuţia nevestei îl scoase afară din ţâţâni. Se sculă, deci, de dimineaţă, îşi luă copiii şi plecară împreună cu vorba că merge la lemne. Fata, ca una ce era şi mai mare decât băiatul, luă în şorţ vro doi pumni de mălai şi presără pe drum, până în pădure, Aci dacă ajunseră, tatăl lor le făcu focul, apoi le zise: – Iată, copii, v-am făcut focul; staţi aici şi vă încălziţi, că eu mă duc ia, cât colea, să tai niţele lemne, şi când mă voi întoarce am să vă aduc mere. – Bine, tătuţă, răspunseră copiii, numai să nu zăboveşti mult, căci ne este frică singuri. – Fiţi pe pace din partea asta. Zise şi plecă. El se opri la o depărtare cât arunci cu o zburătură de ţandără, şi se sui într-un copaci şi legă un căpătâi de scândură de vârful copaciului. De câte ori bătea vântul scândura se lovea, iar copiii ziceau: – Auzi, tata taie lemne. El însă se întoarse la nevastă, şi îi spuse ceea ce făcuse. Iara dacă se făcu seară, puseră masa şi mâncară. Mai rămânându-le nişte fărămituri, îi zise nevasta: – Unde or fi copiii tăi, bărbate? | 209 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Ar putea să mănânce şi ei ceea ce ne-a rămas. – Iată-ne aci şi noi, iată-ne aci. Şi ieşiră de după coşul bordeiului şi mâncară. După ce se sculă tatăl copiilor, vitrega întrebă pe copii cum a nemerit de s-au întors. Iară fata îi povesti tot ce făcuse, şi cum se ascunseseră după coş, dacă ajunseră acasă, de frică să nu-i bată. Pasămite ei se luase după dâra de mălai ce o presărase fata, când merseră în pădure. Mai trecu, ce mai trecu, şi strigoaica de vitregă iară se ţinu de câra bărbatului său ca să-şi prăpădească copiii. Şi neavând ce-şi face capului, tatăl îşi luă copiii şi plecă cu dânşii iarăşi în pădure. Fata voi să ia şi de astă dată mălai, dară nu mai găsi; se duse la vatră să ia cenuşă, dară vitrega o lovi cu vătraiul peste mână. Ajungând în pădure, tatăl lor le făcu focul, şi îi lăsă acolo ca să se ducă să taie lemne. Şi s-a cam mai dus, şi dus a fost, căci pe la dânşii nu se mai întoarse. Aşteptară ce aşteptară, şi dacă văzură copiii că tatăl lor nu se mai întoarce, o luară şi ei înspre partea încotro se duse el, ca să-l caute. | 205 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Şi negăsindu-l orbăcăiră şi ei prin pădure până în seară. Băiatul, mai mic fiind, începu să scâncească de osteneală şi de foame. Fata se văicărea şi ea că nu ştia ce să-i dea de mâncare şi unde să se aciuieze. Umblau ce umblau, şi iarăşi se întorceau la focul unde îi lăsase tatăl lor. Băiatul scâncea mereu, că era rupt de osteneală. Amurgul dase peste dânşii nemâncaţi şi neodihniţi. Atunci fata, ca să împace pe copil, să-l facă a adormi cu gândul la mâncare şi să nu mai plângă, băgă în spuza focului o baligă de vacă ce găsi pe-acolo, prin pădure, şi zise fratelui său celui mai mic: – Taci cu dada, băieţelul dadei, că uite am pus turta în foc să se coacă. Până atunci pune capul ici în poala dadei şi trage un somnuleţ bun. Băiatul crezu pe soru-sa şi tăcu. Într-acestea iată că se pomenese cu un unchiaş. – Bună vremea, nepoţilor, le zise. – Mulţumim dumitale, moşicule, îi răspunde fata. – Dară ce aveţi acolo în foc? – Ce să avem, tată moşule, iaca am pus o baligă de vacă ca să împac copilul ăsta, care este rupt de osteneală şi pocâltit de foame. Şi după ce mai şezu niţel, zise moşul să o scoată din spuză că s-o fi copt. | 216 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Fata se supuse; dară cam cu îndoială. Când ce să vedeţi d-voastră? scoase o pâine albă ca faţa lui Dumnezeu. Pasămite moşul acela era chiar Dumnezeu, fără însă să ştie fata ceva despre asta. Văzând fata o astfel de minune se spăimântă. Vezi că ştia ce pusese ea acolo, şi acum iaca ce scoase. Se puseră cu toţii şi mâncară. Mâncau mereu şi pâinea nu se mai sfârşea. Apoi moşul luă o viţă de păr din capul fetei, făcu laţuri şi un arculeţ şi, dându-le băiatului, le zise: – Acum aveţi pâine. Cu astea prindeţi păsărele ca să aveţi ce mânca. – Mulţumim, tată moşule, mulţumim, răspunseră amândoi deodată. Apoi moşul învăţă pe băiat cum să se întrebuinţeze cu laţurile şi cu arcul, îi lăsă acolo şi el se făcu nevăzut. De aci înainte băiatul umbla prin pădure şi prindea păsări; iară soru-sa le gătea şi aveau de mâncare. Ei se făcuseră mari şi li se urâse a mai mâna prin scorburi şi prin hăţişuri. Ar fi voit să aibă şi ei un locşor să puie capul pe căpătâi. Umblând băiatul în vânat, într-una din zile întâlni un iepure. El întinse arcul să-l săgeteze. Dară iepurele îi zise: – Nu mă săgeta, voinicule, că ţi-oi da un pui de al meu carele îţi va fi de mare folos. | 218 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Băiatul ascultă pe iepure şi îi luă puiul. Merse mai înainte şi se întâlni cu vulpea. Ea îi zise ca şi iepurele, şi îi luă un pui. Mai merse ce merse, şi întâlnindu-se cu lupul, îi luă şi lui un pui, căci îl ascultase şi nu-l săgetase. Asemenea făcu dacă se întâlni cu ursul. Acum băiatul avea patru fiare, pe care le numea căţeluşii lui. Se întoarse, deci, la soru-sa, cu căţeluşii după dânsul şi îngrijăa de ei ca de un lucru mare. Odată, ce-i veni fetii în gând, zise fratelui său: – Urcă-te, leică, într-un copaci mare şi de uită în toate părţile, doară de vei vedea ceva aşa care să semene a sat. Căci li se acrise tot umblând încoace şi încolo prin pădure ca nişte haidamaci, urgisiţi de Dumnezeu. Şi se sui băiatul şi-l întrebă soru-sa: – Vezi, ceva, leică? – Nu văz nimic, decât, uite, în partea asta încoa drept înainte, mi se aliceşte albind ceva; dară nu ştiu ce este că nu mi s-alege, fiind prea departe. – Uite-te bine, îi mai zise fata şi să ţii minte încotro este, şi dă-te jos să mergem drept acolo. După ce merseră o zi, iară se sui într-un pom nalt, se uită într-acolo şi văzu bine că sunt case. | 212 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Şi dacă îl întrebă fata, el spuse ceea ce văzu. Şi plecară şi merse voiniceşte până ce ajunseră drept acolo. Când colo, ce să vază? nişte palaturi ca de domn: era sălăşluinţa unui zmeu; intrară, dară nu văzură pe nimeni. Atunci se pune fata şi scutură, şi deretică, şi aşeză toate lucruşoarele pe la locurile lor; apoi găti bucate şi se puse la masă şi mâncă cu frate-său. Apoi se ascunseră într-o cămară. Seara, iacă-te că vine şi zmeul. Văzu el că nu este toate tabără cum lăsase, şi începu a zice: – Cine mi-a făcut ăst bine să-i fac şi eu lui. Ei ieşiră de unde erau ascunşi, şi fata îi răspunse: – Eu am scuturat şi am dereticat. Şi aşa bine ce-i păru zmeului, cât nu se poate spune. Puseră masa, mâncară cu toţii şi se culcară. A doua zi băiatul îşi luă căţeii şi plecă la vânat, că aşa era treaba lui. Asemenea făcu şi zmeul. Seara când se întoarseră, găsiră mâncărică şi fierturică gata. Se puseră de îmbucară şi se veseliră. Azi aşa, mâine aşa, trecea zilele ca păcatele de iute. De câtăva vreme zmeul se întorcea de la vânătoare înaintea băiatului. Se dedulcise, vezi, la vorbă cu fata. | 203 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Şi din vorbă în vorbă, începu a mi-ţi simţi zmeul că îi cam tâcâie inima când se dă pe lângă fată, ori când aceasta îi zâmbeşte şi îi spune ceva gogleze. El pricepu, hoţomanul, de ce nu-l mai trage inima să meargă la vânat, şi căta fel de fel de pricini ca să rămâie acasă. Şi tot astfel până ce se îndrăgosti cu fata cum se cade. Băiatul îşi căta de treaba lui şi nu băga de seamă că zmeul începuse a umbla cu şotia. El ştia o dreptate, şi încolo pace bună. Zmeului şi fetei începu a li se părea că băiatul le tot sta în cale. Ce făceau, ce dregeau, li se părea că tot de el se împiedică. Dară el, săracul, nici nu vedea, nici nu auzea. El nu lua aminte la şoaptele lor, nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-i tot juca: ba că a venit prea târziu şi, ca să nu treacă bucatele din fiert, ei mâncaseră mai nainte, şi lui îi da, te miră ce; ba că a venit prea devreme şi să mai aştepte până să se puie masa; ba că una, ba că alta, când se supăra soru-sa pe căţeii lui, când zmeul îi căta chiorâş, şi multe d-alde astea, şi de toate. | 213 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Într-o zi zmeul se vorbi cu sora băiatului ca să-l omoare, şi să se scape de el. Zmeul voia să se ducă în pădure după dânsul şi să-l mănânce. – Nu te duce, vai de mine, îi zise ea, că te face mici fărâme câinii lui. – Apoi cum să facem dară? – Lasă că pui eu la cale, şi pe urmă îţi spui eu ce să faci. Şi astfel fiind şiritenia, sora băiatului începu să se milogească pe lângă frate-său, că îi este urât singură acasă. Pentru aceasta îl rugă ca să-i lase căţeii să-i ţie de urât. Deocamdată frate-său nu voi, căci se învăţase cu ei. Dară după mai multe rugăciuni, i se făcu milă de soru-sa, şi-i lăsă căţeii ca să-i ţie de urât. Plecând el la vânat fără căţeii lui, soru-sa îi luă, îi băgă într-o văgăună de munte, şi puse împreună cu zmeul un bolovan mare la gura văgăunei. Apoi zmeul se luă după dânsul în pădure. Văzând el pe zmeu de departe că vine necăjit şi trăcănit după dânsul, se sui într-un copaci. Cum ajunse, zmeul îi zise: – Dă-te jos, vrăjmaşule, că am să te mănânc. – De mâncat, mă vei mânca; dară până una alta, dă-mi răgaz să cânt un cântecel de când eram tinerel, răspunse băiatul. | 215 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | – Ei, aide, hatârul ţi-e mare. Dară cântă mai curând, că n-am vreme de pierdut. El cântă: Uu! N-aude, N-a vede, Na greul pământului, Şi uşorul vântului, Căţeluşii mei, Că vă piere stăpânul. – Ei acum dă-te jos să te mănânc, zise zmeul. – Mai stai niţel, răspunse băiatul, să mai cânt un cântecel, şi na opinca asta de o roade până atunci. El cântă acelaşi cântec. Şi ca să mai cânte un cântec, îi dete încă o opincă. Văzând că nu se simte nimic, el îi dete şi căciula să o roază până ce va cânta şi a patra oară. Ce să vezi d-ta? Când a strigat întâi, a auzit iepurele, şi zise: – Auziţi, fraţilor, se prăpădeşte stăpânul nostru. – Taci, urechi de cârpă, îi zise vulpea şi-i trase o palmă, tu să gândeşti stăpânului nostru aşa? Când a strigat a doua oară, a auzit vulpea. Zicând ea ce zise şi iepurele, lupul i-a tras o palmă şi i-a răspuns întocmai cum făcuse vulpea iepurelui. Când a strigat a treia oară, a auzit lupul. Şi zicând şi el ceea ce zisese vulpea, ursul îi trase o palmă şi lui şi îl înfruntă de ce să gândească stăpânului aşa rău. | 201 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Dară când a strigat a patra oară, auzi şi ursul. Iepurele începu să se fâţâiască că pe nedrept a fost înfruntat. – Lasă că ne-om judeca pe urmă, zise ursul, acum să vă vedem la lucru. Puneţi mâna toţi cu totul să dăm bolovanul la o parte şi să mergem într-un suflet să ne scăpăm stăpânul de la pieire. Puse iepurele umărul, dară nu se cunoscu nimic. Puse şi vulpea, şi pare că începu să se cunoască oarecum că se mişca bolovanul. Puse şi lupul umărul şi cletină; iară când puse, măre, ursul, umărul lui, se dete bolovanul d-a rostogolul, şi ursul peste el. Şi ieşiră cu toţii afară. Apoi se sfătuiră a merge ca vântul; iară nu ca gândul căci se prăpădesc. Băiatul dacă văzu că nu vin căţeluşii lui, tocmai începuse a se da jos, căci zmeul îl înteţise cu îmbiala. Când, unde îmi venea, măre, căţeluşii, şi îmi venea ca vârtejul dus de furtună, şi într-o clipă ajunseră drept acolo. Băiatului îi veni inima la loc, căci o cam sfeclise. Iară zmeul, dacă îi văzu şi el se făcu un buştean pârlit. Cum ajunseră căţeluşii, îi ziseră: – Ce porunceşti, stăpâne? – Vedeţi voi buşteanul ăla pârlit? – Îl vedem. | 203 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | – Să mi-l faceţi harta, parta; să mi-l scuturaţi, să mi-l sfâşiaţi, tot trupul să-i mâncaţi, doar inima şi ficaţii să-i lăsaţi, că-mi trebuie mie. Unde mi se puse, cinstiţi boieri, ăi căţeluşi pe buşteanul cel pârlit şi unde mi ţi-l hărtăniră de nu se alese nici praful de dânsul. Într-o clipeală de ochi nu mai rămase de dânsul decât inima şi ficaţii. Şi dându-se jos din copaci, băiatul făcu o frigare, puse inima şi ficaţii zmeului într-însa, şi o luă d-a spinare. Apoi se întoarse acasă cu căţeluşi cu tot. Dacă ajunse acasă, dete frigarea soru-sei să o puie la foc ca să se frigă cărnurile. După ce începu a se părpăli, băiatul luă frigarea din mâna soru-sei, crestă friptura pe de toate părţile şi îi dete sare multă. Şi puind-o iarăşi la foc o lăsă să se frigă până ce era cu mustul într-însa. Apoi luând frigarea în mână, zise soru-sei: – Uită-te, soro, la mine, căci de când te cunosc, eu nu ţi-am văzut ochişorii. Ea se uită la dânsul. Iară el îi dete cu frigarea peste ochi, de o orbi. Şi îi zise: – Soru-mea! să plângi până vei umplea cu lacrămile tale nouă buţi, la cea d-a noua voi veni şi eu să-ţi ajut, şi numai atunci să-ţi vie ochii la loc. | 217 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | O lăsă acolo să-şi ispăşească păcatele; iară el plecă cu căţeluşii săi, cântând din caval. Şi se duse, şi se duse, până ce ieşi din codrul acela năprasnicul. Mai merse ce mai merse şi dete de un sat. Şi însetoşînd, se duse la o casă şi ceru niţică apă. Baba, stăpâna casei, îi zise: – N-am, dragul mamei, apă; căci la noi se află numai o fântână. În ea este sălaşul unui balaur mare; şi el lasă să ia apă numai pe cei cei îi dăruiesc câte un cap de om. – Ad-o vadra, răspunse el, să mă duc eu să aduc apă. El luă vadra şi se duse la fântână. Luă apă şi bău, şi aduse babei vadra plină. Cum o văzu baba o bău toată, căci era friptă de sete. Ea îl rugă să-i mai aducă una, şi dacă îi aduse, o bău şi pe aceea. – Dumnezeu să primească, şi să te norocească, dragul mamei flăcăiaş! îi mai zise baba. Şi uitasem gustul apei de când n-am mai băut. Nu mai rămăsese suflet în mine. P-aci, p-aci, era să mă sfârşesc de sete. Mai adu-mi una, şi să o găseşti pe lumea cealaltă. Flăcăul se duse să mai aducă o vadră. | 204 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Când ce să vază? La gura fântânei o fată frumoasă de s-o sorbi într-o bărdacă şi gingaş îmbrăcată, plângea cu lacrămile cât pumnul. – De ce plângi şi te tânguieşti, fată mare, o întrebă el? – Cum n-aşi plânge şi cum nu m-aşi tângui, când îmi aştept moartea din clipă în clipă? – Da de ce să mori, surată? – Apoi d-ta nu ştii că aici în fântână este un balaur mare de şarpe care bântuie omenirea? – Am auzit de aşa ceva; dară nici nu ştiu, nici n-am văzut; căci eu sunt de pe alte moşii, şi numai acum am ajuns aici. Dară tu de ce să stai aici să te mănânce balaurul? Au doară n-ai părinţi? – Ba am şi părinţi şi tot. Însă la noi este obiceiul ca fiecare să dea câte un cap de om acestui nesăţios balaur, ca să-i lase să ia apă de la fântână, căci numai astă fântână este în coprinsul acesta; şi acum este rândul nostru să dăm om pentru mâncare acestei jivine. Şi tata numai pe mine mă are; el m-a adus ca să-şi facă rândul şi tata este împăratul locului acestuia. Lui i se făcu milă de dânsa şi îi zise: – Nu te teme, fetico, de nimeni, căci sunt şi eu pe aici. | 214 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Eşti cu mine. – Câţi voinici ca d-alde tine, şi încă şi mai chipeşi, şi mai ţanţoşi decât tine, mai răpuse astă fiară blestemată. – Să mă bizui şi eu; şi de m-o răpune şi pe mine, atâta jaf în ciuperci, căci n-are cine să plângă după mine, adară doară de căţeluşii mei, dacă mă vor lăsa şi ei să mă prăpădesc. – Du-te, voinicule, de-ţi scapă măcar viaţa ta, căci stând aici, amândoi, pierim. – Ce semne are balaurul când iese afară? – Începe a urla fântâna. – Bine. Ia caută-mi tu mai bine niţel în cap şi, când vei auzi urletul să mă scoli, de voi fi adormit; dară nu care cumva să umbli în tolba mea cu săgeţile. Şi puse capul în poala fetei, şi îndată adormi, ca şi când l-ar fi lovit cineva cu muchea securei în cap. Fata nu se putu ţine şi umblă la uneltele lui şi-i perdu o săgeţică de care punea el în arculeţul lui. Şi auzind fântâna că începe a urla, ea se temu de a-l scula, ca să n-o dojenească că i-a călcat vorba. Şi unde începu a plânge cu foc şi cu pârjol, de ţi se rupea inima de mila ei. | 202 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Şi picând o lacrimă de ale ei pe obrazul lui, el o dată sări drept în sus, zicând: – Ce fu oare aceea ce pică pe obrazul meu că m-a fript în ficaţi? – Lacrămile mele, îi răspunse fata. A început să urle puţul. Atunci flăcăul îşi luă arculeţul în mână. Şi ducându-se la gura fântânei, odată răcni: – Ieşi mai curând afară, fiară spurcată! – Ce ai cu mine, voinicule, răspunse şarpele, că te lăsai să iei apă cât voişi. – Ieşi, dihanie urâtă, cu mine să te lupţi. – Eu n-am nimic cu tine, du-te într-ale tale şi dă-mi pace să-mi făptuiesc treburile mele, după învoiala ce am eu cu oamenii locului acestuia, şi după cum m-a lăsat pe mine Dumnezeu. Atunci băiatul nici una, nici două, întinse arcul şi zburând săgeata, luă o limbă balaurului; căci avea nouă limbi acea jiganie. Şi ieşind şarpele se luă la luptă cu dânsul. Îi juca limbile în gură ca fulgerul şi le arunca asupra băiatului, de să-l prăpădească. Iară el mai trase o săgeată, şi-i mai luă o limbă, şi încă una, şi iară una, până ce îi săgetă opt limbi. Când să puie şi a noua săgeată, ia-o de unde nu e. Se repezi iute şi luă fetii din cap un ac, îl puse la arc, şi cu el luă şi limba a noua a balaurului. | 227 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Şi curse din fiară nişte sânge negru şi mohorât şi cu o duhoare de-ţi era scârbă. Se mai zvârcoli ce se mai zvârcoli dihania, şi rămase bumbenă. Şi cerând batista de la fată, legă limbile într-însa şi plecă cântând din caval, cu căţeii după dânsul. Îl strigă fata, îl chemă, şi dacă văzu că nu se întoarce, se uită cu jind după dânsul. Apoi se puse de iznoavă pe plâns. Văzând tatăl fetei că se întârzie timpul, şi crezând că balaurul îi va fi mâncat fata, trimise un ţigan cu vadra să aducă apă. Ţiganul fiind la bucătărie, avea un cuţit mare la brâu. Dacă ajunse la fântână, se sperie, bahniţa, văzând fata vie nevătămată, iară pe balaur mort într-un băltac de sânge cât pe colo de mare. Apoi viindu-şi niţel în fire, şi încredinţându-se că şarpele e mort, ce-i da lui dracul în gând, că-şi scoase cuţitul din teacă şi începu a mi-ţi cresta pe şarpe şi cruciş şi curmeziş, până ce îl făcu ciopăţi, ciopăţi, şi se umplu de sânge de sus până jos. Aşa plin, ca un parlagiu de la zahana, se întoarse fuga la împăratul şi spuse că a făcut o izbândă mare, că omorâse, adică, pe şarpele ce-i bântui împărăţia şi-i scăpase şi fata de la moarte. | 212 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Împăratului nu prea îi venea să crează spusele ţiganului, dară după ce-i aduse fata şi o văzu, crezu. Fata spuse că altul l-a omorât, dară ţiganul striga în gura mare că el a făcut acea vitejie şi cerea să-i dea fata de soţie, căci aşa zisese împăratul, că cine i-o scăpa fata de la moarte, a lui soţie să fie. Fata nu vrea nici în ruptul capului să ia pe ţigan de bărbat. Atunci se uită prin butia roţii înspre partea în care plecase voinicul cu căţeluşii lui şi-l văzu, şi-l arătă şi tatălui său. Împăratul trimise numaidecât după dânsul olăcari, îl ajunse şi-l rugară să se întoarcă că voieşte împăratul să-l vază şi să-i vorbească. El se mai împotrivi niţel. Dar, dacă văzu că-l înteţesc cu rugăciunile, se înduplecă şi se întoarse. Cum îl văzu împăratul, îi zise: – Flăcăule, tu mi-ai scăpat fata de la moarte? – Eu, împărate. – Minte, împărate, zise şi ţiganul. – Putere-ai tu, voinicule, să ne dovedeşti, că tu eşti acela ce a ucis fiara spurcată? – Limbile chiar ale dihanii ar putea să mărturisească, răspunse el. Atunci scoase batista şi-i arătă limbile. – Aceasta este batista mea, tată, îi zise şi fata. Eu i-am dat-o de a pus limbile într-însa. | 208 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Ţiganul o sfeclise. El rămase ca trăsnit din cer, când văzu limbile. Împăratul trimise de aduse căpăţâna balaurului. Şi căutând văzură toţi cei de faţă că ea n-avea limbi. Împăratul hotărî ca pe fată să o ia de soţie voinicul carele a ucis balaurul, iară pe ţigan porunci de-l legă de coadele a doi cai neînvăţaţi, şi dându-le drumul l-a rupt în două. Apoi făcu o nuntă d-alea înfricoşatele. Aşa nuntă ş-aşa veselie mai rar. Iară el dacă se văzu în bine, îşi aduse aminte şi de păcătoasa de soru-sa. Nu trecu mult de la cununie, şi se duse cu căţeii după dânsul să o caute şi să o mântuiască şi pe dânsa. O găsi deci plângându-şi păcatele. Umpluse opt buţi de lacrimi. El îi ajută la butia a noua şi o umplu şi pe aceasta. Apoi spălându-se ea pe obraz şi pe ochi cu amestecătura aceasta de lacrimi, îi veni văzul. Ea însă tot cu gândul dracului. Cum se făcu cu lumini îi zise: – Frate, este mult timp de când nu ţi-am mai căutat în cap. Pune capul ici în poala dadei, şi mai trage un somnişor, ca să ne mai aducem aminte din copilărie. – Că bine zici, soro. | 202 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Ia să mai uităm necazurile. Şi puse capul şi adormi. Soru-sa atunci îi înfipse un os din oasele zmeului după urechi, şi îndată muri fratele său. Apoi luându-i trupul, îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine şi îl dete pe gârlă. Căţeii cum simţiră că li s-a răpus stăpânul, se puseră pe un chiloman de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap. Iară lupul începu a alerga cu nasul în vânt în toate părţile până îi dete de urmă. Şi se luară cu toţii după dânsul pe marginea gârlei până îl dete apa mai (la) mal. Ursul se aţinea mereu, până îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în braţe, ieşi cu dânsul la uscat şi trântindu-l o dată, se sparse. Scoaseră trupul stăpânului lor din butoi şi începură să-l plângă. Stând ei acolo şi plângând, iată că vine o coţofană şi tot jucând şi fâţâind din coadă, zicea: – Caţa, caţa! să prindeţi o coţofană faură, dară nu pe mine, ci alta ca mine; să-i rupeţi gâtu în două, şi să picaţi trei picături de sânge peste mortăciunea ce o plângeţi, şi va învia. Dară vulpea cea şireată şi răspunse: – Ce zici, tu, ce zici? ia dă-te mai încoace şi mai spune o dată, că n-auz bine. | 210 |
Petre Ispirescu | Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul | Coţofana se dete mai aproape şi tot juca. Şi când era să mai zică încă o dată, haţ! pune vulpea ghiara pe dânsa şi o prinde. Şi rupându-i gâtul, pică trei picături de sânge peste stăpânul lor şi învie. – Of! Doamne! greu somn mai dormii, zise el. – Puteai tu să dormi mult şi bine, dacă nu eram noi. El spuse că nu ştie ce are de îl doare după ureche. Ursul se uită, şi văzând osul zmeului, puse gura şi supse rana până ce ieşi osul, apoi începu a linge, şi linse, şi linse, până ce se închise şi se vindecă. Se spălă pe ochi, şi luându-şi cavalul plecă cu căţeluşii după dânsul şi ajunse la soţioara lui care îl aştepta cu inima sărită. Trimise slujitori împărăteşti de aduse pe soru-sa. Şi adunând pe judecătorii cei mari, tot boieri din doisprezece, merse de se jelui, şi ceru să facă judecată dreaptă între el şi soru-sa. Boierii găsiră cu cale ca ea cu moarte să se omoare. Iară împăratul se coborî atunci din scaunul împărăţiei şi puse pe ginere-său, fiindcă văzu şi el acum că era viteaz, drept şi milos ca un împărat bun. | 195 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | A fost odată un băiat. El, de la naşterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut el ca să se cureţe de bube? dară în deşert. Băieţii la joc şi fetele la horă îl huiduia şi fugeau de dânsul ca de o lepră. Poveşti de Petre Ispirescu - Băiatul cel bubos şi ghigorţul Şi fiindcă n-avea încotro, şi el, biet, îşi înghiţea amarul, şi răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalţi băieţi şi flăcăi, cum unii se încurau jucându-se, cum alţii se zbenguiau cu fetele, şi râmnea la dânşii. În toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. Drumul însă îi era pe la curtea împărătească. Într-o zi, când scoase apă văzu în ciutură un ghigorţ. Bucuria lui, că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Când, ce să vezi d-ta? peştele începu să-i vorbească: – Flăcăule, aruncă-mă iară în puţ, şi nu-ţi face păcat cu mine, că mult bine ţi-oi prinde şi eu vreodată. Băiatul se minună de asta; cum de să vorbească un peşte? Simţi el că trebuie să fie aci la mijloc ceva năzdrăvan şi-i dete drumul în puţ. Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. | 209 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | Ce nu făcu bietul tată-său, ce nu drese ca să-şi dea fata la casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Ei nu-i da inima să-şi lege capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară, deşi toţi erau împăraţi şi fii de împăraţi. Băiatul cel bubos însă de câte ori trecea cu cofa la apă şi ea era la fereastră, vedea că îi tot râde. El nici să se gândea că pentru dânsul se punea la fereastră, şi că îl pândea până ce trecea, ci socotea că aşa este ea de felul ei cu zâmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că cunoscuse că el o să fie un om frumos, ori că o trăgea aţa ca spre ursitul ei. Azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o zi, îl chemă de vorbi cu el. Să se prăpădească băiatul de ruşine când văzu că pe dânsul îl cheamă! Se făcu roşu ca sfecla, se zăpăci până într-atâta de nu ştiu deocamdată să zică nici două boabe legănate. Atât de mult se fâstâcise el. Apoi, ţiindu-şi firea şi luându-şi inima în dinţi, dete nişte răspunsuri de merse fetei tocmai la inimă. Vezi că şi vorba lui ca şi a fetei era vorbă cu lipici, dragul neichii; fetei îi tâcâia inima nu-i tâcâia, dară lui ştiu că-i tâcâia de sta să-i iasă afară din piept. | 224 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | Şi dintr-acel minut, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că se pomenea, fără voia lui, trecând pe la curtea împărătească, ia aşa, numai ca să treacă. El îşi uitase de peşte. Acum îşi aduse aminte de dânsul, şi ducându-se la puţ într-o zi, se uită înăuntru şi zise: – Peşte, peştişor, ghigorţule dragă, mi-ai zis că ai să-mi prinzi bine odată, odată; rogu-te, scapă-mă de bubele astea uricioase şi împuţite. N-apucă să sfârşească vorba bine, şi ce să vezi dumneata? odată îi căzu bubele, şi rămase curat şi luminat, ca un pui de brad. Când l-a văzut fata de împărat aşa mândru şi frumos, nu s-a mai putut opri, şi l-a sărutat. Vezi că inima îi da brânci către dânsul, şi se bucură, nevoie mare, că pusese ochii pe un aşa boboc de flăcău. Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt numai buni de a se lua în căsătorie, şi ducându-se la împăratul, tatăl său, îi zise: – Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu ştiu dacă ţie îţi place ori ba, dară mie îmi sfârâie inima după dânsul. – Cum se poate să-mi faci tu astă ruşine, fata mea? Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat pe un fluieră-vânt, golan şi fără nici un căpătâi? | 220 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | – Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dară este om de omenie, deştept şi apoi mie îmi place. Eu am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice inima să-l iau. Dacă nu vei voi să mă însoţesc cu el, să ştii cu hotărâre că pe altul nu iau, o dată cu capul. Dacă văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul în prag şi nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat, mi i-a luat binişor pe amândoi, i-a băgat într-o butie şi i-a dat pe gârlă. Ei începură a se boci şi a plânge de mi ţi se rupea rărunchii. El, biet, nevinovat, păţea necazul după urma fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse capul, ba nici că visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului. Văzând însă că cu bocela nu o scoate la nici un căpătâi, se ruşină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puţin la inimă când se întâmplă de caz în nevoie, şi începu a se gândi, ca ce ar face să scape de primejdie. Când, odată îi veni în gând ghigorţul. – I!… zise, ghigorţule drăguţ, acum să te văd! | 206 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | Mi-ai dat dovezi de năzdrăvănia ta. Ştiu că poţi multe. Scapă-mă de nevoia în care am căzut. Abia îi ieşi din gură vorba cea din urmă, şi, ce să vezi dumneata? dintr-o păcătoasă de butie, unde mi se făcu un palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu avea aşa palat bogat şi împodobit cu de toate frumuseţile lumei. Atâta numai, că butia ajunsese la mare, şi acest palat acolo se înfiinţă. Mai gândi o dată băiatul cel bubos la ghigorţ şi dori ca palatul să se strămute într-o pădure. Dorinţa lui se împlini numat cât te ştergi la ochi. Dar aşa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate lucruşoarele dintr-însul era puse la rânduiala lor şi toate îmi vorbeau ca nişte năzdrăvane. Ei acolo au făcut nunta. Faţă la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreţi, floricelele cele frumoase, pasările văzduhului şi stelele cerului împreună cu sânta lună. Trăiau acolo ei ca în sânul mumei lor. Unde să auzi la dânşii ceartă! ferita sântuleţul să vezi la dânşii neunire. Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-şi vâre coada între ei. Şi aşa petrecând ei, căsătoria lor fu binecuvântată cu un copilaş, ce se născu împlătoşat cu un piept de aur. | 202 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | Mumă-sa, fata împăratului, cum îl văzu aşa, se sperie, şi îi şi puse gând rău. Dară fiind rodul pântecelui său, îi fu milă să-i facă de petrecanie. Se duse deci de-l puse într-un pom nalt şi îl năpusti acolo. Venind ursitoarele, ele ursi pe copil că va ajunge om mare; că va ridica tulpina din care ieşise mă-sa, la mare mărire; că hrana i-o va aduce o pasăre; că va întâmpina un zabrac bun de la ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu faţă curată; apoi că va fi povăţuit de o altă pasăre. Şi în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate zilele, şi a-i aduce de mâncare. În vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în vânătoare cu o mulţime de curteni, slujitori şi vânători. Şi vânează ici, vânează colea, se depărtase de oamenii săi, pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămânând numai cu credincerul său. E! ce te faci tu acum? căci seara se apropie, şi loc de repaus nu este, şi casă de găzduit nici pomeneală. Tot bâjbâind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului celui bubos. Cum ajunseră, descălecară, şi voind să lege căpăstrul calului de propteaua porţii, aceasta îi înfruntă, zicându-le: – De, mă neghiobilor, da ce, aici legaţi voi caii? | 216 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | locul cailor este la grajd. Împăratul rămase stâlpit de mirare. Şi apoi îi veni şi cu ruşine cum el, împăratul, să fie mustrat de o proptea. Şi, tot strângând pumnii şi dinţii de necaz, se plimba de colo până colo pe dinaintea porţii, ca să se mai răcorească niţel şi să-şi astâmpere necazul. Bubosul văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea porţii nişte oameni, lucru ce nu mai văzuse el de când intrase în butie, coborî scara palatului şi veni la poartă de pofti pe aceşti călători înăuntru şi-i ospătă ca pe nişte oameni de omenie şi rătăciţi. Stăpânii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i cunoscuseră pe dânşii, vezi că nici nu-i trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce văzu în acele palaturi. N-apuca să privească cu băgare de seamă la lucrurile ce mergeau singure şi-şi făceau slujba, şi sta să asculte la altele cari vorbeau şi se îmbărbătau una pe alta la lucru. Masa se puse în linişte şi cu bună rânduială. Toate îşi aveau vătaful lor: tacâmurile mesei, trăncănăile de la bucătărie, aşternuturile, măturile de casă şi de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rânduielile lor. | 203 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vânătorii cei rătăciţi. Găsind o potecă care îi scoase la luminiş, de unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu hotărâre desăvârşită a pune gonaci cari să afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul împărăţiei sale, şi despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gând ca să porunească mai apoi să i-l aducă lui acolo. Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în copaci, carele creştea repede ca o floare, până ce într-o zi se ţinu vulturoaica după dânsul să vază unde tot vine el. Când privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dânsa şi puse gând rău copilului. Ea se ascunse şi stete acolo până ce plecă vulturul. Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănânce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simţi ciocniturile vulturoaicei, întinse mânuşiţele, parcă l-ar fi învăţat cineva, apucă pe vulturoaică de gât, şi strânse, şi strânse, până ce o sugrumă şi căzu jos moartă. Atunci şi copilul, coborându-se din copaci, o apucă razna pe câmp. | 204 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | În cale se întâlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dând peste o aşa bunătate şi frumuseţe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dânsul, şi trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse băiatului, şi acesta învăţă să citească şi să scrie. După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăţă a face o luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dânsul în luntre, cu care se învăţa la mânat. Mai târziu el îi şi întrecu la meşteşugul de a mâna luntrea şi îi plimbă şi pe dânşii. Plimbându-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche de oameni. El s-a dus să facă cunoştinţă cu dânşii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii, şi află că el este copilul lor. După aceasta părinţii îl rugară să rămâie cu dânşii. El nu voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte. Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci dacă ajunse, dete peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii. Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest june. | 216 |
Petre Ispirescu | Băiatul cel bubos şi ghigorţul | Iar lui, fără să ştie de ce, îi tâcâia inima de bucurie. Vezi că, măre, sângele apă nu se face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse împărăţiei prin iscusinţa lui făcu pe împărat să aibă pe acest tânăr mai de aproape al său. Fiind tot pe lângă împăratul, şi văzând adesea pe fata împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari dobândise împăratul altă fată, îl bătu gândurile să se întinză până la dânsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii pe dânsul. Într-o zi se încumese a-i face cu mustaţa, dară cam cu sfială; ea se uită galeş la dânsul. Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi merseră amândoi înaintea împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt îndrăgiţi, şi se rugară de împăratul să-i căsătorească. Împăratul, carele ştia de patarama celei dintâi fete, nu se împotrivi nici o cirtă de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-a dus pomina. Apoi fiind şi bătrân, se coborî din scaunul împărăţiei şi îi urcară pe dânşii, cari domniră cu omenie câte zile avură. | 201 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi câştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dânsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Când se adunau seara şi bârfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului. Poveşti de Petre Ispirescu - Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat Stăpânii unde slujea el erau foarte mulţumiţi de dânsul şi se băteau care de care să-l apuce. Când trecea prin sat, fetele îşi dau coate şi se uitau la dânsul pe subt sprincene. Şi ce e drept că aveau la ce se uita. El era curat la faţă şi chipeş; chica lui neagră, ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dară apoi ochii? Avea nişte ochi, neiculiţă, de băgase pe toate fetele în boale. Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. | 230 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Şi de unde să nu fie aşa! El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la păşune şi treaba ieşea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalţi argaţi. Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păştea el erau mai frumoase decât ale celorlalţi argaţi. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gând n-avea să se mândrească, fiindcă nu ştia ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia. Într-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblând după vaci, se dete la umbra unui copaci mare şi stufos şi adormi; îşi şi alesese, vezi, loc pentru aşa ceva. | 221 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Era o vâlcea împodobită cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de părea că dă ghes omului să treacă printre ele. Ceva mai cât colo un pârâiaş, a cărui obârşie venea dintr-un şipot de apă ce ieşea din coasta unui deluleţ, şerpuia printre brusturi şi alte buruieni pe unde îşi făcuse loc, şi susurul apei parcă te îndemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era măreţ şi parcă se lupta ca să ajungă la nuori. Printre crăcile lui întinse se giugiuleau păsărelele şi-şi făceau cuiburi: numai ascultând cineva ciripirile lor se aprindea într-însul focul dragostei. Desişul frunzelor sale făcea o umbră, de parcă râmâneai la ea. Bag seamă, nu era aşa căscăund flăcăul acesta, şi pe nedrept îi atârnau de coadă acest ponos ceilalţi argaţi din sat. Cum puse capul jos şi adormi. N-apucase să doarmă, ca de când începui să vă povestesc, şi o dată sări drept în sus. Visase un vis foarte frumos şi se deşteptase. Visase că unde venise la dânsul, măre, o zână mai frumoasă decât toate zânele din cer şi de pre pământ, şi-i zisese să se ducă la curtea împăratului locului aceluia, că acolo are să se procopsească. Când se deşteptă, îşi zise:"Mă, ca ce să fie asta?" | 206 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | şi începu a se pune pe gânduri; toată ziulica îl munciră gândurile şi nu se domirea de loc, de loc ca ce să însemneze un asemenea vis. El nu înţelegea că steaua sub care se născuse venea să-l slujească. A doua zi, mergând iarăşi cu vitele la păscut, abătu din drum şi dete iarăşi pe la copaciul cu pricina, şi iarăşi se culcă la tulpina lui, şi iarăşi visă acelaşi vis. Sculându-se, îşi zise:"Mă, ăsta nu e lucru curat", şi iarăşi toată ziulica fu dus pe gânduri. A treia zi cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la acelaşi copaci sub care se culcă, şi visă acelaşi vis; ba încă de astă dată zâna îl ameninţă cu boală şi cu toate ticăloşiile omeneşti, dacă nu s-o duce. Atunci şi el, dacă se sculă şi veni acasă cu vacile şi le băgă în coşar, se înfăţişe la stăpânu-său şi-i zise: – Stăpâne, pe mine mă bate gândurile să mă duc în lume să-mi caut norocul. Destul am argăţit, şi până acum nu văz nici un semn ca să pot şi eu sălta ceva. Fă bine şi-mi dă socoteala. – Da pentru ce, băiete, să ieşi de la mine? Au doară nu te mulţumeşti de simbria ce-ţi dau? | 206 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Au mâncare n-ai destulă? Ia, mai bine şezi la mine, şi eu voi căta să-ţi dau o fată bună din sat, cu niţică zestricică, să te mai ajut şi eu cu ce m-o lăsa inima, să-ţi faci şi tu rost aici ca toţi megiaşii, nu mai hoinări prin a lume, ca să nu ajungi fără nici un căpătâi, ca vai de lume. – Ba, de mulţumit, sunt mulţumit de d-ta, stăpâne; mâncare am destulă, nu pot să mânii pe Dumnezeu; dară aşa mi-a venit mie, să mă duc în lume, şi nu voi rămânea pentru nu ştiu ce. Dacă văzu stăpână-său că este peste poate a-l face să rămâie, îi dete ce bruma mai avea să ia, şi el plecă, luându-şi ziua bună de la stăpân. Ducându-se de la satul său, flăcăul ajunse drept la curtea împărătească şi se băgă argat la grădina împăratului. Grădinarul fu bun-bucuros să-l primească, când îl văzu aşa curăţel, căci dobândise până atunci câteva bobârnace de la fetele împăratului că bagă argaţi tot ce este mai urâcios şi mai scârbos în omenire. Curăţel, curăţel, dară hainele de pe dânsul erau imoase, deh! ce să zici, ca de măcar. Grădinarul puse de-l îmbăie, îl primeni şi-i dete de îmbrăcă nişte haine care să mai semene a argat la grădina împărătească. | 214 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Şi cum era de potrivit făcut la boiul lui, îi şedesa bine cu hainele ce îmbrăcă. Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, şi el i-o va da lui de soţie. | 217 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | El ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorâte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieşind din casă, căci nu puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orânda. Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la peţitori; ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, până şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pândă la uşa domniţelor câte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise până acum. Ceilalţi cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune atâţi tineri. | 206 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Şi astfel, unul câte unul, se cărară pe la casele lor de la curtea acestui împărat, şi-i lăsară fetele în plata Domnului; căci nimeni nu mai voia să-şi piarză sufletul pentru un cap de muiere. Însuşi împăratul fu cuprins de spaimă, cum de să piară aşa junii ce voiau să-i pândească fetele, şi nu mai cuteza să îndemne pe nimeni. Împăratul era nevoit să cumpere mereu pe fiecare zi câte douăsprezece perechi de conduri, şi intrase la grijă că o să-i îmbătrânească fetele în vatră şi o să împletească cosiţa albă, fără să puie pirostriile în cap. Argatul de la grădinărie îşi împlinea slujba cum ştia el în legea lui. Şi domniţele erau mulţumite de mănuchele de flori ce li le da argatul, şi grădinarul de lucrul lui. El, când da florile domniţelor, nici nu-şi ridica ochii asupra lor; dară când da florile fetei celei mici, nu ştiu de ce, că se roşea ca un bujor, şi-i tâcâia inima, de sta să-i sară din piept afară. Fata băgă de seamă aceasta, însă crezu că flăcăul este ruşinos şi d-aia se face aşa de roşu când vine înaintea lor. Azi aşa, mâine aşa, el vedea că nu e de nasul lui o aşa bucăţică. | 203 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Dară ce-i faci inimei? Ea îi da brânci şi lui, bat-o pustia! şi ar fi voit să se puie şi el la pândă, şi apoi se gândea şi la păţaniile celor ce păzise înaintea lui. Fata cea mică se greşi într-o zi şi spuse surorilor cum argatul care le da flori se roşeşte ca o sfeclă când vine înaintea lor şi cum este de curăţel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte că iese din gura surorei sale celei mai mici, unde începu să o dojenească cu nişte vorbe cam luătoare în râs, cum de numai să se gândească ea a scoate aşa vorbe blânde pentru un argat, căci asta ar semăna că inima ei este pornită a se planisi cuiva. Băiatului îi zicea inima să se arate la împăratul cu cererea de a pândi şi el, dară să lăsăm că-şi cunoştea lungul nasului, să lăsăm că nu1 uitase păţeniile atâtor flăcăi ce pieriseră, lui îi era să nu-şi piarză slujba şi să rămâie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gândul ce-l muncea groaznic, că de va fi gonit de la curtea împărătească, n-are să mai vază pe fetele împăratului, căci dându-le flori în fiecare dimineaţă, oricât se feri de vreo patimă, totuşi gigăşiile şi frumuseţile fetelor de împărat, şi mai cu seamă căutătura cea blajină a fetei celei mici, îl ademenise până într-atât, încât, se socotea el, că dacă nu va mai atinge în fiecare dimineaţă cu degetele sale mâinile cele albe ca o coală de hârtie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de împărat, nu va mai putea trăi. | 265 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Ziua, noaptea, îl munceau aceste gânduri şi nu ştia cum să facă să-şi împlinească pofta inimei, fără de care, simţea el, că nu va putea să mai trăiască. Într-una din nopţi, adormind el cu gândul ţintă la dorinţa ce-l chinuia de-i rodea băierile inimei, văzu în vis iară pe zâna din vâlceaua cea cu flori unde i se arătase odinioară. Ea îi zise: – Să te duci în unghiul grădinei cel despre răsărit; acolo vei găsi doi pui de dafin, unul cireşiu şi altul trandafiriu; alături de dânşii vei vedea o săpăligă de aur, o năstrapă tot de aur şi un ştergar de mătase. Să iei aceşti pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase, să-i sapi cu săpăliga cea de aur, să-i uzi cu năstrapa cea de aur, să-i ştergi binişor cu ştergarul cel de mătase şi să-i îngrijăşti ca pe lumina ochilor tăi. Când vor creşte şi se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dânşii ţi se va izbândi tocmai pe tocmai. Zise şi pieri ca o nălucă, fără să apuce argatul grădinarului să-i mulţumească barim. Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se şterse la ochi măcar, şi dete fuga în unghiul grădinei cel despre răsărit şi rămase năuc de bucurie, când văzu în fiinţă toate cele ce îi spusese zâna în somn. | 227 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Acum se şterse şi el la ochi, se pipăi să vază nu care cumva doarme încă şi aievea să fie oare ceea ce vedea? După ce se încredinţă că nu este nălucă, de noapte, puse mâna şi luă dafinii. Îi îngriji cum ştiu el mai bine, îi săpa adesea cu săpăliga ce găsise el acolo, îi udă cu năstrapa, îi şterse cu ştergarul şi, ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum îi poruncise zâna. Dafinii creşteau şi se împuterniceau ca prin minune. Nu trecu mult şi se făcură mari. Frumuseţe ca la aceşti dafini nici că s-a mai văzut. Când ajunseră ca d-un stat de om, el veni la dânşii într-una din zile şi zise unuia precum îl învăţase zâna: – Dafine, Dafine, Cu săpălugă de aur săpatu-te-am, Cu năstrapă de aur udatu-te-am, Cu ştergar de mătase ştersu-te-am, Dă-mi darul d-a mă face, oricând voi voi eu, Să nu fiu văzut de nimeni. El rămase buimăcit de mirare, când în clipa aceeaşi chiar văzu cum se înfiinţează un boboc de floare, cum creşte de se măreşte şi cum se deschide o floare aşa de frumoasă, de nu puteai să te opreşti ca să nu o miroşi. | 203 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | El puse mâna de o rupse, o luă şi o băgă în sân; vezi că aşa îl învăţase zâna. Seara când domniţele intrară în cămara lor cea încuiată şi zăvorâtă cu nouă lacăte mari, ca să se culce, el se furişe binişor pe lângă ele şi intrară împreună. El le vedea pe ele ce fac, dară ele nu-l vedeau pe dânsul. El le văzu că în loc să se dezbrace spre a merge la culcare, ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca cu haine scumpe şi a se găti de ducă. El se mira de cele ce vedea şi hotărî ca să se ţie după dânsele cu dinadinsul să vază pe unde au să iasă ele, unde au să se ducă şi ce au să facă. Când deodată, fata cea mai mare zise surorilor sale: – Gata sunteţi, fetelor? – Gata suntem, răspunseră ele. Atunci cea mare din surori bătu cu piciorul în pământ, şi deodată se deschise în două duşumeaua casei. Ele se coborâră prin acea deschizătură şi merseră, până se ajunseră la o grădină gărduită cu zid de aramă. Când fură să intre, fata cea mare bătu din picior iarăşi şi porţile cele de oţel ale grădinei se deschiseră. | 202 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Intrând, băiatul călcă pe rochia fetei celei mici. Aceasta, întorcându-se repede, nu văzu pe nimeni; şi, chemându-şi surorile, le zise: – Surorilor, bănuiesc că s-a luat cineva după mine, că uite, simţii că m-a călcat oarecine pe rochie. Surorile se uitară în toate părţile şi nevăzând nici ele pe nimeni, îi răspunse: – Nu fii aşa bănuitoare, soro; cine să fie aci, ori să se ia după noi. Nici pasăre măiastră nu poate răzbi până unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, să nu se fi apucat rochia ta de vreun mărăcine şi, cum eşti tu fricoasă, ţi s-o fi părut că te-a călcat neştine pe rochie. Nu fi aşa de uşurică! Ea tăcu. Băiatul se ţinea după dânsele. Trecură printr-o pădure cu frunzele de argint, trecură prin alta cu foile de aur, trecură prin altă pădure cu frunzele numai diamanturi şi pietre nestimate, cari sclipeau de-ţi luau ochii, şi ajunseră la un eleşteu mare. În mijlocul acelui eleşteu se ridica un dâmbuleţ şi pe dânsul nişte palaturi cum nu mai văzuse el până atunci. Palaturile împăratului rămăseseră jos de tot pe lângă acestea, care străluceau de la soare te puteai uita, dară la dânsele ba. Şi aşa de cu meşteşug erau făcute, încât când te urcai în ele ţi se părea că te cobori, şi când te dedeai jos din ele ţi se părea că te urci. | 229 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.