author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Lângă Păpușa verde, clădită ca o movilă, stă în față, peste valea Dâmboviței, lungul părete sur, adânc, scrijelat, gol, sterp, trist, al Pietrei lui Craiu, numită așa după unul din făloșii regi cari se întorceau cu fuga acasă la dânșii, lăsând în urmă steaguri rupte, arme frânte și voinici morți, căzuți în mormane sângeroase sau sămănați pe coaste și prin văile înguste ca frunze roșii, veștede, de toamnă. Iată, cam la jumătatea drumului, cazanul Posadei, care amintește o zi ca aceia, de strălucită biruință ciobănească asupra boierilor mari ai străinătății cotropitoare. O groapă se rupe supt munți; colo în fund, unde strălucesc case albe, e Dâmbovița, care trece ușoară, limpede pe prundul curat; mai în față râpa goală, pustie, cu arbori și mărăcini. Odinioară prăpastia era împădurită, și, numai ca o îngustă crestătură răsbătea calea negustorilor pașnici, pe care acum, spre sfârșitul veacului al XIV-lea, ajunseseră a trece aspri ostași cu siguranța că au biruit și supus. Și, de-odată, dintre trunchiuri năpădiră săgeți fulgerătoare, și această furtună de ucidere împinse oameni și cai mai în adânc, tot mai în adânc la stânga, unde sânt cheile Dâmbovicioarei, strașnica strâmtoare prin care fuge sfios râulețul, ca o șopârlă ce lunecă pe coiful uriașului adormit.
| 202
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Din păreții înalți de pare că ajung cerul, căzu atunci strivitoarea ploaie a bolovanilor mâniei și răsbunării unui neam prea multă vreme călcat în picioare. Măciucile striviră țestele fudule. Cei ce se învredniciră de această primire abia mai găsiră, împuținați și acoperiți de răni, drumul de mântuire al Brașovului. Mărire ție, Posadă cu adâncurile răsplătitoare, care ne-ai ajutat să păstrăm pănă astăzi viața frumoasă, albă, bună care înflorește de-a lungul veacurilor pe munții și câmpiile noastre; mărire ție, mormânt de dușmani pecetluit cu roșia pecete a biruinții noastre! Urmăm calea de stâncă înaltă, îngustă, întunecată în care, apoi, țăranii lui Vlad-Vodă, Muscelenii aceștia cu fața rotundă, ochii negri și trupul vânjos, au toropit pe Ungurii Măriei Sale puternicului Craiu Sigismund, care a fost apoi și împărat. Un val de aier rece ne lovește în față. E sufletul aspru al strâmtorii, precum Dâmbovicioara grăbită e seninul și bucuria ei. De o parte și de alta a cărărușii pietroase, apărată cu parmaclâcuri de lemn, păreții nemărgenit de înalți ai stâncii pustii sprijină o șuviță de cer albastru-șters. Brazi detunați atârnă de-a lungul scoarței sure, cu jalnicele lor crengi uscate. lar în câte un loc ca prin minune un mândru fag hrănit de apa limpede își deschide brațele verzi, răstignit pe stânca dreaptă.
| 210
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Ca o amintire a pajiștilor mirositoare, a câmpiilor înflorite din locuri senine, câte un clopot vânăt se ițiește din smocul frunzelor mărunte. Măreața temniță se deschide acum: e un ochiu de lumină, de verdeață. Dâmbovicioara se încălzeșște la soare, înainte de a pătrunde în grozăvia strâmtorii; apoi încă odată aceasta cuprinde în brațele ei zdrențoase de aspră stâncă cenușie. Acuma sântem liberi. De la căsuța albă de colo, la capăt, se deschide un drum înverzit, care suie pe nesimțite la peșteră. O țărancă bătrână, adusă de spate și sfrijită pe oasele ei țapene, a adus lumânări; și pe lângă dânsa se adună, văzându-ne oameni de omenie, — căci altfel se tem de Nemții, de Ungurii cu vorba neînțeleasă și aspră, cari se sprijină în ciomege cu vârfuri de fier —, o droaie de copii. Înainte păzește un băiețel cu genunchile goale prin ițarii rupți, cu o cămășuică înflorită de arnici negre: și ce mai căciuloiu țuguiat pe părul lui bălan, tuns scurt! Apoi vin două fetișcane care mărturisesc că sânt în clasa a patra; cu cozile pe spate, o cămășuică înflorită mult în arnici negre și fotă roșie; și mai la urmă altă fetiță tot așa, cu ochii negri și părul bălan, zburlit și dârz, pe care celelalte o pumnesc pe ascuns fiindcă prea se amestecă în toate rosturile.
| 219
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Tocmai la capăt, unde, de-asupra scărișoarelor de lemn, se deschide înalta poartă ce pare săpată de mâni de om, se adauge o altă bătrână, grasă, roșie și vorbareță, care pornește a spune că aici sânt oameni buni, cari se ceartă, adevărat, „pentru văcuța dumitale care a intrat în curtea mea”, dar se împacă a doua zi chiar, căci nu pot sta doar așa prea multă vreme. Acum în peșteră! Băbuța sfrijită și gârbovită, care tace, scoate bucăți de lumânări albe, de făclioare galbene, și le întinde fiecăruia: „Ține!”. Întăiu, întunerecul din fund îți cam iea ochii. Vezi atât, că te înfunzi într’un negru beciu sălbatec, cu păreții coșcoviți, buboși. În dreapta și în stânga sânt alte adâncituri, închise, pe când, înainte, lumina descopere într’una gurguie grosolane, crengi groase, strâmbe, chipuri grosolan cioplite, împărțite în două, lungi guri de iad, de pe care picură, asudă prelingeri leneșe de apă. „Acestea sânt închipuiri, ca berbecele, ca mielul, ca cerbul, ca boul. — Jucării ale lui Dumnezeu.— Da”, zice bătrâna oftând, „că el face toate, și pe noi. Și, uite, aici e altarul, cum îl vedeți, cu masă, cu scaune: aici a stătut pustnicul, de mult, dar de atunci au mai stricat oamenii”. Ne întoarcem: pasul lunecă pe bolovanii umezi, luminile zboară roșii pe păreții îmbrobonați.
| 213
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Și de-odată în fund năvălește un sul de albă lumină rece, care văpsește crud colțuri de piatră; pare faptul unei zile de iarnă. Și la câțiva pași mai departe poarta se înfățișează închizând în pătratul ei ca o tablă de argint luciu, care e lumina cea bună a zilei. * * Și iarăși suișul șerpuitor, ocolirea necurmată a „pietrelor”, a munților din ce în ce mai acoperiți de păduri. Case nu sânt, decât numai într’un punct singuratec o vilă zimbitoare pe care o clădise un moșier pentru fiul său bolnav, care s’a stins de oftică la douăzeci de ani și de atunci zăvoarele au căzut la ușa de întrare. Valea Dâmboviței, cazanul Posadei au perit de mult în urmă, și nu se mai văd alte văi, alte adâncituri, alte locuințe. Păpușa, încunjurată de neguri care vestesc ploaie, — „Păpușa are neguri; mâne cu siguranță plouă”, spune domnul Avram —, luciul scrijelat al Pietrei lui Graiu se ivesc, apoi pier, și iar se arată din nou, înșelând, cum înșeală orice îndepărtare, asupra locurilor și depărtărilor. Muntele Giuvala se ascuțește cu creștetul pe care dăunăzi au ars pădurile, lăsând țerna sură și frunzișuri ruginite de flăcări. Jos, e vama românească cu acoperemântul de tablă roșie, iar după câteva învârtituri de roată, la un luminiș între muncele, lângă crâșma lui Aron Românul, — cu bere de Feldioara și chelneriță cu fotă roșie, — stâlpul cu cele trei colori ale Ungariei, care înseamnă stăpânirea străină.
| 241
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Întorsul se face răpede, în abia două ceasuri; priveliștile ce se desfășuraseră în răgaz la suiș se amestecă în goana coborâșului. Abia ai plecat de la Podul Dâmboviței și ești în Rucăr, a cărui frumoasă biserică nouă îl vestește de departe prin turnurile ei. Și acum, cu toate prevederile de furtună, se lasă o minunată seară caldă, cu cerul senin, a cărui catifea negrie e țintuită cu stele tremurătoare. Când se închide hanul cu două rânduri și cârciumele-și sting luminile și trăsurile se duc în drumurile lor și lumea s’a culcat prin casele albe, nu se mai aude decât clocotul apelor râului fără astâmpăr, limpede acum în atâta liniște. A doua zi drumul spre Câmpulung e plin de căruțe și cară. Pe o înălțime scociorâtă de cazmale, femei duc pietrele cu vagonete; la acest lucru, la clăditul caselor și la atâtea munci grele, ele sânt prin aceste părți tovarășul neobosit al muncitorului, tatăl sau bărbatul lor. Iată acum iarăși Nămăieștii (de la Nemoiu), cari, văzuți în față, sat și mănăstire împreună, dau o întipărire mai puternică și mai bogată. Pe o cărare pietruită te urci spre o biserică al cării pridvor singur, prefăcut dăunăzi, e de zid, în afară, pe când stranele, catapiteasma și altarul se află în stâncă.
| 209
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
O peșteră mică a fost scobită și mai bine și netezită pentru a primi zilnic rugăciunile maicilor, care sânt astăzi vre-o treizeci și nu vor fi întrecut niciodată acest număr. De-asupra crește iarba, înfloresc florile și se înalță arbori, și pretutindeni în acest dulce colț de pustietate aromită, pe margenea drumului, de-a lungul îngrăditurii, pe cerdace și pe poliți, la ferești, în tot lungul arhondaricului trăiesc, an de an, bucurând privirile maicilor și ale drumeților, mașcatele roșii și trandafirii, garofele catifelate, sfioșii toporași cu inima de aur, ochiul-boului deschis spre lumină, condurașii de ceară, gura leului cu potirul închis și învoaltele nalbe cu trunchiurile înalte. Și ele fac rugăciunile lor, care nu sânt mai rele decât altele. 4. Generalități muscelene Muscelul, un județ mic și puțin cercetat de alții decât de bolnavii cari vin să-și ceară însănătoșirea de boli molipsitoare la Câmpulung și Rucăr, trecându-le în sama sătenilor și mahalagiilor de acolo, n’are numai o însemnătate istorică prin aceia că în el se află acea veche vamă a Dragoslavelor și Rucărului, cu biserici mari, — dintre care cea din Dragoslavele e ctitorie domnească, a lui Grigorașcu Ghica —, apoi prin aceia că în Câmpulung dăinuiește încă, de și într’o formă schimbată, „cloașterul” catolicilor, biserica-mănăstire latină făcută pentru cei d’intăiu orășeni, Nemți și Unguri, de legea Apusului și în care se mai poale vedea cea mai bătrână piatră de mormânt din toată țara, a străinului care era județ de Câmpulung la 1300; prin acea biserică domnească, prefăcută cu totul în veacul al XIX-lea, dar care înfățișează mormântul lui Nicolae Alexandru Voevod, mort în 1364, cea mai străveche lespede de mormânt din toată România, și care e încunjurată încă, măcar în parte, de un zid și un turn străvechiu; în sfârșit printr’un număr de biserici și mănăstiri care-și numără anii cu sutele.
| 300
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Muscelul nu se deosebește numai prin frumuseța adâncilor văi șerpuitoare, rotundelor muscele blânde, de la care-și iea numele, a bogatelor fânețe smăltate cu flori, a drumurilor întortochiate, care aleargă albe la picioarele lor. Acest județ a păstrat mai bine decât oricare altul mândria nevinovată, demnitatea morală a omului de pe vremuri; în el trebuie să vii ca să vezi pe țăranul cu strălucit port de aur, roșu și alb, pe țăranul cu moșia lăsată din vremea celor d’intăiu Domni, pentru cari neamul lui a luptat și a biruit, pe țăranul cu ograda bine îngrădită, cu curtea plină de coșere și de vite, cu trainica locuință înaltă supt coperișul ascuțit de șindilă, cu pridvorul pe stâlpi, cu adânca pivniță dedesupt, care îndeamnă la păstrare, case cu două rânduri, cu multe încăperi, în care cămările de oaspeți așteaptă cu plocatele și țesăturile lor pe oaspetele primit în prag de țăranca nobilă, cu părul bogat și frumoșii ochi negri, bine deschiși. Câtă vreme literatura noastră dădea numai chipuri de țărani falsi sau de țărani ideali, cari erau din toate Ținuturile și din niciunul, țăranii lui Alecsandri scăldați în fericire și înfloriți de un dulce zimbet ca pe pachetele de ciocolată sau pe tablalele zugrăvite anume, ori țăranii altora mai noi, oameni de patimi, răi, de avânturi sălbatece, vânjoși, crunți și apucați, mușcânduse în dragoste și dumicându-se la o răsbunare, întocmai ca fiarele munților, țăranul muscelean, o mândrie a neamului, zăcea uitat în acele frumoase clădiri albe din curțile de bielșug, supt mușuroiul despoiat de pădure al muncelelor ocrotitoare.
| 255
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Astăzi, el iese la iveală, uimind prin noutatea, ca și prin frumuseța lui. Dacă ar fi vrut să-l descopere pentru public un scriitor din altă parte, i-ar fi trebuit multe și grele călătorii. Țăranul român de oriunde se desvăluie greu acelui pe care nu-l cunoaște, chiar aceluia care, vorbind limba lui și purtând portul lui, vine din alt sat. Dar cel din Muscel, chiar dacă ar voi să se împărtășească unui drumeț literar, ar trebui să-i dea atâtea lămuriri nouă despre atâtea lucruri deosebite, — căci datinile și rosturile lui, vechi ca lumea, nu se mai pot mântui de arătat —, încât acesta nu s’ar fi simțit niciodată cum se cuvine în subiectul său. Trebuia un fiu al Muscelului, un fiu de la țară, din marile sate luminoase, cu aierul tare, care ridică în obraji acel sânge mult și pune acea flacără tare, pentru a vorbi după cuviință despre „casa din Muscel”. După cuviință, aceasta înseamnă și cu adevăr, și cu nevinovăție, cu naivitatea caracteristică acestor oameni și cu o curăție fără păreche, cu o măsură țărănească precum o afli, de alminterea, în toate Ținuturile noastre. El s’a găsit. Un flăcău din Boteni, unul din mulții Ionești ai Muscelului, băiat de moșnean, nici prea bogat, nici prea sărac.
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
S’a născut și a copilărit în sat, s’a întors acolo de la școlile înalte din orașele mari, a iubit și el trup frumos, slobod, în cămașa albă cu flori, a ținut ca o cinste că e de acolo și a cinstit pe oamenii săi pănă și în veșmântul lor, pe care la orice prilej a fost bucuros să-l poarte. Astăzi își are diploma de licențiat în litere, e profesor de liceu, — și a căutat să fie acolo în Muscel, la dânsul acasă —; el va fi printre fruntașii vieții Ținutului de unde a plecat ca să se întoarcă mai luminat și mai mare. lar, când simțul adevăratului scriitor îl îndeamnă să puie ceva pe hârtie, de ce ar putea el vorbi decât de Muscelul său, de tot ce-și amintește, de tot ce-și închipuie potrivit cu realitatea, de tot ce știe despre el și simte pentru dânsul? Un timp, au apărut prin „Sămănătorul” schițe care se deosebiau printr’o cumpătare și precisie minunate în fixarea unei vieți patriarhale cu totul nouă. Astăzi, jertfind, fără cuvânt, acele pagini frumoase, d. Ionescu-Boteni, — de ce și-o fi zicând acum Ion Boteni? —, apare cu un volum, acest „Casa din Muscel”, tipărit, firește, tot la Câmpulung, și nu undeva prin „străinătate”.
| 207
|
Nicolae Iorga
|
Muscelul
|
Cu el facem o călătorie în Muscel. De-odată, de la cei d’intăiu pași, aierul se schimbă: ești în alb lămurit și albastru tare; un vânt de înviorare vine de la pădurile graniții, culegând miresme din multele flori pe care le atinge pe coasta muscelelor supuse. Vite albe pasc iarba mirositoare; oile Mocanilor trec în sunet de clopot. Apele curg limpezi, înguste, răpezi, de-a lungul „câmpurilor lungi”; copii se zbeguiesc pe mal: câte unul samănă cu scriitorul, cu călăuzul. Coasele scânteie în soare, prin locurile unde se lucrează cu mulțămirea celui ce are supt opinci pământul său. La unele garduri, femei frumoase se apleacă spre drumul pe care a plecat sau vine gospodarul une ori, alte ori dragostea. Se aud vorbe, sigure, puține, prin care ca printr’o străfulgerare vezi în adâncul uno
| 131
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
1. Târgoviștea. De la Titu, așezat la vre-o două ceasuri de Pitești, în șesul dunărean acum, o linie de drum de fier se desface spre Nord, paralelă cu linia Slănicului și cu celalt drum, marele drum internațional din valea Prahovei. Dar această cale din valea lalomiței nu urmărește nicio legătură cu străinătatea, care e și aici Brașovul, ce se atinge prin Predeal. Ea nu poartă, ca linia Slănic, bogății din adâncul pământului României. E o linie locală, care unește cu centrul capitala județului Dâmbovița, o linie de folos militar, fiindcă atinge, mai departe, fabrica de pulbere de la Lăculețe și, vara, o linie pentru bolnavii cari se duc la băile Pucioasei. Și în sus, străbați tot șesul, un șes fără daruri deosebite ale naturii, așa încât satele ce-și împlântă casele în pomii livezilor păstrează mai toate vechea căciulă de sărăcie a stuhului și cocenilor. Ici și colo se văd risipite poteci de pădure sau întinderi de desișuri încâlcite. De odată o linie albastră se înalță la stânga supt cerul nehotărît al sfârșitului de toamnă, o linie dințată de vârfuri. Undeva în fund vor fi Carpații, pe cari aierul nu e destul de limpede ca să-i arăte. În față sânt însă muncelele, a căror împărăție de vii și livezi începe aici.
| 210
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Din ce în ce, ele se deslușesc, goale, scrijelate de dungi, sau păstrând încă frânturi roșii și galbene din velința lor, pănă dăunăzi verde de o puternică viață. Iarăși o vârcă de arbori în jurul înălțimilor. Ea nu piere însă înaintea vederii, pripită de mersul trenului. După micile căsuțe, vine un turn de biserică mare, apoi altul și altul. Ele se grămădesc în sfârșit, împreună, la un loc cu clădiri orășenești învălmășite. E Târgoviștea, foasta capitală pe care o acopere giulgiul de aur învechit al amintirilor, e Suceava Țării-Românești, dormind în umbra bisericilor sale, care-i sânt strălucite monumente funerare. Când te cobori însă de la gară, în mijlocul multor călători, între cari cu deosebire țărani, pe cari-i aduce trenul de dimineață, n’ai crede că te afli pe pragul mausoleului. Un bulevard lung, drept, bine pavat, peste care atârnă, între stâlpi, lămpi moderne, iar, de o parte și de alta, vaste locuri goale, grădini, livezi bine împrejmuite, vile foarte cochete. S’ar părea că această stradă curățică inaugurează un oraș nou al viitorului. Strada duce mai departe, între clădiri cu două rânduri, unele nouă, altele refăcute: câteva case arată limpede un trecut care e însă cel de alaltăieri abia. Aici sânt prăvălii, aproape numai românești, câteva berării.
| 205
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Mai încolo, pe lângă o mare școală ajungi într’un cartier de oameni bogați, cu case care au o bună înfățișare: întocmai precum Calea Victoriei, comercială în cea mai mare parte, se mântuie cu vilele boierești dintre Calea Griviței și Șosea. Acesta e însă numai salonul de primire actual, locul de primblare, sediul autorităților: o Primărie, o Prefectură și un Tribunal care ar ședea bine oriunde, — și taraba negustorilor de astăzi. Oriunde te-ai uita însă, în dreapta ori în stânga, vezi rămășițile, umile sau glorioase, întregi sau ruinate, ale vechii cetăți. În dreapta, urmele sânt mai rare și mai puțin însemnate. Ai totuși biserici din al XVII-lea veac, cu turnuri de zid, ale căror ferești înguste, tivite cu brâne săpate, arată o înrudire cu minunea de la Curtea-de-Argeș sau cu aceia, mai puțin scumpă, dar nu mai puțin frumoasă, care se află aici, în vecinătate. Casele parohienilor de altă dată ai acestor biserici au rămas pe alocurea în picioare. Coperemintele țuguiate, de veche șindilă neagră, se razimă pe stâlpii supțirateci ai pridvoarelor umbroase, pe când o prelungire ca un sfârșit de coif ocrotește cămara și bucătăria. În dreapta, încă din vecinătatea gării, răsare, în haina strălucitoare a unei reparații, trandafirie și albă, Mitropolia Târgoviștii, total prefăcută, cu pridvorul ei așezat pe șase stâlpi, cu turnul unic, prea supțire, ridicat pe o temelie înaltă.
| 223
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
În față, e un turnuleț stricat, și o poartă de lemn, pecetluită cu numărul unui ordin al Ministeriului, închide intrarea prin vechiul zid de cărămidă. Un arsenal e în coasta bisericii, a cării reparație e oprită în loc de lipsa de bani și de lipsa, mai puțin scusabilă, de socoteală. În față se desfășură, mărgenită de mici prăvălii urîte, o piață nespus de murdară. Iată, într’o strădiță transversală, armonia simplă în proporții vaste a bisericii Stelea, pe care Vasile Lupu a înălțat-o în ceasul împăcării, pe pământul Capitalei muntene, unde nădăjduise atâta vreme să între ca dușman biruitor. Pe acest loc trebuie să fi fost însă înainte o clădire mai veche, căci la o poartă lângă zidul turnului masiv, străbătut de două ferești de pază, văd o piatră ce pare să fie de supt Radu-Vodă Șerban (1601—11), și ruinele de case ce se ridică din pajiștea cimitirului sânt, după tradiție, rămășița locuinții celor mai vechi Vlădici târgovișteni. Dar biserica de astăzi e întreagă a lui Vasile-Vodă și a isteților lui meșteri moldoveni, cari au făcut stâlpii, liniile șerpuitoare și îndrăznețe ale brâielor de podoabă din fațadă, cari au încunjurat turnurile de cingătoarea cu boabe de smarald a frumosului smalț verde. Mai departe, după desfășurarea Stradei Domnești, curată și cu casele cuviincioase, apare Biserica Domnească, o clădire adese ori arsă și prefăcută, puțin schimbată pe din afară, în această ultimă înfățișare a ei, și încununată cu trei turnuri mari ce se îndeasă unul în altul.
| 244
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Apoi, chiar lângă dânsa, cuprinsă parte în curtea bisericii, parte în a noului spital, Curtea Veche. Acum se văd, din acest rar monument al arhitecturii noastre laice, încăpătoare, trainice și modeste, — după însăși firea poporului nostru —, numai pivniți adânci, unde, în puterea unui contract cu Primăria, bragagii sârbi și-au făcut ghețăriile, odăi mari și mici, care n’au niciodată mai mult decât trei păreți și cărora li s’a spulberat de multă vreme acoperișul și li s’a năruit fruntea păreților; apoi o culme prin care se crapă două ferești moarte. Un mare turn rotund, al Chindiei, de unde se pândește focul, arată în mijloc zidurile-i prefăcute în veacul trecui. lar, în dreapta și în stânga, despărțind curți, întrând în case mai nouă, cu sau fără spoiala varului, boltindu-se peste strade urîte, strâmte, noroioase sau plângând în singurătatea pustie, acele ziduri de cărămidă trainică, pusă în lung și în lat, îmbinată cu bolovani, înaintea cărora Seimenii turbați de bielșug au oprit pe bătrânul patriarh Matei, stăpânul lor și Domnul țării[1]. De atunci înainte, de la uciderea sfetnicilor de căpetenie ai Domnului care zăbovise prea mult între ai săi, de la închiderea porților cetății înaintea celui ce se cuvenia să-i aibă cheile, de la moartea lui Matei în mijlocul părerilor de rău, ca un blăstăm apasă asupra vechiului Scaun de Domnie.
| 219
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
În 1655, la București, Seimenii seceră ca grâul copt capetele celor mai mulți dintre fruntașii țării: lăcomia lor despoaie casele și pângărește bisericile, care rămân cu păreții goi. Peste trei ani, Preda Brâncoveanu e tăiat aici, în „casele domnești”, de armașul păgânului Mihnea-Vodă. Peste câteva luni, beșliii turcești ai aceluiași tiran aruncă pe fereștile care s’au făcut țărnă pe urmă, trupurile zugrumate ale multora dintre cei rămași în viață, și dorobanții le calcă în piciare, pe când odăile răsună de cântecele de triumf ascuțite ale musicii turcești. Apoi călăii se duseră și ei, spre pribegie și nenorocire. Străjile părăsiră locurile lor de pază. În Curtea măcelurilor se făcu liniște, liniște. Șindila putrezi, și cărămizile căzură în sălbateca împleticire a buruienilor, crescute din pământul frământat cu sânge. Dar iată că sosește Domnia de bielșug și strălucire a lui Constantin Brâncoveanu. Pompa stăpânirii se întoarce iarăși în odăile cu totul prefăcute. Sânt din nou sfaturi, serbători, musici; cu toate că, în vremea de înjosire și supunere, zidurile, ajunse zădarnice, nu se mai apără. În toamna anului 1713 vin încă la Târgoviște, în vremea culesului viilor din deal, bătrânul Voevod, Doamna, coconii, nurorile și micii nepoței, împreună cu obișnuitul alaiu. Dar, la Paști, aceiași oaspeți veseli pornesc, cu cenușa pe cap, spre temnițile și piețele de ucidere ale Constantinopolei.
| 216
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Curțile domnești se înmormântară iarăși, și an de an încheieturile lor de piatră se desfăcură. Spiritul plecase de pretutindeni, și nu mai era nicio milă pentru amintiri. Poeți romantici veniră numai, la începutul regenerației noastre, să cheme umbre prin cântecele lor și, pentru dânșii, glasuri tainice, răsunetele durerilor și bucuriilor, șoptiră prin spațiile goale. Bibescu-Vodă, căruia-i plăcea să se îmbrace ca Mihai Viteazul, dură din nou Chindia, întru pomenirea trecutului și pentru locuința pompierilor. Și apoi iarăși geniul distrugerii se puse la lucru, îngropând, răbdător, casele celor ce s’au îngropat. În cutare unghiu apoi, Sf. Nicolae din oraș se înalță încă bolți înegrite de focul lui Sinan-Pașa[2]. La Sf. Constantin, care e altfel întreagă, solidă și frumoasă, cad ploile și se îngrămădesc zăpezile iernii prin coperișul sfărâmat, pentru punerea la loc a căruia lipsesc de o potrivă banii tuturora și ai fiecăruia[3]. Lângă bisericile mari, altele mai mărunte, cu turnuri de lemn și tablă, și cimitire înflorite cu cruci proaspete. O nouă biserică a catolicilor, într’un ungher de mahala puțin locuită, o biserică fără venituri, pentru credincioșii cari au fost altă dată mai mult decât pentru săracii ce sânt acuma. Din stradele ce merg alături cu cea mare, una străbate printre două șiruri de căsuțe mici și se ridică pe platoul unde stau căsărmile de la Teiuș.
| 217
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
De jur împrejur privirea se oprește în păretele albastru al înălțimilor roditoare, al muncelelor împădurile. Trăsuri, breakuri, cară se urmează necontenit pe pietrele șoselei; companii trec în sunetul goarnelor, grupe de țărani cu fața rotundă, aspru tăiată, — amintind chipul caracteristic al lui Eliade Rădulescu, căruia i s’a înălțat un monument lângă gară —, sau de urîți Țigani din sălașele de robi ale mănăstirilor de odinioară, vin din toate părțile sau se odihnesc pe margenea drumului ori lângă carele desjugate. Apuc în dreapta, pe lângă linia căii ferate. Jos, într’o luncă de arbori deși, trece lalomița, ruptă în șuviți ce scânteie albicios supt cerul nehotărît al dimineții de toamnă. De-o parte mărgenește o râpă înaltă, de alta, patul de pietriș răscolit se înfundă în tufișuri uscate. Vite rătăcesc printre moșunoaiele malurilor, și chiotele păstorilor caută să le adune de pe cărările lor de rătăcire. Câțiva muncitori își fac de lucru prin porumbiștile care se înfățișează brune ca sumanele acelor ce în primăvară o să li aibă grija. De la un mare pod de fier prin care se mântuie strada ce vine de la Curte, o șosea se desface în sus, spre dealul de vii, în fruntea căruia se ivesc din cea mai mare depărtare frontoanele galbene ale caselor mănăstirii Dealul.
| 210
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
De amândouă laturile drumului bine pietruit bătrâni copaci își apleacă ramurile spre o înfrățire dătătoare de umbră binecuvântată în lunile de arșiță. Câte un canton, câte o berărie părăsită acum în toamnă, o casarmă pentru călărași cu schimbul. Apoi șoseaua prinde a șerpui în linii largi printre viile despărțite de garduri de nuiele și spini, sămănate de căsuțe. Acestea sânt „viile” boierilor mari și mici de altă dală, și biserica de pe culme e „Sfântul Nicolae din vii”. De odată-i vezi numai vârful turnului celui mare, precum și o bună parte din cel de intrare, făcut din nou, în forma apuseană de la Tismana, pe vremea Domnilor Regulamentului Organic. Clădirile din față, foarte bine îngrijite, cuprind școala copiilor de trupă, viitorilor sergenți, și micii soldați se adună tocmai pentru a primi mâncarea de amiazi în vechi chilii de unde au plecat călugării, cu hrana și băutura lor îmbielșugată. Sunete de trâmbițe se răsfrâng, lovindu-se de zidurile galbene[4]. În mijlocul curții interioare vezi în sfârșii biserica de îngropare a Domnilor vechimii. Lespezi mari de piatră prinse cu scoabe de fier alcătuiesc păreți de o putere neobișnuită în grosime și ‘n înjghebarea lor de stâncă. Două turnulețe octogonale în față, unul mai mare la mijloc.
| 203
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Cele mai delicate și mai felurite horbote de piatră încunjură pisania împărțită la dreapta și la stânga ușii de intrare sau împodobesc basa, tivesc fereștile turnurilor. Gustul cel mai ales s’ar opri fermecat înaintea acestei armonii durate pentru o mie de ani. Radu-Vodă, mare prin credința sa și prin felul regal cum își înțelese Domnia, voise să facă din această minune a artei orientale locul de veșnică odihnă, domnescul sepulcru al său și al familiei sale. Dar norocul nu aduse împlinirea visurilor lui de trăinicie întemeiată. Războiul hotărî asupra moștenirii lui, și urmașii pe cari i-i dădură luptele, se stânseră între străini sau de moarte silnică. Alții ținură, ca Neagoe, noul Basarab, să-și aibă mormântul în ctitoria lor. Doi singuri coborîtori ai lui Radu, doi tineri Voevozi nenorociți, sânt ascunși supt lespezile de la Dealu, pe când capul, desgropat, al întemeietorului chiar, un craniu fin, de formă lungăreață, stă astăzi pentru priveliște, „împodobit” cu slove lămuritoare, într’o meschină cutiuță de sticlă. Lângă el, purtând pe luciul său de fildeș aceiași naivă batjocură, se vede o altă hârcă. Fruntea fuge puțin spre creștet, clădind o înaltă boltă pentru gânduri neobișnuite, al căror zbor s’a curmal de trei sute de ani. Gropile ochilor sânt largi.
| 203
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Rădăcina nasului pornește într’un unghiu mic. Oasele obrazului răsar înspăimântător de ieșite. Rărbia e mică însă, blândă. Acest cap a fost desfăcut cu sabia de pe un trup hăcuit cu barda. El a stat aruncat pe câmp într’o zi ticăloasă. Sus inima! E singura rămășiță ce se poate vedea din Mihai Viteazul, și neamul românesc n’are destule bogății pentru a răsplăti printr’un strălucit mormânt cinstea ce i-a făcut-o acest om[5]. De pe terasa înaltă de piatră, supt care se zice că ar trece un măreț drum boltit supt pământ, se vede, în lumina blândă a amiezii de toamnă, largul șes, străbătut de dunga sclipitoare a lalomiții, casele, turnurile albe ale Târgoviștii și, mai aproape, vârfurile, râpile dealurilor acoperite cu verdeață uscată din care răsar arborii golași ai livezilor ce încep a-și dormi iarna. Orașele noastre vechi se alcătuiesc toate dintr’o cetate pe o culme de deal și dintr’un târg care se desfășură în vale. Se caută mai ales astfel de dealuri care se ridică de-odată în mijlocul unei câmpii netede. Apa care curge de-a lungul acestei câmpii e privită ca un neapărat adaus, de siguranță, în același timp, și de frumuseță. Astfel, lângă apa Sucevei, care se desfășură larg printr’un șes mănos, se înalță dâlma de lut galben; care poartă Suceava-cetate.
| 211
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Pe malul jos al râulețului Bahluiu, pe care-l soarbe de atâtea ori căldura verii, se ridică movila rotundă a Cetățuii, supt paza căreia s’a strâns la un loc, în cursul veacurilor, orașul lașului, Scaun de Domnie. Nu au altă înfățișare nici Bucureștii: jos, întinderea de pământ bun de pășune și de arătură; Dâmbovița-și poartă încet apele îngreuiate de mocirla locurilor joase; pe dealul de la Mihai-Vodă, unde a fost odată Palatul domnesc, înoit și în timpuri mai nouă, s’a pus, prin cetatea Bucureștilor, temelia marelui oraș care era să se dureze cu timpul. Craiova olteană are Jiiul în vale; pe înălțimile ce poartă astăzi case sărace, vor fi fost cele mai vechi clădiri de apărare; satul de supt ele a strâns negustori, țărani mărginași, slujitori, slugi, robi de la Curțile boierilor, de la deosebitele lăcașuri bisericești, și a putut ajunge oraș. Dintre Scaunele d’intăiu ale Domniei muntene, Argeșul poartă și astăzi pe o culme fărâmile bisericii Sf. Nicoară, care era paraclisul Curții în veacul al XIV-lea; casele se înșiruiesc de-vale și, dincolo de linia copacilor, trece între țermuri rupte, destul de înalte, Argeșul, care e aici încă o apă mică. La Râmnicul-Vâlcii, unde se întâmpla să poposească Domnii de peste Olt, — unul a fost și omorât aice —, o bisericuță păzește pe un vârf de deal, arătând unde au stat odată străjerii domnești; casele, livezile se strâng apoi în jurul Episcopiei, clădire mult mai tărzie; ceva mai departe linia Oltului se taie adânc.
| 244
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Dacă la Câmpulung e altfel, aceasta se lămurește prin faptul că aici Voevodul a fost numai un oaspete într’un oraș mult mai vechiu, făcut pentru negustori la un cap de țară, în gura unei trecători a Carpaților. Deci și Târgoviștea a trebuit să înceapă de pe acel frumos deal, îmbrăcat astăzi ca și acum patru-cinci sute de ani în veselul veșmânt al viilor și încununat cu ctitoria lui Radu-cel-Mare, cu odihna lui Mihai Viteazul, Dealul prin excelență. Despre vechea biserică, de lemn întăiu, apoi de piatră, poate chiar dintru început de piatră —, care a fost acolo, n’avem, firește, nicio știință. Când, la 1500, Radu-cel-Mare, om de o evlavie deosebită, se hotărî a face în Târgoviște o biserică asemenea cu care să nu se mai afle una în tot cuprinsul țării, el trebui să dărâme aici, înainte de „a zidi și a înoi și a ridica din temelie”. Din clădirea umilă și fără frumuseță de la început, vine mormântul lui Vladislav Voevod din veacul al XV-lea, mort deci și îngropat în Târgoviște, căruia-i ridicară un ciudat monument în formă de sicriu Craioveștii, Barbu și Pârvu, împreună cu frații lor, pentru că Vladislav făcuse din tatăl lor, Neagoe din satul Craiovei, un boier al țării.
| 204
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Această biserică a Radului-Vodă e de o frumuseță deosebită și nu stă mult mai pre jos decât cea de la Argeș. Clădită de meșteri răsăriteni, după norme bizantine, totuși, în proporții și în podoabe, cu un pronunțat amestec de înrâurire a Renașterii (de sigur că Venețieni au săpat frumoasa inscripție care se desfășură de amândouă părțile ușii), ea trebuie să fi avut însă altă înfățișare în cele d’intăiu timpuri. Astăzi, ea sufere de înălțarea prea mare, de căptușirea cu prea multe clădiri a zidului de împrejmuire, unde e acea școală a copiilor de trupă, clădită în vremea Domnilor Regulamentului Organic, și, pe lângă aceasta, ea a fost cu totul despoiată și prefăcută în lăuntru, scoțându-se și oasele morților, capetele lui Radu-Vodă și lui Mihai Viteazul, din morminte. Necropola aceasta a fost înlocuită însă îndată prin cea din Argeș, făcută de Neagoe, urmașul lui Radu, pentru neamul domnesc cel nou. Dar Pătrașcu-cel-Bun, din neamul lui Radu, se îngropă aici, adus de la Râmnicul-Vâlcii, unde murise, și tot aici s’a adus capul lui Mihai, fiul Pătrașcului. În sfârșit, un tinerel Domn dintre Movilești, Mihăilaș Movilă, ginerele lui Radu Șerban, se odihni și el la Dealu. Pe la sfârșitul veacului al XVI-lea însemnătatea trece de la cetatea de sus la orașul din jos, unde Mircea cel d’intăiu făcuse biserica îngrijită, ale cării însemnate urme s’au descoperit de d. Virgil Drăghiceanu.
| 227
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Aici, încă din depărtate vremuri, stăteau amestecați Unguri, Sași și Români, poale, încă din veacul al XV-lea, Ragusani chiar, din depărtatul oraș de la Marea Adriatică. Toți aceștia erau în târgul adaus pe lângă domneasca cetate, în „târgoviștea” acestuia. Aveau în fruntea lor pe obișnuiții pârgari și județ, cari lucrau și scriau în numele „târgoveților”. Românii începură de la o vreme, prin veacul al XVI-lea, a birui și cu numărul și cu bogăția și cu însemnătatea: județ era pe la 1530-40 un Mitrea, care scria Brașovenilor, arătând că Târgoviștenii sânt gata să lase vechile legături de negoț cu Sibiiul și să vie în acestălalt oraș de margene, dacă li se va învoi a duce mai departe la clienții lor de pănă atunci marfa care nu s’ar putea vinde la Rrașov în curs de două săptămâni. Biserica Ungaro-Sașilor, așezată în margene, Sf. Francisc, precum și o altă biserică, lot catolică, aveau de la o bucată de vreme numai foarte puțini credincioși, de și Mihnea-Vodă, din anii 1577-91, întărește vechile privilegii de scutire și stăpânirea asupra unor moșii din acest Ținut, precum era Șotânga. În schimb, răsar în deosebite locuri biserici de piatră ori numai de lemn ale Românilor de lege răsăriteană. Se numără multe,— pănă la patruzeci chiar: din cele făcute de negustori sau de boieri (căci Domnii de la Mircea Ciobanul încoace lăsaseră Târgoviștea, trecând la București, unde puteau fi mai ușor apărați și răsbunați de Turcii giurgiuveni).
| 238
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Din ele, cunoaștem numai Sf. Nicolae de jos, care păstrează toată vechea ei înfățișare. Unul din Domnii acestui veac al XVI-lea care avea aplecări față de creștini, din Apusul cărora venia, — tocmai din Italia, a cării limbă o vorbia in versuri, și din Franța, unde fusese un curtean prețuit la Curtea lui Henric al III-lea —, Petru Cercel, își făcu pentru întăia oară case de locuință în oraș și pentru el, pentru Curtea sa clădi lângă ele o biserică. Aceasta trebuia să fie așa-numita „Biserică Domnească”. Din case ca și din biserică n’a rămas nimic. La 1595 răscoala lui Mihai Viteazul aduse după sine năvălirea Vizirului Sinan și cucerirea Târgoviști de Turci. Aceștia voiau să rămâie. Deci ei prefăcură bisericile în moschei. În același timp vechiul Scaun de Domnie fu întărit puternic. În locul vechii îngrădituri de pari bătuți în pământ, — felul obișnuit de a se împrejmui orașele noastre —, în câteva săptămâni se înălțară, prin mânile atâtor ostași, cele d’intăiu ziduri. Ele fură făcute după tradiția turcească, așa cum se poate urmări în Constantinopol, prin atâtea locuri, din bolovani înecați în ciment și încadrați cu cărămidă. Două porți, căptușite cu fier, apărau intrarea. Apa lalomiței fusese adusă în trei fântâni pentru vreme de asediu.
| 207
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Când Mihai se întoarse din munți cu Sigismund Báthory, principele ardelean, el încunjură noua Târgoviște turcească și-i bătu zidurile timp de trei zile cu tunurile sale. O cuceri la urmă, dar în ce stare! Focul arsese atâtea din biserici, — și azi se vede[6] fumul la biserica Sf. Nicolae. În niciun lăcaș dumnezeiesc nu se mai putea face slujbă: când trebui să jure credință, în 1598, trimeșilor Împăratului creștin, Mihai îi duse la Dealu, dar poate că o făcu și pentru a sta în biserica familiei, înaintea mormintelor tatălui și bunicului. Ca un învietor al Târgoviștii trebuie privit Matei Basarab. De sigur că el a prefăcut biserica lui Cercel, de și inscripția mai tărzie nu spune aceasta. Aici s’a îngropat el întăiu, pănă i se duseră oasele la Arnota,— aici, unde-și coborîse oasele singurului său copil, ce purta același nume, și unde dormia un somn de veci, care n’a fost tulburat decât de mânile hoților de morminte, cumințea lui Doamnă Elina. Tot atunci Vasile Lupu, împăcându-se cu Matei, dădu Târgoviștii biserica, așa de deosebită, moldovenească și cu podoabe gotice, a Stelei. Constantin Basarabul, urmaș al lui Matei, arată aceiași iubire vechii reședințe. Doamna lui, Bălașa, făcu din temelie biserica Sf. Vineri.
| 201
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Aici se petrecură ticăloșiile răscoalei celei de-a doua a Seimenilor, care nu jertfi numai o sumă de boieri, între cari bunicul lui Constantin Brâncoveanu, ci desgoli de podoabe toate bisericile, lăsându-li numai piatra zidurilor, cum se plânge un contemporan. Biserica Sf. Nicolae, zisă Simuleasa, are drept ctitor pe un Vel Căpitan de Sârbi al lui Constantin-Vodă, pe când biserica, azi dărâmată, a Buziucăi purta numele unui Sluger, apoi Clucer al lui Matei-Vodă. În zilele acestuia se astrucau morți în Biserica Târgului. Mai veche e biserica din Mahalà, unde zac boierii din Cornățeni, neamul vestitului Socol Clucerul din întâia jumătate a veacului al XVII-lea. Când nu se ținea de războaiele sale îndrăznețe și nesocotite, Grecul care-și zicea Mihail și pe care lumea l-a poreclit pentru totdeauna: Mihnea-cel-Rău, locuia aici în bunele case ale lui Cercel, drese și adause de Matei cel gospodar. Din porunca lui, aici se măcelăriră alți boieri fruntași, în sunetele de sălbatecă bucurie ale tabulhanalei turcești, care „zise”, înăbușind țipetele de moarte, „pănă-i isprăvi pe toți”. Apoi, în 1658, Turcii, Tatarii, veniți să pedepsească pe vinovat, nu cruțaseră Târgoviștea nevinovată, și ei răscoliră pănă și cenușa omenească din fundul gropilor. Ceva din aceste stricăciuni s’a dres de Grigorașcu Ghica, Domn grec de neam, care nu locui însă mai ales în Târgoviște.
| 213
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
El a pus să se învelească biserica și casele domnești. Prin Brâncoveanu, nepotul lui Matei, Târgoviștea își avu ultimele zile glorioase. Biserica domnească fu făcută din nou, după regulele arhitecturii definitive din acest timp, la 1698-9. Tot așa, la Mitropolie același bogat și binefăcător ctitor ridică din nou ziduri mai largi. Casele domnești, de la care au rămas numai ruine neîngrijite, beciuri adânci, ferești goale, negre, lângă turnul chindiei, al străjii și cântecelor de seară, păstrat din multe reparații, pentru nevoia pompierilor, aceste case domnești au fost clădite tot de el, Brâncoveanul, care-și împărția vremea între București, Târgoviște și moșiile unde-și clădise palate ce mai trăiesc încă. Pe vremea lui Constantin Mavrocordat, un foc pustii orașul părăsit de Cârmuire. Fără bunătatea lui Grigore Ghica al II-lea biserica domnească s’ar fi dărâmat. Fără Mihai Suțu din 1785 și soția sa, Sevastia Callimachi, — Româncă după mamă și după tată —, ploaia care curgea prin coperemânt ar fi distrus din nou biserica: Icnachi Văcărescu, poetul, sfătui pe cele două persoane domnești să cheltuiască pentru o reparație nouă. E ultima oară când un Domn vrea bine Târgoviștii. Un alt Suțu, Alexandru, cel din preajma revoluției de la 1821, voi să iea orașului moșia și îndârji pe locuitori împotriva lui.
| 206
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Vremurile nouă n’au dat Capitalei părăsite pentru totdeauna decât șoseaua lui Bibescu, de la margenea orașului la Dealu. De la dânsele, Târgoviștea așteaptă încă pietatea și îngrijirea ce i se cuvine. 2. De la Târgoviște la Câmpulung. Ieșire din Târgoviște prin lungi mahalale curate. Spre Câmpulung pornește o largă șosea, care va fi dese ori întreruptă de drumuri desfundate și grunzuroase, de poduri pe care le-au luat apele de munte. Deocamdată însă linia albă se desfășură dreaptă și netedă, străbătută de cară ce se întorc de la târg cu deșertul, și merg încet-încet în pasul legănat al boulenilor mărunți cu ochii mari supuși. De-o parte și de alta, pajiște nouă, sămănată une ori cu cicoare și flori galbene desfășurate în raze, ca niște stele. Porumburile sânt înalte, vii. În dreapta, valurile albastre ale muncelelor; apoi pădurile se apropie, cu copacii în front des, prin care nu pot răsbate privirile. Dar sânt numai pâlcuri tinere, puțin înalte, care nu se pot asămăna cu vechii codri moldoveni, cu desișurile de brad ale Prahovei sau cu adâncimile de stejar ale Buzăului. Mici sate rare, în care locuințile nu sânt de o potrivă. Găsești și coperișuri de stuh cu ochiurile sălbatece de geamuri mărunte ce se potrivesc cu dânsul.
| 205
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Dar de obiceiu șindila clădită țuguiat acopere păreți de gard și lut cenușiu, bine neteziți. Mai pretutindeni sânt împrejmuiri. Și aici roșul florilor de mașcat strălucește de departe pe polița dintre stâlpii cerdacului. Nu e ca în satele de moșneni din Buzău, dar e bine, mai bine decât în acelea dintre satele Prahovei care sânt departe de valea muncitoare a râului. Locuitorii au cel mai frumos port din țară. Dacă țăranii din Neamț se înfățișează asemenea cu plăieșii timpurilor eroice, în cojoacele lor ca o platoșă și supt pălăriile lor cât o roată de car, aceștia din Dâmbovița, purtători de veșminte albe de pânză, bine strânse pe trup, și de pălăriuțe rotunde, sânt icoana cea mai deplină a Românului din munte, sprinten, vioiu și isteț. Unele cămăși sânt ca de borangic, și au dungi galbene în lung. Femeile se acopăr pe cap și se înfășură supt bărbie cu valuri de pânză sau mătasă supțire; cămașa, vrâstată cu roșu la umăr, e înegrită de arnici și luminată de nenumăratele puncte de aur ale fluturilor. Fota, încheiată înainte, e de o bogăție și de o felurime de linii în lung și de podoabe, toate în colori vesele: roșu, galben-deschis, cum nu mai poți găsi nicăiri.
| 203
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Și simțul firesc pentru artă se simte și în unele înflorituri în relief ale caselor, care acopăr păreții întregi și dau forme pe care noua artă secesionistă a Apusului se căznește a le descoperi astăzi. Ca și în Neamț și Suceava, săteanul e și aici de o cuviință prietenească care înseamnă pretutindeni neamul nostru când e curat de amestecuri și n’a fost schimbat în suflet de destrăbălarea orașelor: în „bună-ziua” pe care ei o dau călătorilor nu e însă sfiala, umilința fricoasă a sătenilor din șes, deprinși să aibă stăpâni, cărora li sânt cu totul supuși. Cu cât înaintezi mai mult și te bucuri la vederea acestor alese însușiri, cu atâta Ținutul s’a împărtășit mai întins de viața cinstită, timp de mai multe veacuri, de sufletul mândru și războinic, foarte simțitor pentru dreptate, al moșneanului. Ca și în părțile Buzăului, sânt aici multe cruci de piatră pe margenea drumurilor. Nime nu se atinge de ele, pentru sfințenia semnului îndeplinit în ele și, tot așa de mult aproape, pentru evlavia ce se cuvine față de strămoși, al căror gând și ale căror nume sânt săpate acolo în slovele lor bătrâne pe care nimeni nu le mai înțelege, dar pe care tinerii trecuți prin școli le știu că sânt cele din cărțile bisericești.
| 211
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Se pomenesc în buchi întemeietorii, aceia cari au „ridicat” piatra, soțiile lor, rude, părinți, Domnul din Scaun. Unele sânt foarte vechi, și, lângă fântâna de la Gemenea, am găsit o înaltă piatră, desăvârșit păstrată, care a fost pusă acum trei sute de ani, în 1597, de frații Buzești, cari amintesc în pisanie de Mihai-Vodă cel viteaz, de Doamna Stanca și de tânărul fiu de Voevod Petrașcu, care a domnit peste doi ani și el supt numele de Nicolae-Vodă. Dacă te oprești și începi a ceti, ești sigur să vezi apropiindu-se stăpânul locului unde stă crucea, vre-un înalt moșnean, bine clădit, cu fața triumfătoare de sănătate, de putere și de blândeță, care-ți va da o „bună-ziua” sigură și nobilă și te va întreba cu interes despre înțelesul slovelor pe care nu i le-a deslușit încă nimeni: el va înțelege perfect cele ce-i vei spune și va fi adânc stăpânit de măreția vechimii. Une ori va veni patriarhul în mijlocul familiei sale, rumenii băieți zdraveni cari au făcut școala și albele fete în haine bogate, care râd ștrengărește de vechile date și de Voevozii de demult. Dar astfel de pietre nu se mai ridică aici ca pe la Buzău, unde mai ales călugării urmează vechiul obiceiu al trainicelor pomelnice sculptate.
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Ca în Prahova, Dâmbovicenii și Muscelenii durează pentru sufletele lor și ale răposaților lor mici paraclise de lemn, foarte văpsite și pe din afară; se mai văd aici, supt mici copereminte de șindilă, cruci cu câte două aripi, tot de lemn, care se ridică din pământ odată cu lemnul din mijloc, de care se tot depărtează: toate trei scândurile sânt acoperite de icoane grosolane, — jos stă Adam făcătorul de rău, începătorul păcatului —, și de nume care se înădesc necontenit. Ne oprim pentru amiazi la cârciuma unui sat unde, dintr’o casă însemnată cu inscripția „Proprietar Popescu”, ni vin necontenit sunete de clavir puțin așteptate într’un colț așa de depărtat. Se culeg prunele din marile livezi care sânt aici, mai mult decât pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al Ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sânt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sânt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rânduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbârnâie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă cari-și umplu burticică de prune!
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Dâmbovița
|
Unii, cari au strâns mai de cu vreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică de-asupra spuma roșietecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gâtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum „boboc” o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dâmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hârtii murdare, — e cu totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu o apă ruptă în șuviți ca lalomița, ca Prahova; într’un singur curs ea se azvârle peste prund și bolovani, împistrindu-se de spumă, sare peste piedeci albă de furie, mișcă mori jucându-se și amintește, prin neastâmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, când cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpânește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșietece, sure,
| 205
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
Iată un început de poveste, Baba Mărina în care Ardeleanul complet necunoscut Ioan Daloga are, nu limpeziciunea de la oraș, cam banală, a lui Ispirescu, nici, firește, poezia înduioșată a lui Eminescu, nici autenticitatea discretă a lui Slavici și Mera, ci acea oprire pe loc, acea răscolire împrejur, acea sintaxă de o mucalită întortochere care formează șireata cochetărie și marele farmec al lui Creangă. Stilul e plin de adevărate descoperiri, ca în «câți Crăciuni a crăciunit și câți Sânvăsii a apucat». Și, ca și la Creangă, care știe însă osebi cele două feluri de scris, cu altă origine și alt scop, scriitorul trece de la basm la nuvela sătească, la schița din viața contemporană a țăranilor: BABA MĂRINA Poveste din popor Într-o înfundătură de vale urâtă, surpată și deloasă din care doară nu mai vedeai fără în ceriu și-n pământ — așa de afundă și surpată era — cică de mult, de mult, dară tare de mult — poate că încă pe vremea când mierța de bani era cu doi crițari și toată baba de era cât de săracă avea pe lângă casă câte o găină, care-i oua la zi câte un ou și-o bucată de slănină, — cică pe acele vremuri, după cum vă spun, era în înfundătura aceea de vale surpată un sat; știi... sat ca toate satele, cu case, cu oameni, cu livezi, cu grădini și cu câte de toate certuri și rândueli se află pe la sate.
| 241
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
Dară în satul acela urât — după cum i-a rămas vestea și povestea — că vezi... orișicum era pe o gorgană de celea... mai la spatele lui Dumnezeu, cum se zice, cică trăia o babă. Baba era bătrână, dară bătrână, bătrână, așa de bătrână, că zău nu știu, dacă s-ar fi aflat vr-un om în sat, care să-ți fi știut spune: câți Crăciuni a crăciunit și câți Sânvăsii a apucat, așa de bătrână mai era, ba doară nici că singură de-oi fi întrebat-o. Baba aceea, după cum se povestește, oricum o mai cunoștea până și cel mai rău copil din sat: baba Mărină a lui moș Colac, trăia cică numai ea singură singurea, într-un bordeiaș ce-l avea în capul satului de sus. Dară să nu cumva gândiți că baba Mărină trăia singură, că doară n-avea nimeni lângă sufletul său, mi că doară avuse și ea cilezi (pruncuți) două fete și un fecioraș, dară vezi... îi ajunsese vremea și-i așezase bine, rău, după cum bunul Dumnezeu îi rânduise. Acu vezi bine trăia baba Mărină numai singură singurea, fiindcă așa-i plăcea, și că orișicum nu era învățată a trăi de-amână ca copiii cei răi, fără încale ca o bună găzdoae în largul ei, bine rău, cum putea și cum se întâmplă.
| 209
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
[1] II. Bucovineanul Vasilc Bumbac, contemporanul, tovarășul de studii al lui Eminescu, cu care presintă atîtea asămănări, începuse cu lirică plîngătoare, alintată, copilăroasă în genul tinere-țelor lui Alecsandri, puind alături, spre onoarea lui, marea frescă istorică a Descălecării Moldovei. Multă vreme nu s-a auzit nimic de modestul profesor sucevean, mulțămit cu viața lui de familie, cu uniforma imperială, cu leafa și pensia lui. Dar, când preotul Simion al lui Florea Marian (= al Măriei?) prinse a aduna, în marea-i operă de folclor, mergând și până la cromatică, la studiul obositor al colorilor din țesăturile populare, când el se puse să deslușească toată poesia romînească legată de vietățile sprintene ale văzduhurilor, bătrînul dascăl întineri și puse alături, dintr’o inspirație uimitor de proaspătă, cîntece închinate acelorași păsări iubite din dumbrăvile și luncile Bucovinei sale. Ritmul însuși se schimbă în acest capriccio cu note așa de variate, prinse din însuși adevărul înconjurător: GRANGURUL Ai venit, copil sburdalnic, Așteptat de-o Iun’ acum! Cucu-a fost cu mult mai harnic, Călător de-același drum! — Am venit! Unde ți-ai lăsat soția De te ’nvîrți ca și-un burlac, Arătându-ți isteția, Șuierînd din crac în craci — N’a sosit! Poate Negrii cei sălbateci Ți-au răpus-o prin săgeți, Sau vre-un șoim din cei năvalnici Ți-o răpi, fiind drumeți?
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
— Iaca vine! Ce-ați făcut voi de-astă toamnă, Când în zbor v’ați ridicat, Tu cu gingașa ta doamnă, Și grădinile-ați lăsat? — Nici un bine! [2] Sau alta: Ești frumos tu, crai de vară, Ce prin cântec ne răpești Și cu-a togei tale pară Pomii verzi îi aurești! Ești frumos tu, știi, șirete, Și de-aceia tot te-ascunzi Și-ale pomilor verzi plete Le tot cerci și le pătrunzi. — Ai gîcit! De deochiu și frică mare, Căci ca cucul te retragi Și trimeți în depărtare Șuierul de-acorduri dragi! — Sînt ochi răi. Precum ești, așa ’n vecie, Firea ta tu nu ți-o pierzi, Ești semeț pe-a ta moșie Din palaturile verzi. — Chiar așa-i! În alt ritm: PRESURA Tu saluți cu drag păstorul, Ce ’n cîmp oile și-a scos, Cerul sus cînd e frumos Și-i pe brazdă muncitorul. Tu saluți cu bucurie Florile ce-acum răsar Pe străvechiul lor hotar, Pe străvechea lor moșie. Asta-i semn de primăvară, Presură cu glas din cer, Aur scump din multe țări Și din dulcea noastră țară. Mielușeii fug, se joacă, Codrii, luncile ’nverzesc, Florile se desvelesc, Nuntă mândră ca să facă. Tu ni cânți pe-un roiu de salbă Și ni cânți pe-un roiu de fag, Și-ți stau paltinii șirag, Și-ți slăvesc ființa dalbă.
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
Cum ni cânți acum de bine, Să ni cânți și ’n viitor, Să te-asculte cei păstori, Să se bucure de tine. Toată seria ar trebui reprodusă, fiind nouă-nouță și acum. III. Necunoscuți se amestecă, meniți să nu-i cunoască niciodată nimeni, cu un pic de poesie, de sinceră și adevărată poesie, căzut întâmplător. Astfel blondul pedagog cu părul creț, viind în zori de prin cine știe ce mahalale rumene și sprincenate, lângă paturile de fier ale elevilor de internat ieșean, pe cari se chema că-i păzește, Carol Sachetti, care m’a avut în samă și pe mine, propuindu-mi total nepedagogic schimburi de ceasornice, în paguba mea, pe la 1889. Orice bun poet contemporan ar fi putut iscodi acest Pastel, unica manifestare poetică a simpaticului tînăr autor: OCTOMBRE Octombrie toamna-aduce, cu norii lăți în turme Și pasări pribege pornesc prin larga lume, Purtând albastre daruri, în sânul de pustiuri; Pârlite zac ogoare pe margine de râuri, Și frunzele,’ pe drumuri, stau moarte dezlipite Și inimele ’n sânuri ca ele-s veștejite, Iar vântul, sol de iarnă, jelește trist în horn... Perdelele-s lăsate și, picurând de somn, La masă, lângă sobă, pe visuri rătăcită, Lași gândul să alerge, în cale-i nesfârșită, Cum pleacă ’n murg de seară drumețul peste șesuri, Iar dulci, uitate basme, cu multe înțelesuri, Trec una câte una supt ochii mari treziți!
| 220
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
In miez de noapte jalnic e vîntul mai sălbatic: El suspinând se culcă în drumul singuratic Și trist gemând tot rupe din teiu a sale ramuri, Cu mâna înghețată el pipăie în geamuri Ca orbul ce atinge cu brațul lui păreții Și-apoi la nori ridică de frunze largi nămeții. Și tot în miez de noapte, cînd vîntul bate ’n horn, La lampă să șezi strajă și, picurînd de somn, Citind scrisori iubite și ’ngropate ’n scrin, Cu flori de miosotis ca ochiul tău senin, Și gândul tău să zboare, și pieptul să-ți suspine, Și inima să-ți bată, și fruntea-ți să se ’nchine, Tot deșirând trecutul uitat în fund de scrin, Iar anii, de alt-dată, tăcuți și ’ncet revin. Și dulce-i, târziu noaptea, cînd toamna bate afar’, Trecutul să-ți răsară trandafiriu și clar, Iar șiru ’ntreg de zile în raze împletite Din mânile de vremuri s’apară liniștite, Privind la fruntea noastră, cu ochii mari uimiți, Când palizi noi ne stângem, de dorul lor zdrobiți!... Și, când octombrie vine, cu norii lăți în turme Și pasări pribege pornesc prin larga lume, Și frunza bate drumul și vîntul cîmpii bate Și codru-i fără floare și-ogoarele uscate, Iar toamna tînguioasă se vîră noaptea ’n horn Ducînd cu-amară jale urîtul plin de somn, La masă, lîngă sobă, pe gînduri rătăcită, Lași gîndul să pornească în calea-i nesfîrșită Și-apoi la lampă, trează, citind scrisori din scrin, Cu flori de miosotis, ca ochiul tău senin i> IV Se încearcă azi o revenire asupra reputației care se făcuse, în mare parte din causa inegalității fără păreche, a demonismului afectat, a perversităților numai din buze, lui Alexandru Macedonski, care după versurile sale, la început retoric banale, pe urmă artificial chinuite, dar cuprinzând de atâtea ori și adevărată poezie, s-ar părea că nu era în destul deprins cu tot ce cuprinde, comoară nu destul cunoscută și recunoscută, limba noastră.
| 309
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
Și, totuși, răsfoind prin revistele efemere ale unui nestăpânit capriciu, se descopăr schițe care au adevărul, varietatea de nuanțe, «popularitatea» plină de sevă ale scrisului lui Delavrancea. E atâta «țerănism» văzut și simțit în ele... Am crezut că e bine ca, în ceasul revizuirilor presupus destructive, dar și al reparațiilor cuvenite, să rechem din palide foi ce se usucă și pier una din ele. O anume literatură nou-nouță, căreia-i place a-și ascunde originile, va apărea palidă pe lângă originalul nemărturisit: a se observa «cerul albastru înmuiat în soare ca un smalț de aceeași față, peste care s-ar trece un strat supțire de aur topit». NUVELE FĂRĂ OAMENI Casa cu Nr. 10 Era ascunsă sub verdeață, așa precum se ascunde vioreaua subt iarbă, casa din strada Nerva Traian. Pe zidurile cu stachiete ce o împrejmuiau, vița amestecată cu coada rândunicii și cu lemn câinesc, ale cărui flori sunt albe, crește în sus festonând stachietele dezvopsite și zidul cu tencuiala căzută: Era un haos de frunze cutezătoare ce râdeau verde de subt pulberea alburie, pe care o răscolea câte o trăsură și o arunca asupra lor. Curtea era plină de stufuri de trandafiri, de liliac alb, albastru și roșcat. Până și porumbe vinete și coarne roșii creșteau în acea curte, alături cu șiruri de măceși, cu bozul ce poartă un bogat rod de ciorchine cu boabe mărunte și negre, și cu feluri de alți pomișori, de flori, de ierburi și de bălării.
| 240
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
Salba moale, această varietate a sălciei, cu flori galbene și îmbălsămitoare, salcâmul alb și salcâmul roșu, castanul sălbatic, nucul cu largi frunze, al căror miros îmbată, plopul cu mlădioasa lui coamă de un verde-argintiu, păreau că-și deteseră vorba ca să se întâlnească în același lăcaș și să-și amestece împreună frunzele, ramurile sau florile. Într-un cuvânt, rodul câmpului și rodul grădinii umpleau curtea fără nicio simetrie, mascând casa așezată în fund, ce nici nu se zărea din frunze. Când ajungeai la scara ei, fie pe cărarea ce pleca de la poartă în stânga, fie pe cea care cotia spre dreapta, rămâneai astfel cu desăvârșire surprins și mirat. Era și ciudată înfățișarea acelei locuințe, pe care nu s-ar fi putut aștepta nimeni s-o afle în Bucureștii de astăzi. Așa precum era, văruită pe din afară din nou și albă ca laptele peste tot, ea amintea, de subt acoperișul ei de șindrilă, una din acele vechi case boierești ce mai obișnuit se aflau așezate la țară sau prin orașele mai mici de prin județe. Dar cât de veselă era subt vechiul ei acoperiș de șindrilă înnegrită, în susul ei cu un cer albastru înmuiat în soare ca un smalț de aceeași față peste care s-ar trece un strat subțire de aur topit!
| 209
|
Nicolae Iorga
|
Literatura română necunoscută
|
Cu două caturi, rândul de jos era compus din beciuri, cam umede, cam întunecoase, ce este drept, dar curate. Jos, nu avea decât o singură ușă de intrare, în dreapta: foarte groasă, și întocmită de mai multe rânduri de scândurele de stejar, așa în cât formau pe din afară o serie de pătrate vopsite pe margini cu albastru și în mijloc cu roșu: acea ușă singură era ca o poemă a trecutului, un fel de cântec bătrânesc, un fel de doină mișcătoare, făcută din câte-va scânduri de stejar și din puțină vopsea! În stânga mai era altă ușă, însă ea era întocmită din ochiulețe și se dovedea astfel că ascunde după dânsa gârligiul pivniței. Dacă întrai în beciuri, dai tot de trecut: Într-unul din ele se aflau războaie în care se țeseau chilimuri și scoarțe. În celelalte erau așezate războaiele pentru pânzeturi de in sau de bumbac. Câte asemenea trâmbe de pânză nu ați văzut poate în copilărie, întinse la țară pe mărăcini și albind pe verdeața câmpului, bătute și spălate cum fuseseră în jgheaburile fântânii! Urcându-te sus, scara nu te ducea de-a dreptul în odăi, ci într-un pridvor de zid deschis asupra curții și lung cât toată lărgimea casei. Stâlpii lui erau tot de zid, pe când tavanul era întocmit din bârne și din scândurele, cărora timpul li detese o față cafenie.
| 223
|
Nicolae Iorga
|
Un poet basarabean: C. Stamati
|
I Dl. Bogdan-Duică dă numai o parte din opera, foarte întinsă și foarte neegală, a poetului basarabean C. Stamati. Ce a apucat să se tipărească și s-a păstrat deci din scrierile lui e, iarăși, numai o parte din manuscriptele pe care acest om harnic, cu multă tragere de inimă și mult răgaz, le îngrămădise pe încetul, într-o muncă literară de o jumătate de veac aproape. Stamati, care ne-a lăsat șase sute de pagini de literatură amestecată, era mult mai bogat decât atâta. Din multe puncte de vedere, această figură literară, care n-a fost pentru public tocmai vie niciodată și care a ajuns astăzi ștearsă ca o foarte veche fotografie1, e vrednică de luare-aminte. Nu atâta din punctul de vedere al vieții pe care a dus-o scriitorul. Despre această vieață, fără schimbări și fără strălucire, de altminterea, se știe foarte puțin. Era nepotul Mitropolitului Iacob Stamati, care luând, în 1792, Scaunul arhipăstoresc al Moldovei, își chemase din Ardeal, din cercurile țărănimii de acolo, un frate, din care făcu un păharnic, și un văr-primare, pe care-l făcu să fie numit vel-șătrar, Simion Stamati. Costachi, scriitorul, era fiul păharnicului Toma, despre care, de altminterea, n-avem nici un fel de lămurire, și al unei femei din boierimea moldovenească.
| 204
|
Nicolae Iorga
|
Un poet basarabean: C. Stamati
|
A trăit un timp în vechea Moldovă, în prietenia feciorilor de boieri risipitori, bătăuși și obraznici, fără nici un fel de înțelegere pentru învățătură, pe cari-i descrie într-un clasic dialog între cocoana-mamă și bietul dascăl de plată mică, adăogând că și el a auzit în tinerețe așa ceva, "din tinda casei" tovarășului său de vrâstă, și, poate, de petreceri. La 1812, rușii luară, ca o fărâmă din zdrențele turcești, Basarabia. Boierii avură voie să aleagă între pământul împărătesc și acela care se ținea încă de turci. Cei mari se hotărâră, fără deosebire, pentru Moldova rămasă în vechile ei datine și pentru domnescul Scaun de stăpânire al Iașilor. Dintre cei mărunței, mulți aleseră însă noua Basarabie, bine rânduită, cu privilegii și regulamente polițienești. Între aceia a fost și păharnicul Toma, cunoscut numai prin fratele și fiul său. Îl oprise la stânga Prutului vreo moșioară căpătată din bunăvoința mărinimoasă a fratelui Mitropolitului. Feciorul de țăran din Ardeal n-avea pentru pământul și rostul moldovenesc acea deosebită iubire care oprea dincoace de apa despărțitoare pe atâția din urmașii adevăratei boierimi. Costachi n-a mai făcut școală rusească. Desigur încă din Moldova știa atâta grecească, încât să poată copia, la întâmplare, asemănările lui Omer, și atâta franțuzească, încât să poată ceti curent, cu înțelegere și simțire, pe noii poeți ai școlii romantice.
| 216
|
Nicolae Iorga
|
Un poet basarabean: C. Stamati
|
La 1830 el făcu, până la iarmarocul din Folticeni, o călătorie moldovenească din care se alese cu credința că acea cultură a Apusului, pe care, împreună cu cultul lui Napoleon, o atacau cu aprindere scriitorii ruși, a adus în Moldova numai atâta folos că a nimicit vechea evlavie și curăție și a creat un tineret de vorbe ușoare, de trufie multă și de vorbe desfrânate. La 1834 vestea morții soției lui, Tinca, îl află în Moldova, unde el cântă, în Străjerul taberei, începutul oștirii noi. Și în 1839 el a mers în Bucovina, unde alți Stamatești, poate niște rude, aveau moșie, la satul Stroeștilor. Aici a văzut Suceava și Putna, poate Cernăuții. A avut a face cu Ilie Ilschi, neam de mazil, al cărui părinte iscălea lângă șătrarul C. Stamati din 1760-70, pe un Stârcea și pe frații Hurmuzăchești, căpeteniile vieții românești, culturale și politice, din acești ani de criză a sufletelor. Prin Costachi Hurmuzachi a ajuns el, fost colaborator al Albinei lui Asachi, a tipări o poezie în Dacia lui Kogălniceanu, din 1840. La 1843 el publică la Iași Povestea poveștilor, editată tot de Kogălniceanu. De atunci n-a mai venit pe la noi. Trăia în Basarabia, unde o decorație cu care e înfățișat în portrete îi dăduse titlul de cavaler și unde prin 1850 era pameșcic, subprefect, pe la Hotin, credem.
| 222
|
Nicolae Iorga
|
Un poet basarabean: C. Stamati
|
Era un burlac, fără copii, trăind mai mult pe la prieteni. Din când în când mai trimetea ceva pe la ziarele moldovenești din acești ani 1850. La 1863, manuscriptele lui ajunseră în stăpânirea lui I.M. Codrescu, proprietar al tipografiei "Buciumul român", care începu o ediție, sub titlul de Muza românească, oprită la vol. I. Cartea se ceti puțin, dar îndestul ca să facă pe autor, în 1866, membru basarabean al Academiei. Nu primi această cinste, care-l făcea să se teamă de prigoniri. În curând se auzi că a murit, dar sfârșitul lui zăbovi până la 1870. II Stamati era un foarte harnic cetitor, de cărți franțuzești firește, fiindcă nemțește nu pare să fi știut, și cercul unei cetiri românești era foarte îngust; cât despre literatura rusească, deși a tradus dintr-însa o schiță satirică, după Sincovski, el pare s-o fi cunoscut foarte puțin numai. Cetind, el lua condeiul în mână și traducea sau prefăcea, fără să arăte autorul, - între altele, și fiindcă nu credea că încercările sale vor fi vreodată tipărite. Întrebuința un grai liniștit, bătrânicios, dar plin de cuvinte pe atât de potrivite, pe cât de rare; uneori câte un vers bine închegat sclipește din mijlocul mării moarte a stihurilor îngânate, ca o dâră de argint în plumbul topit: Căci eternul suflet nu îmbătrânește; Sau: Te văd în oglinda lacurilor line, Și, suflând zefirul, glasul tău îmi pare, Ori, iarăși: Și s-aude vântul suspinând din munte Așa a "imitat" - e cuvântul întrebuințat de dânsul - după Lamartine (trei "Meditații"), după Hugo (măcar două bucăți), după Alfred de Vigny (p. 508 și urm.
| 264
|
Nicolae Iorga
|
Un poet basarabean: C. Stamati
|
din "Muză" = Grandeur et décadence, p. 256 și urm. ), după La Fontaine (în multe din fabulele lui, alcătuire după 1850), după Musset și Béranger și alții desigur. Ba o dată găsim două strofe din marele liric irlandez al iubirii, Moore, dar nedeplin înțelese și apăstos tâlcuite, după vreun tălmăcitor francez. Uneori, el își dădea osteneala, care nu era prea grea pentru dânsul, de a sorbi poezia străină în sufletul său, plin de vechi amintiri din vieața moldovenească, din poveștile veșnice, din străvechi letopisețe. Așa Silful lui Hugo ajunse frumoasa legendă românească a Zburătorului, din care se desfac versuri ca acestea: Când fetele care fac clacă de furcă ce nu se pot întâmpina în originalul francez, și ceva mai departe: Frații miei mai ageri s-au dus după soare, Alții ce rămase, prin flori se culcară... Văd că joacă morții cu lină săltare, Și luna senină holbat îi privește... De la o vreme, el îndrăzni să se încerce cu puterile sale chiar, fără a părăsi însă vechiul meșteșug al prefacerilor și potrivirilor, mărturisite numai în genere. O dată, inspirându-se din Orientalele, așa de pline de coloare, ale lui Hugo, el cântă, într-o bucată aproape desăvârșită, baia cucoanei moldovence. Altă dată, după străbaterea strofelor săltărețe ale lui Ariosto, din Orlando furioso, el începe a povesti în versuri fără silă și strânsoare despre Dragoș-Vodă, care... Umblă singur prin cetate: Adânc întunerec, tăcere mocnită, Numai prin ferestre vâjie vântul, despre dezrobitorul Dochiei, ce merge cutezător prin locuri unde Lilieci, stance, cucuveici și buhne Zburau ca un nour deasupra cetății, pănă ce apare iubita domnească: Iat-obrajii rumeni ca bujorii proaspeți, Iată ochișorii plini de drăgănele, Iată o guriță ca cireașa coaptă, Ce ademenește sărutarea dulce.
| 281
|
Nicolae Iorga
|
Un poet basarabean: C. Stamati
|
Iată coame negre chiar ca urșinicul Îi învelesc pieptul, spatele și boiul, Ce prin el vede chiar zăpadă albă; Iar statul ei gingaș ca molidul tânăr.<poem> În alt ritm și mai sprinten, el zice apoi despre Vodă Bogdan tinerelul, cules și din romanele versificate ale Apusului și din cronici și din basm: <poem>Lângă el șezu; Un bătrân cu barbă țăpoșă, ciudată, Cu ochi scânteiați Grebănos de spate, având căngi și coadă, Coarne și un băț, cu meștere legături de vers ce arată cum Pădurea vuiește iar lupul, în lunci, Tremura urlând, Ori: Clocotul stăpânește, Din pământ zbucnește Dracu-nfricoșat. În alt rând, Byron, cu alaiul său de blestemați și pecetluiți de soartă fără milă, îi dă avântul demonic ce trebuie pentru a scrie Păgânul și fiicele sale, istoria unui bătrân ce s-a vândut dracului, el și sufletele nevinovate de lângă el. Asemenea bucăți rămân întregi, prin forma plină și vie, care cucerește sufletul, prin amestecul dibaci al credințelor și închipuirilor noastre, prin atâtea note de adevăr prinse din lumea trecutului pe care acuma o știe foarte bine cântărețul. Tot așa rămân înțeleptele fabule, în care metrul se rupe, se zbeguie, se adună iarăși ca în maestrul La Fontaine. Și chiar unele bucăți în proză, pline și de putere și de învățăminte, ca descrierea ironică a Folticenilor sau evocarea înduioșată a Sucevei voievozilor, care se mântuie însă printr-o altă "imitație", foarte vădită, despre strălucirea pierdută a Romei cezarilor1.
| 236
|
Nicolae Iorga
|
Un poet basarabean: C. Stamati
|
Altfel, elementul personal e de tot slab și abia tremură în versurile din 1834 pentru soția pierdută: Uneori îmi pare că te văd umblând, Îți aud și pașii, ce-i cunosc prea bine. Deși a murit abia la 1870, cu douăzeci de ani înainte menirea lui Stamati era încheiată: fabulele au fost ultima lui scriere, desigur. El începuse ca un răsunet slab și grosolan al poeziei romantice franceze, cu care i se confundă sufletul, fără să o facă însă mai adevărată și mai felurită. O îmbinare cu vieața și firea lui se săvârșise apoi în baladele de fantezie glumeață sau de închipuire strașnică. Dacă ar fi trăit chiar în Moldova, între prieteni și înțelegători, el putea merge departe pe acest drum. În Basarabia, n-avea din ce-și hrăni verva. Când i-au venit apoi de peste Prut veștile că acolo prin imitarea limbii latine s-a născut o "linguă nouă", deosebită de graiul "slavo-român", de "idiomul vechi rustic", el s-a simțit cu umilință un "autori popular", cu totul înapoiat: s-a mulțumit să scoată, în etimologii fantastice, din latinește pănă și "cinstea" ("de la Spania chiste") și "slava" (de la "solvo"), și n-a mai cutezat a scrie pe înțelesul țăranilor și târgoveților fără-nvățătură. Din această umilință a bătrânețelor lui i se trage deci încetarea scrisului, care, deși aproape fără urmări, nu e și fără însemnătate.
| 220
|
Nicolae Iorga
|
B.P. Hasdeu
|
Înclinându-mă înaintea mormântului lui B.P. Hasdeu, n-am nimic de retras din tot răul și nici din tot binele ce am fost adus a spune, în deosebite prilejuri, despre dânsul. A fost un om genial - cine i-a putut tăgădui serios această însușire? -, a dispus de cunoștințe neobișnuite în toate domeniile, așa încât oricând putea uimi pe cei mai mulți; a avut un spirit elastic cum cu greu s-ar mai putea găsi altul, și, pe lângă aceasta, pătrunzător, ascuțit; a fost un scriitor îndrăzneț în luptă și de o necruțătoare ironie, a fost un convorbitor care aducea în discuție puncte de vedere noi, și, când nu putea lumina, orbea prin scăpărarea scânteilor, și, când nu putea convinge pe dușman, îl îndepărta prin jignirea crudă a mândriei celei mai legitime, a sentimentelor celor mai gingașe și a ideilor celor mai îndelung și mai adevărat iubite. Chiar biruit în fața lumii, el își încunjura retragerea de o strălucire meșteșugită care silea ochii să se închidă și lăsa totdeauna impresia unei superiorități omenești netăgăduite. A dat culegerilor noastre de izvoare Arhiva istorică, cea dintâi carte a slavisticei la români; a strâns în Cuvente din bătrâni probe într-ales din vechea limbă, lucru ce nu se mai făcuse de alții; a grăbit dezvoltarea studiilor istorice, aruncând în circulație, mai ales pentru vremile mai vechi, prin Istoria critică, o uriașă mulțime de informație nouă; a cutezat să viseze o mare Enciclopedie națională, încercată prin Magnum Etymologicum.
| 240
|
Nicolae Iorga
|
B.P. Hasdeu
|
În atâtea ramuri ale științii istorice și filologice, el a fost un deschizător de cale, care, ce e drept, s-a mulțumit adesea să arate numai drumul. După încercări poetice și nuvelistice, a izbutit să grupeze de mai multe ori în jurul său un mare număr de scriitori ai epocei sale, de la foițele din Iași pănă la Revista nouă. Și în politică el s-a însemnat prin violentele pagini de satiră din ziarul Traian, închinat luptei contra dinastiei nouă. A lăsat câțiva școlari și un număr nesfârșit de admiratori, deși a murit între slugi și lingușitori de ultima treaptă. A fost frumos, a fost iubit, a fost mândru, a gustat larg din mierea cerească a gloriei; os de Domn, s-a visat Domn el însuși. A fost și bogat pe vremuri. A trăit mult și a luat vieții tot ce ea poate să deie. Și de unde vine atunci acel îndelungat zbucium, acele multe schimbări de ocupație, care au speriat și pe cei mai plecați credincioși ai lui, acea nestatornicie în idei și păreri, acea veșnică înlocuire de prieteni, acea tristă singurătate a zilelor din urmă? De ce tăgăduirea din partea Convorbirilor literare, care l-au învins oarecum, de ce îndușmănirea cu toți fruntașii generației lui, de ce întoarcerea-i mânioasă împotriva tineretului care înțelegea să ducă mai departe opera lui, de ce atacurile nedrepte care au smuls răspunsuri nerespectuoase, pe care nu le-am fi voit?
| 232
|
Nicolae Iorga
|
B.P. Hasdeu
|
Fiindcă, potrivit cu cel dintâi mediu al lui, polon și rusesc - a învățat la Universitatea din Harcov și a venit la noi ca tânăr format, - el avea ca normă a vieții romantismul lui Pușkin și Lermontov, individualismul războinic, care dispune capricios, cum vrea, fără milă, dar cu atâta genială plăcere, de tot: teorii, idei, sentimente, lucruri, oameni. Sigur și îmbătat de superioritatea sa, el, eroul în sens romantic, a înțeles să-și supuie, cu orice silințe ale sale și suferințe și pagube ale altora, toate. Teoriile - pentru el; știința - pentru el; pentru el literatura lirică, pentru el vieața cu miile de izvoare ale plăcerii, pentru el prietenii, gata a se jertfi ca robi vechilor regi barbari. Pentru el, pentru superba lui individualitate, căreia i se închina. Când rana adâncă a copilei iubite l-a oprit în avântul biruinților lui și i-a îndreptat gândul către alte lumi, el a înlăturat creștinismul pentru toți, legea celor mulți, săraci, și orfani, și a făcut, și dincolo de marginile traiului, palatul deosebit al mândriei sale. Și în vieață, în simțire, în scris, în gând, când te uiți bine, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit.
| 202
|
Nicolae Iorga
|
B.P. Hasdeu
|
Prin înstrăinarea de tine însuți capeți și consecvența și stăruința, și caracterul, și iubirea oamenilor. Astfel poți rămânea pentru multe timpuri un stâlp de lumină caldă în jurul căreia crește și înflorește vieața; altfel, bineînțeles, poți să rămâi oricât de mare, dar ca statuia de sare a soției lui Loth, uriașă, clară, rece și amară în mijlocul pustiului veșnic. Așa cum a fost însă, neamul lui nu-l va uita și, chiar refuzându-i iubirea, nu-și va opri admirația față de această strălucită minte omenească care a scânteiat între noi, și poate că în creștinescul "Dumnezeu să-l ierte", rostit la pragul mormântului ce cuprinde uriașa frunte a cugetătorului și lumina ochilor isteți, se vor topi, pentru cei ce vin după noi, greșelile ai căror martori, plini de supărare uneori, dar mai adesea de durere pentru mărimea celui ce le săvârșea, - am fost noi.
| 142
|
Nicolae Iorga
|
Dimitrie C. Moruzi
|
În acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru, de prietenul nostru eroic în mijlocul sărăciei lui absolute, care ne-a părăsit numai o dată cu trecerea sa la cele veșnice. Azi puțini știu ce era acel bătrân bolnav, surd, astmatic, incapabil aproape de a se mișca, pe care-l cuprindeau două odăițe de mahala în fundul Iașului, sus pe dealul de la Nicorița, la întrarea drumului spre cimitir. Rar, îl vizita câte un prieten: viața noastră de azi e pretențioasă și absorbantă. Prietenul nostru Moruzi se bucura - și s-ar fi bucurat și mai mult dacă l-ar fi putut înțelege. Cu pași grei, păzindu-și inima, îl petrecea pănă în prag, și iarăși singurătate totală se făcea în jurul lui. Era prinț, recunoscut în Rusia, de unde venise, foarte tânăr, pentru credințile și aplecările sale. Coborâtor autentic de domn, strănepot al lui Constantin-Vodă, și o știa, și o spunea - numai fără trufie, și cu acest defect, ce se poate face în această țară! Regele Milan, cu care avea o asămănare impresionantă, îi venea văr bun, și la Belgrad nepotul său Alexandru îl primise cu onorurile unui membru al dinastiei. Fusese bogat, avusese moșii, cheltuise și risipise; fiul său ducea la Paris o viață mare: "prince Mourousi".
| 207
|
Nicolae Iorga
|
Dimitrie C. Moruzi
|
Și, când l-am găsit, l-am descoperit, la București, unde se ținea din colaborația la câte o foaie săracă, avea în Dealul Spirei o cămăruță goală ca de spital și trei-patru cărți, pe o scândură. Și vorbea despre toate țările, despre toate societățile ca și cum și atunci i-ar fi fost la îndemână să facă tot ce făcuse odată. A tipărit o carte despre Basarabia, despre Rusia, la "Minerva", o carte uimitoare prin bogăția ideilor, prin puterea amintirilor, prin colorația stilului. Nu s-a cetit. La Iași a dat două romane despre vechea viață moldovenească și basarabeană din tinerețele sale și o sumă de amintiri care se pot pune pe dreptate alături de ale lui Ion Ghica, dacă nu și mai presus de ele. Abia s-a atins câte unul de dânsele, deși scriitorii ruși vestiți din generația sa nu scriau mai interesant și mai instructiv. În fiecare rând al său vibra un naționalism tânăr și viteaz, care nu te-ar fi făcut să crezi că scrie un om de 65 de ani, mâncat de tot greul și amarul vieții. Pănă la sfârșit a fost un ostaș loaial și cutezător al credinților sale. A murit ca pe câmpul de luptă. Noi vom păstra cu pietate scrisele sale și acele scrisori în care fiecare cuvânt avea o valoare literară și umană.
| 216
|
Nicolae Iorga
|
Dimitrie C. Moruzi
|
Nu-l vom uita, nu-l putem uita. Era prea extraordinar pentru aceasta. Și, când se vor schimba lucrurile spre bine, vom spune, ca să ne înțeleagă, la bătrânețele noastre, aceia cărora li vom lăsa o moștenire de muncă și credință, că noi am pornit pe vremea când tinerii erau printre oameni de șaizeci de ani și când lucrau pentru neam fără răsplată numai bolnavii aproape de moarte și săracii printre săraci: pe vremea prietenului nostru Dimitrie Moruzi!
| 76
|
Nicolae Iorga
|
Încă unul: preotul Mateevici
|
Abia s-a închis mormântul asupra aceluia care, în oastea de care era legat, se chema maiorul Simion Murafa și asupra tovarășului său de muncă și de ultimă suferință, inginerul Hodorogea, și alte vești arată ce năprasnic s-a împuținat numărul acelora cari, dincolo de Prut, în vieața de stat pe care li-au creat-o împrejurările de la 1812 și de la 1878, își mai aduc aminte cu duioșie și de acel vechi grai moldovenesc din fiecare cuvânt al căruia iese un răsunet de glorie ori o durere nemângâiată. Ca printr-un fapt - întrucât n-a fost o diavolească înțelegere dușmană -, o dată cu cei doi fruntași intelectuali era ucis în satul său unul din preoții mai bătrâni cari de mult cutezaseră a spune cuvântul lui Dumnezeu pe înțelesul credincioșilor, după buna datină străveche. Știri mai precise n-avem asupra împrejurărilor în care s-a sfârșit păstorul cu iubire de turma lui sufletească. Dar informații venite ziarului România adaugă la durerea noastră, arătând că s-a dus dintre cei vii și părintele Alexe Mateevici, luat, pe frontul românesc, unde-și făcea datoria, de cumplita boală a tifosului exantematic. Am văzut în redacția noastră, și nu o singură dată, pe acest preot tânăr și voinic, cu o blândă față ca a sfinților din icoanele de odinioară.
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Încă unul: preotul Mateevici
|
Și pe el îl adusese la noi un singur gând, căci românul știe să fie loaial cu aliații săi, orice s-ar întâmpla: acela de-a găsi cărți, de-a cunoaște pe cărturari, de a vorbi cu dânșii despre scrisul românesc vechi și nou și despre toate amintirile comune, de atâtea veacuri, de toate veacurile afară de unul, care ne cuprinde într-însul. Rareori am văzut - și desigur nu aici la noi, unde și literatura, când n-a fost o pretenție, a rămas o simplă formă - un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun în suflet, care e scrisul nostru. Nu uitase în școlile lui preoțești limba "moldovenească", pe care o vorbea cu un moale accent străin, prins de la colegii săi ruși. Avea o plăcere evidentă să se rostească în silabele ei iubite. Și, străbătut de armoniile ei ascunse, pe care poeții le descopăr - și sunt poeți în măsura în care le descopăr -, el făcea de mult cântece moldovenești. Foaia bisericească din Chișinău, apoi Cuvânt moldovenesc, foaia politică, i le-au publicat sub un nume de împrumut. Câteva ni le-au adus și nouă, - cu câtă sfială cinstită! Unul îl dăm aici. El voia să le adune pe toate, să facă un mănunchi din ele.
| 209
|
Nicolae Iorga
|
Încă unul: preotul Mateevici
|
Se va fi închipuit puindu-l înaintea neamului cum înaintea icoanei hramului mânile de credincios pun cu evlavie florile de duminecă și de sărbătoare ale celui mai nevinovat prinos. Noua școală moldovenească era gândul cel mai scump al acestui profesor de seminar, și la alcătuirea ei, încă așa de șubredă, a luat o parte de căpetenie. A vorbit ascultătorilor despre literatura românească, pe care o descoperea tot mai mult. Și pentru răspândirea cunoștinților despre neamul său avea, cu o nesfârșită râvnă, și alte planuri. Acum, într-un colț din acestălalt pământ moldovenesc, trupul părintelui s-a pus spre odihnă. Ce larg se risipesc în țărâna noastră de pretutindeni oasele "mărturisitorilor"! Cu grijă ni însemnăm locurile unde ei stau și ne așteaptă. Și va veni o vreme când pentru un neam răsplătit, în sfârșit, de câte le-a îndurat, ele vor fi ținte de pelerinagiu, aducând la cei ce au murit, tineri, de moarte rea, solia cea bună, venită prea târziu pentru ei. Căci mișcarea va merge mai departe și în ținutul părintelui ca și aiurea. Doar după aceia cari creează o mișcare și mor adesea întru aceasta, fără mângâiere, vin alții, mai fericiți, pe cari mișcarea însăși i-a creat pentru a învinge printr-înșii!
| 199
|
Nicolae Iorga
|
Un basarabean mitropolit al Moldovei
|
Nu s-a uitat nobila figură a Mitropolitului Moldovei Iosif, cel închis în lumea datoriilor sale duhovnicești, a cărților pe care cu nesfârșită iubire le aduna, a facerilor de bine care-l aduseră a fi unul din oamenii cei mai săraci ai orașului. Cel din urmă reprezintant al marelui curent de reformă bisericească, pornit, aproape în același timp, la Râmnic de marele episcop Chesarie, inițiat și în cultura enciclopediștilor Apusului, și la Neamț de sfântul monah Paisie, ucenic, precum astăzi o știm, al lui Antonie Mitropolitul Moldovei, va ocupa un loc de cinste atunci când se va lămuri pe deplin - fiecare faptă după ce a fost, fiecare gând după adevărul lui, fiecare om după felul cum și-a îndeplinit chemarea - istoria Bisericii românești în veacul al XIX-lea. Se știe că Iosif Naniescu a primit cinul călugăriei, în 1835, la Buzău, de la Chesarie, episcopul, cu așa de mari merite culturale, de acolo. Acesta însuși fusese crescut de Iosif al Argeșului, cărturarul ales, având legături în Ardeal cu dr. Molnar, și Iosif venea de la Râmnicul lui Chesarie. Astfel numele de Chesarie și Iosif întovărășesc lumina care călătorește, îndemnând după raza ei mulțimile de clerici râvnitori de învățătură, de la Râmnic la Argeș, de la Argeș la Buzău, de la Buzău la Argeș, unde a păstorit un timp Iosif Naniescu, iar de aici la Iași.
| 223
|
Nicolae Iorga
|
Un basarabean mitropolit al Moldovei
|
Ce păcat că și acest Iosif n-a dat Bisericii și țerii un nou Chesarie! Se știa tot astfel că Iosif cel venit de la munteni la moldoveni a fost la Buzău școlarul acelor dascăli ardeleni cari, în spiritul lui Petru Maior și al lui Șincai, deschiseră la 1836 Seminariul episcopal de acolo, că el a stat în Episcopie alături de ardeleanul Dionisie Romano, care a fost și pe la Neamțul nostru și al cărui spirit modern nu se sfia să trimeată maicelor traduceri după literatura apuseană. Curentele transformatoare din trei țeri românești trecuseră astfel prin sufletul aceluia care singur a moștenit pe Veniamin Costachi. Dar putem adăugi că Iosif Naniescu, Iosif cel din urmă, era basarabean. Cu prilejul jubileului său din 1901, foaia oficială a Bisericii române arăta că el s-a născut în sătuceanul Răzălăii, din ținutul Iașului, ocolul Răutului, peste Prut, la 27 iulie 1820, opt ani după anexarea rusească, și că fiul de preot, rămas curând orfan, se chema Ion Mihalachi. Cea dintăi petrecere în chilie i-a fost la mănăstirea basarăbeană Frumușica, supt ocrotirea unui unchi, arhimandritul Teofilact. Cu acesta a venit la Sfântul Spiridon din Iași în 1831, stând doi ani supt cârja lui Veniamin însuși, pentru ca împreună cu unchiul să meargă în 1834, după moartea marelui Mitropolit în Focșani, la biserica Profetului Samuil, - ultim popas moldovenesc.
| 222
|
Nicolae Iorga
|
Un basarabean mitropolit al Moldovei
|
Azi mai ales această amintire trebuie pusă în cuvenita lumină. Basarabia trebuie să-și recunoască vrednicul fiu, iar noi se cade a-i mulțămi pentru că ni l-a dat.
| 27
|
Nicolae Iorga
|
Un om din Basarabia: Donici
|
Rareori în presa noastră s-a vorbit cu atâta duioșie de un scriitor pe care moartea l-a strâns prea de curând, ca de basarabeanul Donici, mort deunăzi la Paris. Au fost recunoașteri, înduioșări și mustrări. Nu se poate zice că recunoașterea i-a lipsit fiului celui pierdut care, părăsind numele tatălui său, s-a întors în casa mamei sale și a învățat din nou limba pe care o auzise pe brațele acesteia. Venit din Petrograd sau din Moscova cu o adâncă inițiare în viața literară rusească, împodobit cu prestigiul unui scriitor bine cunoscut acolo și participând la cercurile cele mai distinse de intelectuali, aducând, vasăzică, și cunoștinți noi și un nou fel de a gândi, de a simți și de a scrie, el a fost cald îmbrățișat la București. Dacă boemul incorigibil pe care-l formaseră cenaculele moscovite ar fi avut stăruința de care nu sunt lipsiți atâția mediocri, el ar fi putut juca, în viața noastră publică, în care aducea credință în neamul nostru, un rol de frunte. Mulți cari-l plâng azi l-ar fi putut ajuta. Și bag de samă că nici unul n-a cetit acele amintiri despre revoluția rusească, pentru care i-am dat îndată prefața pe care o dorise. Înduioșarea e firească. Am avut și avem atâția basarabeni cari datoresc nașterii lor în țara de peste Prut tot ceea ce au.
| 219
|
Nicolae Iorga
|
Un om din Basarabia: Donici
|
Atâția s-au ridicat la situații nevisate și se bucură de averi pe care nici nu le întrevăzuseră. El care la Paris între ruși era apărătorul drepturilor noastre în Basarabia și care convinsese despre ele pe un Alexinschi și pe atâția alții, moare în cele mai triste împrejurări de sărăcie și părăsire, consumat de oftiga culeasă în viața lui vagabondă.
| 59
|
Nicolae Iorga
|
Un luptător pentru drept: Simion Murafa
|
Abia s-a închis mormântul asupra aceluia care, în oastea de care era legat, se chema maiorul Simion Murafa și asupra tovarășului său de muncă și de ultimă suferință, inginerul Hodorogea, și alte vești arată ce năprasnic s-a împuținat numărul acelora cari, dincolo de Prut, în vieața de stat pe care li-au creat-o împrejurările de la 1812 și de la 1878, își mai aduc aminte cu duioșie și de acel vechi grai moldovenesc din fiecare cuvânt al căruia iese un răsunet de glorie ori o durere nemângâiată. Ca printr-un fapt - întrucât n-a fost o diavolească înțelegere dușmană -, o dată cu cei doi fruntași intelectuali era ucis în satul său unul din preoții mai bătrâni cari de mult cutezaseră a spune cuvântul lui Dumnezeu pe înțelesul credincioșilor, după buna datină străveche. Știri mai precise n-avem asupra împrejurărilor în care s-a sfârșit păstorul cu iubire de turma lui sufletească. Dar informații venite ziarului România adaugă la durerea noastră, arătând că s-a dus dintre cei vii și părintele Alexe Mateevici, luat, pe frontul românesc, unde-și făcea datoria, de cumplita boală a tifosului exantematic. Am văzut în redacția noastră, și nu o singură dată, pe acest preot tânăr și voinic, cu o blândă față ca a sfinților din icoanele de odinioară.
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Un luptător pentru drept: Simion Murafa
|
Și pe el îl adusese la noi un singur gând, căci românul știe să fie loaial cu aliații săi, orice s-ar întâmpla: acela de-a găsi cărți, de-a cunoaște pe cărturari, de a vorbi cu dânșii despre scrisul românesc vechi și nou și despre toate amintirile comune, de atâtea veacuri, de toate veacurile afară de unul, care ne cuprinde într-însul. Rareori am văzut - și desigur nu aici la noi, unde și literatura, când n-a fost o pretenție, a rămas o simplă formă - un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun în suflet, care e scrisul nostru. Nu uitase în școlile lui preoțești limba "moldovenească", pe care o vorbea cu un moale accent străin, prins de la colegii săi ruși. Avea o plăcere evidentă să se rostească în silabele ei iubite. Și, străbătut de armoniile ei ascunse, pe care poeții le descopăr - și sunt poeți în măsura în care le descopăr -, el făcea de mult cântece moldovenești. Foaia bisericească din Chișinău, apoi Cuvânt moldovenesc, foaia politică, i le-au publicat sub un nume de împrumut. Câteva ni le-au adus și nouă, - cu câtă sfială cinstită! Unul îl dăm aici. El voia să le adune pe toate, să facă un mănunchi din ele.
| 209
|
Nicolae Iorga
|
Un luptător pentru drept: Simion Murafa
|
Se va fi închipuit puindu-l înaintea neamului cum înaintea icoanei hramului mânile de credincios pun cu evlavie florile de duminecă și de sărbătoare ale celui mai nevinovat prinos. Noua școală moldovenească era gândul cel mai scump al acestui profesor de seminar, și la alcătuirea ei, încă așa de șubredă, a luat o parte de căpetenie. A vorbit ascultătorilor despre literatura românească, pe care o descoperea tot mai mult. Și pentru răspândirea cunoștinților despre neamul său avea, cu o nesfârșită râvnă, și alte planuri. Acum, într-un colț din acestălalt pământ moldovenesc, trupul părintelui s-a pus spre odihnă. Ce larg se risipesc în țărâna noastră de pretutindeni oasele "mărturisitorilor"! Cu grijă ni însemnăm locurile unde ei stau și ne așteaptă. Și va veni o vreme când pentru un neam răsplătit, în sfârșit, de câte le-a îndurat, ele vor fi ținte de pelerinagiu, aducând la cei ce au murit, tineri, de moarte rea, solia cea bună, venită prea târziu pentru ei. Căci mișcarea va merge mai departe și în ținutul părintelui ca și aiurea. Doar după aceia cari creează o mișcare și mor adesea întru aceasta, fără mângâiere, vin alții, mai fericiți, pe cari mișcarea însăși i-a creat pentru a învinge printr-înșii!
| 199
|
Nicolae Iorga
|
Pavel Gore
|
În cei zece ani de la reunirea Basarabiei la trupul țării celei vechi, un om a trăit acolo, pe care încetul cu încetul lumea l-a uitat, fiindcă el nu aducea nici o pretenție și nu hrănea nici o ambiție, fiindcă era dispus să îndure toate nedreptățile, să se acomodeze cu toate ignorările. Dar și fiindcă pentru dânsul România Unită nu era un lucru neașteptat, care să-l arunce în arenă cu pofta nestăpânită de a înrâuri și de a guverna, pe care o au naturile nedeprinse cu puterea, și în sângele cărora nu e nimic din tradițiile strămoșești de participare la cârmuire. Fiindcă era un drept, bun și credincios boier moldovean, de cinstită origine răzășească al țării de naștere pentru dânsul și pentru neamul său pănă în cele mai depărtate timpuri. Astfel, în mijlocul triumfurilor celor mai neașteptate și celor mai nedrepte, Pavel Gore s-a resemnat a fi, fiindcă așa voiau vremurile, nimic. Cu mândria omului de rasă, sub sfârcul de bici al insultei, el s-a închis cu gândurile lui, între gândurile oamenilor celor mai nobili, cuprinse în cărți. În acest refugiu intangibil de vulgaritățile care strigă în lungul străzilor, de tiraniile care izbesc cu picioarele în uși, omul care n-a fost nimica în Basarabia liberă, de care visase în cei mai buni ani ai vieții sale, a stat ani întregi mândru ca un rege pe vremea când nu erau încă prim-miniștri.
| 231
|
Nicolae Iorga
|
Pavel Gore
|
N-a ieșit de acolo, decât pentru a primi și a întovărăși câte un cărturar ca dânsul cu o conversație aleasă, în care din când în când cădea câte o discretă picătură de melancolie asupra oamenilor și asupra vremurilor. Și soarta, mai bună decât lumea, i-a făcut suprema grație de a nu-l târî prin bolile care degradează, ci de a-l țintui la masa lui de lucru, dintr-o singură și nobilă lovitură. Dar atâta știință fără nevoie de a se arăta, și atâta valoare desprețuind a se dovedi înaintea judecătorilor pe cari-i dă vremea, nu se va mai întâlni în acea țară. Și de aceea, cine poate înțelege o asemenea vieață, să dea o lacrimă pentru prietenul mieu Pavel Gore.
| 118
|
Nicolae Iorga
|
Cei care au creat România
|
Deci, nici ministru, nici deputat, nici senator, Valeriu Braniște a murit aproape în uitare. Acum câtva timp s-a stins în Ardeal un Ioan Mihu, fruntaș al luptelor politice prin care s-a pregătit țara cea nouă, om integru și om de muncă, - nefiind, nici el, nimic între hotarele patriei pentru crearea căreia a crezut și a muncit. În Bucovina dispărea deunăzi părintele Morariu, care a fost mult timp sufletul generației sale: Parlamentul român n-a avut să plângă pe un membru al său, fiindcă, deși înscris în regulă într-un partid care oferă mandate legislative, el nu era nimic decât un funcționar arhiepiscopal. Acela din aceeași generație care s-a consacrat mai mult trecutului moldovenesc de mănăstiri și biserici, preotul Dimitrie Dan, a trecut neobservat la cele veșnice. În Basarabia, ținuți la o parte au fost și sunt toți cei cari și-au adus aminte că sunt "moldoveni" pe vremea când aceasta era crimă. Ca simplu particular s-a dus Justin Frățiman și în izolare s-a desfăcut sufletul acelui om de înalte concepții care a fost Pavel Gore. De ce ar fi util vieții parlamentare a României un Ștefan Ciobanu? Iar lungul șirag al nulităților, împestrițate cu cei mai răi români de pe vremuri, suie și coboară calea spre Senat și dealul Mitropoliei.
| 208
|
Nicolae Iorga
|
Cei care au creat România
|
Căci istoria se face, desigur, cu unii ca aceștia!
| 9
|
Nicolae Iorga
|
Liuba Dimitriev
|
Un ofițer în rezervă ni trimete de la Chișinău un frumos volumaș cuprinzând ce idei, ce sentimente și versuri s-au zbuciumat, câțiva ani de suferință și trudă, de așteptare a unei morți sigure, în sufletul Liubei Dimitriev, moartă dăunăzi la douăzeci și opt de ani. Fata era născută în sudul Basarabiei dintr-un bulgar și o greacă. Nici o picătură de sânge românesc. Dar între dânsa și noi de la sine s-a stabilit una din acele legături sufletești ce inspiră o vieață. Și-a schimbat și numele, în Dimitriu, ca să fie și formal în comunitate cu nația pe care o iubea. Și și-a târât agonia de la Chișinău la Iași, de acolo la Mănăstirea Văratec, unde a scris versuri de închinare către poetul a cărui umbră flutură acolo în jurul unui mormânt, Eminescu. S-a dus din vieață vorbind de crini albi, cu dulci versuri românești pe buze. Deznaționalizatori prin școală și prin silă, nu credeți că sarcina de a ni câștiga suflete, suflete curate și bune, trebuie lăsată însuși aerului blând al acestei țări? Din mormântul ei, Liuba Dimitriu zice că da.
| 181
|
Nicolae Iorga
|
Un vechi basarabean: Zamfir Arbore
|
La o vârstă de patriarh Zamfir Arbore închide ochii de mult obosiți de scurgerea lungă a anilor și de mizeriile urâte ale vremii. În omul acesta de o blândeță fără margeni, de o seninătate ca a înțelepților din antichitate era o adevărată comoară din ceea ce nația noastră are mai bun ca judecată dreaptă, simțire aleasă și desăvârșită cinste. Solia Basarabiei el ni-a adus-o în zile când nimeni nu se putea gândi la lucrurile mari -, dar și grele și la aceasta nu ne gândim îndeajuns - pe care ni le pregătea viitorul. Cartea despre țara familiei sale este și pănă astăzi ce se poate găsi mai deplin, mai sigur și mai lămurit cu privire la Moldova de peste Prut. Academia Română s-a onorat publicând-o și ea, dacă nu i-ar lipsi așa de mult mijloacele, ar trebui să deie o a doua ediție, ținută în curent cu imensele schimbări care s-au petrecut de atunci: un Ștefan Ciobanu ar putea-o face mai bine decât oricare altul. Naționalist dintre aceia cari înțeleg că iubirea cea mai mare e datoare să găsească și expresia cea mai stăpânită, Arbore, părtaș la agitațiile umanitarismului rusesc din tinereța sa, nu putea să uite acele visuri de frăție între oameni în care s-a vădit noblețea, aproape neînțeleasă astăzi în vremea când omenirea se scuipă și se sângeră, a generației sale.
| 223
|
Nicolae Iorga
|
Un vechi basarabean: Zamfir Arbore
|
Memoriile pe care le-a publicat arată cât de trainice erau la dânsul amintirile unor zile în care era o înălțare a cugetelor și o curăție a inimilor spre care râvnim în zădar astăzi, noi cari îmbătrânim. Aceste amintiri ale unei vieți exemplar trăite vor fi fost singura mângâiere a celui care din priveliștile care treceau înaintea lui nu putea scoate ultimul zâmbet al profețiilor îndeplinite.
| 65
|
Nicolae Iorga
|
O bună româncă basarabeancă (Domnica Donici)
|
Cei cari au cetit în necroloage știrea că s-a stins la Chișinău d-na Domnica Donici n-au știut că e vorba de buna bătrână care a fost mama scriitorului Leon Donici. Să-mi fie îngăduite câteva rânduri care privesc nu numai o viață de sărăcie chinuită la vrâsta când cine a muncit are dreptul la puțină odihnă asigurată, în loc de a trebui să facă apel la un sprijin care venea așa de rar, dar fapta unei mame românce care a știut să păstreze în fiul ei cu un străin ce trebuia ca să nu-l despartă cu totul de neamul lui. Fiul lui Dobronravov și-a înscris numele în primele rânduri ale noii literaturi rusești. Îl interesau cazuri psihologice, probleme morale care nu se localizau în țara lui de naștere. Dar, când Basarabia a ajuns românească, el a venit spre noi, așa cum era, om ciudat și fără legături cu lumea reală, și ni-a întins, frățește, mâna. Fără o misiune plătită, redus la ce-i putea da soarta care a isprăvit ucigându-l, el a apărat la Paris, până la moarte, drepturile României. Așa îl va fi învățat acasă Domnica Donici...
| 186
|
Nicolae Iorga
|
Paginile Alexandrinei Mihăescu
|
Într-o casă de proprietari de la munte în părțile Buzăului — munți dezgoliți, joși, urâți, dintre cari se desfac râuri ― prin locuri care se zic pentru aceasta guri — la Gura Sărății, creștea, acum vreo zece-cincisprezece ani, o fată șubredă care, prin exemplul groaznic al surorilor ce se coborau pe rând ― la mormânt, era deprinsă a se gândi la nimicnicia vieții, la zădărnicia așteptărilor, la spaima neagră din groapă. Își vedea moartea apropiindu-se, nu ca mângâietoarea unei vieți obosite, stoarse de iluzii, slăbite de lupte, nu ca războinica ce vine să înfrunte puterea, ci ca hoața fără milă ce se repede asupra tinereții întâi, ce se înverșunează a rupe din rădăcină pomul pe care au înălbit abia florile lui aprilie. Dar, cu tot strașnicul gând ce-i locuia sub fruntea deschisă între vițele părului nesupus, ochii mari, strașnic de mari, se deschideau lacomi culegând în pripă câte priveliști putea să înfățișeze acel colț de pământ, auzul fin prindea toate vorbele ce zburau în toiul lucrului sau în zgomotoasa "bucurie, uneori brutală, a horelor; sufletul nesățios de viață, în a cărei trăinicie nu-i era îngăduit a crede, prindea în sine cât putea din traiul acelora cari mai aveau zile înaintea lor.
| 201
|
Nicolae Iorga
|
Paginile Alexandrinei Mihăescu
|
Și slaba mână albă a copilei însemna grăbit pe bucăți de hârtie, cu scrisoarea fină pe care i-o dădea mai mult gustul ei firesc decât învățătura a patru clase primare de sat, versuri, schițe, nuvele. Un frate, d-l N. Mihăescu, a destăinuit, descoperindu-le din întâmplări, câteva din poeziile fetiței; altele au ieșit într-un volumaș care a stârnit uimire și durere, după moartea ei, la 21 iunie 1895. Acum ele se înfățișează toate în a doua ediție a Florilor de zăpadă, pe care o dă librăria Socec. * * * De moarte se tânguiesc toate versurile; viața o cântă toate povestirile și descrierile. Un dualism care se lămurește ușor: de o parte setea de a trăi, de altă parte jalea, mărturisită de suflet în singurătate, de a nu putea trai mai mult. În poeziile, scrise uneori într-o proză tărăgănată, alteori în metrele obișnuite, adesea în acela al poeziei populare, pe care a auzit-o deseori copila de la țară și pe care a și cules-o, jalea morții se cântă în multe feluri, dar în aceiași ton simplu, adânc omenesc, fără nici un meșteșug și pregătire, fără nici o „artă" învățată: Vântule rău și turbat, Multe flori ai scuturat! Moarte, moarte rea, pustie, Mulți ochi plini de veselie Îi adormi pentru vecie Supt o galbenă făclie.
| 213
|
Nicolae Iorga
|
Paginile Alexandrinei Mihăescu
|
Simți, neapărat, că mintea din care a pornit această tânguire e una care a primit hrana cărților, a conversațiilor „culte", dar chemarea către vântul ce scutură frunzele, generalitatea durerii, duioșia ferită, vădesc pe cineva care a băut larg la izvorul poeziei poporului: Vântul mi-a stins florile Și moartea surorile, așa se mântuie această tânguire. Mai desăvârșită în această gamă e una din puținele bucăți scrise ca pentru viață, acel Bate vântul, în care este totuși stăpânitoarea nota de tristețe, fără obișnuita perspectivă a sicriului pus pe masă și a cimitirului unde dorm surorile : O veni vremea vreodată, De-o-nfrunzi pădurea toată, Când prin frunzele de nuc, Mi-o cânta ușor un cuc... Miresme eminesciene, dulci și îmbătătoare, se desfac din cutare cântec de iubire : O, lasă-ți brațul sub al meu, Sa mergem împreună; sau din acel Noapte bună, care nu e o urare de liniște și pace senină, ci încă o formă de amintire a morții: În sicriu e intunerec, Noapte bună! Flori, îngeri, vedenii, raze — în povestiri scurte, foarte curate și albe, cuprinzând însă în ele același negru grăunte al deznădejdii, nu vin de nicăieri, sau, mai bine, ele vin din cartea de cetire, dar trecând prin sufletul adânc al unui copil cum nu se află alții.
| 209
|
Nicolae Iorga
|
Paginile Alexandrinei Mihăescu
|
Căci, în colțul ei de lume închisă, această neobișnuită fetiță bolnavă se înălțase, tot chinuindu-și sufletul prin îndelungata oprire dureroasă asupra lui, până la vederi filozofice personale, până la gânduri asupra rostului lumii, a carii cheie de suferință o avea : Cum de-oi muri acuma, Aceste mii de stele Vor lumina țărina Deasupra groapei mele Și alți simți-vor vraja Atâtor nopți frumoase, Când eu voi fi pierdută Prin bolți întunecoase. Sau în aceste patru scurte versuri, bogate în înțeles: Flori albastre înflorite, Cât de trist ați fost ursite: Ieri înveseleați un munte, Azi împodobiți o frunte! Proza volumașului cuprinde schițe din viața de sate, în coloare romantică de obicei — iubiri între ciobani și domnișoare bogate de la oraș — dar câte una zugrăvită tare, aspru, cu trăsături de realism energic și conștient. Se găsesc pretutindeni comparații noi și fine — copiii „mărunței ca ulcelele”, luna ce se ivește „curioasă ca o fată ia geam”, sălciile care „sărută cu vârfurile lor apa străvezie”, stelele ce se sting dimineața „ca niște fluturi argintii ce în ajunul morții mai bat încă din aripi” — cuvinte care întrupează o psihologie întreagă; „a, de când n-am mai băut apă din satul meu”, zice flăcăul întors de departe.
| 203
|
Nicolae Iorga
|
Paginile Alexandrinei Mihăescu
|
O adevărată capodoperă de seriozitate mistică e povestea Maicii Domnului care merge să caute pe Isus coborât de pe cruce; n-am mai văzut o mai desăvârșită înveșmântare în frumoase cuvinte poetice a legendelor religioase pe care le știe poporul. Sunt apoi idei poetice schițate în proză ritmată, sunt scrisori care-ți strâng inima de mila acestui suflet superior care se stinge într-un rece mediu banal, din care nu se află nimeni să-l smulgă — căci în alte împrejurări nenorocita fată ar fi trăit, spre folosul literaturii noastre — sunt pagini de jurnal intim, cu scene de moarte, pagini care nu sunt de loc mai prejos de acelea care au făcut pe Maria Bașkirțev[1], autoarea cunoscutului ziar al vieții ei, întrerupte în tinerețe, o scriitoare vestită în toată lumea. Nu e numai o curiozitate psihologică și literară această cărticică, ci o parte integrantă a literaturii românești mai noi.
| 146
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Mi se cere să particip, nu la apărarea dreptului nostru asupra Basarabiei, pe care nici un om cuminte dintre cei cari fac parte din forma cea nouă a Rusiei, pe care o dorim desfăcută de apăsătoarele tradiții țariste, nu înțelege a o socoti capabilă de a fi desfăcută din trupul statului românesc, revenit în hotarele sale firești, ci la considerarea rostului Basarabiei în legătura, care trebuie să fie din ce în ce mai strânsă, fără osebire de loc și de moment istoric, între părțile dintre Prut și Nistru și dintre celelalte părți românești. Dacă înțeleg bine ceea ce s-a cerut, este prin urmare o definiție a Basarabiei: o definiție supt mai multe raporturi și, anume, o definiție în ce privește originile sale, adecă felul de vieață românească cel mai vechi și formele pe care a trebuit să le primească această bucată de vieață românească. Apoi condițiile în care s-a făcut desfacerea acestei țări, care a devenit pentru Rusia țarului Alexandru I, întâi o "oblastie" cu un caracter național și provincial bine delimitat și pe urmă o simplă provincie, a cării alipire la monarhia, făcută din multe petece, a Romanovilor, trebuia să ajungă cât se poate mai strânsă. Țara Românească a Moldovei - căci acesta este numele cel mai vechi al domniei care s-a chemat pe urmă mai pe scurt: Moldova, - s-a alcătuit departe de malul Prutului, în colțul acela unde românimea din mai multe locuri s-a legat de la sine împreună, anume pe valea râului de unde a venit numele Moldova și în jurul acelui vechi centru orășenesc, venind încă din vremea tatarilor și locuit la început de lucrătorii sași de la minele ce nu mai există astăzi, centru care se zice astăzi Baia, din cauza acestor mine, ca și Baia Mare, Baia de Criș, Baia de Aramă, dar care odinioară era numit în latinește Cetatea Moldovei, iar pentru unguri Moldva-Banya, Baia Moldovei, pentru sași: Die Stadt Mulde, Cetatea Moldovei.
| 321
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Prin sărituri răpezi de ostași această domnie moldovenească, strâns legată de râu, a ajuns înaintea largii ape a Siretului și înaintea Sucevei, care se varsă în Siret și, înainte de a coborî în jos către Roman, ea a țintit drept către vadurile Nistrului, ajungând prin cel de la Cernăuți la vadul cel mare de la Hotin și prin vadul de la Țuțora pe Jijia, în jos de Iași, la celălalt vad, de la Tighinea, sau, coborându-se mai în jos, la cetățile cele mari întemeiate pe pământ românesc, dar fără stat al românilor, pe vremea aceea, la Chilia și Cetatea Albă. Este de uimit cu câtă putere s-a tins de la început la stăpânirea acestor mari ape, a căror nevoie a fost simțită de la început și cărora li s-a căutat până la izvoarele lor o întregire prin țara cea nouă, căci de aici a pornit adăugirea, în părțile de la Cernăuți, unde a fost Țițina, de la Șipinți, în legătură cu așa-zisa Șerpeniță din județul Dorohoi, și de la Hmilov, a cărui așezare n-o putem găsi, a Moldovei celeilalte, pentru ca de acolo să se urmărească și mai departe stăpânirea târgurilor celor mari din colțul ruso-polon al Pocuției. Era o întregire pe care am putea-o numi în parte basarabeană în această legătură dintre domnia cea veche din părțile Băii și dintre aceste două prelungiri, dintre care una lovea drept la Hotin, iar cealaltă căuta, peste vadurile Prutului și Nistrului, legătura cu izvoarele înseși ale acestor ape.
| 246
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Abia cunoaștem pe cei dintâi domni ai Moldovei, și nu ni putem da samă de însușirile lor. Ele însă au trebuit să fie mari, căci nu înseamnă puțin lucru ca, de la primii pași făcuți de un stat întemeiat militărește, el să-și vadă harta întreagă, pe un timp când ea nu era însemnată pe hârtie, și să întemeieze o politică îndreptată pe căile acestea largi ale râului și cuprinzând un total așa de deplin și de solid închegat cum era acela dintre Carpați și Nistru. Se poate întâmpla ca, în părțile acestea de la răsărit, satul românesc să fi fost mai rar, căci a fost o pădure basarabeană care s-a mâncat încetul pe încetul și pe care ar trebui, firește, s-o punem la loc. Desigur că, acolo unde se întindea stepa, adecă șesul fără copaci și cu puține cursuri de apă, afară de lacurile sărate care se înșirau deasupra gurilor Dunării, să se fi strecurat popoarele din răsărit, împotriva cărora domnii Moldovei au făcut imediat un lanț de cetăți apărătoare: Hotinul ridicându-se încă de pe vremea înaintașilor lui Ștefan cel Mare, până ce i s-a adaus strălucita îmbrăcăminte de piatră și de cărămizi aparente, dăruite desigur de Petru Rareș, Soroca, întemeiată ca un punct de strajă înaintea tatarilor, bătuți la Lipnic de Ștefan cel Mare, Orheiul și zidurile puternice, drept pe Nistru, ziduri care durează perfect și până acum, de la Tighinea, fără a mai pomeni întăriturile ocrotitoare peste cetățenii, cari își aveau, cum s-a dovedit în urmă, monedele lor, în care numele de Cetatea Albă, în grecește "Aspro-Kastron", era unit, pe cealaltă față a banului, cu bourul moldovenesc de pe vremea lui Alexandru cel Bun și a urmașilor săi.
| 280
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Basarabia nu este un adaos dăruit ambiției unui domn târziu, ci una din pietrele de temelie în clădirea solidă a domniei moldovenești din cele dintâi timpuri. Ne-am deprins mai târziu a vedea în Prut un hotar, și cântecul popular l-a blăstămat din cauza împiedecării legăturilor de fiecare zi între oamenii de același fel cari erau foarte deseori tovarăși de muncă și membri ai aceleiași familii. Dar, în vieața cea veche a poporului nostru rural, el nu înseamnă o despărțire. Nu este râu, sau, exceptând Tisa singură, și anume în partea de jos, n-a fost râu care să însemne o despărțire între două grupe de români. Priviți la Dunăre: români sunt de o parte și de cealaltă, având cu desăvârșire aceeași înfățișare și, chiar dacă românii se strecoară adânc în Balcani, întinzând mâna fraților lor, de o făptură întrucâtva deosebită, din părțile Macedoniei și Tesaliei, nimic nu-i deosebește. Tot așa românii se întind și astăzi de o parte și de alta a Nistrului, și, precum cei din Balcani s-au coborât până în fundurile acestea macedonene, tot așa ceilalți, de la răsărit, s-au dus până la Nistru, până la Bug, s-au coborât cu turmele în Crimeea și au ajuns, prin colonizările silnice ale rușilor, până la apele depărtate ale răsăritului manciurian, ale celei mai îndepărtate Asii.
| 214
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Prin urmare nu se poate crede că, în cele dintâi timpuri, cum nu era o deosebire între siretenii de o parte și de cealaltă, să fi fost una între prutenii de pe dreapta și prutenii de pe stânga. Ținuturile pe care le-au întemeiat în jurul cetăților primii domni moldoveni se întindeau pe amândouă malurile apei. Ținutul Hotinului trecea până în Bucovina de astăzi, cu pădurea lui. Ținutul Iașului era și pe un mal și pe celălalt al Prutului. Ținutul Fălciiului era strâns legat de partea cealaltă, și între Huși și Lăpușna erau legăturile cele mai firești. Prutul însuși are o astfel de șerpuire, încât deseori cine călătorește în aceste părți ajunge de nu-și mai dă bine samă unde este Moldova rămasă neatârnată și unde și-a înfipt ghiara vulturul bizantin al țarilor. Iar pădurea Tigheciului își avea o parte corespunzătoare dincolo de Prut, precum stepa din josul Basarabiei trece Prutul, cuprinde Covurluiul, o parte din Brăila și coboară în Ialomița, pe care o stăpânește cu Bărăganul și se oprește numai în margenea Vlăsiei, a pădurii românești din Ilfov și Vlașca. Neamurile boierești nu s-au deosebit niciodată, după cum unul era de o parte, altul de cealaltă parte. Un amestec de sânge cu unii ruși, pe cari de la început i-am cucerit și confundat cu noi, se observă încă din veacul al XIV-lea, dar ei sunt mai mult în Moldova de sus decât în părțile Basarabiei de mijloc, întru toate asemenea cu Moldova, și în părțile de jos, care au avut deseori o soartă deosebită de a regiunilor celorlalte, dar și aici fără deosebire după cum erau la răsărit sau la apus de același Prut.
| 273
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Ctitorii bisericilor din Basarabia nu sunt oameni de acolo, precum ctitori ai lăcașurilor din Moldova au putut fi deseori cei cari înfățișau vieața românească dinspre răsărit. Și primejdiile au fost aceleași. Niciodată o năvălire nu s-a oprit la șivoiul îngust al Prutului, ci totdeauna hoarda tătărască a pătruns până la Siret și chiar dincolo de această apă, când n-a trecut pe deasupra trecătorilor spre a se coborî prăpăstios în Ardeal, primejduind Maramurășul și părțile vecine. Nu se poate o legătură mai strânsă între două părți de la început nedeslipite și fără nici un motiv de deslipire de aceleași hotare. Când a fost nevoie să se împartă Moldova în două, nimeni nu s-a gândit s-o împartă în lung, ci împărțirea s-a făcut în lat. Țara de Jos, de la Bârlad încolo, opunându-se Țării de Sus, care se îngrămădea, după scăderea vechii capitale a Sucevei, în jurul Iașilor. Nimic nu poate fi mai doveditor a unității românești decât acest caracter de împărțire pe latitudine a Moldovei, pentru nevoile administrative de mai târziu. Când se făcură ceva mai târziu planurile de împărțire a Moldovei între împăratul Sigismund, care era rege al Ungariei, și între regele polon, care râvnea la drumul spre Marea Neagră prin părțile basarabene, înțelegerea aceasta a tăiat tot în lat Moldova, plan care, lovindu-se de dârza împotrivire a unui Alexandru cel Bun, n-a putut fi îndeplinit niciodată.
| 227
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Iar, când între urmașii lui Alexandru s-a făcut împărțirea, de venituri mai mult decât de țară, Ilie, fiul lui Alexandru, a fost domn în sus, Ștefan în jos, și Petru Aron s-a refugiat, se pare, într-un anume moment, la Cetatea Albă. Rușii n-au urmărit niciodată Basarabia privită ca o entitate deosebită, - aceasta nu se bagă de seamă -; ei n-au urmărit nici măcar Moldova singură, ci stăpânirea asupra amânduror țărilor românești până la Dunăre, ca să aibă legătură cu elementele slave din Peninsula Balcanică, în chip firesc legate de dânșii. Dacă, la 1812, s-au oprit la Basarabia, este pentru că n-au putut câștiga mai mult. Planurile făcute de dânșii înaintea încheierii acestei păci neașteptate, pe care ei au primit-o numai de frica lui Napoleon, care se pregătea de năvălire, cuprindeau măcar Moldova întreagă, sau măcar Moldova până la Siret. Și după anexarea Basarabiei, țarul Alexandru n-a crezut scopul său în adevăr atins, ci el a dorit să întrebuințeze Basarabia ca o bază pentru luarea în stăpânire a Moldovei, sau, pe vremea lui Kiseleff, prezident al amânduror principatelor, s-a stabilit carantină la Dunăre, care trebuia să fie hotar față de turci. Dar, îndată ce putința aceasta de a căpăta țările românești, care s-a ivit ultima oară, ca o fantazie bolnăvicioasă, în timpul războiului celui mare, când un Sturmer, înțeles cu germanii, se socotea stăpân în Moldova, lăsând Muntenia în sama împăratului-rege de la Viena și Budapesta, când această imposibilitate s-a vădit, Basarabia a rămas fără sens pentru Rusia.
| 248
|
Nicolae Iorga
|
Despre Basarabia
|
Și Rusia nu putea să aibă nevoie de dânsa, nici în ce privește coborârea la Marea Neagră, pe care o are așa de larg, nici în ce privește o înaintare asupra gurilor Dunării, spre care merge un interes european, care, oricând, a stat împotriva pretențiilor rusești și care, chiar când a trebuit să cedeze rușilor gura Chiliei, - pe când la tratatul din Paris era vorba de toate gurile Dunării în sama Turciei supt administrația Moldovei, - s-a îngrijit, prin canalul de la Sulina, să prefacă acest braț al Chiliei într-o linie moartă pentru comerț. Dacă mai este nevoie, în starea actuală a legăturilor, să se aducă înainte argumente istorice și argumente de bun simț, ele pot fi culese și de ai noștri, pentru a se folosi de dânsele în diplomație, și pentru alții, din această scurtă expunere. 10 aprilie 1937
| 141
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Iubite domnule Ciornei, După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial. Mă mir și-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai așa, când pleacă trenul spre Iași. Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, până-n toamnă, manuscrisul unei cărți cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat și o suma de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărții… D-ta îți mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre și – să nu mai fie vorbă. După ce am luat acontul și am venit la Iași, am stat și m-am socotit: “Să scriu?... Să nu scriu?...” S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată suprafața globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca și înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o rușine pentru civilizația noastră, etc. Totuși omenirea nu-l desființează. Este ca și cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face niște ființe de pe altă planetă, împotriva voinței noastre unanime.
| 213
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt și eu omenirii cum e războiul? S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie niște oameni răi, împietriți la suflet… Nu cred. Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui și pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut așa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a șters la Nas. “Ce cumplită nenorocire este războiul !” a exclamat însuși Napoleon, pe câmpul de luptă de la Eylau, într-o seară când îi era frig și mâncase numai cartofi copți, din cauza înârzierii cantinelor – dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferința aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni și-au semănat oasele pe atâtea câmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, așa cum au murit ?) Nu, nici un om, oricât ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război – ori să-l împiedice.
| 217
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Nici chiar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atât de rău (măcar că e mai mare decât toți), încât să trimeate semenii lui la moarte și la suferință, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la același rezultat. Și destulă diplomație, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei. Întreaga experiență a istoriei – zice marchizul de Vogüé – ne învață că osânda războiului nu poate fi desființată, atâta vreme cât vor mai trăi pe pământ doi bărbați, iar între ei se va afla o pâine și o femeie; bărbații se vor bate pentru ele până la moarte – în loc să le împartă pe amândouă, frățește. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanți ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neașteptat de stupidă în această fabulă al lui Vogüé. Se vede că marchizul, cât era el de marchiz, nu prea cunoștea femeile. Războiul e o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta este teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii și-i conduc destinele au ținut să ne-o vâre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă – și au izbutit. Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalități care face parte, ca erupțiile vulcanice sau cutremurul de pamânt, din armonia universului și din tainele nepătrunse ale creatorului?
| 231
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont? Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăvește scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Și se știe bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit și de patriotism. Dragostea de țară – patriotismul – e însă un sentiment atât de firesc și de universal, încât se poate spune că omul care nu-și iubește țara, pământul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru… Am eu vreun interes să fiu contra războiului – și să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet? Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcând patriotism pe față – Imi ziceam eu – e și mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit. A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de țară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-și iubește nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gândim că poate în intimitate o iubește mai puțin decât cu glas tare.
| 216
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Sentimentele își au pudoarea lor. Să fii om cinstit, să-ți iubești țara, părinții, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-și descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetățean care, în ziua în care i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvânt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru național, pe motiv că e un soț model. Și a fost numit. Apoi, spune d-ta: n-am eu alte însușiri, mai urâte, cu care să mă laud? La atâta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ți cer acont numai pentru că sunt creștin ortodox și-mi iubesc țara - mi-ai fi dat? …Se vede că la Iași nu se poate scrie – m-am gândit eu – dacă-mi vin în minte atâtea îndoieli și argumente împotriva scrisului; e un oraș prea zgomotos, prea plin de viață și de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiți, la caldarâm, prin instituții publice, prin magazinele de modă – numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îți vorbește de trecut și nici una de prezent.
| 209
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Ia să ma duc mai bine undeva, la liniște și la răcoare, într-un loc cu mai puține distracții istorice, că poate acolo mi se schimbă gândurile. Am nimerit la mânăstirea Văratic – la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noștri, când au de lucrat ceva cu capul, și moldovencele noastre, când n-au nimica de făcut. Și nicăieri nu-i atâta animație ca-n aceste sfinte lăcașuri de liniște și de reculegere. Mai întâi au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua și toată noaptea. Moldovenii – la fel. Și mai au măicuțele un obicei: toacă. Dimineața toacă, după-prânz toacă, la miezul nopții toacă. Moldovencele – la fel. Aveam și gazdă o măicuță care făcea toată ziua același lucru, nu numai pe-afară – că mă și miram, de unde atâta misticism într-o mână dee femeie? Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniță, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, și nu mai înțelegeam nimic… Așa, a trecut vara și m-am întors la Iași, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am și primit de la editură invitația să trimit manuscrisul.
| 214
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi complecta cu câteva capitole inedite – îmi ziceam – și volumul e gata. Dar când le-am recitit, mi s-au părut așa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu. Altul, în locul meu, ar fi mâzgălit repede, acolo, câteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, și-ar fi scăpat din încurcătură. Dar eu nu sunt de la București. În privința aceasta, bucureștenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană – treburi, masă, distracție, dragoste (tot pe fugă, ca pițigoiul) și, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi “intens”. Noi, cei de la Iași, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Când e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic. Este foarte adevărat ca eu nu sunt ieșan (n-am această pretenție), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianță cum nu se putea mai potrivita cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place deloc să scrie.
| 201
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Și vrei d-ta acum să-mi schimbi însăși concepția despre viață, fiindcă am iscălit un contract ?... Nu ți-ai găsit omul. O carte nu se scrie așa, cât ai bate din palme sau ai înființa o societate anonimă pe acțiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decât o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricând să dea și faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veșnicia ei. Poliță, cambie, contract – ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veșnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sunteți niște visători, domnule Ciornei. Vă pierdeți vremea și vă agitați pentru niște lucruri ca umbra și pieritoare ca iarba câmpului. D-voastră nu băgați de seamă că în viața asta de pe pământ, ocupăm fiecare, în generația noastră, câte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veșnicie suntem la noi acasă… Și dacă s-ar gândi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-și sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viață, consacrându-și toată grija și energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute? Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort și cufundat în uitare. Morți vor fi și toți domnii miniștri, și domnul primar al capitalei, și toți marii capitaliști din zilele noastre, fără excepție.
| 209
|
George Topârceanu
|
Pirin-Planina
|
Numai o carte bună, de care ți-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; și numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îți poate oferi această supremă șansă. Nu vezi ce afacere minunată îți propun eu?... Renunță la termenul prevăzut în contract – și-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pamânt, când vom ști că cei de deasupra tot mai citesc și se delectează cu opera noastră. Căci după atâta corespondență, emoții și bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amândoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul – pe care mi l-ai avansat atunci. D-ta i-ai provocat zămislirea. Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător și vinovat c-ai îmbogățit literatura română cu asemenea podoabă.
| 169
|
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.