author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Gura satului | Unii merg într-o parte, alții într-alta. Toderică merge cu Marta până la răspântie, îi dorește de bine, apoi cotește la stânga și o lasă să meargă cu ceilalți mai departe. Până acasă ea merge însoțită de fete și de flăcăi. Între flăcăi este și Miron, care, precum de la sine se înțelege, totdeauna merge alăturea cu dâns... | 218 |
Ioan Slavici | Gura satului | Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fântână, se așeză lângă Miron și își rezemă capul de umărul lui. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sânului mișcat de bătaia inimii, tresări cuprins de o îngrozitoare uimire. — Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi zise ea ... | 227 |
Ioan Slavici | Gura satului | Safta asculta cu privirea ațintită la buzele fiicei sale, care vorbea cu atâta căldură și atâta de frumos, încât ar fi dorit ca zi și noapte s-o asculte. Iară când îi spunea că Miron în toate îi face pe plac, era mândră de întâietatea ce i se da fiicei sale pretutindeni și de către toți. Și de aici înainte Marta foarte... | 245 |
Ioan Slavici | Gura satului | Pe când dar vinul fierbea prin butoaie, Simina își făcea mereu de lucru prin șopron și mereu își zicea: "Vinul ăsta nu se mai astâmpără". O zi însă, alta și iarăși alta, și în urmă apoi una de sărbătoare, aceea în care argații sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniță, întrebându-se în șagă cine oare, și când, ... | 228 |
Ioan Slavici | Gura satului | Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba și să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care știu să zică "bună dimineața", știu să potrivească întrebarea și, mai ales, care știu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor între care ... | 255 |
Ioan Slavici | Gura satului | Făcându-se înțelegerea, Cosma își îmbrăcă sucmanul și porunci să cheme pe Toderică, iar când feciorul intră, tatăl își luă pălăria, o puse în cap și se așeză. — Toadere! zise el peste puțin, apăsând asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori. — De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta. — Prea bine! ... | 217 |
Ioan Slavici | Gura satului | Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată și, cu cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se cuvine. Acum bătuse vântul din partea aceea, și anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, așa din întâmpl... | 202 |
Ioan Slavici | Gura satului | Era frumos și plăcut la vedere cum, în sfârșit, toată această bogăție a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, și leica Safta privea din când în când pe furiș la uliță, pentru ca să vadă cine trece și cine stă să privească. În urmă sosiră și carele de la câmp, și patru pluguri cu câte patru boi intrară î... | 210 |
Ioan Slavici | Gura satului | Peste puțin Mitrea scoase din grajd doi cai înalți și trupeși și-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curții. Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate și oile blajine. Pe când, înspre seară, Simion și Mitrea intrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile așezau în gr... | 223 |
Ioan Slavici | Gura satului | — Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu. — Amin! răspund amândoi. După ce-și făcuse astfel binețele cuvenite, toți trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puțin se opri și aruncă privirea peste curte. — Precum văd, ați fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde ați a... | 201 |
Ioan Slavici | Gura satului | De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa. Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre c... | 202 |
Ioan Slavici | Gura satului | Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea! — Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere. — Și oare nu am fată mare? zise leica Safta. — Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o! — Așa mai înțeleg și eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc s... | 201 |
Ioan Slavici | Gura satului | — Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeții. — Norocul, răspunse Marta roșind, vine de la Dumnezeu! — Amin! ziseră ei și astă dată. Acum nu mai rămânea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: "Va da Dumnezeu și norocul cu vremea", o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri... | 203 |
Ioan Slavici | Gura satului | — Ei, dar în grabă ne lași, nepoată! grăi Simion când ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem. Marta se opri tulburată. — Se șoptește că ai să te măriți! zise Mitrea glumind. — O fi! îi răspunse Marta zâmbind. Dar eu nu știu nimic. — Și dacă noi am ști? — Mi-ați spune și mie! le zise ea. — Asta-i, ... | 219 |
Ioan Slavici | Gura satului | III Satul se gătea de nuntă. În sfârșit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl așteptau atât de demult. Încă duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peți pe Marta, iară joi, când trecu prin sat știrea că Cosma Florii Cazacului își va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele și fetele mari nu se mai ... | 205 |
Ioan Slavici | Gura satului | Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simțit părtaș la bucuria celor două case, căci unii erau rude, alții cuscri ori prieteni și iarăși alții fini sau oameni ce se țineau de una ori de alta din cele două case fruntașe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii și nepoți, o nuntă a satului întreg, încât o... | 222 |
Ioan Slavici | Gura satului | Cum ne-ați găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiți atât de puțin pregătiți". Făcând pregătirile, Safta și întreaga ei casă se aflau în o veselă mișcare. Era mândră Safta că-și poate mărita fiica, că poate primi oameni și nuntași și că-și poate desfășura comorile. Din când în când însă o cuprindea înduioșarea. Toate ... | 214 |
Ioan Slavici | Gura satului | Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit și frământat de gânduri prin casă și mereu își zicea: "Așa trebuie să fie! Nici alții nu sunt mai buni decât tine. Oricum o sucești, tot aici ajungi." Așa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gând. Marta, în sfârșit, era mireasă. Mireasă! Când această gândire i se ivea în suf... | 227 |
Ioan Slavici | Gura satului | Și iarăși chipul lui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atât de viu, atât de a vorbind, încât parcă razele soarelui cădeau asupra lui și l-ar lumina. Și atât se simțea de ușurată când se pierdea în gândurile despre dânsul, atât de bine se simțea când și-l închipuia în apropiere, șezând lângă dânsa, vor... | 222 |
Ioan Slavici | Gura satului | Dar, acum întâia oară în viața ei, Marta simțea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândește. Nu-și găsea loc de astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângă și se retrase pe o laiță ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite. Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrând în gr... | 280 |
Ioan Slavici | Gura satului | În sfârșit, vede murgul păscând și pe Miron rezemat de un stejar singuratic, îl vede și ochii i se împăienjenesc. — Miroane, Miroane! țipă ea dezmierdată și fuge lângă dânsul. Miron aude glasul plin de simțire, o vede grăbind spre el și rămâne cuprins de uimire. — Marto! Ah, Marto! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă... | 79 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | De-mi părea bine? Dar se-nțelege că-mi părea bine! Când mi-l aduc aminte pe dânsul, mi se desfășoară înaintea ochilor întreaga lume a tinereților, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; și nici unul dintre noi toți, care împreună am trecut prin acea lume, nu poate să se gândească la tinerețile sale făr... | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Fluierul îl purta Budulea totdeauna în șerpar; altfel nu l-am văzut de când îl țin minte și nici nu-mi pot închipui un Budulea făr' de fluier în șerpar. La praznic și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă: așa m-am trezit eu; ce va fi fost mai na... | 204 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Iară Budulea era om cuminte și înțelegea că dascălul nu are altă treabă decât să-și bată capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe gânduri: parcă tot nu-i venea să creadă că și Huțu are să învețe carte. Când eu începusem a umbla la școală, Huțu era printre băieții de care îmi era frică. Îl văd parcă și... | 224 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Și fiindcă eram nerăbdător și doream să văd iar pe Huțu cu bățul, m-am dus și după prânz la școală. Simt și acum adânca dezamăgire ce mă cuprinsese când văzui pe un alt băiat cu vergeaua, căci în zadar, atât de strașnic ca el nu mai era nici unul. Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, ... | 237 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strașnic dintre "cenzorii" din școală, nu mă mai temeam de nimeni și de nimic. Știam, afară de aceasta, că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu, și pentru aceea îi prindeam apucăturile și, înainte de toate, din copil neastâmpărat ce eram, mă făcui un băiat așezat și înțelept ca... | 211 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mână ori s-o ție în brațe și plângea când el se depărta de dânsa; câteodată numai, când Huțu voia să se joace de-a mingea cu ceilalți băieți, mi-o lăsa mie, iară eu vorbeam cu ea, o purtam de mână, o țineam în brațe și eram foarte fericit. Eu m-am dus apoi la școlile c... | 230 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | — Pentru ce nu? — Vezi că nu știu ungurește, răspunse el, privind deznădăjduit la mine. — Ai să înveți. — Dar cum să învăț, când dascălul vorbește numai ungurește și eu nu înțeleg nimica din cele ce zice? — Așa-i! răspunsei, înțelegând acuma și eu că în adevăr Huțu e cu mult mai prost decât ca să poată înțelege pe dasc... | 229 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Într-o duminică Budulea i-a zis lui Huțu: "Ia scrie numele meu pe hârtie". Huțu a a scris cu slove mari: Lăpădat Budulea, locuitor din Cocorăști. — Și acum, dacă cineva se uită aici, știe el că e numele meu? — Da, taică. — Cum așa? — Apoi vezi: vede că e ludi și iăr și zice Lă-pocoi și iăr și zice pă, adică Lăpă, dobro... | 209 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Era dar cu putință ca ceea ce a scris unul acum o sută de ani alții să citească astăzi? La asta nu s-a gândit niciodată. Era cu putință ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai viu să se înțeleagă în scris, și dacă ungurul ori neamțul nu știe românește, el nu are decât să scrie, pentru ca să-l înțelegi ce vrea s... | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Budulea parcă iar înțelegea. Dar lucrul îi părea grozav de greu, căci dacă toată slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau să fie și grozav de multe slove. — Și tu înțelegi orice carte? — Înțeleg, taică. — Și dacă un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poți citi? — Pot, taică. — Dar atunci ... | 224 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă vorbă, fiindcă se simțea prea jos spre a cuteza să supere pe un om atât de învățat cum era jupânul învățător Pantelemon Clăiță, un om scurticel, iute la vorbă, cu mustața groasă și cu sprâncenele dese. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiță era om ... | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Dar ce să-i faci? Am grădinița ce mi-a lăsat-o satul și i-am învățat să pună sămânță, să facă altoi, să poarte grijă de stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi și pătrunjel, să sădească varză și tutun, să poarte grijă de viță, ba la anul am să-i pun chiar la prașilă, pentru ca încă de mici să știe cum se câștigă pâinea... | 209 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Pentru că să vezi d-ta: dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țară, pentru că el învață pe copii cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înțeleagă lucrurile și cum să lucreze ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, și dacă dascălul e prost și nu-i învață bine, toate merg rău în țară. Înțel... | 217 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | — Da! Unul plătit mai bine. Astăzi nu e oare tot cam așa? Pentru că să vezi d-ta: copiii din școală sunt despărțiți în mai multe căprării, cum am zice, și eu nu le dau învățătură decât celor mai grei la minte; ceilalți învață de la băieții mai mari, cum e Huțu. Și înțelegi d-ta că satul ar face mai bine dac-ar lăsa luc... | 204 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Începea să înțeleagă că învățătura prea multă cam smintește capul omului și parcă-i era frică să mai stea cu dascălul. — Eu, urmă dascălul, sunt feciorul paracliserului din Văideni. M-am trezit trăgând clopotele, aprinzând și stingând lumânările în biserică și purtând cădelnița după popa. Am învățat apoi să cânt în str... | 203 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea își schimbă drumul. Mai era un om înțelept în sat; voia să vadă ce zice acela. El veni dar la mine și-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învățat să-și scrie numele, cum s-a încredințat că Huțu în adevăr știe să citească în toate cărțile, cum s-a dus la dascălul și apoi îmi... | 256 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Știa tot satul că Huțu are să meargă la școala în care învăț eu și că are să se întoarcă dascăl, deși eu voiam să mă fac popă. Ne-am dus apoi la oraș, adică nu ne-am dus, fiindcă eu plecasem câteva zile mai-nainte, iară dascălul Clăiță venise cu Budulea și cu Huțu în urmă, dar ne-am întâlnit în oraș. Dascălul era foart... | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Apoi atât îl purtaseră pe la Ana și pe la Caiafa, încât se zăpăcise, bietul, cu desăvârșire. Eu eram fericit. Acum atârnau toate de mine, fiindcă eu cunoșteam pe profesorul de a treia clasă primară și puteam să-i duc la dânsul, și să-i recomand, și să-i spun că Huțu e din sat de la noi, și că e un băiat prea cumsecade.... | 236 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Și Huțu voia să umble la aceeași școală cu mine fiindcă se gândea să șadă lângă mine și să mă întrebe totdeauna când nu înțelege ceva. Dar el odată cu capul n-ar fi îndrăznit să grăiască. — Așa-i, zise dascălul, mângâindu-se cu speranța că într-un an Huțu tot n-are să învețe ungurește, ba că are să uite în urmă și ceea... | 210 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | La noi a mers și s-a purtat bine. — Și știe tot, adăugă Budulea. Mă rog, jupâne învățător, să spui ce știe Huțu, Mihail Budulea îl cheamă, fiindcă mi-e copil, iară mie îmi zice Lăpădat; îi sunt tată. Spune, te rog, ca să știe și domnul ce-a învățat Huțu. Dascălul Clăiță era foarte învățat, dar nu era deprins a vorbi cu... | 231 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Fără îndoială, mai puțin, dar altceva, ce poate că noi nu știm, fiindcă nu avem nevoie să știm și nu este bine ca omul să învețe lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie să învețe lucruri folositoare. Așa se obișnuiește la noi, la românii ortodocși, fiindcă eu sunt ortodox și băiatul ... | 206 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | — Nu știe să vorbească, dle, dar înțelege din carte. Profesorul Wondracek iar se făcu vesel, îi dete lui Huțu o carte ungurească, pentru ca să vadă cum citește și cum rostește vorbele. Huțu începu să citească cu glas tare, răspicat și arătând deslușit fiecare comă, fiecare punct. Îl văd parcă și acuma pe Budulea. El st... | 203 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | E destul de mare, adăugă el așezat, pentru ca să înțeleagă că-i șade rău între copii dacă nu învață bine, pentru că atunci e ca măgarul între oi. Atât îmi trebuia și mie. Întrebați dacă-mi părea bine? Dar se înțelege că-mi părea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casă, pentru că Huțu trebuia să locuiască cu mine; e... | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Seca Lenca avea două fete și un copil, era sârboaică și vindea pește la piață; ea se certa totdeauna pe sârbește când era acasă, și pe românește în piață, dar altminteri era femeie bună și ținea la noi, fiindcă eu și Ioța îi plăteam și cu mâncarea, iară ceilalți doi, care erau preparanzi, și Huțu îi plăteau pentru pat ... | 221 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Are să iasă dascăl. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști." Iară seca Lenca se bucura totdeauna când joi de cu seară ne pomeneam cu el, pentru că Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mâna goală. Vineri după-amiazi Budulea iar se întorcea acasă și le spunea drumeților c-a fost la oraș, fiind... | 205 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Budulea râdea în el, ca omul care a făcut o poznă din cele mai bune, iară Buduleasa era nerăbdătoare, ca și când ar fi stat pe spini și jăratic. Dar ziua aceea nu era vineri, și noi eram la școală. Budulea s-a gândit dar să vie ca să-l ieie pe Huțu și să-l ducă acasă, dar să nu-i spuie nimic, pentru ca să vadă ce zice.... | 205 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Când am ajuns apoi acasă, la seca Lenca, dascălul era mișcat, Budulea iarăși râdea în el, seca Lenca stătea cu fetele ei privind ca la o minune; iară eu nu cunoșteam pe mama lui Huțu, fiindcă n-o văzusem niciodată. Huțu o cunoștea și s-a dus să-i sărute mâna, dar ea n-a primit, ci i-a zis că s-a făcut mare și s-a uitat... | 214 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraș și le zicea drumeților: "Mergem la oraș fiindcă avem un fecior la școala cea mare. Are să iasă dascăl." Iară când venea singur, el le zicea: "Mergem, când eu, când nevastă-mea, la oraș fiindcă avem un fecior la școlile cele mari. Învățătură cere multă cheltuială și nu pu... | 213 |
Ioan Slavici | Budulea Taichii | Seca Lenca nu ne dădea lumânare, ci trebuia să ne cumpărăm noi din banii noștri. Pentru ca să nu fie nici o supărare, avea fiecare lumânarea sa și, dacă astăzi învățam la lumânarea mea, mâine luam pe a ta, și așa mai departe. Budulea n-avea niciodată lumânare, și așa el se silea să | 53 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumi... | 232 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Iacă liniștea colibei. — Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile mele, iară voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să mergeți, mă duc și eu cu vo... | 223 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o zărește din culmea dealului pleșuv, căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți, ca să nu plece singur mai departe. Și fiindcă ai... | 203 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânără și cu soacră-sa cea bătrână, căci ei nu primeau pe drumeț ca pe un străin venit din lume, ci ca pe un prieten așteptat de multă vreme la casa lor. Abia trecuseră dar câteva luni după Sf. Gheorghe, și drumeții mai umbla... | 220 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Duminică dimineață Ghiță punea calul la teleagă și bătrâna se ducea la biserică, fiindcă bătrânul, fie iertat, fusese cojocar și cântăreț de strană, și așa, mergând la biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el. Când bătrâna pleca la biserică, toate trebuiau să fie puse bine la cale, căci altfel ea odată cu capul nu a... | 215 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | La deal valea se strâmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe și deosebite: de-a lungul râulețului se întind două șiruri de sălcii și de răchite, care se îndeasă mereu, până se pierd în crângul din fundul văii; pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se ivește pe ici, pe colo marginea unei pădur... | 230 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Numai câteodată, când în timp de noapte vântul zgâlțâia moara părăsită, locul îi părea lui Ghiță străin și pustiicios, și atunci el pipăia prin întuneric, ca să vadă dacă Ana, care dormea ca un copil îmbăiat lângă dânsul, nu cumva s-a descoperit prin somn, și s-o acopere iar. III Cât țin luncile, ele sunt pline de turm... | 236 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | De aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru și neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca și care știe să afle urechea grăsunului pripășit chiar și din oala cu varză. Și dacă... | 221 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | În căruță nu era nici scaun, nici fân, ci unul dintre porcarii unsuroși mâna caii, stând în picioare, iară ceilalți doi ședeau pe leutrele vopsite în verde, ca și când n-ar fi venind decât de aci din apropiere. "Ăștia nu prea îmi par a oameni buni", își zise Ghiță când îi văzu sărind din căruță și privind împrejur, ca ... | 232 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | El își opri calul înaintea cârciumii, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrâna care ședeau pe laița de lângă masa cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită primprejur, apoi întrebă unde-i cârciumarul. — Noi suntem, răspunse bătrâna ridicându-se. — Știu, grăi Lică, dar cred că vor fi și oameni pe aici. ... | 213 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Lică își apucă, zâmbind, mustața între buze. — Aici, zise el, le merge bine la toți oamenii cu minte. N-ai decât să te pui bine cu toată lumea, să le zici "noroc bun" celor ce vin și se duc și poți să dai mulțumită lui Dumnezeu. N-au trecut pe aici niște oameni? — De! răspunse Ghiță chibzuit, suntem la drum și trece mu... | 214 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Așa o fi, răspunse Ghiță hotărât, dar eu nu-ți pot spune dacă între cei ce au trecut astăzi pe aci vor fi fost și ei. — Cum nu!? strigă bătrâna cu nerăbdare. Cei trei porcari ce au băut atât de mult și n-au plătit. Pe Ghiță îl trecu un fior de junghi prin inimă și, oricât de mult ținea la soacră-sa, acum el ar fi fos... | 231 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Voi fi făcut ce voi fi făcut, nu-i vorbă, dar am făcut așa, că orișicine poate să creadă ce-i place, însă nimeni nu știe nimic. De aceea am să dau seama despre douăzeci și trei de turme de porci. M-ai înțeles? Nu doară c-aș putea plăti tot ce se poate pierde într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să fure... | 216 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Nu-i vorbă, adause Ana, e oarecum fioros la față. — Asta-ți pare ție, grăi Ghiță. Are și el necazurile lui. IV — Oamenii sunt mulți și de multe feluri, grăi cârciumarul în ziua următoare, privind când la nevastă, când la soacră-sa. Îți închipuiește că unul se duce să cumpere ceva, bunăoară ca Lică Sămădăul, care se d... | 221 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Noi nu știm nimic și ne căutăm de treaba noastră! adause Ghiță scurt și hotărât. De aici înainte, cârciumarul, cârciumărița și soacra cârciumarului nu-și mai aduceau aminte de oamenii ce treceau pe drum, iar altfel lucrurile se petreceau tot ca mai nainte. Dar încă în acea zi Ghiță se duse cu treabă la Arad, cumpără ... | 226 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Așa era; însă Ana simțea că de câtva timp bărbatul ei s-a schimbat și îi părea că, de când are câini, ține mai puțin la nevastă și la copii. Ca om harnic și sârguitor, Ghiță era mereu așezat și pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice ... | 201 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | zise el îndrăzneț. Ți-a lăsat vorbă să ne dai să mâncăm și să bem; au să vie și celelalte turme în urmă și ne-a spus ca să-ți lăsăm cinci grăsuni din turmă și să ți-i alegi după plac. — Bine plătește Lică! zise unul din drumeți. — Are de unde! adause altul. — Mai știi!? întâmpină al treilea. Are turme multe, și porcari... | 203 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Trebuie să primești ce-ți dau oamenii, fiindcă nimeni nu-ți poate da ceea ce nu are. Omul e cinstit și te plătește cinstit: de ce să-l superi fără nici un folos? Acum îți dă, acum ia, căci nu știi ce are să fie mâine. — Lasă, că mai vin și alte turme... grăi Ghiță cam cu jumătate de gură. Să mă mai gândesc, să mai văd ... | 201 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Peste puțin sosi și Lică, ceru un pahar de vin, își întrebă de turme, apoi zise "noroc bun!" și plecă mai departe fără să fi descălecat măcar. Ghiță rămase cuprins de gândurile omului păgubaș. El era om cu minte și înțelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică: afară de... | 214 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul în primejdie. Avea însă nevastă și copii și nu putea să facă ce-i plăcea. "Să vedem! își zise el în cele din urmă... | 204 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Ei! și tu te mâhnești numaidecât, zise el amărât. Ar fi voit să meargă la ea, să-i ceară iertare, și să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa, și așa ieși afară, ca să fie singur cu gândurile sale. Și dacă ar fi știut Ana ce gândea și ce simțea el, când stătea așa singur și posomorât, ea s-ar fi dus la ... | 219 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Nu zări nimic. — Se vede c-au dat de cățelul-pământului, ori au simțit vreo vulpe prin împrejur, zise el, lăsându-i să latre mai departe. — Ghiță! grăi Ana jeluindu-se. Eu nu știu cum te-ai făcut tu de la o bucată de vreme: vezi că-mi vine rău când văd copilul pe câine, și parcă în ciuda mea îl ții mereu. — Săracul de ... | 220 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Ano, zise el în cele din urmă alene, ia vino, șezi lângă mine! După ce ea se așeză lângă dânsul, el o privi lung și întristat, îi netezi părul de pe frunte, apoi grăi încet: — Ce zici tu! n-ar fi bine să plecăm noi la Sf. Dimitrie de aici? — Pentru ce? întrebă nevasta uimită. — Nu ți se urăște ție în singurătatea ast... | 228 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Și poate că gândurile mele sunt deșerte, poate că ziua de mâine are să fie tot bună, dar o voi pierde temându-mă de cea de poimâine. Și cât vom sta aici, nu mai scap de nevoia aceasta. — Atunci să plecăm, Ghiță. — Da, să plecăm, dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi tu, așa cum sunt, îmi vine greu să plec. —... | 211 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | — Fiindcă tu le fierbi toate în tine și mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sunt de vină dacă nu știu ce te pune pe gânduri... V Pe când acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei călăreți în pas, ținându-se mereu în albia râulețului, unde erau acoperiți de șirul de sălcii și de ră... | 229 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Lică se ridică iar în picioare și îi chemă din nou la sine, însă de câte ori el voia să se apropie de ei, începeau să latre. Peste jumătate de ceas își petrecu astfel cu cei doi căței deprinși a scoate sânge din urechile porcilor; dar în cele din urmă îi netezi cu mulțumirea omului care a dat o nouă dovadă despre dibăc... | 214 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Ea privi lung și aspru în ochii lui. Nu mă înțelegi tu, acum, când eu încep a te înțelege pe tine!? zise ea încet. Așa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aștepte acolo. Du-te, Laie, urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, până la crâng, și dacă-i întâlni pe părintele, să-i spui că ... | 216 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | "Prostul dracului! mă dă de gol", își zise el îngrijat. — Se vede că l-am bătut astăzi, adause apoi, privind pe Lică. L-am trimis să-mi aducă plasa cu pește și uite cât e de sprinten. Noroc bun să dea Dumnezeu! — Minunați căței! răspunse Lică, netezind pe unul dintre câini și privind la Ana, care se vedea venind despre... | 203 |
Ioan Slavici | Moara cu noroc | Dar să intrăm, adause el alene, fiindcă avem o vorbă împreună. — Și mai multe, răspunse Ghiță, intrând cu pas hotărât în urma lui. Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul. — Iacă, grăi Lică în cele din urmă, luând de la brâu un teanc de bucăți de piele înșirate... | 70 |
Ioan Slavici | Comoara | Sănătatea! Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, și ți-e destul un pumn de mălai, ca nici pe un împărat să nu te dai! Se scula Duțu cu noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pământul cu metrul cubic, ș... | 252 |
Ioan Slavici | Comoara | Iar dacă erau odată la han, nu puteau să macine-n sec: tot pe timpul cât stătuse-n oștire a luat Duțu și deprinderea de a nu-și trage, când n-are nevoie, nimic de la gură. De ce adecă muncea el toată săptămâna?! Casa îi era plină; nevasta și el erau bine îmbrăcați; copiilor nu le lipsea nimic; în ladă se adunau încetul... | 206 |
Ioan Slavici | Comoara | - Dar Ghiță ce face? Întrebă iar Duțu, zâmbind pe sub mustață. - E bine și el! răspunse Ana, care nu înțelegea nici acum batjocura. Au înțeles-o însă vecinii, și peste puțin, așa-i răutatea omenească, sătenii nu-i mai ziceau lui Ghiță, ca mai nainte, Ghiță al Popii, ci Ghiță al Boilor. Și multe de aceste făcea Duțu cân... | 220 |
Ioan Slavici | Comoara | Noroc că n-aveau bogății oamenii aceștia, că n-ar fi putut nimeni să le ajungă la nas! Așa-i firea omenească: stă ascunsă până ce n-a ajuns omul în largul lui, ea se dă apoi de gol. E câte unul pe care sărăcia-l face sfiicios, dacă nu chiar umilit, blând la fire și totdeauna gata de-a le sări altora într-ajutor, încât ... | 222 |
Ioan Slavici | Comoara | I-o fi venit așa din senin, i-o fi spus-o vreo țigancă, destul că el nu punea nici un preț pe averea altora, fiindcă nu se îndoia că va fi odată și el avut. Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu putea să-i iasă decât bine. Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ, el se-ntreba de ce a... | 209 |
Ioan Slavici | Comoara | Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei. Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se tăiaseră picioarele. - Dăduși de ca... | 209 |
Ioan Slavici | Comoara | El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire. - O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma. Duțu iar se cutr... | 237 |
Ioan Slavici | Comoara | Era peste purință ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui - acolo, în apropierea lui Dumitru. El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină. Mai erau și niște bulgari pe șanț, dar aceștia lucrau departe, la vreo sută de pași: acum era timpul să pună încă o dată cazmaua, ca să se încredințeze ma... | 240 |
Ioan Slavici | Comoara | - Dar tu - strigă el cu energie militară - ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici?! Duțu sări speriat în picioare. - Mi-a intrat - răspunse el strâmtorat - nisip în opinci! - De unde, măi, nisip?! Unde ai găsit tu nisip? Duțu avea multe păcate, dar nu-și aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de rușine spuind... | 208 |
Ioan Slavici | Comoara | Așa nu-i rămânea decât să puie mâna pe cazma și să ridice pământul. Vai de capul lui! Încet, cu băgare de seamă, pipăind cu vârful cazmalei, ca nu cumva să atingă cazanul, el afâna pământul, pentru ca să-l ridice apoi cu lopata și să-l arunce în roaba plină. Căpitanul își pierdu răbdarea. - Ce umbli cu cazmaua parcă da... | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Să meargă Dumitru și să mi le aducă picăturile acelea. - Haide, grăi căpitanul grăbit, și plecă însoțit de Dumitru. Rămas el singur, Duțu se uită câtva timp buiguit în vânt. „N-a sunat, zise apoi într-un târziu. E comoară, dar comoară pusă cu blestem! ” II - Scapă-mă, Doamne! Dezleagă-mă, Doamne! Ia-mă, Doamne, ori fă-... | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Nu era adevărat și n-o mai mințise în viața lui pe Stanca; dar alta nu-i rămânea de făcut și, la urma urmelor, nu el, ci Dumitru era cel ce o mințea. Rămas singur, Duțu s-a dumirit încetul cu încetul. Nu se mai îndoia că e fermecată comoara și era hotărât să nu se atingă de ea, cùm nu te atingi de omul înciumat. Ce fol... | 223 |
Ioan Slavici | Comoara | Și iar i se lumina capul. „Nu! — zicea el mai limpezit la minte - eu fac ce vreau, și vreau după cum mi-e firea. E numai din întâmplare c-am găsit-o; ar fi putut s-o găsească și altul, care nu făcea ca mine: ce am să fac eu?! Nu vreau! ” strigă apoi, și sări îndărătnicit în picioare. Îi era parcă Satana-l ispitea și tr... | 223 |
Ioan Slavici | Comoara | ” Nesuferită ființă viața omenească: ești și nu ți-e cu putință să te încredințezi dacă și-ți pari cum în adevăr ești. Ar fi vrut Duțu să se desfacă în două și să iasă oarecum însuși din sine, ca să se poată privi însuși pe sine, cum privea lucrurile ce-l încungiurau. „Dar - zise el - ce-am văzut, dacă privesc cu ochii... | 220 |
Ioan Slavici | Comoara | Oamenii încetaseră cu lucrul, și unii plecau spre casă, alții se duceau la cantină, iar alții stăteau fără de nici o treabă ori își făceau, ca bulgarii din apropiere, rost de odihnă. Era încă mișcare-n toate părțile, și cu cât mai bine se-nnopta, cu atât mai iuți erau bătăile inimii lui, căci cu atât mai mult se apropi... | 214 |
Ioan Slavici | Comoara | „Ia-mă, Doamne, sub paza ta - zise el - și mă ferește de păcat: acum să nu-mi mai iasă nimeni în cale, că eu n-am ce să-i fac, trebuie să-l omor! ” Luă apoi cazmaua și începu să afâneze pământul de dimpregiurul cazanului, dar încet, cu măsură, fără pripire, ca omul căruia nu are să-i pese de nimeni și de nimic. Era o c... | 219 |
Ioan Slavici | Comoara | El se uită încă o dată împregiur, aruncă ochii spre pădurea ce se afla pe coaste, la depărtare de vreo cinci sute de pași, apoi își scoase cuțitul din brâu și-l luă în dinți, apucă cazmaua subțioară, ridică cazanul cu amândouă mânile și plecă spre pădure, tiptil, cu băgare de seamă, ca nimeni să nu se poată ivi nevăzut... | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Mai întâi și mai întâi, nimeni în lumea aceasta nu trebuia să sâmtă că, om sărac, așa deodată a ajuns la mari bogății - nici Stanca, nu! nici ea! Bună femeie, dar muiere, minte ușoară, gură slobodă. Păcat, dar așa trebuia să fie! Încetul cu încetul, pe nesâmțite, trebuia să-și scoată la iveală bogățiile. „Am - zicea el... | 210 |
Ioan Slavici | Comoara | Asta era pentru început. Când era însă să pună capacul, el mai scoase un pumn, așa pe nenumărate, ba puse mâna și pe un lanț și pe o brățară. La urma urmelor, de la sine luă și tot era mai bine la dânsul decât aici în pădure. Dar era destul: el așeză capacul, trase pământul peste cazan și așeză peste el un strat de fru... | 201 |
Ioan Slavici | Comoara | Când groapa fu gata, el se duse și dezgropă cazanul, ca să-l treacă în ea. Și dacă acolo ar fi mai în vedere decât aici?! Afurisită de comoară! El răsturnă o parte din ea în groapa cea veche: așa era mai cuminte, și ici și colo; dacă se perde una, rămâne cealaltă. Trecu dar cu cazanul la groapa cea nouă. Prostie! Tot e... | 244 |
Ioan Slavici | Comoara | - Ce e cu tine?! Întrebă ea, cuprinsă de fiori. - Mi-a fost rău, foarte rău, răspunse el fără să îndrăznească a se uita în ochii ei; dar mi-a trecut; sunt numai prăpădit de abia mă mai țin picioarele. Rău i-a fost, în adevăr, lui Duțu; dar Stanca lui, care-l cunoștea, îl vedea că nu mai are inima deschisă ca mai nainte... | 218 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.