author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Douăsprezece luntrişoare cu vâslaşi muiaţi numai în fir de cel bun le aşteptau la margine. Cum ajunseră, se puseră fiecare în câte una şi plecară. Argatul se puse în luntrea fetei celei mici. Luntrile porniră şi mergeau în rând ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici rămânea mai în urmă. Vâslaşul se mira cum de este mai grea decât altădată şi trăgea din răsputeri la vâsle ca să ajungă pe celelalte. Cum ieşiră la celălalt mal al eleşteului, se auzi o muzică, care, vrând, nevrând, te făcea să dănţuieşti. Fetele se repeziră ca fulgerul, intră în palat şi se puseră pe joc cu flăcăii cari le pândiseră, şi jucară şi jucară până ce li se sparseră condurii. Băiatul se ţinu mereu după ele. Intrând şi el în palat, ce-i văzură ochii? Cămara de joc mare şi largă de abia puteai să-i zăreşti căpătâiul. Ea era împodobită numai cu aur, cu pietre nestemate şi cu făclii de jur împrejur ce ardeau în nişte sfeşnice de aur curat, mai mari decât omul. Păreţii albi ca laptele străluceau de-ţi luau ochii, şi cu dungi de aur, împodobite cu zamfiruri şi rubinuri de licăreau ca focul. Argatul se puse într-un colţ şi privea la toate minunile astea. | 204 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Şi avea şi la ce privi, căci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai văzuseră ochii. Dar unde fu pomana aia ca să stea la un loc? Sărea şi el tontoroiul de colo până colo, fără să vrea; căci nu era chip să stea la un loc fără a sălta, când cânta muzica aia. Până şi sfeşnicele şi mesele şi lăviţele din casă săltau. Şi nici pomeneală măcar nu este ca să-şi închipuiască cineva frumuseţea cântărilor şi a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitări, alăute, buciume, cimpoaie şi alte multe d-alde astea cântau într-o unire de rămâneau marţ cei mai buni muzicanţi din lume. D-apoi fetele1? Trăgeau cu foc la nişte hori, bătuta, brâul, ca la uşa cortului, de unul singur, pipăruş şi câte jocuri toate, de puteai să-ţi rupi bojocii jucând. Şi jucară şi jucară, până despre ziuă. Când, deodată, încetând muzica de a mai cânta, ieşi ca din pământ o masă încărcată cu de toate bunătăţile, şi ce este pe lume, şi ce nu este. Se puseră cu toţii la masă şi mâncară şi se chefuiră cât le poftiră inima. Argatul de la grădinărie şedea în colţul lui unde se aşezase şi privea, lăsându-i gura apă. La masă le slujea nişte arapi, îmbrăcaţi în nişte haine foarte scump împodobite. | 210 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | După ce se sculară de la masă, prinseră a se întoarce acasă. Se întoarseră iarăşi pe unde au fost venit. Băiatul se ţinea după dânsele, ca dracul după călugăr. Când fură a trece prin grădina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gând, că numai rupse o rămurică dintr-un copaci. Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea, ca de o furtună ce vine întărâtată asupra copacilor; şi totuşi nici o frunză măcar nu se mişca din loc, ba nici măcar nu se clătină ca de o adiere de vânt barim. Fetele răsăriră. – Ce să fie asta, leiculiţă? ziseră. – Ce să fie? răspunse cea mai mare din surori. Iacă, păsărica ce-şi are cuibul în turnul bisericii din palaturile tatălui nostru trebuie să fi trecut prin frunze; căci numai ea poate să răzbată pe aici. Fetele trecură şi ajunseră în palatul unde erau încuiate, tot pe unde ieşiseră. A doua zi, argatul de la grădinărie, când dete mănunchiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meşteşug rămurica ruptă în mănunchiul fetei celei mici. Domniţa se miră când îşi priimi mănunchiul de flori, se uită cam cu milă la argat şi nu-şi putea da seamă cum de să ajungă acea rămurică între florile ce priimise. | 206 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | A doua seară, iarăşi aşa o petrecură. Băiatul, iarăşi pe furiş, se ţinuse după dânsele, cu deosebire numai că rupse o rămurică din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarăşi între florile ce dete a doua zi domniţei celei mici. Fata cea mai mare, iarăşi cu cuvinte liniştitoare, alină frica surorilor ei când se auzi freamătul ce se făcu în pădurea de unde argatul rupse rămurica. Când a doua zi domniţa cea mică priimi florile cu rămurica ascunsă între ele, îi dete un fier ars prin inimă. Ea căută vreme cu prilej şi, prefăcându-se că vrea să se primble, ieşi peste zi prin grădină şi, întâlnind pe argat la o cotitură a grădinei, îl opri şi-i zise: – De unde ai avut tu rămurica ce mi-ai pus-o în mănunchiul de flori? – De unde o ştie prea bine măria-ta. – Care va să zică, tu te-ai ţinut după noi, şi ştii unde mergem noi noaptea. – Cam aşa măria-ta. – Cum ai făcut de a venit după noi de nici una dintre surori nu te-a văzut? – Pe furiş. – Na o pungă de bani, şi să nu scoţi nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea. | 201 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | – Eu nu-mi vânz tăcerea, măria-ta. – Dacă voi auzi însă că ai crâcnit ceva, voi pune să-ţi taie capul. Zise ea vorbele astea aspre din gură, dară din inimă altceva cugeta. E i se părea că acest argat din ce în ce se face mai curăţel. A treia noapte când se duse după dânsele, tot pe furiş, rupse o ramură din pădurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, şi iarăşi se făcu freamăt printre frunze, şi iarăşi surora cea mai mare alină frica surorilor celor mici cu cuvinte liniştitoare. Domniţa însă cea mică, nu ştiu de ce, dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. În ziua următoare, când găsi rămurica de diamant în mănunchiul de flori, cătă cam pe subt ascuns la argat şi-l găsi că nu se prea deosebeşte de fiii de domni şi de împăraţi. Atât i se păru de drăgălaş. Argatul şi dânsul cătă asupra domniţei cu ochi galeşi, dară tot pe furiş, şi o văzu că se tulburase oarecum, se făcu însă că nu pricepe nimic şi-şi cătă de treabă. Surorile domniţei deteră peste dânşii vorbind şi râseră de dânsa şi luară cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mică tăcu şi înghiţi ruşinea. | 203 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Nu se putea ea mira din destul cum a făcut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, îi intrase în cap că acest flăcău nu poate să fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici măiestrele nu le ştiau. Şi apoi, adevărul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit şi blajin îl arăta cât de colo a nu fi de argat prost. Pe lângă acestea, şi înfăţişarea, şi totul într-însul avea pe vino-ncoace. După ce intrară în casă fetele, domniţa cea mică le spuse că argatul de la grădinărie ştia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunară la sfat şi plănuiră ca să-l facă şi pe dânsul să-şi piarză inima şi simţirile, cum făcuseră şi cu ceilalţi tineri. Flăcăiandrul însă se furişă şi de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor. Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dânsul. Acum, după ce ştia totul, dară totul ce trebuia să ştie, se duse la dafinii lui şi zise către cel trandafiriu: – Dafine, Dafine, Cu săpălugă de aur săpatu-te-am, Cu năstrapă de aur udatu-te-am, Cu ştergar de mătase ştersu-te-am, Dă-mi minte şi procopseală de fiu de domn şi împărat! | 205 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Ca şi de la rând, un boboc de floare încolţi, crescu şi se deschise o floare minunată. El luă floarea şi o băgă în sân. Odată căzură de pe faţa lui arsăturile de soare şi îi rămase chipul curat şi luminat, ca şi când atunci îl făcuse mă-sa. Simţi că în creierii lui se petrece un ce de care nu-şi putea da seama. Dară văzu că începe a judeca altfel de cum judeca el până acum. Pasămite se ascuţise la minte. Şi totdeodată se pomeni îmbrăcat cu nişte haine ca ale fiilor de împăraţi şi de domni. Atunci se duse la împăratul şi ceru şi dânsul să-i păzească fetele, într-o noapte. Împăratului i se facu milă de tinereţele lui şi-l sfătui să-şi caute mai bine de treabă, decât să se răpuie. El stărui. Împăratul priimi. Acesta nici că bănuia măcar a fi argatul de la grădinărie; aşa de mult se schimbase. Când îl arătă fetelor şi le spuse împăratul ce voieşte, nici ele, vezi, nu-l cunoscură. Numai cea mică, fiind cu cuiul la inimă, îl cunoscu şi începu a tânji de dragoste. Noaptea următoare, când plecară ele la joc, îl luară şi pe dânsul. El ştia ce i se pregăteşte, dară se feri ca de oala mălaiului să nu dea în clapcă. | 212 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Ajunseră la palatul vrăjit, jucară până despre ziuă, apoi se puseră la masă. I se aduse şi lui băutura din care băuse toţi cari veniseră înaintea lui, băutură care trebuia să-l facă a-şi pierde minţile şi simţirea, băutură care să-l piarză şi pe dânsul ca pe ceilalţi. Atunci unde îşi întoarse nişte ochi lăcrămoşi şi plini de focul dragostei ce-l mistuia, şi zise cu grai duios domniţei celei mici: – Vezi tu? iacă eu mă pierz pentru dragostea ta, dacă ai aşa inimă de gheaţă. – Nu, n-am inimă de gheaţă, focul dragostei tale mi-a încălzit-o, răspunse ea. Nu bea. Mai bine voi să fiu grădinăreasă cu tine, decât fată de împărat. Cum auzi aşa, el aruncă băutura la spate, şi mai apropiindu-se de dânsa, îi mai zise: – Să nu-ţi fie teamă, măria-ta, că grădinăreasă nu ai să fii o dată cu capul. Toţi cei de faţă auziră vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi şi toţi cu totul se pomeniră în palaturile împăratului. Palatul cel fermecat pieri ca o nălucă, ca şi cum n-ar fi mai fost pe lumea asta. Când îi văzură împăratul, încremeni de uimire cu amândouă mâinile pe barbă. Flăcăul, fostul argat la grădinărie, îi povesti toată şiretenia nopţilor. | 203 |
Petre Ispirescu | Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat | Împăratul dete pe fata cea mică după flăcăiandrul cel frumos şi drăgăstos. Apoi se înfăţişară şi celelalte fete cu câte unul din fiii de împăraţi şi de domni pe care şi-l alesese. Împăratul se înduplecă şi le dete pe fiecare la casa lor. Şi se făcu o bucurie mare în toate părţile, care bucurie de ar fi o sută de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune. Înainte de a se cununa, fata cea mică întrebă pe logodnicul ei cu ce putere făcu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor şi legătura farmecului ce le ţineau înlănţuite. El spuse. Iară ea, ca să nu fie bărbatu-său mai presus decât ea, ci să fie deopotrivă om ca toţi oamenii, se duse de tăie dafinii şi-i băgă în foc. Apoi se cununară şi trăiră o viaţă fericită, cum se trăieşte pe lumea noastră asta bălţata, până ce se istoviră toţi cu totul, în adânci bătrâneţe. | 155 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | A fost odată un împărat şi avea trei fete. Şi fiind a merge la bătălie, îşi chemă fetele şi le zise: Poveşti de Petre Ispirescu - Porcul cel fermecat – Iacă, dragele mele, sunt silit să merg la război. Vrăjmaşul s-a sculat cu oaste mare asupra noastră. Cu mare durere mă despart de voi. În lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi cu minte, să vă purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei. Aveţi voie să vă preîmblaţi prin grădină, să intraţi prin toate cămările casei: numai în cămara din fund, din colţul din dreapta, să nu intraţi, că nu va fi bine de voi. – Fii pe pace, tată, răspunseră ele. Niciodată n-am ieşit din cuvântul dumitale. Du-te fără grijă, şi Dumnezeu să-ţi dea o izbândă strălucită. Toate fiind gata de pornire, împăratul le dete cheile de la toate cămările, mai aducându-le aminte încă o dată poveţele ce le deduse, şi-şi luă ziua bună de la ele. Fetele împăratului, cu lacrămile în ochi, îi sărutară mâna, îi poftiră biruinţă; iar cea mai mare din ele priimi cheile din mâna împăratului. Nu se ştia ce să se facă, de mâhnire şi de urât, fetele, când se văzură singure. Apoi, ca să le treacă de urât, hotărâră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească şi o parte să se plimbe prin grădină. | 226 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Aşa făcură şi le mergea bine. Vicleanul pizmuia pacea fetelor şi-şi vârî coada. – Surioarele mele, zise fata cea mare, câtu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt câteva zile de când ne aflăm singure, n-a mai rămas nici un colţ de grădină pe unde să nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate cămările palatului tatălui nostru, şi am văzut cât sunt de frumos şi bogat împodobite; de ce să nu intrăm şi în cămara aceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a intra? – Vai de mine, leliţă, zise cea mai mică, mă mir cum ţi-a dat în gând una ca aceasta, ca să ne îndemni dumneata să călcăm porunca tatălui nostru. Când tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi ştiut el ce a zis şi pentru ce a zis să facem aşa. – Că doară nu s-o face gaură în cer d-om intra, zise cea mijlocie. Că doară n-or fi niscaiva zmei să ne mănânce, ori alte lighioane. Ş-apoi de unde o să ştie tata dacă noi am intrat au ba? Tot vorbind şi îndemnându-se, ajunseră tocmai pe dinaintea acelei cămări; cea mai mare din surori, care era păstrătoarea cheilor, băgă cheia în broasca uşei şi, întorcând-o niţel, scârţ! | 206 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | uşa se deschise. Fetele intrară. Când colo, ce să vază? Casa n-avea nici o podoabă; dară în mijloc era o masă o masă mare cu un covor scump pe dânsa, şi deasupra o carte mare deschisă. Fetele, nerăbdătoare, voiră a şti ce zicea în cartea aceea. Şi cea mare înaintă şi iată ce ceti: "Pe fata cea mare a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la răsărit." Merse şi cea mijlocie şi, întorcând foaia, ceti şi ea: "Pe fata cea mijlocie a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la apus". Râseră fetele şi se veseliră, hihotind şi glumind între ele. Fata cea mică însă nu voia să se ducă. Cele mai mari nu o lăsară în pace, ci, cu voie, fără voie, o aduse şi pe dânsa lângă masă, şi cam cu îndoială întoarse şi ea foaia şi ceti: "Pe fata cea mică a acestui împărat are s-o ia de soţie un porc". Trăsnetul din cer de ar fi căzut, nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era să moară de mâhnire. Şi dacă n-o ţineau surorile, îşi şi spărgea capul căzând. După ce se dezmetici din leşinul ce-i venise de inimă rea, începură s-o mângâie surorile. | 215 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | – Ce! îi ziseră, mai crezi şi tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fată de împărat să se mărite după un porc? – Ce copilă eşti! îi zise cealaltă, dară tata n-are destulă oştire să te scape, chiar când s-ar întâmpla să vie să te ceară un dobitoc aşa de scârbos? Fata cea mică a împăratului ar fi voit să se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dară n-o lăsa inima. Gândul ei era mereu la cartea care spuse că norocul celorlalte surori era să fie aşa de frumos şi numai ei îi spusese că o să i se întâmple ceea ce nu se mai auzise până atunci pe lume. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. Ea începu a lâncezi. Şi numai în câteva zile aşa se schimbase, încât nu o mai cunoşteai; din rumenă şi veselă ce era, ajunsese de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin grădină, d-a culege flori ca să le puie la cap şi d-a cânta cu toatele când erau la furcă, ori la cusătură. Între acestea, tatăl fetelor, împăratul, făcuse o izbândă cum nu se aştepta, biruind şi gonind pe vrăjmaş. | 210 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Şi fiindcă gândul îi era la fiicele sale, făcu ce făcu şi se întoarse mai curând acasă. Lumea după lume ieşise întru întâmpinarea lui, cu buciume, cu tobe şi cu surle, înveselindu-se că împăratul se întorcea biruitor. Cum ajunse, până a nu merge acasă, împăratul dete laudă Domnului că-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i înfrânse. Apoi, mergând acasă, fiicele îi ieşiră înainte. Bucuria lui crescu când văzu că fetele îi erau sănătoase. Fata cea mică se feri cât putu a nu se arăta tristă. Cu toate astea, nu după mult timp, împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea şi se posomora. Îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gândindu-se că poate i-au călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa?! Ca să se încredinţeze, îşi chemă fetele, le întrebă, poruncindu-le să-i spuie drept. Ele mărturisiră. Se feriră însă d-a spune care din ele fusese îndemnătoarea. Cum auzi împăratul una ca aceasta se tânguia în sine cu amar, şi cât p-aci era să-l biruie mâhnirea. Îşi ţinu însă firea şi căuta a-şi mângâia fata care vedea că se pierde. Ce s-a făcut, s-a făcut; văzu el că o mie de vorbe un ban nu face. | 206 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Începuse a se cam uita întâmplarea aceasta, când, într-o zi, se înfăţişe la împăratul fiul unui împărat de la răsărit şi-i ceru de soţie pe fata cea mai mare. Împăratul i-o dete cu mulţumire. Făcură nuntă înfricoşată şi peste trei zile o petrecu cu cinste mare până la otar. Peste puţin, aşa făcu şi cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împărat de la apus. Cu cât vedea că se împlinesc întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atâta fata împăratului se întristă şi mai mult. Ea nu mai voia să mănânce, nu se mai gătea, nu mai ieşea la plimbare; voia să se lase să moară mai bine, decât să ajungă de batjocura lumii. Dară împăratul nu-i da răgaz să puie în lucrare o faptă aşa de nelegiuită, ci o mângâia cu fel de fel de poveţe. Mai trecu ce mai trecu şi iată, măre, că într-o zi împăratul se pomeneşte cu un porc mare că intră în palatul lui şi-i zice: – Sănătate ţie, împărate; să fii rumen şi voios ca răsăritul soarelui într-o zi senină! – Bine ai venit sănătos, prietene. Dar ce vânt te aduce pe la noi? – Am venit în peţit, răspunse porcul. | 204 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Se miră împăratul când auzi de la porc aşa vorbe frumoase şi îndată îşi dete cu părerea că aci nu putea să fie lucru curat. Ar fi voit s-o cârmească împăratul spre a nu-i da fata de soţie; dară după ce auzi că curtea şi uliţile geme de porci, care venise cu peţitorul, n-avu încotro şi-i făgădui. Porcul nu se lăsă numai pe făgăduială, ci intră în vorbă şi se hotărî ca nunta să se facă peste o săptămână. Numai după ce priimi cuvânt bun de la împăratul, porcul plecă. Până una alta, împăratul îşi povăţui fata să se supuie ursitei, dacă aşa a voit Dumnezeu. Apoi îi zise: – Fata mea, cuvintele şi purtarea cea înţeleaptă a acestui porc nu este de dobitoc; o dată cu capul nu crez eu ca el să se fi născut porc. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aci. Însă tu să fii ascultătoare, să nu ieşi din cuvântul lui; căci Dumnezeu nu te va lăsa să te chinuieşti mult timp. – Dacă dumneata, tată, găseşti cu cale aşa, răspunse fata, te ascult şi-mi pui nădejdea în Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Aşa mi-a fost triştea; văz eu că n-am încotro. | 202 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Între acestea sosi şi ziua nunţii. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu soţia sa într-o căruţă împărătească, porni la dânsul acasă. Pe drum trebuia să treacă pe lângă un noroi mare; porcul porunci să stea căruţa; se dete jos şi se tăvăli în noroi, până se făcu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei să-l sărute. Biata fată, ce să facă? Scoase batista, îl şterse niţel la bot şi-l sărută, gândindu-se să asculte poveţile tatălui său. Când ajunseră acasă la porc, care era într-o pădure mare, se şi înseră. Şezură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. Peste noapte, fata împăratului simţi că lângă ea era un om, iară nu un porc. Se miră. Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Porcul seara se dezbrăca de pielea de porc, fără să simtă fata, şi dimineaţa, până a nu se deştepta ea, el iară se îmbrăca cu dânsa. Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopţi şi fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. Pasămite el era fermecat, vrăjit să fie aşa. | 202 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Mai târziu începu a prinde dragoste de dânsul, când simţi rodurile căsătoriei; atât numai se mâhnea că nu ştia ce o să dea lumii peste câteva luni. Când, într-o zi, văzu trecând pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare. Ea, care nu văzuse oameni de atâta mare de timp, era jinduită, şi o chemă să mai vorbească cu dânsa câte ceva. Vrăjitoarea îi spuse că ştie să ghicească, să dea leacuri şi câte nagode toate. – Aşa să trăieşti, bătrânico, ia spune-mi, d-a minune ce are bărbatu-meu de este ziua porc şi noaptea, când doarme lângă mine, îl simţ că este om? – Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram să ţi-o spui eu mai înainte, căci nu de surda sunt ghicitoare. Să-ţi dea mămulica leacuri cari să-i taie farmecele. – Dă-mi zău, mămuşoară, şi ţi-oi plăti cât mi-i cere, că mi s-a urât cu el aşa. – Ţine icea, puişorul mamei, aţa aceasta. Să nu ştie el de dânsa, că n-are leac. Să te scoli când doarme el, binişor, şi să i-o legi de piciorul stâng, cât se poate de strâns, şi să vezi, draga babii, că dimineaţa rămâne om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de plătită când voi afla că o să scapi de aşa urgie. | 208 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Mi se rupe, uite, băierile inimii de milă pentru dumneata, bobocelul mamei, şi mă căiesc, mă căiesc, cum de să nu aflu mai dinainte, ca să-ţi viu întru ajutor. După ce plecă zgripţuroaica de vrăjitoare, fata de împărat ascunse cu îngrijire aţa; iară peste noapte se sculă binişor, încât să n-o simţă nici măiastrele, şi, cu inima tâcâindă, legă aţa de piciorul bărbatului său. Când să strângă nodul, pâc! se rupse aţa, căci era putredă. Deşteptându-se, bărbatul speriat îi zise: – Ce-ai făcut, nenorocito! Mai aveam trei zile, şi scăpam de spurcatele astea de vrăji; acum cine ştie cât voi mai avea să port această scârboasă piele de dobitoc. Şi numai atunci vei da mâna cu mine, când vei rupe trei perechi de opinci de fier şi când vei toci un toiag de oţel, căutându-mă, că eu mă duc. Zise să se făcu nevăzut. Sărmana fată de împărat, când se văzu singură cuc, unde începu a plânge şi a se boci, de ţi se rupea inima. Blestema cu foc şi pară pe afurisita de ghicitoare. Dară toate în zadar. Dacă văzu că n-o scoate la căpătâi cu tânguirea, se sculă şi plecă încotro va duce-o mila Domnului şi dorul bărbatului. Ajungând într-o cetate, porunci de-i făcu trei perechi de opinci de fier şi un toiag de oţel, se găti de drum şi se porni în călătorie, spre a-şi găsi bărbatul. | 230 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Se duse, se duse, peste nouă mări, peste nouă ţări, trecu prin nişte păduri mari cu buştenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei răsturnaţi şi, de câte ori cădea, de atâtea ori se şi scula; ramurile copacilor o izbeau peste faţă, crângurile îi zgâriase mâinile, şi ea tot înainta, mergea, şi îndărăt nu se uita. Când, obosită de drum şi de sarcină, abătută de mâhnire şi cu nădejdea în inimă, ajunse la o căsuţă. Pasămite acolo şedea sânta Lună. Bătu la portiţă, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească niţel, mai cu seamă că îi şi abătuse să facă. Muma sântei Lune avu milă de dânsa şi de suferinţele sale; o priimi dară înăuntru şi o îngriji. Apoi o întrebă: – Cum se poate ca un om de pe alte tărâmuri să răzbească până aci? Biata fată de împărat îşi povesti atunci toate întâmplările şi sfârşi zicând: – Mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu că mi-a îndreptat paşii către acest loc, şi al doilea dumitale, că nu m-ai lăsat să pier la ceasul naşterii. Acum te mai rog să-mi spui, nu care cumva sânta Lună, fiica dumitale, ştie pe unde s-ar afla bărbatul meu? – Nu poate să ştie, draga mea, îi răspunse muma sântei Lune, dar du-te încolo, spre răsărit, până vei ajunge la sântul Soare; poate el să ştie ceva. | 225 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Îi dete să mănânce o găină friptă şi îi zise să bage de seamă să nu piarză nici un oscior, că-i va fi de mare trebuinţă. După ce mai mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mână şi o porni iarăşi la drum. Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea câte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încât întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul. | 212 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. Acolo şedea Soarele. Bătu la poartă şi se rugă să o primească. Muma Soarelui o priimi şi se miră când văzu om de pe alte tărâmuri pe acolo şi plânse de mila ei, când îi povesti întâmplările. Apoi, după ce-i făgădui că va întreba pe fiu-său despre bărbatul ei o ascunse în pivniţă, ca să n-o simţă Soarele când o veni acasă, că seara se întoarce totdauna supărat. A doua zi află fata de împărat că era s-o paţă, fiindcă Soarele cam mirosise a om de pe altă lume. Dar mumă-sa îl linişti cu vorbe bune, zicându-i că sunt păreri. Fiica de împărat prinse curagi când văzu cu câtă bunătate este priimită şi întrebă: – Bine, frate dragă, cum se poate ca Soarele să fie supărat, el care este atât de frumos şi face atâta bine muritorilor? – Iaca pentru ce, răspunse muma Soarelui; el dimineaţa stă în poarta raiului, şi atunci este vesel, vesel şi râde la toată lumea. Peste zi este plin de scârbă, fiindcă vede toate necurăţiile oamenilor şi d-aia îşi lasă arşiţa aşa de cu zăpuşeală; iară seara este mâhnit şi supărat, fiindcă stă în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasă. | 213 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decât să meargă la Vânt. Îi dete şi acolo o găină să mănânce şi îi zise să păstreze oscioarele cu îngrijire. După ce lepădă a doua pereche de opinci, car se spărsese şi acelea, luă legătura cu oscioarele, copilul în braţe şi toiagul în mână şi porni spre Vânt. În calea aceasta întâlni nişte greutăţi şi mai mari, căci dete, una după alta, peste munţi de cremene din care ţâşnea flacări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste câmpii de gheaţă cu nămeţi de zăpadă. P-aci, p-aci, era să se prăpădească, biată femeie; însă, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o văgăună care era într-un colţ de munte, mare de putea să intre şapte cetăţi într-însa. Acolo şedea Vântul. Gardul care o înconjura avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o primească. Muma Vântului avu milă de dânsa şi o priimi să se odihnească. | 201 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Ca şi la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simţă Vântul. A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi. După ce îi dete şi aci o găină de mâncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă până va ajunge. Aşa şi făcu. După ce mulţumi cu lacrămi de bucurie pentru buna găzduire şi pentru vestea cea bună, porni la drum. Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nici de odihnă, atâta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese. Merse, merse până ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră. În cele de pe urmă ajunse la o poiană verde şi frumoasă pe marginea unei păduri. | 205 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Acum se mai înveseli şi sufletul ei, când văzu floricelele şi iarba cea moale. Stătu şi se odihni niţel. Apoi, văzând păsărelele câte două-două pe rămurelele copăceilor, se încinse focul într-însa de dorul bărbatului său, începu a plânge cu amar şi, cu copilul în braţe şi cu legătura cu oscioarele pe umăr, porni iarăşi. Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vântului. Trei zile şi trei nopţi orbăcăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi să mănânce ceva. În cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. | 226 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre. Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie – în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătâi la căpătâi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindu-i d-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. | 223 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Şi astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe se urcă din nou şi intră în casă. Aci se miră ea de buna rânduială ce găsi. Se apucă şi ea şi mai deretică oleacă. Apoi mai răsuflă niţel, puse copilul într-o albie ce găsi şi o aşeză pe pat. Când veni bărbatu-său, se sperie de ceea ce văzu. Parcă nu-i venea să crează ochilor săi, tot uitându-se la scara de oscioare şi la degetul din vârful scării. Frica lui era să nu fie iară niscaiva farmece, şi cât p-aci era să-şi părăsească casa, dară Dumnezeu îi dete în gând să intre. Atunci, făcându-se un porumbel, ca să nu se lipească farmecele de el, zbură pe deasupra fără să se atingă de scară şi intră înăuntru în zbor. Acolo văzu o femeie îngrijind de un copil. | 208 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | El îşi aduse aminte atunci că femeia sa era însărcinată când plecase de la ea, şi unde îl cuprinse un dor de dânsa şi o milă, gândindu-se la câte trebuia să fi păţit ea până să dea cu mâna de dânsul, încât se făcu numaidecât om. Cât p-aci era să n-o cunoască; atât de mult se schimbase din pricina suferinţelor şi a necazurilor. Fata de împărat cum îl văzu, se sculă în sus şi îi tâcâia inima de frică, fiindcă ea nu-l cunoştea. După ce el i se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba şi uită tot ce suferise. El era un bărbat ca un brad de frumos. Se puse deci la vorbă. Ea îi povesti toate întâmplările, iară el plânse de mila ei. Apoi începu şi el a spune: – Eu, zise el, sunt fiu de împărat. La un război ce avu tată-meu cu nişte zmei, vecini ai lui, care erau foarte răi şi-i tot călcau moşia, am omorât pe cel mai mic. Pasămite, ursita te făgăduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitoare de închega şi apele cu farmecele ei, mă blestemă să port pielea acelui scârbos dobitoc, cu gând ca să nu ajung să mi te iau eu. | 202 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Dumnezeu i-a stat împotrivă, şi eu te-am luat. Baba care ţi-a dat aţa să mi-o legi de picior era ea. Şi de unde mai aveam trei zile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani stârvul porcului. Acum, fiindcă tu ai suferit pentru mine şi eu pentru tine, să dăm laudă Domnului şi să ne întoarcem la părinţii noştri. Fără tine eram hotărât să trăiesc ca un pustnic, d-aia şi mi-am ales acest loc pustiu şi mi-am făcut casa asta aşa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. Apoi se îmbrăţişară de bucurie şi se făgăduiră ca amândoi să uite necazurile trecute. A doua zi de dimineaţă se sculară şi porniră amândoi mai întâi la împăratul, tatăl lui. Când se auzi de venirea lui şi a soţiei sale, toată lumea plângea de bucurie că îi vedea. Iară tatăl şi muma lui îi îmbrăţişe strâns, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi. Apoi merse şi la împăratul, tatăl femeii lui. El cât p-aci era să-şi iasă din minţi de bucurie, când îi văzu. Ascultă povestindu-i-se întâmplările lor. Apoi zise fie-sei: – Ţi-am spus eu că nu credeam să se fi născut porc acel dobitoc ce te-a cerut de soţie? | 207 |
Petre Ispirescu | Porcul cel fermecat | Şi bine ai făcut, fata mea, de m-ai ascultat. Şi fiindcă era şi bătrân, şi moştenitori n-avea, se coborî din scaunul împărăţiei sale şi îi puse pe dânşii. Iară ei domniră cum se domneşte când împăraţii trec prin fel de fel de ispite, necazuri şi nevoi. Şi de n-or fi murit, trăiesc şi astăzi, domnind în pace. | 57 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | ;A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel şi chipuri cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Într-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mânecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dânşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi câte o săgeată. Poveşti de Petre Ispirescu - Zâna zânelor – Trageţi, copii, cu arcul, le zise împăratul, şi unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul. Copiii se supuseră fără a cârti câtuşi de puţin, căci ei erau încredinţaţi că tatăl lor ştia ce spune. Traseră, deci, şi săgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împărat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împăratului; iară săgeata celui mai mic se urcă în naltul cerului. Li se strâmbaseră gâturile uitându-se după dânsa, şi p-aci, p-aci, era să o piarză din ochi. Când, o văzură coborându-se şi se înfipse într-un copaci nalt dintr-o pădure mare. Se duse fiul cel mare, îşi luă soţie pe fata împăratului vecin, şi se întoarse cu dânsa la tatăl său. | 203 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Se duse şi cel mijlociu şi se întoarse şi el cu o soţioară mândră şi frumoasă. Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea până ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bâjbâi el şi orbăcăi p-acolo prin bunget, până ce dete de copaciul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copaci era nalt şi gros şi bătrân, de când urzise Dumnezeu pământul. Se încovrigă el de dânsul, şi se urcă până ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, când atârnat cu mâinile, când cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse până în vârf. Acolo puse mâna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mâhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gândea el, ca ce era să găsească în acel copaci? Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atâta cale în deşert, se mai pomeni, când vru să plece de lângă copaci, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hâţ în sus, hâţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cât ai da în cremene. | 207 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Mai se suci, mai se învârti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Dacă văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale, băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dânsul. Merse el, biet, cu alaiul după dânsul, şi potrivi ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de râsul dracilor de copii. Cum intră în cămara unde locuia dânsul în palaturile tătâne-său, cele şase bufniţe se aşezară careşi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. Mai stătu, bietul flăcău, se mai socoti, se mai gândi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întâmplare. Mai cu seamă că acum se cotorosise de saxanaua din spinare. Şi cum era şi rupt de osteneală de atâta călătorie şi de atâta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu mechea în cap. A doua zi, ce să-i vază ochii? Lângă dânsul în pat, o zână aşa de frumoasă, de amuţea şi nu ştiu cine când o vedea; iară la capetele patului lor şase roabe, una mai frumoasă decât alta. | 220 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Mai văzu, într-un colţ al cămărei, şapte piei de bufniţe, aruncate una peste alta. Se miră tată-său, se miră mumă-sa de aşa frumuseţe şi gingăşie, ce nu mai văzuseră de când erau ei. Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul ce mic la împăratul, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zână, măcar că era să-i fie logodnică. Când, se pomeni cu dânsa că se prinde în horă lângă dânsul. Nu mai putea de bucurie, când o văzu. Se fălea, nene, cât un lucru mare, căci alta ca dânsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dânsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni cari erau poftiţi la nuntă dedeau târcoale roabelor ce venise cu zâna, şi care de care umbla să se prinză în horă lângă dânsele. Şi astfel se veseliră până seara. La masă, zâna se aşeză lângă fiul cel mic al împăratului. Mâncară şi se chefuiră până la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zâna după dânsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. | 201 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Când se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scârbă, aducându-şi aminte de cele ce păţise de la dânsele. Se făcu şi nunta fiului de al doilea al împăratului. Fiul cel mic se duse la nuntă iarăşi singur, şi iară se pomeni cu zâna că vine, şi nici una, nici alta, ţop! se prinse lângă dânsul în horă. Creştea inima într-însul de bucurie şi de fală, mai cu seamă când vedea pe ceilalţi fii de împăraţi şi de domni că le lăsa gura apă la toţi după o aşa bucăţică. Ei, vorba ăluia, în pofida căpşunelor, mâncau foile. Îşi scoteau şi ei focul jucând în horă cu roabele zânei. Seara iară se puseră la masă. Fiului celui mic al împăratului, ce-i dă lui dracul în gând, se scoală de la masă, se duce în cămara lui, ia pieile de bufniţă şi le aruncă în foc, apoi vine şi se aşează la masă din nou. O dată se făcu o tulburare între mese. Şi iată de ce. Una din roabe strigă: – Stăpână, suntem în primejdie! Alta zise: – Stăpână, mie îmi miroase a pârlit! Este prăpădenie de noi. Iară ea răspunse: – Tacă-vă gura, tocmai acum la masă v-aţi găsit şi voi să voribiţi secături? | 212 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Nu trecu însă mult şi mai zise şi a treia: – Stăpână! nu e scăpare, suntem vândute mişeleşte. În aceeaşi vreme, şi dânsa strâmbă niţel din nas. Pasămite îi venise şi ei miros de pârleala pieilor. Şi deodată sculându-se cu toatele de la masă, se făcură şapte porumbei. Apoi zâna zise fiului celui mic de împărat: – Ai fost nerecunoscător. Cu bine te-am găsit, cu bine să rămâi. Până nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mâna de mine. Se înălţară, deci, în slava cerului şi îndată pieriră din ochii lui. În deşert mai rugară mesenii pe fiul împăratului să şează la masă, în deşert îl îndemnară părinţii să nu-şi mai facă inimă rea, căci el rămăsese cu ochii după porumbei şi nu se mai puse la masă. A doua zi până în ziori plecă să-şi găsească logodnica. El simţea bine acum că fără dânsa nu mai putea trăi. Îşi luă ziua bună de la părinţi şi de la fraţi şi o porni în pribegie. Trecu dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smârcuri şi lacovişte, şi de urma porumbeilor săi nu putu da. Se frământa cu firea voinicul, cerceta, căuta, întreba; dară nici o ispravă nu-mi făcea. | 211 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Cu inima înfrântă, cu sufletul zdrobit de mâhnire, şi cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu şi ca un leu paraleu, dară toate în deşert. Uneori îl bătea gândurile să-şi facă seama singur, să se dea de râpă, ori să-şi sfărame capul de colţii de piatră de prin munţi; dară parcă îi spunea inima că odată, odată, o să se sfârşească toate necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amăruntul şi cu stăruinţă trebuie să găsească şi gândul să şi-l izbândească. Rupt de oboseală şi de zdruncinare, se dete niţel la umbră într-o vâlcea, să se mai odihnească oleacă. Şi stând el acolo, îl fură somnul. Deodată se deşteptă, auzind o gârâială de graiuri omeneşti, şi sări drept în sus. Ce să vezi dumneata? Trei draci se certau de făceau clăbuc la gură. Se duse la dânşii cu pieptul înainte şi le zise: – Cearta fără păruială, ca nunta fără lăutari. – Se lovi ca nuca în perete şi vorba ta, iacă, răspunseră ei. Dară noi nu ne certăm, ci numai ne sfădim. – Şi pentru ce vă sfădiţi voi? | 201 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | îi întrebă el; căci gălăgia ce faceţi voi, mort d-ar fi cineva şi tot îl deşteptaţi. – Uite, avem de moştenire, de la tata, o pereche de opinci, o căciulă şi un bici, şi nu ne învoim între noi, care ce să ia din ele. – Şi la ce sunt bune bulendrele pe care vă sfădiţi voi? – Când se încalţă cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Când pune căciula în cap, nu-l vede nici dracul, măcar de i-ar da cu degetul în ochi. Iară când va avea biciul în mână şi va trosni asupra vrăjmaşilor săi, îi împietreşte. – Aveţi dreptate să vă sfădiţi voi, mă. Căci una fără alta, aceste bulendre nu fac nici două cepe degerate. Iacă ce-mi zice mie gândul, de veţi voi să mă ascultaţi, să vă fac cu dreptate omenească. – Te ascultăm, te ascultăm, răspunseră dracii într-o glăsuire, spune-ne cum, şi vom vedea. – Vedeţi voi cei trei munţi ce stau în faţa noastră? Să vă duceţi fiecare în câte unul, şi cine va veni mai curând, după ce vă voi face eu semn, ale lui să fie toate astea. – Că bine zici d-ta! Aşa vom face. Bravo! iacă ne-am găsit omul carele să ne facă dreptate. | 207 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Şi îndată o rupseră d-a fuga dracii, tulind-o înspre câte un munte. Până una, alta, voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap şi luă biciul în mână. Când ajunseră dracii în vârfurile munţilor şi aşteptară să le facă semnul, fiul cel mic al împăratului trăsni de trei ori cu biciul în faţa fiecărui drac, şi îi împietri acolo locului. Apoi o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul. Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi până ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dânsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atâta mare de vreme. Trecu mări, pâraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, până ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vârf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din râpă în râpă, căţărându-se când pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate, cum nu se văd pe pământul nostru. | 215 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o văzu primblându-se prin grădină cu roabele după dânsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zână, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zâna ca să-i arate câte un fluturel. Pasămite zâna rămăsese grea când zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor. Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un dezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dânsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap. Începu a da înde seară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zâna, se duse şi el şi se aşeză între dânsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mânca ca un lup flămând, căci nu mai ţinea minte de când nu mâncase el legumă fiartă. Zâna se mira cum de se sfârşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă. Între acestea, el ridicându-şi niţel căciula dinstre partea copilului, acesta îl zări şi odată strigă: – Uite tata, mamă! – Tată-tău, dragul meu, nu va da peste noi până nu va săvârşi o faptă năzdrăvană, răspunse mă-sa. | 217 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | El îşi trase iute, iute, căciula pe ochi şi începu iarăşi a mânca, de părea că se bat lupii la gura lui. După ce sfârşi şi aceste bucate, zâna, coprinsă de mirare, porunci să se mai aducă, ca să fie din destul. Fiul împăratului se mai arătă copilaşului încă o dată, plin de bucurie că fiul său îl cunoscu. Copilul iarăşi spuse mă-si; şi aceasta iarăşi îl ţinu de rău, vezi că nu-i venea ei a crede să fi făcut bărbatu-său niscai fapte minunate, prin care să poată ajunge la dânsa. Ea ştia că pe acolo nici pasăre măiastră nu calcă. Copilul tăcu, căci tată-său îşi trăsese căciula pe ochi numaidecât. Mai mâncă până ce se isprăvi şi aceste bucate. Mânca, nene, şi nu se mai sătura. Nemaiavând ce să mai aducă la masă, zâna începu a cârti că nu mai rămăsese şi pentru roabe. Când iată copilul că strigă iarăşi: – Mamă! zău că este tata. – Dară unde este, mă? ce tot aiurezi tu? – Ba nici aiureală, nici nimic. Uite-l, este colea lângă mine, uite-l, mă ia în braţe. Se sperie zâna când auzi. Dară el nu o lăsă până în cele din urmă fără să se arate, ca să nu-i vie ceva rău. | 207 |
Petre Ispirescu | Zâna zânelor | Şi luându-şi căciula din cap, zise: – Iată-mă şi eu. Tu n-ai vrut să crezi pe fiul nostru când ţi-a spus că m-a văzut. Eu n-am ştiut ce să crez când am văzut scârboasele alea de piei, ci am socotit că fac bine, dându-le focului, ca să vă scap pe voi de ele. – Aşa am fost noi ursiţi să pătimim, răspunse zâna. Lasă acum cele trecute uitării, şi spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns până aici. Şi după ce-şi povesti toate întâmplările, şi tot ce păţi, se îmbrăţişară, sărută copilul şi rămase acolo cu toţi. El stărui de dânsa să iasă la lume, şi ea îl ascultă. Se întoarseră deci cu toţii la împăratul, tatăl voinicului, şi acolo făcu o nuntă de se duse vestea în lume. Împăratul acela îmbătrânind, toată boierimea şi tot poporul aleseră pe fiul său cel mai mic de împărat, pentru că era român verde, întreg la minte şi drept la judecată; şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor. | 173 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pâine şi sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca. Poveşti de Petre Ispirescu - George cel viteaz Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mâhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descântătoare. Luă tot felul de leacuri. Când, într-o noapte, ce văzu se spăimântă. Se făcea că umblă pe o câmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoţite, şi două câte două se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Până şi flutureii umblau tot doi câte doi. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vede. Nu se bucură mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dânsa ca un vârtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurând ca varga, fugi în sus, fugi în jos, şi, văzând că n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sânul împărătesei. | 220 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Balaurul, văzând una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ. Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărâră să boteze pruncul. Pe atunci se botezau copiii într-o fântână sub un munte. Şi fiindcă de câtva timp se ivise nişte tâlhari pe acel munte, cari pândeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fântânei, să păzească şi să apere pruncul, când va fi să se ivească tălharii. Nu se mulţumi cu atât, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe câte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gâtul copilului. Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luând cu dânşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi. Ajungând la poalele muntelui, le ieşiră înainte tâlharii, şi nici una, nici alta, începură a da vârtos. | 208 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tălharii, până se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncii şi plecă. Când să se întoarcă de la botez, veni până la un loc; aci, stând şi nemaiauzind zăngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inimă. Atunci, nemaicutezând să meargă înainte, se întoarse înapoi şi ascunse copilul după fântână, într-un stuf de flori. Pasămite tâlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dânsa. Împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, când ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sânge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti. Închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, când deodată se pomeneşte cu doi tâlhari că pun mâna pe dânsa. După ce le spune cine este, tâlharii o duse la căpitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea câte un sfert de pâine şi câte o cană de apă pe zi, până ce s-o prăpădi acolo. Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtându-i de grijă, nu lăsa nimic rău să se apropie de dânsul, care putea să-l vatăme. | 207 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fântânei. Într-una din zile, păscând pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lângă dânsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse până ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încât o lună de zile nu se depărtă de lângă dânsul. Călugărul, văzând că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăieri. Îşi luase nădejdea de la dânsa, când într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mângâie: – Capra-tati! capra-tati! voind să puie mâna pe dânsa. Dar aşi! unde e pomana aia? Capra, ţâşt! în dreapta, ţâşt! în stânga, se depărta mereu. Călugărul după dânsa. Dacă văzu că nu poate pune mâna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărâţe şi începu a se lua pe lângă dânsa cu binele, tot strigând-o şi mângâind-o: – Capra-tati! Capra-tati! Dar nici aşa nu izbândi; căci capra nici nu voia să se uite la strachina lui cu tărâţe, ci tot înainte trăgea să se ducă. | 224 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Pustnicul se luă după dânsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lângă dânsul, dându-i să sugă. Călugărul intră după dânsa şi, când o văzu, stătu locului, temându-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! unde? ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lângă copilaş. Văzând astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţâţă până ce se sătură, apo luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gâtul copilului şi află că se numeşte George şi că este fecior de împărat. După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi să scrie. Plânse George şi călugărul, când muri capra, de nu li se zvântă lacrimile de la ochi multă vreme. | 207 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | O îngropară ca pe oameni. George se tângui mai cu foc de pierderea ei. El ştia bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pe una ce-l hrănise şi-l crescuse. Nu trecu multă vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă George şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plânse şi se mai tângui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc. Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lăsă pe dânsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbără un rând de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul. Merse ce merse pe acea potecă, până ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc şi intră într-o cetate. Se ameţi şi se fâstâci când se văzu înconjurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. | 201 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luându-şi inima în dinţi, începu a umbla, uitându-se prin toate prăvăliile şi mirându-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dânsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie, şi acolo, văzând şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan. – Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul. După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalţi îl ţinea în mână şi un buzdugan năprasnic, voi să plece. – Plăteşte întâi, băieţaş, şi apoi să pleci. – Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dânsul. – Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cât ne-om învoi. – Ce este aceea bani? mai întrebă el. Negustorul, văzând că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe. Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, dacă văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan. Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an şi aşa se băgă ucenic. | 202 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Iscusinţa lui George ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dânsul. Şi toţi se temeau de el. Dacă îşi împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făurească el o sabie şi un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se şi acest an, stăpânul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temându-se să nu-i ia locul, îi pusese gând rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească. Îi spuse, deci, că fier este destul, dară nu sunt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dânsul acolo, ca să se prăpădească. George nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. Îşi alese din prăvălia stăpânului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burduşe mari pentru cărbuni, făcute din două piei de bivol şi plecă să-şi facă cărbuni în pădurea neagră. | 229 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Merse ce merse şi, ajungând la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sân de frică. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia. George le tăie cuvântul şi le zise: – Dacă nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn. Oamenii, dacă îl văzură atât de înţestat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orânda lui. Ajungând la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din cari făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc. Stând pe lângă foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; când, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pământ, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întâmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. | 204 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Voinicuţul de George unde smuci odată sabia din pământ şi, mai iute decât ai gândi, o aduse şi tăie în două scorpia. Apoi se luă după dânsa, care fugea către scorbura unde vieţuia, şi, ajungând-o, îi tăie capul. Atâta sânge mohorât curse din spurcăciunea de scorpie, încât se alcătui o baltă. Când era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume. Când se uită, ce să vază? o păsărică drăgulică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea: – Georgiţă cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sângele acestei fiară blestemate şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu. Voinicul de George făcu precum îl învăţă păsărica; când ieşi din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui George lipită o frunză de copaci şi-i zise: – George, ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi. Apoi voinicul, punând capul scorpiei într-un burduf, şi în cellalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpânului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. | 232 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dând cu dânsa într-un drug de fier, şi se rupse în două; o lepădă şi, luând buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi când căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta. Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gândindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pământ. Se duse tocmai acolo. Când se apucă să-l scoată, ce să vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vână din munţi. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, până ce, rupând vâna, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan cari să-i fie tovarăşi nedespărţiţi. După aceea se duse cu tovarăşii săi la fântâna botezului şi le boteză, punând săbiei numele de Balmut ajutătorul meu, şi buzduganului Omorâtorul vrăjmaşilor mei; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii. Când se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. | 204 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Câţi o văzură, toţi muriră. Dacă văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face. Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întâlni cu un ucenic carele nu fusese acolo când umblase călfile în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dânsul să-şi ia ziua bună. – Da unde te duci, nene George? – Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu. – Ia-mă şi pe mine cu d-ta, nea George, se rugă ucenicul. – Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine! Plecând George şi mergând singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, când iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşează lângă dânsul. Pasămite, se luase după el şi, cât colea, îl urmări până îl ajunse. – Dară asta, mă? îi zise George. – Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? dacă n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţin de dumneata? După ce râse niţel George şi, făcându-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicându-i: – Dacă este aşa, tovarăş să-mi fii. Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi trei nopţi merseră până ajunse la o pădure mare. | 217 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi totdeodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul şi, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca. Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată şi dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi şi vărsă maţele, sfâşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal şi, pe când porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară. În mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întâmple. Aceşti oameni erau din împărăţia tătâne-său. Ei cu toţii mulţumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. | 203 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe deasupra, rămânând mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gâtul lui George. Se dete pe lângă dânsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu. Spunând şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vânătorul cel cu pricina veni lângă dânsul şi-i zise: – Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpânitor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, până se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrânilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întâmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cârmuit omeneşte atâta mare de ani. George, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vânătorul, zise: – Dară de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sunt fiul împăratului despre care îmi vorbiţi? – Mărgelele de la gâtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numele Domnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cârmuieşti. Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat. | 208 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | George plecă cu dânşii şi cu băiatul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei. Sfară se dete în ţară de această fericită întâmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic cu mare, să vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudând numele Domnului. Iară dacă s-a aşezat George în scaunul tătâne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile. Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mâna dreaptă a împăratului, atât se ciopli şi se supţie în puţină vreme. Cercetând noul împărat în dreapta şi în stânga, de cum s-a întâmplat pierderea lui, află şiretenia pricinei din fir până în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tâlharii, cum aceştia i-au înfrânt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dând dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dânsul, nici despre mama sa, şi cum împăratul a fost cuprins de mâhnire şi de obidă până la moartea sa, şi cum a murit nemângâiat, nemaiaflând nimica despre dânşii. Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fântâna botezului, ca să stârpească codrul de acei tâlhari. Dară până una, alta, ca să nu i se întâmple ceva rău mă-sei, socoti mai nemerit să poftească pe căpitanul tâlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei. | 223 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Şi scrise carte. Iară dacă văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băietului cu care ucenicise el, şi-l trimise pe dânsul. Acesta dacă plecă, ajungând în codrul unde era fântâna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari şi puseră mâna pe dânsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dânsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el. Căpitanul râse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că dacă îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară dacă i s-a urât de a mai trăi, să vie să se bată că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul până nu se va istovi de tot în închisoarea unde este băgată. Această osândă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecând în tinereţe, neprimindu-l a-i fi soţ, când a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc. Până să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan, îl fripse şi-l trimise împărătesei, zicându-i să mănânce cea mai de pe urmă mâncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar şi poate are să-l omoare. | 219 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomană. Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătâne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tâlhari că ea, cum a trăit douăzeci şi patru de ani numai cu pâine şi apă, va trăi şi de aci nainte, până ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimii şi ştie nevinovăţia ei, o va mântui de aceste munci de cari nu este vrednică. George se cătrăni de mânie când văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de râs ce-i făcea. Atunci porni cu ceata lui cea aleasă şi se otărâră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte. Tot atunci, căpitanul de tâlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărămături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe când ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi bătându-şi jos de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, o dată se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă două lumânări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. | 217 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | Apoi umbra se făcu nevăzută. Tâlharii rămaseră ca scrişi pe părete şi tăcură mâlcă. Se putea auzi musca zbârnâind, atâta linişte şi tăcere se făcu. Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi citi: "Firul nelegiuirilor tale s-a sfârşit. Glasul nenorociţilor pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sângele cel nevinovat ce atâta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. În ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta, şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uşcioară pe care o veţi descoperi căutând-o cu una din aceste lumânări. Ia cheia ce ţi s-a pus pe masă şi o deschide. În această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe cari le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douăzeci şi patru de ani. În celălalt sipeţel vei găsi o piele de urs şi un lanţ cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămâi până îţi vei ispăşi păcatele. Împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da în mâna împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mânia cerului va cădea peste tine şi mai îngrozitoare". | 211 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Şi neavând încotro, scoase toate avuţiile ce adunase de când tâlhărea şi le făcu douăsprezece părţi, deopotrivă, pe cari le împărţi la cei doisprezece tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potârniche, care şi pre unde. Iară el, căpitanul, deschise sipeţelele şi află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele de împărăteasă şi le dete mumei lui George, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dânsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, rămânând mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobândi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună. După ce căpitanul de tâlhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi când ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său. Pe drum se întâlni cu George, care venea, măre, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mânca foc. George era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mână. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închină lui ca unui împărat. | 215 |
Petre Ispirescu | George cel viteaz | George se dete jos de pe cal şi îmbrăţişase pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este. Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscându-i nevinovăţia, a izbăvit-o prefăcând în urs pe prigonitorul ei. Apoi dete pe urs de lanţ în mâna împăratului. Acesta se înduioşi de osânda lui şi-i dete drumul, zicându-i: – Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi ispăşeşte păcatele. Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrând în codru. Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui. Şi domniră în pace şi în linişte până ce, vrând Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. Iară întâmplările lor au rămas de poveste şi vor rămânea în veacul veacului. | 129 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Amândoi erau oameni de treabă şi frumoşi. Ei se iubeau, nevoie mare! Dară erau tot mâhniţi şi amărâţi că nu făceau copii. Toate leacurile ce luase împărăteasa de pe la vraci şi vrăjitoare nu-i folosise întru nimic. Poveşti de Petre Ispirescu - Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei Împăratul şi împărăteasa se puseră pe post şi pe rugăciune, cu gând ca doară îi va asculta Dumnezeu şi le va da şi lor un copil. După trecere de câteva zile, într-una din seri, când petrecură ei o parte din noapte rugându-se mai fierbinte, se culcară şi mai târziu. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată, parcă-i lovise cineva cu muchea în cap. Nu trecu mult şi împărăteasa dete un ţipăt, răsărind din somn. – Da ce ai, draga mea împărăteasă, zise împăratul, de ţipi aşa de grozav? – Ce să am, mărite împărate, iacă am văzut un vis frumos şi minunat. Ascultă, că voi să ţi-l povestesc: Se făcea că eram într-o grădină, frumoasă, frumoasă, cum n-am mai văzut. Erau nişte pomi înalţi, stufoşi şi bine potriviţi de părea că erau scrişi, şi aşezaţi în trâmbă pe drumul pe care mergeam. În dreapta şi în stânga era o pădure tot cu de astfel de pomi de îţi plăcea să-i priveşti. | 217 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Tot mergând şi minunându-mă, m-am pomenit către mijlocul grădinei. Aici era, ce să-ţi spui? frumuseţea de pe lume. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunţică, de părea că erau nişte covoare aşternute. Din loc în loc şi mai cât colea, se făcea că erau aşezate nişte stufişuri, unele rotunde şi cu flori, altele lunguieţe şi cu pomişori, iară altele făcute ca nişte ascunzători. Flori cu fel de fel de feţe şi cu un miros de te îmbăta. Mă rătăcisem căscând gura în toate părţile, uitându-mă la poamele cu care erau încărcaţi pomii şi ascultând la miile de păsărele ce cântau pe rămurele şi fără a se sfii de mine. Mai către mijlocul grădinei se făcea că era o fântână de marmură albă ca laptele, şi apa curgea pe de o sută de părţi, limpede ca vioara şi rece ca gheaţa. Tot umblând încoa şi încolo, nesăturându-mă de privirea florilor şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea:"cine m-o mânca, rămâne grea!" Stau în loc, caut să văz de unde vine glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori, mai frumoşi decât ceilalţi pe care îi văzusem până aci. | 202 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Mă iau şi eu după glas ş-o plec într-acolo. Când, ce să vezi? stufuleţul se făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi venea până mai sus de genunchi: firicelul de iarbă şi floricica; astfel încât nu te îndurai să calci peste ele. Şi când adia vântul, se culcau şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pâş, pâş, binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi ajung până la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice:"cine m-o mânca, rămâne grea". Eu n-am mai putut să mă opresc. Mă întinz peste ceilalţi pomişori, iau un merişor d-alea, îl bag în gură să-l mănânc, dară, când să mă întorc, dau într-un ghimpe. Aşa de m-a săgetat pustiul de ghimpe, încât am ţipat şi m-am deşteptat. – Frumos vis ai visat, zise împăratul; dar şi tare ai ţipat, încât m-am speriat. | 203 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Nu trecu mult după asta şi împărăteasa simţi că a fost luat în pântece. După nouă luni, născu o fată ca o zână. Bucuria şi veseliile ţinură la curtea împărătească mai multe zile. Fata de ce creştea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul şi împărăteasa se uita la dânsa ca la soare. După ce mai crescu, se văzu că fata este isteaţă şi cuminte. Îi plăcea să iasă pe câmp să se joace, să adune floricele, să alerge după fluturei şi să se scalde în pârâiaşul ce curgea pe la spatele grădinei împărăteşti şi care era limpede ca lacrima. Dădaca băgase de seamă că fetei, pe lângă alelalte, îi plăcea să asculte şi la viersul ce scotea din fluier un ciobănaş care avea câteva miele şi le păştea dincolo de pârâiaş. Într-una din zile fata împăratului merse cu dădacă-sa la câmp şi, neauzind fluierul, crezu că sunt singure, se dezbrăcară şi se scăldară. Ciobănaşul dormea la rădăcina unui copaci şi mielele se rătăciseră pe câmpie. Când, un ţânţar îl înţepă aşa de tare, încât îl deşteptă. Deşteptându-se el, iacă fata împăratului că ieşea din apă. Rămase uimit de ceea ce văzu. După ce se duse fata împăratului cu dădacă-sa, îşi căută şi el mielele şi se duse şi el într-ale sale. | 211 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Până aci, cântase el nu cântase; dară după asta îşi puse şi el puterile şi zicea din fluier nişte doine de te adormea. Văzând dădaca că fetei îi plăcea prea mult să asculte la fluier, nu zise nimănui nimic, dară se feri de a mai veni cu fata pe acolo. Ciobănaşul, un flăcăiandru chipeş şi tras ca pân inel, dacă văzu că nu mai vine fata pe acolo, îşi luă şi el lumea în cap, şi se duse în altă parte, la un oraş, de se băgă argat la vite. Împăratul şi împărăteasa se topea după fata lor, văzând-o că de ce merge se face mai frumoasă şi mai cu minte. Când ajunse de măritat, împăratul zise împărătesei: – Împărăteasa mea iubită, fata noastră s-a făcut mare; acum să-i căutăm un bărbat dintre fiii de împăraţi, tot aşa de frumos şi de cu minte ca şi dânsa. – Fata noastră va lua de bărbat pe acela, zise împărăteasa, care îi va ghici semnele ce are pe trup; altfel nu o mărit, Doamne fereşte. Împăratul ascultă de vorbele împărătesei şi dete sfară în ţară şi pe la toate împărăţiile, precum ca să se ştie că oricine va ghici semnele ce are fata împăratului pe trup, aceluia i-o va da de soţie. | 210 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Când se auzi de astă hotărâre împărătească, se făcu mare vâlvă între împăraţi şi oamenii locului, şi toţi cu totul se sculară să meargă la curtea împărătească să-şi cerce norocul. Iar dacă auzi şi ciobănaşul, îşi ceru simbria de la stăpânu-său, îşi mai vându şi ce bruma de ţoale mai avea, îşi cumpără un cal de atât pe cât îi ajunsese bani şi haine de primeneală, îşi luă ceva merinde şi plecă şi el. Cum se văzu la câmp, descălecă şi, cu ochii înmuiaţi în lacrămi, făcu o rugăciune la Dumnezeu să-i fie de ajutor în călătorie şi să izbândească, apoi încălecă din nou şi porni cu voie bună. Şi aşa, aide, aide, merse până înseră şi se puse a se odihni. Când, ce să vezi d-ta? unde venea o ceată de fii de împăraţi şi de boieri mari, îmbrăcaţi numai în fir şi pe nişte armăsari de mâncau foc. Se părea că nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai văzuse el cai buni, înşelaţi şi înfrânaţi frumos; mai văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise că unii dintr-înşii sunt limbuţi, dezmierdaţi, luători în râs şi înfumuraţi, de nu le ajunge cineva cu strămurarea la nas, dar ca şi aceştia, ba, ba, ba! | 213 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Trase şi ei aci spre a mânca peste noapte. Puseră deci de le făcu un foc mare de părea că au să frigă un bou, se puseră pe lângă dânsul şi, după ce cinară, începură a vorbi verzi şi uscate; mai multe rele decât bune. Nu le scăpase nimic pe lume de care să nu se alege. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe deasupra cărora erau aşternute nişte velinţe lucrate cu meşteşug. Noaptea era frumoasă. Pic de nour nu se vedea. Din când în când greierii şi prigoriile te făceau să-ţi mai aduci aminte că trăieşti pe lume. Un vânticel adia, încât de abia îl simţeai că vine să-ţi mângâie obrajii. Ciobanul se făcuse mititel lângă un mărăcine înflorit, pe lângă care păştea calul său, şi se pusese pe gânduri. Se uita pe cer la drumul robilor, vedea cum se mişca carul, fata care duce apa în doniţe pe cobiliţe. Se mira de razele ce ieşea din luceafăr, şi căuta cu mare dorinţă să cunoască care din candelele atârnate în cer ar fi aceea a fetei împăratului ca să se închine la ea. Pe când era cufundat în gândire, fiii de împăraţi şi de boieri băgară de seamă că mai era cineva. | 202 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Îl întrebară şi aflară că merge şi el la cetatea împărătească unde mergeau şi ei. Şi fiindcă văzură că el nu le da pricină de vorbă, începură ei să-i vorbească şi să-l cam ia peste picior. – Iată, zise unul din ei, încă un peţitor pentru fata cea frumoasă a împăratului. – Ăsta negreşit că are să-i ghicească semnele, zise altul. – Da bine are să şază fetei împăratului cu ăst Făt-Frumos, grăi un al treilea. Ciobanul tăcea şi înghiţea; asculta şi el la vorbele lor cele nesărate şi necumpătate. Dacă văzură şi văzură că el nu răspunde nici un cuvinţel, merseră la dânsul şi între altele îi ziseră: – Atâţi fii de domni şi de împăraţi au fost şi nimeni n-au putut ghici semnele fetei împăratului, şi tocmai dumneata, prietene, o să te găseşti mai firoscos? – Omul este dator să-şi cerce norocul o dată, de două, mult de trei ori, zise ciobanul, şi acela care face aşa este om cu minte. Cel ce însă umblă mereu cercând, este un nesăbuit căruia trebuie să-i lipsească vreo doagă. Eu nu aduc nimănui nici o supărare. Nu mă încumet iarăşi că o să ghicesc ceva. Dar-ar Dumnezeu însă să apuce unul din dumneavoastră o aşa bucăţică bună, fiindcă vi se cuvine. | 210 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănaşului. Îşi puseră în gând să i-o coacă şi se culcară. A doua zi ciobănaşul se sculă de dimineaţă, îşi spălă faţa la o fântână, îşi făcu rugăciunea, încălecă pe mârţoaga lui şi trei, trei, mergea singur. Feciorii de boieri şi de împăraţi se sculară târziu, se mai zbenguiră şi apoi plecară şi ei; îl ajunseră de pe urmă şi îl şi întrecură. Şi de astă dată se alegară de dânsul şi-i cătau cearta cu lumânarea. Ciobănaşul tăcu din gură şi îşi căută de drum. El ştia că cine tace merge în pace. Seara feciorii de împăraţi şi de domni maseră în marginea unei păduri. Când, tocmai târziu, hei! ajunse şi ciobănaşul, ostenit ca vai de el; se puse şi el la o parte, făcu un focşor, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Feciorii de boieri, neastâmpăraţi cum erau, voiră să-şi râză de el. Aşteptară până adormi ciobănaşul, mai aţâţară focul, îi luară pălăria şi i-o aruncară pe foc. Iar unul din ei, deşteptându-l îi zise: – Hei, prietene, ţi-a căzut bleanda pe foc, scoală-te de o ia, că se arde. – Las-o să arză, răspunse el, şi-şi cătă de somn. După ce se culcară şi boierii, carii râseră până se ţinură cu mâinile de inimă, adormiră şi ei. | 218 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Ciobănaşul se sculă şi el, le ia toate armele, suliţe, săgeţi, arcuri, paloşe, şi le puse pe foc. După ce se arseră de rămaseră numai fiarele, şi acestea se făcuseră roşii, fiind încinse de foc, îi sculă, pe când el răscolea jaratecul cu o ţandără de lemn, zicându-le: – Ia sculaţi, boieri, de vedeţi ţurloaiele blendei. Când se sculară boierii şi văzură atâtea fiare arse, nu le venea a crede ochilor. Se duseră să-şi ia armele de unde le agăţaseră, dară ia-le de unde nu e. Văzură în cele din urmă că sunt păcăliţi, se cătrăniră de mânie, însă înghiţiră găluşca. Ciobănaşul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngâna ziua cu noaptea, încălecă şi o luă la sănătoasa; vezi că se cam şi temea să nu paţă ceva din mâna boierilor. Boierii iarăşi îl ajunseră de pe urmă şi îl întrecură, bătându-şi joc de dânsul, când erau pân dreptul lui. Seara iarăşi târziu sosi şi ciobănaşul la locul unde se aşezaseră ei să conăcească. Cum ajunse, se trase la o parte ca şi în ziua trecută, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Locul unde maseră ei noaptea aceasta era aproape de o lăcovişte nomoloasă. Boierii, cum văzură că ciobănaşul a adormit, îi luară calul şi îl înnomoliră în lăcovişte. | 212 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Apoi deşteptându-l, îi ziseră: – Hei, prietene, scoală că ţi s-a înnomolit mârţoaga şi nu mai poate ieşi. Ciobănaşul ştia că-şi priponise calul bine; înţelese că trebuie să fie vreo drăcie aci la mijloc, şi răspunse: – Cine dracul a pus-o să se înnomolească? las-o că va ieşi ea de va voi. Râseră şi de astă dată boierii cu lacrămi, apoi se culcară. După ce adormiră, se scoală şi ciobănaşul, le ia armăsarii, le jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus şi le leagă cu tei ceva mai sus de genunchi, le pune câte un proţap în gură ca să stea cu dinţii rânjiţi şi îi băgă în nomol pe lângă calul lui. Apoi se duse să deştepte pe fiii de boieri: – Sculaţi, boieri, de vedeţi minune: armăsarii dv., văzând mârţoaga mea înnomolită în lăcovişte, şi-au sumes nădragii şi s-au dus ca s-o scoată din noroi. Pentru aceasta râd, râd, uite, de să se prăpădească. Când auziră boierii de una ca asta, se temură să nu le fi jucat iarăşi vrun renghi, şi de unde să nu fie aşa, se sculară, şi când văzură cum i-a poticălit ciobănaşul, se luară cu mâinile de păr. N-avură ce zice. Cu toate, unul din ei, care era şi mai semeţ, se otărî să se ţie de capul ciobănaşului, să nu-l lase să se sfinţească. | 223 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Ciobănaşul însă îşi scoase calul din nomol şi, în învălmăşeală se strecură binişor, şi pe ici ţi-e drumul; plecă şi îi lăsă cu buzele umflate, cu braţele încrucişate şi fluierând a pagubă. Boierul cel semeţ şi neruşinat se luă după dânsul, îl ajunse, şi tot cu şoşele cu momele îmbla pe lângă el. După ce sosi la cetatea împărătească, ciobanul se înfăţişe şi el la împăratul ca să ghicească semnele fetei; dară boierul nu se dezlipea de lângă dânsul, nici cât ai da în cremene. Împăratul dacă văzu pe cioban, dichisit, spălăţel, cu ţoalele curate pe dânsul şi cu mustăcioara mijindă, îi plăcu şi lui; mai ales că era şi mândru şi sta înfipt înaintea lui şi cu coraj, îl priimi deci să vie să ghicească. Înfăţişându-se înaintea sfatului împărătesc, unde se afla şi împăratul cu împărăteasa şi cu fata lor, el, după ce îşi aruncă ochii ca un şarpe la fată, zise: – Preamărite împărate şi împărăteasă, fata măriilor voastre are soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în cei doi umeri. – Aşa eram să zic şi eu, răspunse de la spatele ciobanului boierul cel neruşinat. Toată lumea rămase uimită când auzi semnele ce spusese ciobanul şi mărturisirea împăratului că aşa este; de unde până aci se auziră, zicându-se de unii, alţii: – Ba, că fata ar fi cocoşată. | 223 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | – Ba, că ar fi şchioapă. – Ba, că ar avea vreun semn de măslină, cireaşă, coarnă ori de alte poame pe care împărăteasa, fiind grea cu fata, ar fi poftit la vreuna dintr-însele, şi că ar fi furat-o spre a-şi potoli pofta. Că, după ce ar fi mâncat poama, în locul unde a pus mâna mai întâi pe trupul ei, în acelaşi loc s-a făcut semnul poamei pe trupul fetei. Că acel semn ar fi în cutare ori în cutare loc. Unii, ba, că una. Alţii, ba, că alta. Împăratul şi împărăteasa se afla într-o mare încurcătură. Nu ştia pe care să aleagă din doi. Unii din sfatul împărăţiei zicea să aleagă pe fiul de boier mare, fiindcă el zisese că tocmai aşa era să spuie şi el. Alţii zicea să aleagă pe cioban, fiindcă el ghicise cel întâi semnele fetei. Împăratul lăsă ca să-şi aleagă fata pe cine va voi, mâine de dimineaţă, tot de faţă cu sfatul. Lăsă adecă fetei timpul să se gândească până a doua zi. Până atunci, împăratul porunci să-i omenească pe amândoi ca pe nişte mosafiri mari şi să-i găzduiască în palaturile împărăteşti. Le pregătiră o cămară cu două paturi în care să mâie peste noapte. | 203 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Până a nu însera, ciobanul se furişe de fiul de boier şi se duse de-şi cumpără nişte floricele-boabe. Întorcându-se, îl întrebă fiul de boier: – Dară unde fuseşi, prietene? – Mă dusei de-mi cumpărai un cuţitaş, răspunse el. – Ce să faci cu el? – Îmi trebuie. Cum auzi aşa fiul de boier, se duse de-şi cumpără şi el un cuţitaş. După ce se întoarse, cina fiind gata, se puseră de cinară, apoi merseră să se culce. Cămara în care intrară era aşa de mândru împodobită, încât bietul cioban se mira cum o să calce el pe velinţele şi scoarţele alea scumpele ce erau aşternute pe jos. El se ciudi şi mai mult când văzu pe fiul de boier mare că intră şi calcă fără milă peste dânsele, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce zdrenţe. Păreţii erau albi ca laptele şi cu nişte vărgi de aur. La ferestre erau nişte perdele de mătase d-aia bună şi groasă, întinse pe nişte drugi de aur. Pe lângă păreţi, nişte laviţe şi o masă de lemn mirositor, lucrate cu meşteşug. Paturile era de o parte şi de alta ale cămării şi cu un fel de oranist dasupra, numai de mătăsărie d-aia buna, înmuiate în fir, aşezate pe patru stâlpi lucraţi ca melcul şi cu nişte dungi de aur. | 218 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Aşternutul era de nişte pânză albă ca zăpada şi subţire de s-o spargi cu limba. Perina de cap era îmbrăcată cu pânză de borangic de cea mai aleasă. Ciobanul intră cu sfială. Abia călca, ca să nu strice velinţele. Se puse binişor în pat ca să nu se mototolească albiturile. Iară fiul de boier, cum intră, se aruncă pe un pat, parc-ar fi fost la dânsul acasă, şi se tolăni. După ce se stinse luminarea, ciobanul începu a ronţăi la floricele prin întuneric. Cum auzi feciorul de boier, întrebă din patul său: – Da’ ce faci tu acolo, prietene? – Iacă, ce să fac; mi-am tăiat nasul şi îl mănânc, pentru aceea mi-am cumpărat cuţitaşul. Îndată şi feciorul de boier îşi scoase cuţitaşul, îşi tăie nasul, şi începu a ronţăi şi el, crezând că asta trebuie să fie ceva. Nu-i veni lui să creadă că o asemenea faptă n-o însemneze vreo izbândă la norocul pe care nădăjduia să puie mâna. Îl durea de durut; dară răbda în piele ca un drac, până o vedea cum o s-o scoată la cale. Mai târziu iară aude pe cioban ronţăind. – Dară ce mai faci tu acolo, prietene? – Ce să fac? Iacă mi-am tăiat urechile şi le mănânc. | 206 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | Îndată şi le tăie şi feciorul de boier şi începu a ronţăi şi dânsul, ca să nu rămâie mai pe jos decât ciobanul. Toată noaptea nu s-a putut odihni de durere. Se zvârcolea ca lipitoarea când îi dai sare. Dară îi era ruşine să ţipe ori să geamă. Ciobanul adormi şi trase un pui de somn până a doua zi, de să se ducă vestea. Când se sculară, fură poftiţi înaintea sfatului împărătesc ca să-şi aleagă fata un mire; când colo, ce să vază? Feciorul de boier slut, ciont şi plin de sânge ca un stârv, pe care îl deteră afară ca pe un marţafoi şi becisnic. Apoi porunci să schimbe hainele ciobanului, şi îl luă de-l duse la biserică, unde îl cunună cu fata. Să lăsăm că veseliile ţinură multă vreme; dară băgând de seamă împăratul că ginere-său nu e prost, ci că din ce în ce iscusinţa lui se ascute, îl puse să judece câteva pricini din cele mai grele. Ginerele împăratului era din firea lui om drept, blând şi cu frica lui Dumnezeu. Sfatul împărăţiei rămase cu gura căscată când auzi hotărârile cele drepte ce dase el. Atunci împăratul, mândru că i-a trimis Dumnezeu un aşa ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăţiei, fiindcă era şi bătrân şi puse pe ginere-său împărat în locul lui, care, de va fi trăind, împărăteşte şi azi. | 229 |
Petre Ispirescu | Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei | ‘Ncălecai p-un mărăcine, Să m-asculte orişicine. | 6 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | A fost odată un împărat. El avea trei feciori. Când fu la ceasul morţii, îşi chemă feciorii şi le zise: Poveşti de Petre Ispirescu - Poveste ţărănească – Feţii mei, sunt cu sufletul la gură, precum mă vedeţi; un lucru numai vă cei: în cele trei nopţi după înmormântarea mea, să-mi păziţi mormântul, câte unul din voi. Cum auzi făgăduiala din gura feciorilor săi, căscă gura şi-şi dete sufletul. Gătire se făcu de îngropăciune, mă rog, ca la moartea unui împărat, şi cu mare alai şi jale fu pus la odihna de veci. Feciori, carii ştiau ce glăsuie tatăl lor când îi ieşi sufletul, se puse de pază în noaptea dintâi feciorul cel mai mare al împăratului. Pândi el ce pândi, şi în puterea nopţii, pe când şi apele dormeau, se pomeni fiul de împărat cu un oarecine că vine şi vrea să dezgroape pe mort. Nici că e de gândit a-l fi lăsat feciorul de împărat să facă aşa o nelegiuire, fără decât se luă cu dânsul la luptă. Şi lupte-se, şi lupte-se, până ce, când începu să cânte cocoşii, acel cineva pieri ca o nălucă. A doua noapte, feciorul de împărat cel mijlociu păţi ca şi cel mare. Când se întâlniră ei, se vorbiră să spuie fratelui lor celui mic, păţania lor şi să-l îmbie a priimi ca unul din ei, pe carele îl va alege el, să-l însoţească în noaptea când va avea să păzească dânsul, de teamă, ca să nu se răpuie, ca unul ce era mai tânăr. | 252 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Dară feciorul cel mic al împăratului nici nu voi să asculte de unele ca acestea, ci zise: – Duce-mă-voi singur, căci trebuie să fi ştiut tata ce zice, când ne-a poruncit să păzim câte unul singur. Şi astfel, cum veni seara, se duse la locul de pândă. Şi deoarece ştia ce-l aşteaptă, el îşi luă cu dânsul armele şi se găti bine de luptă. Pe la miezul nopţii se pomeni şi el cu cineva că vine. Vru el să întrebuinţeze armele; dară unde îi dădu ăla pas; căci el se arătă ca o vedenie ieşind ca din pământ, şi se luară la trântă. Lupta fu crâncenă, căci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat, îşi pusese toate puterile ca să dovedească pe fiul cel mai mic al împăratului. Vezi că duhul ştia că de nu va putea nici în a treia seară să izbutească, apoi trebuia să-şi mute gândul; nu mai putea adecă să-l dezgroape, nici la amin. Fie însă că şi băiatul nu se lăsă mai pe jos. Şi cum spusei, se luptară pe capete; dară luptă nu glumă. Curgea sudorile de pe fiul împăratului şiroaie, şi nu se da netezului nicicât. Lupta ţinu, şi o luptă de moarte, până despre cântători. | 208 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Cum se auzi cocoşul, duhul pieri ca o nălucă, dară şi băiatul căzu jos de ostenit. De mai ţinea lupta, numai cât ai aţâţa un foc, s-ar fi muiat, şi cine ştie ce se întâmpla. Cum căzu fiul de împărat pe mormântul tătâne-său, acolo şi adormi. Atât era de rupt de oboseală. Când se deşteptă, ce să vedeţi d-voastră? Soarele răsărise de mult şi se urcase ca de trei suliţe. Ce să facă el? Să se întoarcă acasă ziua-n amiaza mare, să treacă prin oraş aşa înarmat de sus până jos, îi era ruşine; să rămâie acolo, nu se putea. Ce-i veni lui în gând, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vânatul, şi mai către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergând el prin pădurea aceea, îl apucă gândurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis tată-său să-i păzească mormântul în trei seri d-a rândul. Şi mergând aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gândurile duse, se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge. Dă în sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stânga, aşi! | 205 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | în loc să iasă la lumină, el să rătăcea şi mai mult. Dibuind prin codru, şi cercetând să dea peste potecă, ieşi la un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el ca ce să fie. Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întâi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni. Ce să facă? Să se ducă acolo, nu-i da meşii, că nu ştia ca ce drăcovenie o fi aia. Atunci întinse şi el arcul, dete drumul săgeţii şi tranc! lovi drept în capacul crăcătiţei, şi îl dete jos. Într-aceeaşi clipeală, toată pădurea începu a hăui, de-ţi lua auzul, şi deodată se arătă înaintea lui şapte zmei, îl înconjoară, pune mâna pe el, şi sfătuiesc cum să-l pedepsească, pentru ce să dea el drumul Agerului pământului, pe carele ei l-a fost închis în crăcătiţa aceea. Unul zicea să-l taie. Altul să-l spânzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască până l-o omorî. Iară cel mai bătrân dintre dânşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau. | 224 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cării uşi erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cânta. Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsaseră zmeii viu. El se duse binişor, şi până a nu pune piciorul pe prag, întinse mâna fără să-l simţă nici măiestrele, apucă cocoşul de gât şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor, trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul câte unul, că el îi aşteaptă la uşă, pe dinăuntru. Zmeii îl ascultară, orbiţi de lăcomia ce aveau ei să puie mâna pe fată. Şi apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se vede că erau cam nătăfleţi, de ascultară la gura băiatului să intre după dânsul câte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta acolo înăuntru cu paloşul în mână, fără să ştie zmeii, şi cum intrau, el hârşt! le lua capul şi îi trăgea cu totul în cameră. | 210 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Făcu unuia, făcu la doi, până la al şaselea. Dracul de zmeu cel d-al şaptelea, pesemne că el nu era tocmai atât de nătăflete, căci parcă-i spuse dracul la ureche ce prăpăd li se găteşte acolo înăuntru că nu-i veni să intre şi fugi. Băiatul aşa de încet şi uşor lucrase, încât fata nu simţi nimic. Ea dormea dusă în pat, fără să iabă vreun habar. Atunci şi el se apropie de fată – şi, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse până atunci aşa frumuseţe – îi luă inelul ce avea în degetul cel mic şi marama de pe faţă. Cu aceste două lucruri se întoarse el acasă la fraţii săi, fără să le spuie ceva, din cele ce i s-au întâmplat. Tata-l fetei, împăratul, carele ştia că umblă nişte zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie când îi văzu măcelăriţi. Şi cu socoteală că de aci înainte fata îi va fi scăpată, puse să se strige prin toate răspântiile cetăţilor din lume că cine va fi acel viteaz care a răpus pe zmei, să se înfăţişeze ca să-i dea fata după dânsul, şi jumătate împărăţia. Nu trecu mult şi iată că vine la împărat un ţigan urât şi buzat, şi negru, ciumă nu altceva, şi spuse că el a omorât pe zmei. | 216 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Şi ca să încredinţeze pe împăratul de spusele lui, îşi arătă cu mândrie satârul plin de sânge şi hainele stropite. El îşi umpluse satârul şi hainele cu sângele unui cal al său, stătu de bătrân şi plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, şi-l ucisese ca să-i ia pielea. Împăratului nu-i prea venea la socoteală să aibă ginere pe un ţigan, dară fiindcă apucase de-şi dedese cuvântul, voia acum ca să şi-l ţie. Şi până să se facă logodna, pofti pe ţigan la o masă pe care o dădu împăratul pentru mântuirea fie-sei de zmei. Ţiganul şedea la masă pe şapte perne şi d-a dreapta împăratului. Pe când mâncau ei acolo şi se chefuiau, iată că vine şi feciorul împăratului cel cu izbânda, şi d-abia, d-abia, izbuti să intre ca să vorbească împăratului. Intrând la masa împărătească, fiul împăratului începu să laude pe cel ce făcuse izbânda, şi să heretisească pe împărat pentru scăparea fie-sei de la rele. – Eu am omorât pe zmei, zise ţiganul fudul, fudul. Ce socoteşti tu, băiete, cât m-am mai luptat! – Aşa o fi, verişcane, dară mie pare că tot nu-mi vine a crede ca tu să fi făcut o aşa ispravă. | 201 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | – Ce staţi de mai ascultaţi la bârfele mojicului ăsta? slujitori! daţi-l afară! – O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grăbit; nu e de nasul tău o asemenea bucăţică! Ca să te credem că tu ai făcut o aşa vitejie, arată-ne vrun semn care să ne scoată din bănuială. – Dară mai semn ca satârul şi hainele mele cele stropite cu sânge, ce mai pofteşti? – Cel care a făcut o asemenea vitejie nu crez eu să fi fost el aşa de uşurel, încât să nu fi luat vreun semn, cu care să-şi dovedească fapta. – Ce mai aşteptaţi, slujitori? Daţi afară pe smintitul ăsta carele vine să ne strice cheful. – Ia, mai stai olecuţă, îi zise atunci şi împăratul, carele ascultase cum nu se înţelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu să se înţeleagă, parcă ar veni la prochimen. – Eu socotesc, mărite împărate, că cel care a făcut o asemenea vitejie, nu crez să se fi culcat pe urechea aia şi să fi stat numa aşa cu degetul în gură, după ce a ucis pe zmei şi s-a văzut stăpân pe cămara unde dormea împărăteasa, trebuie să fi luat el vrun semn cu care să dea la iveală vitejia lui. | 207 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Pe când vorbea feciorul împăratului, pernele sărea una câte una de sub ţigan. Pesemne că se tot sâcâia pe scaun de neastâmpăr şi de frică pentru mişelia ce făcu. Iară fiul de împărat, încă vorbind, scoase mărama şi inelul ce luase fetei din deget. – Aoleo! astea sunt ale mele, zise şi fata, şi mi-a pierit în învălmăşeala cu omorul zmeilor. – N-a pierit, domniţă, îi răspunse fiul de împărat, eu ţi le-am luat, după ce am ucis şase zmei şi îmi pare rău că mi-a scăpat şi cel de-al şaptelea. Atunci împăratul răsuflă de bucurie că a scăpat cu faţă curată pe fie-sa de o însoţire ce nu-i venea la socoteală de loc, de loc. Şi înfruntând pe ţigan, după cum i se şi cădea, porunci de aduse doi armăsari neînvăţaţi. Legă pe ţigan de coadele cailor şi împreună cu dânsul şi un sac de nuci. Apoi dete drumul armăsarilor de se duseră în lume şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica din ţigan, până ce nu se alese nici praful de el. Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. | 205 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Lumea după lume se luaseră după dânşii să-i petreacă la biserică. Împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. Când fură aproape şi mai aveau numai câţiva paşi să facă până la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, şi numai iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dânşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decât toţi. Îşi muşca mâinile de supărare cum de n-a putut el să puie mâna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu. Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămâie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frământa, bietul şi nu ştia cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-şi caute scrisa. Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi dânsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-l opri; şi-o pusese el în cap, şi căta să se ducă. | 221 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Îşi luă deci niţele merinde cu dânsul şi plecă. Ieşind la câmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munţi şi vălcele până ce ajunse la un codru mare, mare fără căpătâi. Orbăcăind el p-acolo prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc. Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pământului. Acolo trăia el. Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii, îşi spuseră păsurile, şi apoi feciorul de împărat zise: – Acum mă duc să-mi caut logodnica pe care mi-a răpit-o zmeul. Nu ştii tu, vericule, încotro va fi şezând spurcatul? – Cam greu lucru este ce vrei tu. Şi eu te-aş sfătui mai bine să-ţi cauţi de treabă şi să laşi la naiba şi zmeu şi tot, că poate să-ţi răpuie viaţa. – Se vede că tu nu înţelegi, îi răspunse voinicul, că fără de logodnica mea nu mai pot trăi, sunt hotărât a mă duce după dânsa şi dincolo de lumea asta, şi ori voi izbuti să-mi iau soţia, ori îmi voi frânge şi eu junghetura umblând după dânsa. | 215 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Atunci Agerul pământului văzând aşa, îi spuse că zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dară mumă-sa, că e şi vrăjitoare de n-are căpătâi, şi pe ea trebuie s-o omoare mai întâi. Apoi îl îndreptă pe unde să meargă ca să ajungă la casele zmeoaicei şi ce să facă ca să puie mâna pe odorul ce căuta el. Atâta voi să ştie feciorul de împărat şi după ce priimi de la Agerul pământului câte ceva de ale gurei, porni şi se duse, şi se duse, până ce ajunse la hotarele zmeilor. Şi ca să nu ne pierdem vremea degeaba înşirând greutăţile ce întâmpină bietul fecior de împărat în cale, să vă spui cum a ajuns şi cum şi-a izbândit. Aci dacă ajunse, făcu tocmai cum îl învăţase Agerul pământului. Drăcoaica de mumă a zmeului dormea numai la nămiezi când soarele stă în cruci. Şi când veni fiul împăratului, şi stătu la poartă, ea tocmai adormise, cătându-i în cap slujnica sa. Această slujnică, şi ea tot răpită era şi viţă de boier. Stând el acolo şi uitându-se la cotoroanţa de babă cum îi căuta în cap, fata aceasta îl zări. El îi făcu semn. Fata puse binişor capul babei pe o pernă, şi veni numaidecât la feciorul de împărat să vază ce voieşte. | 212 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Şi după ce se înţeleseră la cuvinte, fata îl băgă într-o cămară şi acolo îl învăţă cum să facă, după ce el îi făgădui că o va scăpa şi pe dânsa de robia zmeoaicei. – Baba cloanţa, muma zmeului, zise ea, are darul să nu moară cât va fi cada (tocitoarea) ce stă ici după uşă. În ea sunt o mulţime de suflete, şi când s-ar întâmpla să o răpuie cineva, ea dă fuga şi soarbe din sufletele închise în cadă, şi câştigă putere şi viaţă din nou. Fiul împăratului până să se scoale baba, se apucă de îngropă cada în pivniţă. După ce se deşteptă baba şi auzi că nescine a venit şi vrea să se întâlnească cu dânsa, se duse numaidecât în cămara unde o aştepta fiul împăratului; vezi că acolo voia să vorbească ea cu cei ce veneau la dânsa. Aoleo! era să uit a vă spune că în curtea zmeoaicei era de jur-împrejur pari înfipţi în pământ, şi în fiecare par câte un cap de om din cei ce îi trăgea aţa la moarte şi îi împingeau păcatele să-i calce hotarele. Numai unul mai rămăsese fără de cap, şi acela striga babei: cap! cap! Nu e vorbă, fiul împăratului o cam băgase pe mânecă de frică, dară îmbărbătat de fata, slujnica babei, îşi luă inima în dinţi zicând:"vei mai căpăta şi tu cap la moşii ăi verzi, ori la paştele cailor". | 235 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Viind baba la dânsul, începu să-i vorbească cu nişte graiuri mieroase şi ademenitoare, de ar fi supus pe nu ştiu ce voinic de ar fi fost. Fiul împăratului ştia la ce să se aştepte, şi sta şi el gata de luptă. Încă vorbind, baba se făcea că nu ştiu ce căuta prin casă, şi luând nişte iţe ce erau agăţate într-un cui, le puse pe dânsa. Odată se schimbă într-o catană (oştean), cu sabia goală în mână. Atunci şi fiul împăratului, fără a mai zăbovi nici o clipă, şi mai iute decât ai gândi, scoase paloşul şi îi tăie capul, retezându-l de nouă ori. Vezi că aşa îl învăţase fata. Afurisita de babă aşa cu capul retezat sărea prin casă de colo până colo, căutând cada cu sufletele, ca să le soarbă, şi dacă n-o găsi, căzu jos şi crăpă. După aceea fata din casă a babei arătă voinicului fiu de împărat calea ce ducea la casele zmeului, şi îl învăţă ce să facă şi acolo. Şi, ajungând la locuinţa zmeului, merse fără frică drept la cămara unde şedea logodnica sa, căzi zmeul se ducea la vânat, de unde se întorcea tocmai seara. Fata de împărat, cum îl văzu, nu mai putu de bucurie. | 204 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Până una alta, el o rugă să întrebe pe zmeu în ce îi stă puterea, iară fiul de împărat se întoarse la curtea babei şi mase acolo peste noapte. Venind zmeul acasă, fata îl întrebă unde îi stă puterea? El îi trase o palmă ca la Urlaţi. Ea, prefăcându-se a plânge şi a fi bolnavă, zmeul se căi că s-a iuţit şi îi spuse o minciună: – Puterea mea, zise el, stă în stâlpul porţii. A doua zi spuse lui Făt-Frumos, şi el nu crezu. Fata, prefăcându-se mâhnită că nu ştie în ce îi stă puterea, păţi însă ca şi rândul trecut, apoi zmeul îi spuse încă o minciună. Dacă văzu şi văzu că fiul de împărat nu crede, vezi că ştia el ce ştia, ea se făcu bolnavă. Când veni zmeul a treia zi de la vânat, găsi pe fată în pat. Se duse el s-o întrebe ce are, şi ea îi răspunse: – Am căzut la pat de întristare, pentru că tu tăinuieşti de mine în ce stă puterea ta. Zmeul trase fetei şi de astă dată o calcavură de auzi câinii în Giurgiu. Atunci ea se prefăcu aşa de bolnavă, încât zmeul crezu că o să dea mâna cu moartea. | 203 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Şi căindu-se de ceea ce făcuse, şi voind s-o mângâie, îi spuse drept: – Puterea mea, zise el, stă într-o scroafă care se tăvăleşte cât e ziulica într-o lăcovişte de lapte dulce. Acea lăcovişte nu este tocmai departe de aci. În scroafă este un iepure, în iepure o prepeliţă, şi în prepeliţă sunt trei viermi. Aceştia sunt puterea mea. Atâta voi şi fata să ştie. Cum se făcu ziuă şi zmeul se duse la vânat, iată ci vine şi fiul de împărat să cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, căci dorul de a-şi vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasă, nu-i da răgaz să zăbovească mai mult. Fata îi spuse tot ce află, din fir până în aţă; iară el plecă numaidecât. De milă de silă, luă el şi niţele merinde ce-i dase fata; dară lui nu-i ardea de mâncare. Merse, merse, şi iară merse. Merindele se sfârşi. El merse voiniceşte până ce înde seară ajunse lihnit de foame, şi setos, de să ferească Dumnezeu, într-un codru, unde dete de o colibă. Intră înăuntru şi găsi un om orb ce-şi mânca mămăliguţă cu lapte dulce. Se apropie şi el binişor: fără să prinză de veste orbul, şi mâncă până ce-şi momi foamea oarecum. | 207 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Orbul băgă de seamă că prea se sfârşeşte curând leguma de pe masă. Se miră. El ştia că de altădată îi era de-ajuns mâncarea; de astădată însă nu se săturase. Înţelese el că trebuie să se joace vreo drăcie la mijloc. Atunci întrebă: – Cine este de-mi ajută la mâncare? De este om bun, fie binevenit, iară de este om rău, să se depărteze, că nu va fi bine de el. – Om bun, moşicule; sunt călător, şi până una alta, aş voi să găsesc ceva de lucru. Unchiaşul cel orb priimi bucuros să intre la dânsul în slujbă. Îl puse să-i ducă tumuliţa de oi la păşune; dară avu grijă a-i spune să nu care cumva să treacă peste hotarele moşiei lui, pe locul scroafei din lăcovişta de lapte dulce, că va fi vai de capul lui, şi va pierde şi oile. Fiul împăratului se făgădui că va asculta de cuvântul orbului; dară chiar în ziua dintâi trecu, şi oile, păscură iarba cea mare şi moale ca mătasea ce se afla pe moşia scroafei cu nesaţ. Când veni seara acasă, laptele ce deteră oile fu de-ajuns pentru amândoi, şi încă rămase. Orbul se minună şi zise fie-sei să se ia după dânsul a doua zi şi să vază d-a minune ce face argatul. | 214 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Cum plecă cu oile argatul în dimineaţa următoare, fata făcu precum îi zisese tată-său. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe moşia scroafei cu oile la păşune. Fata se sperie, dară se piti şi tăcu din gură, să vază ce se va întâmpla. Ce să vedeţi d-voastră? Unde veni scroafa cu o falcă în cer şi cu una în pământ, şi năvală la argatul orbului să-l sfâşie, şi mai multe nu. Fiul împăratului sta ţanţoş cu paloşul în mână, şi se luară la luptă; şi lupte-se, şi lupte-se, până ce amândoi obosiră de abia se mişcau. Atunci zise scroafa: – Dac-ar fi cineva să-mi dea niţel lăstar de trestie şi un ciob de lapte din lăcoviştea mea de lapte dulce, ţi-aş arăta eu cum să cutezi a-mi călca hotarele. – Dac-ar fi cineva să-mi dea şi mie un colac să-mbuc, şi o bărdacă de apă de izvor să beau, ţi-aş arăta şi eu ţie cine sunt eu, zise şi fiul împăratului. Când, iacă fata unchiaşului celui orb, care privea la lupta lor, că vine şi dă fiului de împărat să îmbuce colacul ce şi-l luase ea, ca să aibă ce mânca la pândă, şi fuga se repezi de-i aduse şi o bărdacă de apă de la izvor. | 209 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Flăcăul mâncă şi bău, şi prinzând putere, răsturnă pe scroafă, se puse călare pe dânsa, şi-i tăie capul. Apoi o spintecă şi îngriji să nu scape iepurele. Puse mâna pe dânsul şi spintecând şi iepurele, prinse prepeliţa. Şi scoţând din rărunchii prepeliţei cei trei viermi, îi băgă în sân după ce le suci niţel gâturile. Întorcându-se la unchiaş, îşi luă ziua bună de la orb şi de la fată, spuindu-le că în curând va afla despre dânsul, şi într-un suflet se întoarse la curtea zmeului. Aci dacă ajunse îşi schimbă vestmintele, se făcu doftor, şi începu a striga: – Leacuri de vânzare, leacuri! Zmeul cu auzi, trimise de-l chemă, că lui nu-i prea era bine. De câteva zile, găinea aşa lâncezind. Nu-i era toţi boii acasă, vezi bine, că puterea lui se afla acum în sânul fiului de împărat. Se îmbolnăvise. Dacă veni fiul împăratului şi îl întrebă zmeul de poate să-l facă sănătos, prefăcutul doftor îi spuse că se va însănătoşa, dacă se va scălda în lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecât şi i se făcu o baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dânsul de le mulse. Când intră în baie zmeul, fiul împăratului mai răsuci o toană gâturile viermilor; iar zmeul odată sări în sus, zicând: – Acum mi-e bine ca şi când eram la sânul mamei. | 222 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Şi dând doftorului daruri scumpe, îl pofti la masă. Vezi că zmeul nu cunoştea cine era doftorul. Ospătându-se şi stând el la taifas, fiul împăratului întrebă pe zmeu: – De ce treabă sunt bicele alea ce le ţii atârnate fiecare în cuiul său pe păretele din fund? – Cu unul, răspunse zmeul, dacă voi plesni o dată, toate turmele mele se fac o nucă. Dacă voi plesni cu al doilea, toate coprinsurile mele se fac un măr. Iară cu al treilea bici când plesnesc la spatele oricărui lucru, îl schimb în stană de piatră şi când plesnesc cu el în faţă, se desface făcutul, şi vine la adevărata lui fiinţă lucrul împietrit. Cum află despre asta fiul împăratului, ieşi afară şi suci de tot gâturile viermilor iară zmeul crăpă îndată. Apoi luă bicele, plesni cu unul şi toate turmele şi cirezile zmeului le făcu o nucă, pe care o băgă în sân; şi plesnind cu altul, toate coprinsurile zmeului se schimbară într-un măr, pe care iarăşi îl băgă în sân. Şi luîndu-şi logodnica, se duse la orb, dară nu-l mai găsi, căci murise; luă deci cu dânsul pe fată; şi mergând la curţile babei, luă şi pe fata ce slujea zmeoaicei şi se întoarse cu toatele acasă la împăratul socrul lui. | 211 |
Petre Ispirescu | Poveste ţărănească | Şi mergând în faţa carelor şi cailor care rămăseseră stane de piatră, de când răpise zmeul pe fata împăratului, plesni de trei ori în faţa lor şi se făcură la loc cum erau în ziua când merseseră la cununie ei şi toţi cei de prin căruţe. Cele două fete ce le adusese cu sine fiul de împărat le dete de neveste fraţilor lui. Şi se făcu o nuntă înfricoşată, d-alea împărăteştile, cum seamăn nu mai avu pe faţa pământului, şi se făcu o veselie de o ţinură minte cât trăiră locuitorii acelei împărăţii. Am fost şi eu acolo şi am văzut toate chefurile, căci de n-aş fi fost, de unde aş fi ştiut eu să vă povestesc. O lingură scurtă pe la nasul cui n-ascultă. | 125 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.