author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Comoara | Nu voia muierea să știe ce-a ascuns; asta era treaba lui, dar după ce el a adormit cum știa el să doarmă, ea tot s-a dus tiptil, și cu răsuflarea oprită, a scos cârpa de sub căpătâi. Ah! săraca de ea! nenorocita de ea! Bani de aur, mulți bani de aur curat și greu, lanțuri lucrate cu măiestrie! brățări împodobite cu măr... | 203 |
Ioan Slavici | Comoara | Ce frumoasă ne-a fost viața și cât de grea ni s-a făcut deodată! În zadar văd cu ochii și tot nu cred, și chiar dac-ar fi, tu tot tu-mi rămâi! Eu nu știu nimic! N-am văzut! Singur sufletul meu să știe! ” III Cu ce nu se deprinde omul?! Se temea Duțu, nu-i vorba, și nu mai umbla țanțoș ca mai-nainte prin lume, ci cu pas... | 206 |
Ioan Slavici | Comoara | Nu zicea nimic, dar era foarte supărată. Asta-l muncea pe Duțu, fiindcă n-avea dânsa de ce să fie prăpădită. Păcat, dar tot al lui și al ei păcat, căci n-are bărbatul să facă ceea ce nu poate să-i spună nevestei sale, și n-are muierea să-și facă gânduri pe care nu poate să i le mărturisească bărbatului său. O porniseră... | 203 |
Ioan Slavici | Comoara | Dacă era prăpădită Stanca, ea și avea de ce să fie, și numai Dumnezeu știa unde au să ajungă lucrurile între doi oameni, care se zbuciumă pe înfundate și nu se mai uită unul în ochii altuia, nu mai îndrăznesc să-și deschidă inimile. Adunaseră încetul cu încetul nouă poli. Duțu luă șapte din ei și-i spuse Stanchii că pl... | 214 |
Ioan Slavici | Comoara | Nu, ca dânsul nu pot să fie oamenii care au săvârșit vreo faptă grea. Ba te miri și nu-ți vine să crezi: nici n-o fi fost aur ce a văzut ea! Când nu vrei, vezi cu ochii și nu crezi: de ce să creadă ea, care nimic nu văzuse și nici pe el nu-l mai vedea? Tot astfel și Duțu. Se sâmțise el strâmtorat câtă vreme știa că-l v... | 214 |
Ioan Slavici | Comoara | Iar celelalte urmau de sine. Mergând așa singur spre Focșani, de unde voia să se urce-n tren, el își croia mereu planul și se vedea pe sine prin stradele Bucureștilor, pe care le cunoștea destul de bine din timpul petrecerii sale la Cotroceni. Intra ici și vindea o bucățică, dincolo și vindea alta, tot una câte una, bu... | 215 |
Ioan Slavici | Comoara | Ce prostie nemaipomenită era să facă el, omul deștept?! Nu, aici, unde la tot pasul întâlnea oameni care-l cunosc, aici el nu putea să-și cumpere haine nemțești. Ce-ar fi fost dacă l-ar fi văzut cineva îmbrăcat cu ele? Ce dacă cineva l-ar fi văzut ducându-le și l-ar fi întrebat ce face cu ele? Îi venea să fugă, încât s... | 202 |
Ioan Slavici | Comoara | Duțu nu putea să le vadă-n ochi, dar ovreul se uita la el așa de nu știu cum, încât nu era chip să-i spună că nu mai vrea să cumpere. - Uite, astea, zise el, arătând la cele de o sută de lei. - Poftește de le încearcă, grăi ovreul mai mulțumit decât odinioară. - Ce să le mai încerc? văd eu că-mi vin bine! răspunse Duțu... | 178 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Crivățul șuieră și vâjie izbind în toate părțile stropii sloiți. Pereții caselor, geamurile ferestrilor, scoarța copacilor, grădelele de prin prejurul grădinii, toate deopotrivă sunt învăluite cu o lucie coajă de sloi. În grădina bisericii, pe piața de dinaintea ei, pe ulițile ce se varsă din toate părțile, oamenii, un... | 216 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Acum se stânge, încât abia mai rămâne sămânță de lumină… acum se ridică mai lătăreață și mai îndărătnică. Moș Mărian privește, îi ies lacrămile din ochi, i se sloiesc pe gene… De mult s-a-ntunecat și el mereu privește, ca și când ar voi să-și tălmăcească taina vieții din jocul acelei flăcări. În sfârșit, se mișcă. Un z... | 207 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Cârlanul se opri, nechezând printre dinți, la ușa grajdului. - Stăi, prietene! grăi bătrânul mergând cu hamurile în urma lui. Toate se fac cu vremea. În grajd mai era un cal, loc pentru alți doi și un flăcău, care se trezi din somn când intră bătrânul. - Bună seara, Costane! grăi el trăgănând vorbele. Ai avut noroc la ... | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Dar de mult îi spusese că nu îi priiește cârlanului altă mână decât a stăpânului. În vreme dar ce moș Mărian își vedea de cal, flăcăul sta neastâmpărat în apropierea lui. Și aceasta seară de seară îl supăra mult și tot mai mult. Din voia lui moș Mărian se adăpostea cu calul său în acest grajd, și pentru aceasta ar fi d... | 205 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Nu mai ai să ce întorci? Pentru ce? Costan rămase turburat. Îi era greu să spuie ce nu-i venea de la inimă. - Moș Măriane! grăi el în sfârșit. Pentru ce nu-mi lași mie grija cârlanului? Moșneagul se apropie de flăcău și-i puse amândouă mânile pe umeri. - Ei! ce să-ți zic, nepoate?! grăi el așezat. Am și eu obiceiuril... | 219 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Moș Mărian ieși din grajd și plecă cu pași domoli spre casă. III Era mare casa lui Moș Mărian. El urcă cinci trepte și păși într-un cerdac așezat pe șase stâlpi ciopliți cu multă măiestrie, după obiceiul vechi. Înainte era o tindă largă cu două uși în dreapta, alte două în stânga și una în fund. Tinda era întunecoasă, ... | 204 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Masa era plină de lână, de flori făcute de mână și înșirate pe subțirele fire de sârmă. Acum ea își dedea trudă să întrame un porumbel, căruia nu-i lipsesc decât aripile. Pe fereastră e o cărticică, deschisă, așezată cu scoarțele în sus. Razele ieșite din lampă aruncă asupra Sevastei o lumină îndoielnică, în care fața ... | 221 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Sevasta sări speriată de la masă. - Vai de Doamne, taică! strigă ea grăbind spre el, dară umpli toată casa… Bătrânul privi îndelung în fața fiicei sale. - Așa-i! zise el. Eram să mă așez și mă vedeam plin de sloi… Asta trebuia să o fi făcut înainte de a fi intrat, și acum mă duc s-o fac afară. El își luă căciula în cap... | 214 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Singur nu știa de ce, dar l-a fost apucat o înduioșare nențeleasă, încât i se ura de singurătatea în care era. Parcă mereu străbătea până la dânsul urletul vântului, de care vorbise bătrânul. Când văzu pe bătrânul coborând scările și luându-și calea spre grajd, el tresări. Ca și când acest bătrân nu ar mai fi fost un o... | 205 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | să spui întocmai. Dar asta să o spui, căci altfel poate că-ți vor da ceva amestecătură. - Da! Moș Mariane! o să spun! grăi Costan, uimit de stăruința bătrânului, apoi se duse unde era trimis. Bătrânul se întoarse încet în casă. Sevasta s-a fost dus să facă mămăligă. Intrând, moș Mărian se opri în mijlocul odăii și răma... | 214 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Dar câte un singur strop. În acesta unul s-a vărsat puterea durerii. Liniștit ca și mai nainte, bătrânul apucă garafa, sfiicios și smerit, ca pe un lucru sfânt, și o puse de unde a fost luat-o. „În sfârșit, și ea trebuie să trăiască! grăi el mângâiat. E chip și chip de a viețui: e unul și acesta. ” V Când Sevasta intră... | 203 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Să-ți cumperi cărbuni… zise bătrânul, trăgănind vorbele… Cărbuni pentru călcat. El închise lada, o încuie, își puse cheia în șerpar, apoi se ridică. - Uite, grăi el apropiindu-se de dânsa - Îți dau un franc. Dându-i banul, el o privi aspru în față. - Cumpără cărbuni de cei buni, iară nu orișice amestecătură, îi zise ... | 202 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Ea știe cum se plătesc. - Bine, Sevastă! grăi bătrânul, și iarăși întinse mâna să ia păhărelul. Dar de astă dată mâna începu să-i tremure și el împinse păhărelul de la sine, încât rachiul se vărsă pe masă. Ia-l d-aici! zise el înscârbit. Mi-e greață! Du și garafa! E prost rachiu. Sevasta se înroși ca bujorul și se grăb... | 212 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Ea își ridică mâna dreaptă și o ținu îndelungat pe frunte. Stâmpărându-și astfel fruntea, cugetările parcă se așezau rânduri-rânduri în capul ei. Peste față i se răspândi o înduioșare, o mâhnire, care-i schimbă toată firea. Privirea îi căzu greu asupra bătrânului și rămase așezată asupra pletelor lui cărunte… El mânca ... | 207 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | El apucă mâna fiicei sale. - Știu, înțeleg, grăi el așezat. Știu și înțeleg. Înțeleg, Sevastă!… Sunt lucruri pe care le știi și le-ai auzit de atâtea ori; totuși, le mai spun. Nu eram copil, nu eram băiat, nu eram flăcău când am venit în astă țară! om făcut eram. Și n-am venit ca să nu mă mai întorc. Parcă tot mă chema... | 217 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Și în șase ani am avut patru sute de galbeni, patru sute și șasezeci. Nu mai eram flăcău, Sevasto, eram om făcut, de treizeci și atâția de ani. Și m-am fost hotărât să mă întorc, să-mi cumpăr o bucățică de pământ și să urmez traiul în care am crescut. Nu mă despărțea decât un timp de câteva zile de țara mea, de munții ... | 238 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Astfel, din duminecă în duminecă, din zi de sărbătoare în zi de sărbătoare, trei ani mereu tot astfel. Și când i-am spus apoi că mă întorc, ea nu mi-a zis să rămân, dar a început să plângă, jălindu-se de singurătate. Iară eu, fără d-a mă fi hotărât să rămân, nu m-am întors. M-au fost apucat niște cugetări de care îmi e... | 224 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | L-ai iubit, pentru că tu erai făcută să-l iubești și el era făcut ca să fie iubit de tine. Și îl iubești, pentru că tot el este, însuși el, care a umplut revărsatul vieții tale de strălucire. Drag, iubit copil al meu!… Eu sunt un bătrân uitat de moarte, și eu, vezi! eu îl iubesc; jălesc viața mea, viața ta, viața lui, ... | 220 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | ? Tu nu le știi aceste! Astăzi, când am venit acasă și am intrat plin de sloi în această odaie curată, și m-am oprit colo înaintea sobei, și m-am scuturat, și am umplut împrejur de sloi, și tu ai sărit la mine, când te-am văzut sărind, știi tu ce am sâmțit eu atunci! ? El nu mai putu vorbi!… Încet, se apropie de fiică-... | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Dar nu te îndoi că eu și mumă-ta, pentru că mult te-am iubit, am crezut că-ți vom croi calea care mai lesne te duce la fericire, când am jertfit rodul ostenelelor noastre pentru a-ți pregăti nenorocirea. Bieți oameni fără de pricepere ce eram, credeam că te vom face a te bucura mai mult de viață, și te-am scos din lume... | 220 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Eu nu am învățat mult, dar mult am văzut și mult am cugetat în îndelungata mea viață: omul nu e fericit decât atunci când se uită pe sine. - Așa-i, tată! grăi Sevasta cu fața înseninată. Dacă în lume ori în noi înșine e ceva care ne face să ne depărtăm cugetările de noi, atunci parcă nu mai purtăm sarcina vieții. Dar c... | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Știam pentru ce! Știam și mă durea inima. Apoi, când am privit în fața ta, am văzut că împrejurimea nasului și obrajii îți sunt plini de o roșeață vineție, și când le-am văzut aceste, îmi era ca și când cineva și-ar fi încleștat mâna în inima mea, dar nu puteam grăi. Am gândit la frumusețea ta și am gândit la ochii lum... | 220 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Taică! strigă ea, niciodată nu o să mai beau! Să mi se usuce buzele dacă ele vor mai atinge băutura! - Nu grăi asemenea cuvinte, îi zise bătrânul cumpătat. Îți mai aduci aminte că sunt de șaptezeci și trei de ani și nu m-am întors acasă. Eram însurat, te aveam pe tine în fașe și parcă un glas tainic mereu îmi spunea ... | 212 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | - Mă voi despărți, tată! grăi Sevasta hotărât. Gândul că voi îndulci bătrânețele tale îmi va da tărie și mă va face să uit greutățile vieții mele. O! Doamne! Tată! urmă ea, sărutându-i mâna, pentru ce nu mi-ai vorbit de mult ca astăzi. Atât mă sâmt de mângâiată! Vorbele tale mi-au luminat sufletul. Nu știu cum, parcă m... | 207 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | În viață n-avem nevoie să gândim la ea; traiul ne dă destul de lucru! VI Când, a doua zi, moș Mărian ieși d-acasă, cerul era senin, soarele tomnatec se ridica din dosul caselor, iară copacii încărcați de sloi străluceau în zarea dimineții. Înseninată, lumea cu atât mai mult înveselea pe bătrânul al cărui suflet s-a fos... | 221 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Seara și ziua următoare bătrânul mereu era muncit de asemenea cugetări. În zadar își da trudă să le alunge; el, care era deprins a gândi la fiică-sa, acum cu atât mai mult trebuia să se chibzuiască de soarta ei. Sara, fața Sevastei era suptă, ochii îi erau căzuți în cap, înconjurați de verigi vineții și plini de o văpa... | 222 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | De când nu mai era copilă mică, nu s-a mai alipit astfel de tatăl său, și acum bătrânul tremura dezmerdat de această alipire. — Tată, - grăi ea așezat - spune-mi, ce ai mai văzut astăzi? — Ce am văzut, fata mea? Îi răspunse el. Multe am văzut. El se gândi puțin, apoi urmă: E drept, am văzut un lucru pe care trebuia să ... | 208 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | El însă îi zise: - Du-te, fata mea, du-te și la ea. Mai ieși în lume. - Dar știi cum e lumea… urmă Sevasta privind în ochii bătrânului. Dacă eu mă voi duce la ea, caută ca și ea să vie la mine. Uite, grăi ea cu blândețe, arătând la patul tatălui său. Să cumpărăm un alt pat pentru acesta, ori, dacă nu te superi, să-l pu... | 209 |
Ioan Slavici | O viață pierdută | Unul însă neîncetat se reivea, și acesta îi zguduia toată firea. Pentru ce l-a depărtat fiică-sa? Întru ce o supăra? Ce va fi făcând ea în lipsa | 27 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Fă trei cruci și zi „Doamne-ajută!” când treci pragul casei, fie ca să ieși, fie ca să intri, căci lumea din întâmplări se alcătuiește, iar întâmplarea e noroc ori nenorocire, și nimeni nu știe dacă e rău ori bun ceasul în care a pornit, nici dacă va face ori nu ceea ce-și pune de gând. Busuioc însă, bogătoiul, era om ... | 214 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Simțind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mișcare colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, și în câteva zile cât ține locul din Mureș până în părțile Orăzii și până la izvoarele Crișurilor nu mai rămân prin sate decât moșnegii neputincioși, babele bătrâne și copi... | 210 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Ți-e scris, ți-e scris; nu ți-e scris, nu ți-e scris, și sănătate bună. Socoteala lui Busuioc era făcută: n-avea decât să pună caii la câteva căruțe, să plece la păduri ca să-și aducă oamenii, și apoi ar fi vrut el să știe care-i acela, un om din Curtici, care ar îndrăzni să facă gură. – Măi taică, eu zic să mă duc eu,... | 213 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Busuioc s-a uitat lung la el, a mai stat pe gânduri, apoi l-a întrebat: – Care va să zică rămâi plugar ca mine; de ce nu mi-ai spus-o tu asta mai nainte? – Pentru că-mi ziceam, a răspuns Iorgovan, dacă îl întreb, știu că n-are să voiască; dac-o fac, știu că are să-i pară rău odată, iar dacă aștept până ce s-o mai gândi... | 202 |
Ioan Slavici | Pădureanca | El se duse dar la popa, fiindcă popa era cel mai cu minte dintre toți. – Lasă-l frate! – a grăit popa – că el știe mai bine la ce-l trage inima! De atunci Iorgovan tace, face și așteaptă ca taică-său să se bucure, iar Busuioc e tată și se bucură și atunci când nu prea are de ce. Cu toate aceste, acum Busuioc stete pe g... | 233 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Secerișul era o sărbătoare, și Iorgovan voia ca pentru această sărbătoare el să-i aleagă pe oameni, și cosași, și legători, și fete ce trec de-a lungul brazdei s-adune în urma cosașului mănunchii sub secere. An, lucrul fusese minunat: erau flăcăi sprinteni și la vorbă, și la lucruri, un cimpoieș și doi lăutari, era și-... | 212 |
Ioan Slavici | Pădureanca | – Tu știi că eu te las de bunăvoie, îi zisese ea atunci; de vrei s-o faci cu de-a sila? De acolo înainte el nu mai voia să o sărute, iar acum, cu un an mai bătrân, îi era ciudă că n-a voit, și n-ar fi vrut să deie față cu dânsa, pentru ca nu cumva să-l împingă păcatul să-i arate că poate voi, dacă vrea, chiar și mai mu... | 233 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Îndată dar ce le-a venit vestea, ei s-au pornit la vale. Și adecă de ce să nu pornească? Pe la dânșii nu era holeră. Porunca stăpânirii? Stăpânirea nu cerea nimic de la dânșii; îi oprise numai pentru că voia să le facă bine ferindu-i de primejdie, și treaba lor era dacă voiesc ori nu să se împărtășească de această bine... | 249 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Iorgovan plecase de la Curtici înspre amurgul serii și mâna drept spre țuguiul Vilagășului, și mâna iute fiindcă-l mâna și pe el ceva înainte. Iar Șofron se necăjea că Iorgovan mâna așa de iute și-și zicea mereu: „Ce-o fi având de-i așa de neastâmpărat? !” În curând apoi se înseră și Iorgovan îl lăsă pe Șofron departe-... | 229 |
Ioan Slavici | Pădureanca | El sări în picioare, ca să vadă mai bine, apoi strânse frânele și trase cu biciul între cai, iar aceștia, dedeprinși cu baciul, își luară zăbalele în dinți și i se-ntinseră drumului, încât oamenii de pe la focuri, speriați de goana lor, grăbiră din toate părțile să li se pună în drum. Oprind caii, Iorgovan se uita ameț... | 213 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Dar acum era vorba să vadă ce era de văzut. El sări din căruță, desprinse caii pe de lături și plecă spre mulțime. Oamenii erau veseli, și Iorgovan își speriase somnul. Văzându-se dar în mijlocul gălăgiei repede-repede îi trecură prin minte trei gânduri deosebite. „Bani ai? Am. Aici nu te cunoaște nimeni și nimeni nu t... | 205 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Lumea adunată împregiurul lor izbucnea la toată șotia lui în hohote și iar se stăpânea, ca nu cumva să-i scape vreo vorbă pe neauzite. Iorgovan, auzind chiotul și hohotele, se-ntoarse în călcâi, apoi tresări, rămase o clipă nemișcat și se dete câțiva pași înapoi. Îi trecuse ca o săgeată prin inimă: una dintre cele cinc... | 208 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Era grozav lucru când vrei să nu voiești ce vrei și simți că nu poți voi nimic, ci te duce altul după cum te poate. Și lucrul ăsta grozav îl simțea Iorgovan și acum. N-ar fi voit să deie față cu dânsa, dar voia s-o vadă, s-o găsească, să afle dacă e aici ori nu, pentru ca nu cumva să-l zărească ea pe el și să se lege d... | 214 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Nu era Simina și nici nu era vorba să vie. Nu era, știa că nu poate să fie, dar el, cu toate aceste, o vedea mereu; se uitase parcă prea cu dinadins în soare și îi scăpărau ochii. În zadar! O Simină, o pădureancă era pe lumea aceasta, și de aceasta el nu putea scăpa; se temuse că o va găsi aici, iar acum, după ce știa ... | 201 |
Ioan Slavici | Pădureanca | O vadră, doauă, multe vedere putea feciorul lui Busuioc dacă voia. Iar tovarăși – slavă Domnului! – se găsesc tovarăși. În amurgul zilei flăcăii frământau pământul, iar Iorgovan ședea pe fedeleșul de lângă focul de vreascuri, bătea din palme și striga mereu: – Hupa-țupa, hupa-țupa, hop! Abia o dată, de doauă ori atinse... | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | „Sunt amețit, nu-i vorbă, își zise el, rău amețit, dar beat nu sunt. Busuioc e om cinstit, Iorgovan e băiat de treabă, jupâneasa Vica e bună și ea, de tot bună. Ei! ce-i mai departe?! Prea puțin îmi pasă! Tot mă-nsor la toamnă!” Și putea Șofron să se însoare. Avea bănișori dați cu împrumutare, avea un loc de casă în Cu... | 202 |
Ioan Slavici | Pădureanca | culcă-te să tragi un pui de somn; dar bagă de seamă să nu te fure somnul, Șofroane, că e ziuă, Șofroane, și ai treabă, Șofroane! Culcat apoi în ușa grajdului, cu capul pe prag, el în curând începu a zâmbi prin vis. Când se albea de ziuă, el sări sprinten în picioare ca să adape caii și să-i țesele, iară când soarele se... | 205 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Apoi veniseră mai puțini decât într-alți ani. Apoi – și mai ales – era holeră, și degeaba omul în gura morții nu intră. Dar toate aceste calea-valea; vorba era că nu se găseau oameni pe placul lui Busuioc. Busuioc își făcuse socoteala câți cosași, câți legători și câți mănuncheși îi trebuiau pentru ca să-și poată aduna... | 222 |
Ioan Slavici | Pădureanca | „Să facă Iorgovan ce voiește el!” grăi Șofron și să întoarse necăjit la birt. Mai rău se necăji când află că Iorgovan tot nu s-a sculat încă, iar după ce se duse la grajd, el începu a se scărpina la ureche. Vulpoiu stetea cu urechile dăbălate și făcea zâmbre. – Am zis eu, grăi Șofron. Are ceva Iorgovan, trebuie să aibă... | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Lasă-l să piară dacă n-are zile! Și iar închise Iorgovan ochii: ar fi voit să doarmă mereu și să nu se mai trezească tot el însuși. Dar el nu mai putea să doarmă. Un cal?! Puțină treabă! Dar nu era a bine! Tot n-ar fi vrut Iorgovan să păgubească. Însă el voia să-i arate lui Șofron că prea puțin îi pasă și nu s-ar fi sc... | 233 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Slavă Domnului, feciorul lui Busuioc n-avea nevoie să-și piardă rostul pentru atâta treabă. Dar omul om rămâne. – Cu pielea cum rămâne? întrebă feciorul lui Busuioc. – O s-o găsim aici, îi răspunse sluga. – Mână tu înainte! Șofron ieși cel dintâi din curte, iară Iorgovan rămase-n urma slugii. – Mare minune! grăi Șofron... | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Avea destul timp până dimineață: putea să meargă și să se întoarcă, fără ca să știe Șofron în ce treburi a umblat. Însă caii erau obosiți, păgubise o dată; și Șofron durmea-n gura grajdului. Era o nebunie! De ce să se ducă? De ce s-o vadă? Ce avea el cu dânsa?! Nimic, nimic, nimic! Era o mare nenorocire pe capul lui pă... | 215 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Nu era decât pe jumătate treaz, și dacă s-ar fi culcat iar să doarmă, dimineața n-ar fi putut să-și deie seamă, a visat oare lucrul acesta ori l-a făcut în aievea; cu toate acestea, el luă de la scară pe cel mai prost dintre cei cinci cai. Șofron sări în picioare, gata de a-l umfla. – Stăi pe pace, că eu sunt, grăi Ior... | 219 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Se albea de ziuă, și păsările începuseră a zbura din creangă în creangă: din când în când se auzea câte-o gaiță ori câte un sturz, turturica gurăia, ciocănitoarea bătea-n scoarța copacului, cocoșul-sălbatec cânta de zori, iar privighitoarea, care-l însoțise pe Iorgovan în tot drumul lui, speriată parcă de lumina ce înc... | 212 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Dar de unde știa el ce poate și ce nu poate?! Simina, fată harnică, se sculase des-de-dimineață, căci avea urzeală-n război, și la război hărnicia se măsoară cu cotul. Neacșu, tatăl ei, ieșise în pădure să caute lemn de juguri, și ea ședea singură la războiul pus în o poiată din fața casei. La moarte s-ar fi gândit Sim... | 235 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Astfel a stat timp de trei luni aproape de dânsul, iar când era să plece dânsa, el trei zile de-a rândul n-a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie față cu dânsa. Văzându-l acum intrat pe portiță, ea își curmă lucrul, aruncă ochii la el, puse încet suveica pe pânza întinsă, apoi se ridică și-și făcu cruce. Un fio... | 257 |
Ioan Slavici | Pădureanca | – Degeaba te uiți, grăi dânsa, că nu-i nimeni acasă; și chiar dac-ar fi, mie nu mi-e rușine să plâng. – Atunci de ce plângi? Grăi el apropiindu-se de dânsa. Am venit eu ca să te văd plângând?! – Mai știu și eu de ce ai venit! Răspunse ea așezându-se și întorcând fața de la dânsul. Iorgovan începu să-și rumpă c-o mână u... | 206 |
Ioan Slavici | Pădureanca | Dar cine știe, poate că e mai bine așa! El ar fi voit să-i zică multe, și multe ar mai fi avut ea să-l întrebe, dar mai departe urmau lucruri despre care el nu putea să vorbească și pe care ea ar fi voit să le afle oarecum pe simțite. Rămaseră dar tăcuți, ea șezând în război, iar el răzămat pe stâlpul șurii, și cum ste... | 203 |
Ioan Slavici | Pădureanca | El se uita împregiurul lui, la casă, la șura cu războiul și cu sculele lui de dulgherie, la grădina cu pomi și la portița curții sale, se uita cu un fel de înduioșare, apoi grăi: – Se înțelege c-o să mergem! Trebuie s-o facem și asta, ca să nu zicem că n-am făcut-o adăuga iar mai încet, așa, pentru dânsul. Iorgovan se ... | 101 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Naica Floare n-are vreme. Cuptorul este ars și plăcinta nu e încă întinsă. Multă grabă nu-i prea bună: Marta ar fi trebuit să mai aștepte cu cuptorul. Ea însă umblă cu gândul tot pe la cei din casă; abia apucă să se vadă și ea la masă cu scărmănătorii de pene. Sunt prea veseli: îi aude râzând în casă. Bujor spune minci... | 224 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Un nou hohot îl trezește și pe el din astă nepăsare. Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt și a pus-o pe nesimțite în capul lui Bujor. Bujor a simțit, dar se face a nu fi simțit, fiindcă-i place să vadă pe Ileana râzând. Toți râd cu hohot, râde mai ales Ileana. Bujor stă cu cununa pe cap, făcându-se a nu șt... | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – I-ai adăpat? – Asta nu se face acum; știi d-ta bine că noi adăpăm boii când se culcă găinile! – Dar caii... Bujor îi taie vorba: – Bade Mitre! Ca în toate serile, astăzi s-au hrănit porcii, apoi s-au închis, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat și boii și caii; plugurile sunt în car; sămânța este în saci; ... | 201 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | cu Ghiță nu te potrivi: tu ești slugă, iară el nu are stăpân. Bujor părea că n-a auzit bine aceste cuvinte. El privi o dată aspru la badea Mitru, privi mânios la Ghiță, privi încă o dată împregiur, fără ca să poată vedea și pe Ileana; apoi se sculă încet și-și luă pălăria de lângă cuptor. Ileana îl ghionti, îl mai tras... | 205 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Ileana a mai ieșit după aceea din casă, spre a-i spune lui Bujor c-a întrebat "mama" de el. Bujor ședea în mijlocul curții pe oiștea carului. Poate chiar aștepta să iasă Ileana și să-l cheme a intra în casă. Când însă o văzu mișcându-se spre ușă, el se ridică și trecu în dosul carului. Și aici îl văzu Ileana. Nu știa î... | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Badea Mitru știe că celelalte două slugi nu-i fac pe jumătate treaba pe care i-o face Bujor singur. O știe și Bujor. El lucrează acasă, nu la stăpân. Așa vorbe nu s-ar fi căzut să-i zică badea Mitru. Zău, Bujor s-a cam supărat. El știe însă că badea Mitru nu e om rău. Nu, dar tocmai de vorba lui s-a cam supărat. Erau ș... | 210 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Este vorba să se facă un clopot nou la biserică din banii ce Mitrea Boarului i-a dăruit pentru vecinica odihnă a tătâne-său. Când a venit acasă, copiii erau culcați; Stan a privit la ei, a ascultat răsuflarea lor, apoi s-a dezbrăcat, a stins lumina și s-a culcat și el. Când a venit Bujor, l-a trezit din cel dintâi somn... | 201 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Mitrea Boarului era bogat, și acum se făcuse leneș și cam încrezut, iară Stan, ca om cărturar ce era, deși sărac, se ținea mai presus de bogatul său vecin. Bujor rămase stând la fereastră. El știa de mai 'nainte că tatăl său nu se va supăra dacă va veni acasă; totuși, parc-ai fi dorit să-l ocărească pentru această hotă... | 207 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Numaidecât, în ziua următoare, a spus stăpânului că tatăl său dorește să meargă acasă și el ar dori să meargă, când e vremea de lucru. – Bine faci! drept ai, îi răspunde badea Mitru, acuma e vremea. Eu eram însurat când am fost de douăzeci de ani! De ce nu mai rămâne Bujor, la asta badea Mitru nu se gândea. El gândea f... | 214 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Iară când Bujor a plecat, Ileana nu s-a putut răbda să nu se sfădească, acuma întâia oară, cu Marta, sfadă nu pentru fratele Martei, ci pentru că Marta n-a închis ușa cum se cade. Așa sunt femeile: se sfădesc foarte ușor. E vorba veche că babele bătrâne și fetele de măritat sunt supărăcioase. Însă Ileana tot numai pe t... | 222 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | O dorință ar fi avut numai: să-i spună verde în față ceea ce altui om pe rotogolul pământului nu-i putea spune, ce-i zace pe inimă. Numai frățiorii cei mai mici și Antița simțeau câteodată mânia lui Bujor. Când n-o mai putea purta, o descărca asupra acestora, și apoi, pentru ca iarăși să-i împace, îi cioplea Antiței o ... | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | În urmă afla că, zău, și aici vor fi multe de îndreptat, multe de stricat și multe de făcut. În sfârșit, începu și el a lua parte la necazurile casei și a zice tot "la noi" și tot "la Boarul". Apoi, când oamenii ca Bujor încep să-și facă grijă și să lucreze, ei nu mai încetează, ci-și fac de lucru chiar și când nu au! ... | 208 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – Șezi, Ileană, să începem! Sunt două săptămâni până la Paști. Iară la Paști Ileana trebuie să meargă cu mâneci noauă la biserică. Nici Ileana n-avea vreme. Are să fie o pânză cum Ileana până acuma n-a văzut; fire subțirele puse în urzeală, des, unul peste altul; iară năsădeala rară, fire groase, fir de fir. Crede că s... | 209 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor și, când trebuie să bată firele cu spata, dă cu toată puterea. Aici ar trebui tocmai ca năsădeala să rămână rară, fiind făcută cu chibzuială. Tot ea a zis lui Bujor să facă dinții subțirei; de ce uită acuma că tot ce e subțire ușor se rupe? Dară nu s-au rupt dinț... | 202 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Capul îi era atât de plin de ițe, de spete și de fire, încât uitase cine este Bujor. Parcă și acuma era numai ici în curte. Când se află însă în curte, ea roși ca bujorul, stete speriată, apoi iarăși intră în casă. – Mergi tu, mă tem că nu va veni dacă-l chem eu! Naica Floare n-avea vreme. Se duse totuși. Ileana rămase... | 210 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Însă nu-i era cald. Îi părea că războiul țese de sine, că ițele joacă și nu vedea firele cum se cade. Lucrul mergea cam anevoia. – Măi Bujor! grăi naica Florea într-un târziu, de ce nu mai vii tu pe la noi? Ea de mult a fost uitat că i-a zis să nu-i mai treacă pragul. – Dară eu vin, naică Floare! – E mânios pe mine! zi... | 204 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Naica Sanda (n.b. : Floare) îl petrece până la portiță, și aici îi zice: "Dumnezeu să primească!" Apoi rămâne privind în urma soțului său. El n-a luat calea spre biserică. "Dumnezeu a vrut așa!" își zice el printre buze, și merge mai 'nainte la vecinul său Mitrea, să-l roage de iertare. Ei n-au avut în curând vorbe sla... | 208 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Clopotele și toaca n-au sunat încă. Este însă grabă, fiindcă astăzi acela e mai norocos, care iese mai întâi la uliță. Grăbește dar Stan, ca să meargă cu toții. Aici naica Sanda își făcea de lucru cu copiii. Astăzi ei au fost cei dintâi treziți. Ouăle roșii nu i-au lăsat să doarmă. Totuși, însă nu sunt îmbrăcați; își p... | 205 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Acum putem pleca! Ileana le dă copiilor câte un ou, schimbă și cu fetele mari câte unul, apoi sărută pe Antița, care astăzi nu se mai desparte de dânsa, o ia de mână și toți pleacă. Copiii fug înainte; trec după aceea bătrânii puntea, iară în urma lor, muierile și cei mai tineri. Bujor îi lasă pe toți să treacă. Avea e... | 206 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Și într-adevăr, când Bujor ajunsese la "saltă acum", unde irmosul este mai frumos, ochii lui întâlniră, între sute de alți, doi ochi, a căror privire ațepenită îl făcu mut. "Saltă acum", și mai departe nimic. Irmosul, pe care l-a cântat de atâtea ori și atât de bine, acuma nu-i mai era în minte. El stete în mijlocul câ... | 206 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Bujor și Ileana vorbeau în priviri și cu privirile se îmbrățișau. "Încă o dată privesc la el, apoi nu mai privesc." "Ea nu este mânioasă!" "El nu este mânios." La sfârșitul Liturghiei, Bujor a trecut cu coatele printre oameni și în câteva sărituri a fost la ușa bisericii. Aici așteptă pe Ileana. Privirile lor se întâln... | 217 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Era frumos așa. Ileana s-a hotărât însă ca ea să facă mai frumos. A mai cules apoi flori din grădina pe care a fost sădit-o Marta la ferestre. Gardul era alcătuit în chipul lui Bujor, care a făcut și portița. Mai frumoasă era însă vramița. Lucru de nimic și totuși frumos. Patru leațuri cioplite frumos și încheiate laol... | 205 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Crucea din sat este tocmai în marginea râpei. Râpa, tocmai înaintea casei Boarului. Dincolo de cruce este un proptiș făcut din câteva lemne, pentru ca să nu cadă vitele în pârâu. Bujor luă un pumn de pietre, merse la proptiș, în dosul crucii, se răzemă și stete privind cum apa cade și se izbește în râpă. Din când în câ... | 224 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | I-ar fi plăcut să vadă cum cad aceste petricele, să audă picatul lor; i-ar fi plăcut să știe ce vede Bujor în apă de privește atât de dus la ea. Totuși, dacă ar fi început să ardă casa în capul ei, acuma ea n-ar fi pășit de la prag. Numai atunci când Bujor arunca privirea la portiță, ea pășea în tindă, lăsând un ochi p... | 201 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Noroc c-a strigat atâta de încet, încât abia c-auzea ea însăși. Dar a doua oară nu strigă, ci stete puțin locului, apoi merse, stând la fiecare pas, spre crucea de piatră, unde a fost stat Bujor, de unde el arunca pietricele și privea în apă. Apoi ea se propti și privi în apă. Nu vedea nimic deosebit. Tot cum a mai fos... | 211 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici! Ileana nu i-a zis să nu sară. Acuma și ea ar fi sărit bucuroasă. A privit însă la el lung și blând, încât trebuia să rămână neclintit sub această privire, apoi a început să-i netezească aripa sucmanului, privind la țesătura firelor. – A fost foarte bun... | 216 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | El nu știa că acea lume este cea mai frumoasă pe care o vede cu ochii închiși. Când intră pe portiță, cânele Flocan sări de lângă trepte, unde era culcat, și fugi de-a lungul casei, pentru ca să se ascundă dinaintea lui Bujor. Era o neplăcută aducere-aminte. Astăzi, când Bujor sosea de la biserică, cânele petrecea goni... | 229 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | – Încă o dată, bădică! Bujor îi săruta ochii și făcea încă o dată. Încă o dată și încă o dată... tot mai rar, tot mai încet, mai alene, mai obosit, până ce mica adormi în brațele frăține-său. Bujor o duse la Marta, o dezbrăcară tiptil-tiptil, ca să nu se trezească, și apoi o culcară. După aceea Bujor ieși din casă, mai... | 253 |
Ioan Slavici | La crucea din sat | Vedea biserica, oamenii în biserică și pe Ileana între oameni; se vedea pe sine așteptând la ușă, i se reivea simțirea de bucurie fioroasă[2] cu care aștepta și iarăși trecea roșeața peste obrajii lui, aducându-și aminte vorba: "Aștept pe tata". Crucea de piatră și apa ce cade și se izbește în râpă se iveau pretutinden... | 195 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerulu... | 222 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare. – Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai. – Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. Luând împăratul şi împărăteasa leacur... | 211 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solo... | 229 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărârea sa, rămânând statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ... | 211 |
Petre Ispirescu | Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte | Cerând împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tatâne-s... | 282 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.