author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Și dintr-o dată începu să latre și se repezi la deal, stârnindu-i și pe ceilalți în urma lui. într-o clipă se înșirară toți de-a lungul poienii, alergând fiecare după putere. Ajunși în dreptul lui Sisoe, câinii se opriră nedumeriți. Lătraseră ei pân-acum la tot felul de dihănii, la lup și la urs, la vulpe și la bursuc, ba chiar și la arici; dar nici unul, se poate spune, nu mai avusese încă prilej până acum să se dea la o arătare sfântă, de pe cealaltă lume, ca aceasta... Ce putea să fie? De pe miros, nu semăna cu nimic știut și cunoscut. O fi fost vrun sfânt picat din cer odată cu ploaia dimineții – ori poate un strigoi fătat de bezna pământului și rătăcit acolo în soare, ca un huhurez? Nu se putea ști. Se opriră deci roată împrejur și începură a arunca-n el, de departe, cu lătrături. După toate semnele, vătaful lor părea să fie un dulău bătrân, mare-n trup și negru-roșcat la păr, cu urechile sfârtecate de lup și cu urme albicioase de mușcături pe bot. Sprijinit cu tărie pe labe, sta-n mijlocul celorlalți arătându-și mereu capul mare pe deasupra lor. Și lătra rar și gros, ca din butoi – parcă trăgea cu tunul: – Hum!...
| 209
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Hum, hum!... Hum!... în rând cu el s-ațineau alți doi, tineri și mai leșietici la păr. Amândoi aveau coada tăiată; le rămăsese numai câte-un ciot. Erau frați gemeni, se vede, feciorii celui bătrân, că nu prea se depărtau de lângă el și-i țineau isonul pe rând, cu botul îndreptat spre cer, slobozind fiecare din gât câte-un urlet lung și ascuțit, pe care se înșirau lătrăturile ca niște gogoloaie pe sfoară. Când tăcea unul, începea celalt; rar se nimerea să latre amândoi odată. Prin fața acestora se frământa ca de ceasul morții un cotei tărcat, de neam prost, c-un pămătuf de lațe albe-n vârful cozii. Lătra cu sughițuri și se îneca uneori, parc-ar fi avut un os în gât; se oprea atunci cu botul în pământ și icnea din pântec, căscând gura până la urechi, gata să-și lepede mațele-n iarbă... Și mai era printre ei încă o cotarlă de acest soi, care-ncepuse a năpârli: din părul cel vechi îi rămăsese doar o fâșie de lână murdară de-a lungul spinării și, pe pulpa dindărăt, un smoc. Din pricina aceasta suferea, pesemne, ca de boală, că-i pierise glasul de tot. Lătra răgușit, în șoaptă – nu se-nțelegea bine ce spune: – Chiaf, chiaf! Și se repezea mereu la tovarăși, ca să-i dea și lui pas să grăiască; dar nimeni nu-l băga în seamă.
| 220
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Cu nădejdea în puterea toiagului, Sisoe sta-n fața lor nemișcat și-i urmărea din ochi, așteptând să vadă: ce-au de gând să mai facă? – Ară, drace, ară... Crezuse la-nceput, când i-a zărit alergând de departe, că vin să-i ureze bun sosit pe pământ și să se gudure la picioarele sale; dar acum vedea el bine că treaba era pusă mai degrabă pe sfadă. îl ocărau din toate părțile pe limba lor și-l întrebau: ce caută acolo? Și toți erau porniți cu dușmănie asupra lui, măcar că nu le făcuse nimica. Numai un cățălandru prostuț, cu labele prea mari, sosit în urma tuturor, s-arăta parcă mai puțin vrăjmaș la inimă. Alergase și el acolo, ca la o petrecere, hămăind cu vrednicie, fără să știe despre ce-i vorba. Se oprise la trei pași în dreptul lui Sisoe – ș-acum lătra mârâit, cu trăgăneli în glas, și se prefăcea uneori că se uită-n altă parte... dar trăgea cu coada ochiului, să vadă dacă nui răspunde și sfinția-sa ceva. Iar la urmă, văzând că nu se mai întâmplă nimica nou, se lăsă de-a binelea pe coadă și-ncepu a clămpăni cu dinții prin păr, după purici. De la o vreme se mai potoliră și ceilalți, parcă; dar cum făcea Sisoe o mișcare să plece, îndată se porneau iar, pe toate glasurile, tăindu-i calea; și după o rânduială rămasă din strămoși, pe când unii îl țineau de vorbă pe din față, alții se furișau pe la spate, să încerce dacă nu l-ar putea apuca, din fugă, măcar de poala anteriului.
| 254
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Și iată, când s-aștepta mai puțin, sfinția-sa simți deodată o arsură la spate, în partea moale a trupului, ca un cui ascuțit. Se răsuci, c-un răcnet de spaimă, ridicând toiagul prea târziu... La spatele lui se găsea doar o cățea, vânătă și slabă, pe care n-o băgase-n seamă pân-atunci. Era fătată de curând pesemne, că-i sticleau ochii-n cap de vrăjmășie, ca la un lup. Lătra încleștat, arătându-și colții până la gingii – și tot ea se văicărea, cu mustrări jalnice-n glas, de-ai fi zis că Sisoe trebuie s-o fi bătut de moarte cândva ori să-i fi gâtuit pân-acum, cu mâna lui, trei rânduri de căței. "Și doar acu mă vede-ntâia oară în viață... cotarla dracului!" cugetă el, amărât și scârbit din cale-afară. Cu câinii roată-n jurul său, Sisoe străbătu apoi încet poiana-n curmeziș spre pădure. I se părea că toți munții dimprejur latră la el. Și nu-i venea a crede că se va mai putea mântui vreodată de această osândă a lui Dumnezeu. "Se vede că nicăieri pe lumea asta nu poate fi liniște, își zicea el, nici în cer, nici pe pământ. Sus, cântă și zbiară binecredincioșii până te năucesc de cap; jos, te latră câinii, de-ți vine să fugi încotro vezi cu ochii.
| 205
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Și nu se știe bine care din aceste două urgii este mai cumplită..." Dar la marginea pădurii, câinii începură să-l părăsească, unul după altul. Se-ntorceau la stână, mândri, cu coada pe sus, făcând popasuri scurte pe lângă pietre și hârjonindu-se între ei. Numai cățeaua cea slabă îl mai urmări o bucată, ca o muscă rea de care nu poți scăpa, ca să-l vadă unde intră și să-i cunoască vizuinea. ٭ Sisoe se găsi la urmă singur, în liniștea pădurii înalte de brad. Mergea acum încet, cu nasul în pământ, trezind sub picioare un foșnet singuratic prin frunzele uscate. începea să-i fie lehamite de viața de pe pământ; îl bătea gândul să lase toate baltă și să se-ntoarcă în rai de unde a venit. Dar când se gândea ce zaiafet i-ar face sfinții părinți, văzându-l că se întoarce așa degrabă și fără nici o ispravă, și cu ce alai l-ar primi diavolii de îngeri chiar de la poartă, i se făcea negru înaintea ochilor. Nu! Mai bine să le rabde pe toate până la sfârșit, chiar dacă ar fi să se întoarcă la urmă tot fără praznic la călindar, cum a plecat. Cu acest gând, se opri lângă un buștean căzut, ca să-și puie la mușcătură o foaie lată de podbal, bună de leac; simțea trebuință să-și mai răcorească puțin și zgârieturile dobândite mai la deal – căci toată partea dindărăt a sfinției-sale era plină acum de usturimi și fierbințeli.
| 239
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Ar fi putut el să facă o minune să le vindece ușor, c-un singur cuvânt, dac-ar fi vrut. Dar își aducea aminte de sfatul ce i-a fost dat la plecare sfântul Mavrichie cel înțelept, cu privire la minuni. Acest sfânt preaînvățat avea slăbiciune să alcătuiască, pentru trecere de vreme în rai, fel de fel de bucoavne mărunte, despre te miri ce și mai nimic. Și la plecare îi arătase și lui una, pe care sta scris cu slove mari de mână: Despre făcutul minunilor, cuprinzând sfaturi și învățături pentru folosința sfinților părinți, ca să le slujească la o nevoie. (Binecredincioșii cei de rând n-aveau a se uita într-însa, căci nu era de nasul lor.) Și scria acolo așa, că acela ce a primit de la Dumnezeu această putere, mai presus de fire, trebuiește cu strășnicie a se feri să nu facă niciodată o minune în folosul său, căci altfel i se va lua darul. Așijderea, ca să-i fie plăcută lui Dumnezeu și să folosească oamenilor, minunea se cere făcută numai acolo unde va fi lume multă adunată la un loc, nu pe pustii locuri sau în păduri, bunăoară cum ar fi pe aici. De acea bucoavnă își aducea aminte Sisoe acum, stând cinchit lângă buștean, cu nasul în pământ și cu anteriul ridicat la spate până sus.
| 217
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Și-i părea rău că n-o ceruse împrumut. Poate că i-ar fi dat-o. "Noroc că nu-i nimeni p-aici să mă vază...", își zise el la urmă, privind împrejur bucuros că poate să-și cerceteze fără martori goliciunea înroșită de nevoi. Căci după atâtea necazuri și suferințe, făptura lui cerească începuse acum a se cunoaște, mijindu-se și vederii puțin, printre copaci, nu numai de pe miros. O cinteză nevăzută începu să strige atunci, dintr-un vârf de brad, risipind licăriri de sunet în umbra verde a pădurii: – Ți-vic! Ți-vic!... pi-ca, pi-ca, pi-ca... piț-piț-piț! Sisoe înălță urechea, s-asculte de unde vine acel glas picurat. Dar nu mai auzi nimic, decât șuietul vântului în cetini. întorcând capul apoi, sfinția-sa dădu cu ochii de o ciupercă mare și albă, pe care n-o zărise încă; sta ploștită acolo, chiar la spatele său, între frunze, și se uita cu luare-aminte în sus. – Ce te mai uiți și tu ca o proastă? o înfruntă el, întorcându-se îndată cu fața. Și dacă văzu că aici nu era chip, se ridică și porni iar, să-și caute un loc mai potrivit. Se opri nu departe, la o margine de râpă, deasupra unei văgăuni căscate între ziduri prăpăstioase de piatră. Peste vârful brazilor înfipți în povârnișul de sub el, s-auzea, din fund, răcnet de pârău.
| 213
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Sisoe înțelese că apa ce se zbătea acolo, într-o încleștare de stânci, trebuia să se împreuneze odată și-odată mai jos cu râul cel din vale, pe care-l zărea de aici ocolind într-un arc de argint satul risipit la poalele muntelui, departe. Supărarea îi trecu ca prin minune. Călăuzit de acel glas de apă care-i suna îndelung în cale, când mai tare, când mai încet, ca un cântec pustiu al singurătății, sfinția-sa se ridică și porni la vale după pârău, neștiut de nimeni, prin această împărăție a urșilor, de-a curmezișul desimilor de brădet. La mijlocul unei coaste cu zmeurișuri încâlcite, zăbovi într-un rând o vreme, să-și răcorească puțin gura cu bobițe trandafirii de zmeură. Era liniște. Numai bâzâitul țânțarilor țesea fire subțiri împrejurul lui. Pe când se ospăta astfel, auzi deodată un glas gros mormăind: parcă vorbea cineva singur, da’ cuvintele nu se deslușeau bine. Sisoe făcu câțiva pași într-acolo, să vază cine poate fi. Un foșnet mare izbucni din dosul unor tufărișuri. Și drept în fața sfinției-sale se ridică în două labe, bălăbănind din cap, o namilă de urs cât toate zilele. Purta pe piept un ștergar alb, ca să nu-și mânjească blana, pesemne, cu zamă de zmeură; și venea spre Sisoe cu labele atârnând, ca și cum l-ar fi poftit pe sfinția-sa la o trântă dreaptă.
| 217
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
– Cată-ți treaba, dihanie! îi vorbi Sisoe liniștit. Nu te burzului la mine, că eu nu-s ce crezi tu... După care îi întoarse spatele și porni grabnic pe coastă-n jos, fără a mai privi îndărăt; și s-așternu iar la drum, coborând întruna, cu inima plină de nerăbdare s-ajungă mai curând între oameni. ٭ Era soarele-n crucea amiezii, când Sisoe ajunse la marginea din sus a satului, între livezi. Râul trecea limpede pe sub sălcii, ca o adiere de vânt. Nimeni nu se vedea în preajmă. Dar după ce făcu un cot, în lumina mare, sfinția-sa rămase cu ochii ațintiți și cu gura căscată... Mai jos, pe malul dimpotrivă, înălbea pânza la marginea apei – o femeie. O femeie adevărată, în carne și oase, nu o arătare străvezie de pe cealaltă lume; o femeie tânără, cu ochi și cu sprâncene... și cu toate cele câte trebuie la o femeie, nu o vedenie uscată și firavă, tunsă ca vai de capul ei și vârâtă într-un sac până la gât, ca arătările cele fioroase din sfântul rai. Sisoe se opri în dreptul ei și se lăsă jos pe o piatră, cu mâinile împreunate peste genunchi, ca să privească în voie această minune a lui Dumnezeu, cum nu mai e alta pe pământ.
| 209
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
înclinată ușor din mijloc, cu cămașa albă despicată la sân într-o parte și cu catrința roșie prinsă-n șold, femeia lăsa pânza să se desfășoare-n voia apei până departe; o aducea apoi, val după val, pe un bolovan mare de la picioarele ei și-o bătea cu un mai de lemn, împroșcând stropi de soare împrejur. La spatele ei, pe prundișul uscat, se vedeau alte două fâșii înguste de pânză, întinse la soare. Iar mai încolo, păștea iarba dintre pietre – o vacă. Când vaca s-apropia prea tare de pânză, femeia se-ntorcea și arunca după ea cu bulgări: – Ni, boală! își netezea apoi cu dosul mâinii șuvițele de pe frunte și furișa spre Sisoe o privire ageră, pe sub sprâncene. La urmă, neputând să rabde, se îndreptă din mijloc și-i strigă peste apă: – Da’ ce părinte, n-ai mai văzut fomeie? Râul vâjâia însă prea tare între ei, și Sisoe n-auzi ce-i spune. Văzându-l că nu se dă dus, femeia își lăsă atunci pânza pe piatră și intră în apă, să treacă spre el. Unda limpede îi cuprinse îndată picioarele, până mai sus de glezne, unde pulpele încep să fie mai albe; și pe măsură ce apa creștea, catrința și ia se ridicau și ele tot mai sus, deasupra genunchilor... – Vrei să treci râul, părinte?
| 215
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
întrebă ea ieșind, în sfârșit, pe mal. De unde vii, sfinția-ta? Sisoe arătă, cu capul, spre vârful muntelui. De-acolo venise. – Eh! că doar n-ăi fi picat din cer..., zâmbi femeia, aruncând o privire-n treacăt spre piscul vioriu și spre poienile cele înalte de sub el, care se zăreau d-aici printre nouri ca nălucirea unor ostroave din basm, oglindite deasupra lumii în văzduh. – A venit apa mare și ne-a luat iar puntea, lua-o-ar ciorile! urmă ea, văzând că nu primește răspuns. N-ai pe unde trece îmbrăcat. Da’ mi-oi face eu pomană să te trec în spate, dacă vrei, că poate mi-i citi și sfinția-ta, vreodată, un acatist pentru iertarea păcatelor... Vorbind așa, se-ntoarse cu spatele și s-aplecă puțin de mijloc: – Hai... hopa! îl îndemnă ea, peste umăr. Sisoe stătu oarecum la îndoială. îi cuprinse la urmă grumazul cu brațele și i se aburcă în spate, unde rămase nemișcat cu genunchii sprijiniți de șoldurile ei pietroase. Și apa viorie începu numaidecât să cânte pe sub ei, râzând și gâlgâind printre pietre de voie bună. Când vaca de pe mal zări în mijlocul râului o arătare așa de ciudată, jumătate popă, jumătate femeie, se opri din păscut și holbă ochii într-acolo.
| 201
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe se pogoară pe pământ
|
Apoi dintr-o dată își înălță coada drept în sus, ca o lumânare, și-o luă la fugă spre sat. La jumătatea drumului se opri să mai privească o dată îndărăt, cu coada bârzoi... Și încredințată pe deplin acum că lucru curat nu poate fi, porni iar în goană, printre garduri și peste hârtoape, să ducă veste-n sat despre arătarea cumplită ce i s-au făcut la marginea apei.
| 66
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
Popa Niță tocmai ieșise-n curte să spargă un dovleac la scroafă, când intră pe poartă dascălul Ghiță Pitac, cântăreț la strana cea mare și om de-ncredere al sfinției-sale. – Ce-i, Pitac? După obiceiul său, dascălul nu prea se grăbi să răspundă. Ca să mai prindă suflet, se șterse întâi cu basmaua la nas și pe față; apoi se uită cu luare-aminte la dovleacul din brațele popii și scuipă într-o parte. – Dandana mare, părinte... , începu el pe nas, că era cam fornăit la vorbă. Ce e nu e bine. – Ne-a picat iar protopopul? se-ncruntă popa. – Nu, altă pacoste... Sfinția-sa ar fi vrut să afle dintr-o dată cum stă lucrul. Dar scroafa n-avea astâmpăr. Stârnită de dovleac, înălța râtul spre el și grohăia mereu, cerându-și partea. Popa Niță o împinse cu piciorul: – Ho, că nu dau turcii! Era o scroafă tânără, încălțată în glod uscat până la genunchi, cu păr de cânepă pe spinare și cu belciug în nas. Pitac o privi îngăduitor și scuipă iar într-o parte, așteptând să-i vie rândul. – S-a iscat în sat un călugăr venetic – urmă el – un batist, un inochintist, ori dracu știe ce-o fi fiind. A tras la casa Zoiței lui Alexe Mânjoc din capul satului și, cică, s-a pus pe făcut minuni.
| 215
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– Pe făcut... ce? – Minuni. La auzul unui cuvânt așa de neașteptat, popa Niță rămase cu ochii holbați și cu gura căscată. – Vorbește mai tare, bre omule! se răsti el apoi, supărat, pe când scroafa grohăia tot mai ascuțit. Ce fel de minuni? Ori ai început să bați câmpii... – Minuni ca toate minunile! zbieră Pitac. N-am văzut cu ochii, da’ am auzit. Zice c-a vindecat pe Lina Todiresei, care-o aduse mă-sa astă-iarnă la sfinția-ta să-i citești de ducă-se-pe-pustii... de era să moară de tot după aia, c-a apucat-o și mai rău năbădăile... Și pe Ilinca lui Pavel, care i-a intrat astă-vară un șarpe-n burtă, când s-a culcat la soare cu gura căscată. Și pe Floarea lui Țâmboacă, a de fugise acu doi ani cu Ionică, feciorul lui Năstase Pârlogea din Căpățâneni... când n-a vrut baba s-o primească-n casă, de zicea c-a asmuțit câinii după ea și-a apucat-o cu dinții de-un picior... – De care picior? întrebă popa, cam într-aiurea. Dar nu s-auzea mai nimic, căci scroafa își pierduse de tot răbdarea. Pentru ea, daraverea cu călugărul ca și cum n-ar fi fost. Cu ochii după dovleac, se jeluia amarnic pe toate tonurile, ba-l îmboldea pe sfinția-sa și cu râtul uneori pe la genunchi ca să-i aducă aminte, să n-o mai dea așa uitării, că-i păcat.
| 218
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– Zice că s-a dus la el și moș Sandu Turlacu, socrul lui Ilie Farasulea din Gura-Văii, urmă Pitac, să-l vindece de nevoile bătrâneții, că era căzut de tot... Ș-acu, cică umblă moșneagul ca un buhai pe ulițile satului, cu mânile-n șolduri și cu căciula pe-o sprânceană, de nu mai poate trece nici o muiere de răul lui... – Vorbește, bre omule, mai tărișor! se rugă popa, venind mai aproape. Parcă n-ai mâncat de trei zile... – Hai? răcni Pitac, cu mâna pâlnie la ureche. Sfinția-sa își pierdu răbdarea: – Am mai ținut eu lighioane pe lângă casă, vorbi el roșu de mânie, da’ scroafă îndrăcită ca asta nici că s-a mai pomenit. Nu te lasă, bre, când îi abate ei, s-auzi măcar o vorbă, mânca-o-ar lupii! Și văzând că iar îl îmboldește între genunchi, mai să-l ia pe sus, popa Niță, scos din fire, ridică dovleacul într-o mână și i-l trânti cu sete în cap. Izbită fără veste drept în creștet, când s-aștepta mai puțin la una ca asta, scroafa se răsuci o dată în loc și-și pierdu graiul câteva clipe. Se lăsă apoi pe picioarele dindărăt și, luând martori cerul și pământul la această nelegiuire din partea stăpânului său, începu a slobozi din trâmbița râtului niște plângeri așa de cumplite, că toți câinii de prin împrejurimi săriră arși de prin cotloanele lor și năvăliră-n uliță, încredințați c-a intrat ursul în sat ori vine sfârșitul lumii, alta nu poate fi.
| 241
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– Halal ison! vorbi dascălul, privind-o cu jind. Parcă-i mașina de la trin... Dar popa Niță își astupase urechile și fugise în casă, de unde se ivi în curând trăgându-și giubeaua pe-o mânecă și se-ndreptă cu grăbire spre poartă: – Hai acolo, la fața locului, să vedem și noi ce și cum... Cu giubeaua fâlfâind, sfinția-sa porni în goană pe linia satului la deal; și călca așa de amarnic că dascălul, om moale din fire, abia se mai ținea din urma lui. – Zice că-l cheamă Sisoe, încercă Pitac iar să lege vorba, ca să-i mai întârzie puțin mersul. Și cică vine de-a dreptul din rai... – Vine... din raiul mâni-sa! mormăi popa-n barbă, fără a-și domoli pasul. ٭ La casa Zoiței din deal, ograda plină de lume; mai cu seamă femei, că bărbații erau duși care-ncotro, la muncă. Vreo două îi ziseră "Săru’ mâna", din vârful buzelor. Altele se-mboldiră în urma lui cu cotul: – Să știi, fă, c-o să fie nuntă... Popa Niță își făcu drum printre ele, posomorât. Când ajunse-n tindă, își aruncă ochii din treacăt spre un pat învelit cu rogojină, unde se vedeau rânduiți colaci de casă, ulcele acoperite la gură, străchini cu ouă și alte bunătăți.
| 202
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– Hm! făcu sfinția-sa cu înțeles. În odaia din dreapta, s-auzea vorbă. Deschizând ușa la perete, popa aruncă o privire aprigă înăuntru, pe când femeile se-ngrămădeau la spatele lui. – Da’ ce faci acolo, cuvioase? întrebă el cu glas tare, fără să treacă pragul. În fundul odăii, sub icoane, Sisoe sta cu mâinile împreunate pe creștetul unei babe îngenuncheate la picioarele sale. întorcând capul și zărind fața bisericească, sfântul așteptă ca noul-venit să-l recunoască de asemenea și să-i ceară blagoslovenie, ca unuia mai mare. Dar popa îl privea aspru – și nici gând să-i sărute poala anteriului, cum era de așteptat. "Între ai tăi ai fost și-ai tăi nu te-au cunoscut...", vorbi Sisoe în pildă, întorcându-și fața de la el. – Lasă asta! i-o reteză popa, scurt. Mie să-mi spui doar atâta: cam ce făceai acolo sfinția-ta? Sisoe nu găsi de cuviință să-i răspundă. – Iaca se ruga și el pentru amărâta asta lipsită de vedere, îndrăzni să grăiască atunci o femeie din grămadă, arătând spre baba de la picioarele sfântului. – Nu te-am întrebat pe tine! se răsti popa, mânios. Ce mi te vâri în vorbă, ca musca-n coada calului? – Sfinția-lui face minuni..., găsi de cuviință să adauge, cu glas spăsit, alta.
| 204
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– Minuni?... se miră popa Niță, fără a-ntoarce capul. Și cu ce drept vii sfinția-ta să faci minuni în parohia mea? ridică el deodată glasul, către Sisoe. Ai vreo îndreptare de la Mitropolie, ceva?... Ia spune-mi și mie: cu a cui învoire ai pornit cuvioșia-ta astfel, să faci minuni pe la casele oamenilor? – Cu învoirea Celui preaînalt, răspunse Sisoe plin de mândrie, carele este mai mare decât voi toți și decât Mitropolia. El însuși mi-a dat dezlegare să purced pe pământ pentru binele oamenilor, pogorându-mă din rai. – Din rai! râse popa, acru. Văzutu-l-a cineva, raiul, cu ochii? Ia să nu-mi umbli mie cu baliverne d-astea, că eu nu-s muiere, la mine nu se prinde! Și să faci bunătate să nu mai strici capul poporănilor mei cu asemenea povești, ci să te cărăbănești cât mai repede de la noi, dacă nu vrei să dai de dracu. – Acum și-n vecii vecilor amin! întări Pitac, lungind gâtul peste umerii femeilor. – Auzi acolo, pufni iar popa cu mânie, din rai! Din care rai? La această năvală de cuvinte fără noimă, Sisoe nu mai știa ce să răspundă. – Lasă, părinte, săru’ mâna..., ce-ai cu el? sări atunci iarăși cu gura, în apărarea lui Sisoe, o femeie de la spate... Lasă-l să se oploșească și el p-aci, pe la noi, dacă ni l-a trimis Dumnezeu... că doar nu-ți ia nimic din tainul sfinției-tale!
| 232
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– S-avem și noi un sfânt în sat, că nu strică, întări alta. Mai rebegește o vită, mai se bolnăvește un copil... ce-ai cu el? – Voi, proastelor, să tăceți, se răsti popa, fierbând. Ce știți voi? Ducă-se la păcatele, de unde-a venit, să facă minuni pe undea mai făcut. Cum nimeri el, din rai, tocmai în parohia mea? – Lasă-l, părințele! se rugă atunci cu glas pierit și baba de la picioarele lui Sisoe – lasă-l să isprăvească barem ce-a început... Și-i tremurau mâinile de slăbiciune, și i se umpluse ochii cei orbi de lacrimi, căci se temea să nu plece sfântul tocmai acum și s-o lase cu minunea neisprăvită. – Ba să-și ia catrafusele și să plece îndată, porunci popa neînduplecat. Dar Sisoe nici gând n-avea de plecare. Mândru că-i luau femeile partea, își puse mâna pe creștetul babei și-o îndemna să îngenuncheze iar la picioarele sale. – Așa ți-i vorba? strigă popa, cătrănit la obraz de mânie. Bine! Lasă c-avem noi ac de cojocul tău... Și fără a mai închide ușa în urma lui, coborî cu pași mari în ogradă, de unde porni iar în goană pe uliță-n jos, urmat cât colea de Pitac, care se ținea după el ca umbra.
| 204
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
Ajunși în dreptul primăriei, își domoli puțin pasul, gata să se oprească; dar aducându-și aminte că are cu primarul o daraveră, pentru niște buruieni de zarzavaturi pe care le cam stricase scroafa sfinției-sale, cârni la stânga și nu se mai opri până la jandarmerie, unde intră pe ușă înfierbântat și posomorât, să schimbe câteva vorbe în taină cu domnul șef. ٭ După plecarea popii, femeile se îngrămădiră iar la ușă, dând năvală care să intre mai întâi. Simțeau ele, pesemne, că sfântul ăsta n-are să prea facă mulți purici în satul lor. – Hai odată, mătușă, strigă una prin crăpătura ușii, tot n-ai mai isprăvit? – Ai pus gabja pe sfinția-lui și nu te mai dai dusă de-acolo, parc-ar fi uns cu miere. – Ia lăsați-o-n pace, soro, să-i tihnească și ei minunea, săraca! Dacă v-ar face și vouă cineva așa, v-ar plăcea? – Da’ ce-i mai trebuie vedere acu, la bătrânețe? N-a văzut ea destule, cât era tânără... Femeia de gazdă își făcu drum înăuntru, chip să mai deretece câte ceva prin casă. Trăgând cu coada ochiului spre babă, o văzu cum clipește des și parcă se uită-n juru-i ca omul care-a ieșit din întuneric adânc la lumina zilei. – Da’ ce, mătușă, nu cumva ai început a zări câte-oleacă?
| 211
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– Da, măiculiță... , minunea lui Dumnezeu... , parcă-ncep a vedea! răspunse baba privind împrejur, ca de pe altă lume. Bodaproste! Iaca, te văz pe tine... și pe sfinția-lui, Maica Precista să-l răsplătească... Iaca și icoanele... și patul... și uite colo, pe gard, și nădragii lui bărbat’ău..., bodaproste! Vorbind așa, începu a-și face cruci peste cruci în fața icoanelor. La urmă, își vârî mâna-n sân și scoase de-acolo, de lângă pielea-i zbârcită și pământie, câteva smochine mucegăite, înșirate pe băț, și le puse cu sfiiciune pe colțul mesei, drept mulțumită. Sisoe aruncă o privire piezișă spre acele boloștine dulci, de care-i era acru sufletul pe lumea cealaltă, și numai cât le vedea, îl și apuca un soi de leșuială; dar se stăpâni și tăcu, înghițind în sec. – Ti, cum am uitat, uita-m-ar moartea! făcu gazda, lovindu-se cu mâna peste gură. Sfinția-ta ăi fi flămânzit, biet, după atâtea minuni câte le-ai făcut pe inima goală... Și fără a mai aștepta răspuns, se repezi până-n tindă, de unde se întoarse cu o strachină smălțuită, o lingură de lemn și un clondir verde, astupat la gură cu un cocean de porumb. – Da’ ce-ai acolo, în clondir? întrebă Sisoe, bănuitor. – Ia un pic de lapte dulce, ca să-ți mai ții inima până una-alta.
| 212
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
– Lapte? strigă roșu de mânie. Ia-l d-aci, să nu-l văz! Pentru asta m-am pogorât eu din cer pe pământ? – Nu te supăra, părinte, păcatele mele! făcu gazda speriată. Iaca, îl duc îndărăt dacă nu-ți place. S-or mai fi găsind, ele, și altele la o casă de om gospodar... Și ieșind iar în tindă, între femei: – Nu-i mai aduceți lapte, soro! vorbi ea, cu ciudă. Nu-i mai aduceți lapte, că vi-l toarnă-n cap. Nu-ș’ ce-o fi având cu laptele... – Pesemne c-o fi ținând post... – Ori i-o fi poftind inima la altceva, la acritură, la sărătură, mai știi? – Cu d-astea nu mai face el minuni... Mai bine să-i dăm niște jumări cu slănină ori cu fasole, să mai prinză putere, sărăcuțul. Ș-atunci să vedeți voi minuni! Nu multă vreme după acest sfat, Sisoe sta la masă în fața unui talger cu jumări aurii și-a unei străchini pline cu murături, mușcând cu mare poftă ba dintr-un ardei de cei lungi, care-i frigea gura și-l făcea să sufle printre buze, ba din câte-o pătlăgică verde, care pocnea împroșcând în juru-i zeamă și semințe. Și cu gura plină vorbea către femei: – Afară de aceste murături, mie nu-mi trebuie altă răsplată decât să mă pomeniți și să-mi puneți și mie un praznic la călindar... – Da’ parcă n-ai sfinția-ta zi la călindar pe la-nceputul lunii lui iunie?
| 228
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
zise o femeie lungă și ofilită, care fiind soția dascălului Pitac, se pricepea la asemenea daraveri bisericești. – Aceea nu-i ziua mea, vorbi Sisoe amărât. E ziua lui Sisoe cel mare, carele numai la nume samănă cu mine, dar e altul... Pe când vorbea astfel, înfruptându-se din bunătățile la care râvnise atâta amar de vreme, se auziră în tindă pași grei de cizmă și-n ușă se ivi un flăcăuandru îndesat și lat în spate, cu capela pe-o sprânceană și cu pușca pe umăr. – Aici stă popa care face minuni? întrebă el. Femeile întoarseră spre noul-sosit priviri ascuțite și bănuitoare: – M-da... da’ ce-ai cu el? – Eu n-am nimic. Da’ m-a trimis domnu șef să-l poftesc până la secție, că zice că i-a venit pofta să-i facă și lui o minune. – Ba să-și mai puie pofta-n cui domnu șef, zise o femeie. Că-i sfântul nostru, și nu te lăsăm să ni-l iei. – Zău? Da’ cine sunteți voi? – Cine, necine, nu te lăsăm – și gata. – Ba să faceți bine să vă dați la o parte, când zic. Nu cumva vreți să vă-ncontrați cu mine? – Nu vă puneți, fă, cu stăpânirea! vorbi atunci o femeie mai potolită, făcându-și loc printre celelalte.
| 206
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
Nu vă puneți cu stăpânirea, că-i mai rău. Las’ să-l ia, dacă are poruncă – ce-o să-i facă? Sfânt nu e? Face o minune și scapă... ٭ Sisoe mergea prin mijlocul uliții, fără teamă, cu jandarmul alături, în fruntea alaiului de copii și femei care-l petreceau și-l căinau, parcă l-ar fi dus la groapă: – S-a pogorât din rai, sărăcuțul de el, și uite peste ce-a dat! – Oare o să-l țină mult acolo, ori o să-l ducă încotrova? – Un’ să-l ducă? – Ei, unde?! La oraș. – La oraș? Da’ ce, n-au ăia destui doftori și moașe pentru ei, ce le mai trebuie să se bucure la sfântul nostru? Auzi acolo! Ei de toate, și noi nimic! Doftor nu, moașă nu, sfânt nu... numai jandari și priceptori! Ce fel de dreptate-i asta? ٭ Când intră Sisoe în cancelaria postului, domnul șef sta răsturnat pe spătarul unui scaun, cu un picior pe masă și cu altul la dracu-n praznic. – Dumnealui e popa care face minuni? întrebă el pe jandarm. – Da, să trăiți! – Cum te cheamă, taică părinte? întrebă domnia-sa, măsurându-l pe Sisoe din ochi. – Sisoe mă cheamă, răspunse sfântul. – Hm, frumos nume. Se cunoaște că nu ți l-a dat nașul la botez, că ți l-ai ales singur când te-ai tuns călugăr.
| 217
|
George Topârceanu
|
Minunile Sf. Sisoe/Sisoe începe să facă minuni
|
Sisoe... și mai cum? – Sisoe, ș-atât. Cum să mă mai cheme? Domnul șef părea în toane bune ș-avea chef de vorbă. – Apăi, să vezi, sfinția-ta, zise el răsucindu-și mustața, noi suntem așa un fel de oameni, care nu ne mulțumim numai cu atâta. Uite, vezi? Pe mine, care va să zică, mă cheamă Traian. Dar îmi mai zice și Dumitraș, cu voia sfinției-tale. Iar pe băietanul ăsta, care te-a adus încoace, e drept că-l cheamă Nică din botez; da-l mai cheamă și A Catrinei, dacă te uiți bine la livretul lui. Iar pe dumnealui de colo, de-afară, care se zgâiește la noi pe geam, ca la panoramă, este foarte adevărat că-l cheamă Ghiță; da' asta-i, că-l cheamă și Pitac... dacă n-oi ieși cumva la el acuș, să-l fac să uite cum îl cheamă! Ai înțeles, taică părinte? Sisoe însă nu dădea semne să fi înțeles. – De unde vii, sfinția-ta? întrebă atunci șeful, schimbând tonul. Atâta lucru trebuie să fi știind, ca s-avem și noi ce scrie colea, la raport, și să te trimitem la urmă, adică de unde-ai venit. – Să mă trimiteți de unde-am venit? Asta nu se poate...
| 193
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De amestecăturile care au fost în Țara Moldovei după moartea lui Alexandru-vodă cel Bătrân
|
De la Alexanru-vodă cel Bătrân rămâind patru feciori cu cununie, cum și alții cam destui pre de laturi, au stătut întăiu la domnie Iliaș-vodă, fiu-său cel mai mare. Și chemându-l pre acesta Ilie, nice nu s-ar hi căzut să stea prea mult în scaunul țării, ce îndată s-au rădicat asupra lui cu oaste fratele-său mai mic, Ștefan, carele l-au biruit pre Ilie, de i-au căutat a fugi la Țara Leșască. De acii, întorcându-se Iliaș-vodă cu agiutor de oaste, s-au lovit a doua oară cu Ștefan-vodă la Dărmănești, în anul 6942, fevruarie 2, luni în săptămâna albă. Ce hiind începutul săptămânii, nu i-au mers lui Ilie, că iară l-au biruit Ștefan-vodă. Și știindu-se Iliaș-vodă căzut gios, nu pierdu nădejdea, ci de iznoavă[1] strânse oaste și, intrând în țară după un an, s-au lovit cu frate-său la Podraga, martie în 8 zile. Ce nărocul lui cel prost iară l-au lăsat la sminteală, că hiind săptămâna babei și lapoviță tiutinderea, au rebegit caii cei gingași ai leșilor și au pierdut Iliaș-vodă războiul, de i-au căutat a se întoarce iară la Țara Leșască. Nu după multă vreme, s-au ispitit Ilie încă o dată și viind cu oaste în anul 6943, avgust în 5 zile, s-au lovit cu Ștefan-vodă la Piperești, într-o vineri.
| 208
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De amestecăturile care au fost în Țara Moldovei după moartea lui Alexandru-vodă cel Bătrân
|
Ce hiind zi de post, iară au mâncat Iliaș-vodă bătaie. Care văzând acestea Ștefan-vodă despre partea frăține-său, că bine nu se curăția de dânsul și iară venea cu oaste asupra lui, că-l făcuse tobă den bătăi și tot nimica nu i-au slujit, socotit-au Ștefan-vodă să-l ia cu bine și cu vorbă bună, măcar că-i era frate. Și așa, l-au pohtit să vie la împăcăciune să se împartă cu domnia, giuruindu-se pre Maica Precista și pre toți sfinții părinți că nimica rău nu-i va face, numai să vie. Iară dacă s-au încrezut Ilie și au venit, nimica rău nu i-au făcut Ștefan-vodă, fără numai cât i-au scos ochii și i-au tăiat nasul. După care îndatăși au înălțat Ștefan-vodă biserică mare în târg la Piatra, pre numele sfântului mare prooroc Ilie, carea se vede și până astăzi. Rădicatu-s-au atunci de iznoavă Roman, feciorul lui Iliaș-vodă, carele văzând la unchiu-său Ștefan atâta cuvioșie și râvnă bisericească n-au mai putut răbda, ce s-au vorovit cu o samă de curteni și, prinzându-l, i-au tăiat capul. Ce cumuși era țara plină de fii, de unchi și de nepoți domnești, nice Roman-vodă n-au hălăduit mult în scaun de răul lui Petru-vodă, care și el au fost alungat mai apoi în Țara Ungurească de Bogdan-vodă, tot un fecior den zămislirea mai cu încongiur a lui Alexandru-vodă cel Bătrân.
| 220
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Predoslovie
|
Mulți au nevoit, unii de la alții chizmind[1], de au scris rândul și povestea domnilor Țării Moldovii, iară de domnia acestui Ciubăr-vodă, nice Evstratie logofătul, nice Misail călugărul, nice letopisețul cel latinesc mai nimica nu scrie, fără cât numai dumnealui Grigore Ureche vornicul tare pre scurt însămnează. Care dacă am văzut că lipsesc poveștile, cum au fost începătura și domnia acestui Ciubăr-vodă, fecior den țoale străine lui Alexandru-vodă cel Bătrân, socotit-am ca să nu lăsăm acest lucru nesăvârșit la vremea lui, să nu spue nepoții și mai vârtos cronicarii altora limbi că nu am fost râvnitori a scrie ale noastre, ce ne-am trecut țenchiul[2] pre acest pământ asămine herelor și dobitoacelor celor proaste și necuvântătoare. Drept aceea și eu, care sunt între cei păcătoși Oprea Cață logofăt, cercând și alte izvoade străine cum și vorbe den bătrâni neputincioși, cu agiutoriu de la Dumnezeu tâmplându-se de am aflat și un izvod neștiut, rămas de la dumnealui Toader Cârneciu dascălul, carele mai pre larg și mai deschis tinde poveștile, cu mare nevoință le-am lipit la un loc, potrivind vremea și anii, după cum toate pre rând careși la locul său mai înainte se va arăta.
| 193
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Nakazanie, adecă învățătură sau certarea celor mari
|
Cată acum, cititoriule, și vezi câtă vrajbă și amestecături în biată Țara Moldovii, căci că domnul ei Alexandru cel Bun, în tinerețele lui, nu și-au păzit pohvala[1] lui domnească cum se cade a se purtare craii, împărații și domnii, în podoabe și în obicee de cinste, ce pre unde au mas, preste tot au odrăslit. Că domnul, măcar că-i tot om ca fieștecarele, dacă-i holteiu au ba, cât nu-i lângă doamna lui va să-și păstreze hirea și să rabde, că doară nu crapă dentr-atâta. Iară dacă nu poate, ertată hie-mi vorba proastă, mai cu cale-i a se râncăci. Place-i lui domnia, alții încă nu o ar lepăda, și așa cine n-ar pohti să domnească, vrednic a se îndemna numai la huzur? Iară acela ce-i e voia să asculte atâta norod de un singur om, trebuiește cu chibzuință și cu popreală den spre partea lumească a se feri. Ce chiar de s-au tâmplat să greșască cu vreo muiere, nime nu-l taie să spue că au fost cu adevărat, nice să mărturisască despre acela prunc că-i den osul lui, că aceasta singur Dumnezeu știe. Ce mai curând se poate tâmpla să hie den oameni proști, carii mai vrednici decât domnul lor sunt la asămine treabă.
| 203
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De domnia lui Ciubăr-vodă, cum au fost de au agiuns de au fost domn
|
Deci întorcându-se Petru-vodă cu agiutor de oaste de la Ioan Huniad, craiul Țării Ungurești, zic să fie venit cu el și un oare-carele Ciupor, mai mare preste unguri. Iară când Huniad și-au întors mila lui de la Petru-vodă, zic să fie rămas acel Ciupor singur stăpân la domnia Moldovii. De la care apoi cei proști au făcut Ciubăr-vodă, pre limba țării. Ce toate sunt basne și scornituri, iară adevărul cum au fost, într-alt chip se arată. Scrie letopisețul nostru cest moldovenesc, ales Toader Cârneciu dascălul, această poveste, de zice că într-o vreme la atâta agiunsese țara, au fără domn, au să priimească la domnie pre Alixăndrel, feciorul lui Iliaș-vodă, carele trăia la curtea lui Cazimir, craiul leșesc. Ce Alixăndrel nevrâstnic și mucos hiind, numai 14 ai, strânsu-s-au boierii și țara de s-au sfătuit pre cineși vor alege să pue domn. Și se mierau boierii, cum vor face? Că pre obiceiul țărăi, nu se cădea altuia să dea domnia, fără carele nu vrea hi sămânță de domn. Și iscodind unul de la altul, aflatu-s-au Coste logofăt și Onciul, și Andronic, și alții, de au mărturisit, cum să fie mărs mai demult Alexandru-vodă la vânătoare, în tinerețele lui, și au mas o noapte în târgul Hârlăului, la casa unui Ciubăr negustor, carele lipsia de acasă, că îndestula den ciubere toată Țara de Gios.
| 221
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De domnia lui Ciubăr-vodă, cum au fost de au agiuns de au fost domn
|
Deci muierea aceluia zlubavă[1] și ră de muscă hiind, iară domnul tânăr și gata la orice vreme, nu s-au îndărăptat de la cele tinerești meșteșuguri, ce toată noaptea au stătut lângă dânsa, ba și mai aproape. După care, împlinindu-se șepte luni, au den hiclenie muierească, au poate fi cu adevărat, născut-au Ciubăroaia prunc bărbătesc și i-au pus nume Alexandru, în pilda tătâne-său. Și așa pre acesta aflându-l și adeverindu-l boierii că-i den osul lui Alexandru-vodă cel Bătrân, cu toții l-au rădicat domn, văleatul 6957 de la facerea lumii, iară de la Hristos 1449, dechemvrie în 8 zile. Și i-au zis Ciubăr-vodă.
| 101
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De începutul domniei și sfîrșitul unor boieri, carii au uneltit împotriva lui Ciubăr-vodă
|
Deci dacă s-au văzut luminat în cinstea domniei, multe râvnind și nevoind spre cele de folos, îndată s-au apucat Ciubăr-vodă a-și curăți țara de frați și de nepoți, pre unii tăind iară pre alții chiorând de amândoi ochii, cum i se cade a se purtare unui domn înțelept cu cimotiile sale mai de aproape, de se cunoștea că nimica nu s-au depărtat den obiceiul țărăi. Nice de carte era prost, că știa să-și scrie numele întreg ca un grămătic. Iară la băutură nu pre lezne avea potrivnic. Numai cât era cam burduhos la trup și cam tomnatec holteiu, de îmbla tot cu ochii după giupănesele boierilor și nimica nu isprăvia. Ce atunci, între tulburatele acelea vremi, nu s-au rădicat bine în scaun Ciubăr-vodă, când o samă den boierii cei mari, cu Bolborici stolnicul și Scămoșilă și Burtea jicnicerul, înțelegând la ce stă lucrul, că și-au aflat stăpân, vorvitu-s-au în taină și unul de la altul cercând sfat, s-au agiuns în cuvinte cu Sfrijiciorski, cașteleanul de Smârc, cum să năzuiască la stăpâne-său, craiul leșesc, să-l aducă pre Alixăndrel-vodă în scaun. Care nu trebuia altă bucurie lui Ciubăr-vodă de începutul domniei, decât să amiroase cum aceia îl lucrează pre la spate și voru să-l scoată den țară.
| 205
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De începutul domniei și sfîrșitul unor boieri, carii au uneltit împotriva lui Ciubăr-vodă
|
Deci auzind Ciubăr-vodă despre uneltirile lor, au tăcut și nimica n-au zis. Și răpezind străjile într-o noapte, pre toți i-au rădicat de la așternut, de lângă giupănesele lor, pre carii nice nu i-au mai scos a doua zi la Divan, ce îndatăși fără giudeț le-au tăiat capul, ― de unde chiar atunci s-au tras acelora moartea. Grabnic lucru au fost, că unii dentr-înșii, neîmbrăcați și somnoroși cum i-au apucat, rămăind fără cap la vreme de noapte, nice nu le-au venit să crează că poate fi cu adevărat. Ce, cu adevărat au fost. După care, mustrându-i oarece măria-sa, le-au cuvântat într-acesta chip: ― Voi, răilor și mișăilor! Când oare vă veți sătura, întru a voastră nesecată lăcomie și neastâmpărată deșărtăciune, să îmbiați tot cu uneltiri ascunse și să hicleniți pre domnul vostru cel viteaz și înțelept, pre carele nu voi, ce numai singur Dumnezeu l-au rânduit în scaun? Mult oare v-ați socotit pentru binele norodului de la care mâncați pită, să-i aduceți bucurie de oști străine în țară? Iacă, în loc să-mi tăiați voi mie capul, mai bine că l-am tăiat eu pre al vostru, cum scrie la Sfânta Scriptură, de zice: "Unde dai și unde crapă". Iară ce zic eu acmu, să auză și alții și să ia aminte, că așa voiu scurta de capul lor pre toți aceia carii vor mai cuteza să și-l rădice împotriva domniei mele.
| 229
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De începutul domniei și sfîrșitul unor boieri, carii au uneltit împotriva lui Ciubăr-vodă
|
Aceasta-i. Și alte vorbe proaste așijdere au grăit atunci Ciubăr-vodă, ce nu se cădea să spue unor boieri mari ca aceia, măcar că erau morți. Cât s-au cunoscut îndată inima lui, că iubește mai mult pre norodul cel de rând, iară pre boieri îi asuprește cu batgiocuri. Care văzând boierii așa, socotit-au că poate n-a hi acest Ciubăr cu adevărat den osul lui Alexandru-vodă cel Bătrân, cum s-au amăgit a crede la început. Ce acmu totuna era, odraslă de domn au ba, că sta înfipt cu tărie în scaunul țării și nimica nu-i mai puteau face. Și până la sfârșitul domniei sale nime n-au mai îndrăznit să-l sape, nice s-au mai ispitit careva să se culce neîmbrăcat la vreme de noapte; ce așa, cu toate straiele s-au culcat de frica lui, ca să hie gata la orice nevoie.
| 138
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De o stea mare cu coadă, ce s-au ivit pe ceriu în vremea lui Ciubăr-vodă
|
În zilele acestui Ciubăr-vodă, la cursul anilor 6958, martie la Blagoviștenie, ivitu-s-au pre ceriu stea mare cu coadă, căreia îi zic latinii cometa, adecă măturoiu. Și lungă era și hioroasă foarte, începându-se dentr-o stea deasupra hanului Mânzulesii. Și cuprindea giumătate de cer cu coada întinsă, cum o ar hi lungit și o ar hi smerit un vânt mare de cătră asfințit. Și ieșea Ciubăr-vodă în polimari[1], de bătea metanii spre dânsa cu boierii și se închina în fiecare sară. Ce nimica n-au folosit. Că a doua zi iară se arăta pre ceriu acel semn dumnezeiesc cu coadă. Pentru care mulți boieri învățați, strângându-se la sfat, au făcut prognitic[2] de cele ce se va lucra în țară după aceea. Și ziceau uniia că poate nimica rău nu se va scorni de la o scârbă mică de stea. Ce, dacă nu ar hi avut coadă, nu era nice o nevoe, că la cap au fost stea ca toate stelele. Dar asta-i, că avea coadă. Și de zi ce trecea, se tot muta cu capul înainte, iară dendărăpt se tot scurta, până ce la urmă au rămas bearcă de tot, numai cât un bob de hameiu. Și așa au perit, după ce au trăit patru săptămâni și o zi.
| 206
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De o stea mare cu coadă, ce s-au ivit pe ceriu în vremea lui Ciubăr-vodă
|
Târziu mult după aceea, s-au ijderit[3] un popă leah, pre nume Kupernic, om învățat foarte, carele au scornit că pământu-i rătund ca o gogoașă și merge răsucindu-se giur pregiur de soare. Și zice că la vreme de noapte omul stă acățat de pământ, cu capul în gios, cum stă ghionoaia pre copaciu, au furnica prinsă cu ghiarăle de coaja mărului, și altele ca acestea. Bună-i învățătura la om, nu zic ba, că luminează mintea și întărește sufletul pre cărările Domnului; iară nice pre multă nu-i bună, că strică omului capul și-l îndeamnă la măscări. Nu s-au gândit acela ce au scris, mai întăiu să giudece și să cumpănească, și apoi să scrie. Că omul nu are nice ghiară, nici cleiu la talpă: cum ar sta el oare cu capul în gios și cu picioarele în sus? Au numai dacă-l spânzură cineva, când au făcut vrun rău, altmintrelea cum? Iară dacă așa îmbia omul noaptea, cum zice acel popă leah, atunci și caii și vacile îmblă pre uliță la vreme de noapte tot cu copitele pre sus, las a mai pomeni de muieri și giupânese, care nice nu-i de crezut așa mascara la o față bisericească, măcar că au fost papistaș. Șus e încătro stă omului capul, și gios încătro picioarele.
| 210
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De o stea mare cu coadă, ce s-au ivit pe ceriu în vremea lui Ciubăr-vodă
|
Aceasta-i adevărat noaptea ca și ziua, afară numai dacă doi și cu doi vor face la miezul nopții cinci, iară când se crapă de ziuă vor începe a face tot patru, la loc, cum au fost. Și zice iară acel Kupernic că soarele-i mai mare ca pământul, și stelele așijdere mai mari. Ce pământu nu l-au cuprins nime cu ochii întreg, să știe câtu-i. Mare trebue să hie, dacă sprijine el în spate atâtea noroade și împărați și cetăți, și Țara Leșască pe deasupra. Ce soarele se vede bine cu ochii că-i numai cât un zlot unguresc, poate ceva mai mărișor. Iară despre stele, săracele, nice n-ar hi cu cale să mai pomenim, că dacă le-ai strânge pre toate la un loc într-o mierță de orz și le-ai îndesa bine, încă ar mai rămânea goală merța de-agiuns, cât să încapă și acel Kupernic într-însa. Nime nu cunoaște rostul stelelor celor veșnice, fără numai unul Dumnezeu, care le-au scăpărat din veșnicie și le mută dămol, cumu-i mersul ceriului de la răsărit cătră apus. Iară când se ivește câte una nouă cu coadă, ca în vremea lui Ciubăr-vodă, alta nu poate fi decât veste înfricoșată de războiu ce se va isca între noroade, pentru certarea păcatelor noastre.
| 205
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De o stea mare cu coadă, ce s-au ivit pe ceriu în vremea lui Ciubăr-vodă
|
Cum s-au și tâmplat.
| 4
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când s-au războit Ciubăr-vodă cu leșii, văleatul 6958
|
Nu multă vreme dacă au perit acea stea, la cursul anilor 6958 de la facerea lumii, hiind Alixăndrel-vodă seminție de pre înmă[1] craiului leșesc, lui Cazmir, au năzuit la dânsul cu jalobă să-l pue la domnia Moldovii. Și au scos craiul șleahta de la Premișlea și strângând și altă oaste, au trămis pre hatmanul său, pre Pocitoțki, voievoda de Cracău, să împingă pre Ciubăr-vodă den țară și să așeze în scaun pre Alixăndrel-vodă. Deci înțelegând Ciubăr-vodă cum se apropie Pocitoțki de margine să-l asuprească cu oaste, un lucru așa de grabă neavând de ce se apuca, hiind oastea lui rășchirată cineși pre acasă, de iznoavă trămis-au în toată țara, să iasă la oaste cât mai de sârg. Și dacă și-au strâns Ciubăr-vodă toată oastea, ca la 700 pedestrime și 400 călăreți, fără prostime și adunătură ce era pre lângă măria-sa, îndată s-au bulucit cu toții la apa Călțunei, la un loc ce se chiamă Vadul Curvii, pre numele unei muieri crâșmărițe care au fost hălăduit mai demult în acele părți de lume. Și împărțindu-și Ciubăr-vodă oastea în patru pâlcuri, dat-au la tot pâlcul câte o hușniță[2] și două steaguri, care toate cu năroc i-au venit. Ce până a se strânge toată oastea lui Ciubăr-vodă la un loc, înțelegând den iscoade cum leșii au și trecut apa Nistrului pre la Mihălceni în ceasta parte și au lovit la Șipinți, răpezit-au Ciubăr-vodă o samă de oaste înainte cu vornicul Iepure de strajă, să vază numai cu ochii, ce războiu să nu dea.
| 250
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când s-au războit Ciubăr-vodă cu leșii, văleatul 6958
|
Iară leșii pogorând în gios până la Tămânjești, acolea au prins de veste cum și straja lui Ciubăr-vodă nu-i departe, și îndată și-au tocmit Pocitoțki toată oastea pentru războiu. Ce Iepure vornicul, după învățătura ce au avut, războiu n-au dat, ce s-au tras îndărăpt cu straja spre beleagul oștii, la Călțuna. Și trecând apa de iznoavă s-au lăsat în gios, și iară s-au ițiit în sus, de mergeau leșii pre de ceea parte și moldovenii pre de ceastă parte, de se vedeau cu ochii, și-i suduiau ai noștri pre moldovenește, iară aceia răspundeau pre leșește. De acii, singur Pocitoțki s-au suit într-un pisc de deal, să poată cunoaște câtă samă de oaste va fi la moldoveni. Ce nemica n-au putut cunoaște, că temeiul cu Ciubăr-vodă era ferit după niște mărăcini de nu se vedea. Numai suliți în trii locuri ce au văzut. Mai în de sară, ispitindu-se leșii să dea harț și apropiindu-se de apă, se fece a cerca vad să treacă spre moldoveni. Ce atunci, îndatăși s-au arătat toată oastea lui Ciubăr-vodă, cu hușnițe tocmite împotriva vadului, și gata a-l sprijini pre Pocitoțki în suliți, dacă cutează. Care văzând leșii atâta mulțime de oaste, n-au mai cutezat a trece vadul, ce cu multe meșteșuguri au nevoit să-i amăgească pre moldoveni, să-i treacă pre de ceea parte.
| 217
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când s-au războit Ciubăr-vodă cu leșii, văleatul 6958
|
Dară nice moldovenii nu se da trecuți. Că înțelegând meșteșugurile lor, nu-i gonia mult, numai până la giumătatea apei, nice un cot de loc mai mult, că vedea că fuga lor era cu înșelăciune. Așa au rămas până noaptea războiul în cumpănă, și s-au culcat oștile, careși la locurile sale, în nădejdea străjilor, cu apa Călțunei la mijloc. Iară Ciubăr-vodă nu dormia, ce hiindu-i aprinsă inima lui de lucruri vitejești, să ascuția cum să-l apuce pre Pocitoțki mai cu încongiur și, împresurându-l den doauă părți, să-l bulucească la apă. Deci au răpezit pre Tudosie Lungu răzeșul, cu o samă de călăreți, să meargă teptil în sus cale de trii popriști, și trecând în taină apa Călțunei să coboare și să cază a doua zi leșilor în spate, de nu vor ști dincătro le vine nevoia. Într-aceea vreme, înainte de răsăritul soarelui, nimerit-au la tabăra leșască și un Piotru Hodoroschi cu oaste proaspătă, 80 de cazaci carii cum sunt ei gata de a se amesteca la toate amestecăturile, fără să întrebe de nimeni, ce numai auzind că-i treaba la care pre carele, venit-au să dea leșilor agiutoriu în dobândă. Pre carii văzându-i Pocitoțki, nu într-alt chip, ce cum ar hi văzut îngeri den cer pogorâți, așa i-au priimit și cu daruri multe au dăruit pre acel cap al lor, pre Hodoroschi.
| 220
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când s-au războit Ciubăr-vodă cu leșii, văleatul 6958
|
Deci, după ce au făcut ei sfat, îmbărbătându-se între ei și îndemnându-se unii pre alții, s-au înhierbântat la războiu asupra moldovenilor. Și cazacii cu focul, leșii cu fușturile , aruncau în moldoveni de nu se știa ce vor face, că de multă nevoe n-au mai putut suferi, stând gata să îndărăpteze. Și acmu biruia Pocitoțki, de n-ar hi schimbatu-se nărocul. Că Hodoroschi cu cazacii lui n-au vrut să asculte, să treacă numai până la giumătate, ce s-au sumețit să treacă apa de tot. Și așa, au intrat toată oastea leșească la apă. Că atuncea s-au ivit de la spate și Tudosie Lungu cu călăreții pre carii i-au fost trămis Ciubăr-vodă nainte, și aceia cu multă larmă și buciune învârtejindu-se la războiu, n-au mai dat pas leșilor să se întoarne iară la loc uscat. Și îndată dând năvală și gloatele cu Ciubăr-vodă, i-au cuprins la mijloc dentr-amândoao părțile și mare zarvă feceră, de i-au căutat lui Pocitoțki a dare dosul și a fugire. La care năvală s-au tâmplat chiar moarte de om, unde hatmanii leșești vrând să îmbărbăteze pre ai săi și-au pus și ei capetele, ales Buburoțki, podcomori[3] de Liov, și Purcelavschi, voievoda Ruskii, și Bleginski, și Muciorschi, și Parșivețki și alții, carii las a-i mai scrie.
| 207
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când s-au războit Ciubăr-vodă cu leșii, văleatul 6958
|
Iară Ciubăr-vodă pornindu-se cu toată oastea după dânșii, i-au gonit de iznoavă până aproape de Nistru, și pre carele îl agiungea dendărăpt cu sulița, îndatăși îl împungea. Ce leșii, dacă au apucat a fugire, nu s-au mai oprit în drum, să-i agiungă moldovenii cu Ciubăr-vodă, și să-i împungă cu sulița unde nu se cade, căci se temeau de un lucru de primejdie ca acela. Și într-acesta chip au biruit Ciubăr-vodă, nu așa cu vitejia, cum cu meșteșugul. Zice letopisețul cel leșesc să hie fost războiul cu hiclenie, nu cu direptate. Iară cine poate ști? Că dacă au fost cu direptate au ba, totuna-i acmu, că bătaia nu se mai întoarce. Și văzându-se Ciubăr-vodă curățit de vrăjmașii săi, cu mare bucurie și pohvală domnească s-au întors la Suceava, unde i-au ieșit tot norodul cu vlădici înainte, și au șezut iară în scaunul său, ca un împărat și biruitoriu, dând laudă mare lui Dumnezeu pentru izbânda ce au făcut.
| 157
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când face nuntă Ciubăr-vodă cu domnița Catrina, fata lui Vlad-vodă Dracul cel Bătrân, domnul Țării Muntenești
|
Acestea dară trecând, cum trece grindina și furtuna de lucește iară ceriul senin, fără zăbavă și-au venit și țara la hirea sa de mai înainte și s-au împlut de tot bivșugul. Și apropiindu-se toamna acelui an, socotit-au Ciubăr-vodă să nu rămâe holteiu la vreme de iarnă, că-i frig. Deci dar chibzuind a-și găsi doamnă de rude mari pre sama lui, s-au agiuns în cuvinte cu domnița Catrina, care la moartea tătâne-său, lui Vlad-vodă Dracul cel Bătrân, domnul Țărăi Muntenești, au fost pribegit la curtea lui Huniad, în Țara Ungurească. Deci răpezind Ciubăr-vodă un boier de țară, pre Iancu Dulău logofătul, de i-au adus mireasa de la unguri, îndată s-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă domnească. Trămis-au în toată țara crainici să vie boierimea la nuntă, de la mic până la mare, nu cu poroncă, ce numai de poftă. Și soli den Țara Ungurească și de preste Nistru au venit, și de la Ieși așijdere, carii măcar că au fost bătuți, la nuntă tot s-au îndesat. Și au adus solii multe daruri și frumoase, ales cel moschicesc, carele au dăruit miresii o blăniță de samur și măriei-sale zece coți de postav feleandraș. Și așa s-au veselit cu feluri de giocuri și de pitreceri, cu muzici den țimbale și den pițiburlă, de giucau nu numai în casă, ce și prin ograda curții domnești, tot boieri cu giupânese, toți împodobiți, cât nu era nuntă și era minune.
| 237
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când face nuntă Ciubăr-vodă cu domnița Catrina, fata lui Vlad-vodă Dracul cel Bătrân, domnul Țării Muntenești
|
Zic să hie venit la nuntă și Roxanda, giupăneasa lui Todirașcu Ștroici paharnicul, care zăcând mai înainte de lungoare i-au fost căzut părul, de i-au căutat a se tunde. Și nu o au răbdat inima să nu vie la nuntă, ce măcar că era tunsă, tot au venit. Și mult s-au veselit măria-sa și boierii și tot norodul, de muiere tunsă, care lucru minunat ca acela nu s-au mai văzut de când lumea și nice s-a mai vedea. Adus-au și pehlivani de prin străinătăți, de au făcut fel de fel de giocuri, și pre pământ și pre funii. Și cerând un pehlivan cușma măriei-sale, au pus-o cu gura în gios, după care îndată au scos dentr-însa două găini vii, una neagră și alta pistriță. Iară pre cea pistriță luând-o mireasa în brațe, o au căutat de ou. Și au aflat într-însa ou gata să-l facă, pre care l-au și ouat îndată în palma măriei-sale. Și mult s-au minunat. Iară alt pehlivan, hindiu de neam, viind înaintea măriei sale cu mânecele sumese, au început a scoate pamblică stacojie den nas. Și au scos fără istov ca la 50 de coți și mai mult, tot pamblică bună de atlas, stacojie. Pre care luând-o măria-sa, îndatăși o au dăruit miresei.
| 207
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: Când face nuntă Ciubăr-vodă cu domnița Catrina, fata lui Vlad-vodă Dracul cel Bătrân, domnul Țării Muntenești
|
După care, s-au încruntat la sprânceană Ciubăr-vodă și au stătut oarece pre gânduri, apoi au chemat un tălmaciu și l-au ispitit pre acel hindiu: "Care ți-i voia, măi? Că iaca îți vom găsi muiere de baștină și-ți vom da și pământ, să te gospodărești la noi în țară". Așa i-au căutat a-l smomi Ciubăr-vodă pre acela să rămâe, nu de dragul lui, au dentr-o toană fără temeiu, cumu-i abate omului la băutură ― ce cu plan adânc. Șocotit-au adecă măria-sa că dacă într-o cifârtă de ceas au fost în stare hindiul a scoate 50 coți de pamblică den acel nas de mare ispravă, apoi într-un an întreg va îndestula den pamblică toată Țara Moldovii. Și încă atâta va mai prisosi, cât să treacă neguțătorii moldoveni și la țările megieșe, cu pamblică bună de-a noastră, stacojie, să priimească schimb altă marfă mai de nevoe. Ce pehlivanul nu s-au învoit să-și tocmească nasul într-acesta chip.
| 153
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De un grămătic minciunos la curtea lui Ciubăr-vodă
|
Scrie letopisețul nostru cest moldovenesc, de zice că într-o vreme s-au oploșit la curtea lui Ciubăr-vodă un oarecare Bogdan grămătic, ce s-au fălit că-i vâlhovnic[1] și om învățat foarte, și că va scrie de viața domnilor vechi și de toate câte s-au lucrat mai demult în Țara Moldovii. Și țiindu-l Ciubăr-vodă în mare cinste, i-au dat în samă multe hrisoave și urice și ispisoace vechi, să le dezlege cu rânduială și să aleagă dentr-acele cum au fost cursul anilor și viața domnilor trecuți, ales a tătâne-său, Alexandru-vodă cel Bătrân. Ce până la urmă, pre toate le-au zăhăit acel grămătic, și atâta le-au amestecat și le-au zgribușit, încurcând anii și poveștile, că nimica bun n-au mai ales de acolo. Și așa s-au dovedit acel Bogdan scriitoriu de cuvinte deșarte, adecă om de minte puțină. Care cunoscând Ciubăr-vodă că acela n-au fost grămătic și vâlhovnic cu adevărat, ce doară s-au fălit că iaste, foarte s-au mâniat măria-sa. Și mustrându-l oarece cu buzduganul, au pus de l-au însămnat cu hangerul la nas. După care l-au alungat de la curte cu mare ocară. Și fugind acel Bogdan grămătic de rușine în Țara Ungurească, s-au învăluit adânc în munte și nu s-au mai oprit până la târgul Clujului, unde mai apoi s-au gospodărit, rămâind acolo de veci.
| 212
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De un grămătic minciunos la curtea lui Ciubăr-vodă
|
Care văzându-l ungurii că-i fără nas, numai o rămășiță cât o alună, îndată l-au poreclit Duică, adecă, pre limba lor, cârnu. Cum au rămas de se poartă și până astăzi acea poreclă, prin acele părți de lume.
| 37
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De sfârșitul domniei și moartea lui Ciubăr-vodă
|
Nu multă vreme după acestea, s-au bolnăvit Ciubăr-vodă de cataroi, care boală se cunoștea dentr-aceea că avea slăbiciune mare și amețeală, ales după ospețe. Chemat-au atunci babe vrăjitoare, care l-au învățat să-și toarne pre gât, în toată dimineața pre nemâncate, câte doauă oca de vin vechiu, hiert cu chipăruși. Și-i de mirare că nimica nu i-au folosit. Adus-au mai la urmă chiar doftor, den Țara Ungurească, de i-au gâcit că-i bolnav de frănție, care și moldovanul, măcar că nu-i franțuz, se tâmplă de are. Și i-au dat să guste dentr-un șip doftorie amară ca herea, care amirosind cumplit fără samă, îndatăși au umplut toată ograda curții domnești de putoare. Și nice dentr-acea tărie, tot nimica nu i-au priit. Care văzând așa Ciubăr-vodă, că nu mai are leac, cumuși era blând și cucernic la fire, și-au luat de samă și s-au săvârșit den viață, mercuri spre gioi, 14 martie, văleatul 6960 de la facerea lumii, după ce au domnit doi ani, trii luni și opt zile. Și au fost acest Ciubăr-vodă domn viteaz și cu mare frica lui Dumnezeu, nice mai bun, nice mai rău ca alții și iubit de tot norodul. Numai cu boierii ce nu s-au pre împăcat la început.
| 201
|
George Topârceanu
|
Domnia lui Ciubăr Vodă: De sfârșitul domniei și moartea lui Ciubăr-vodă
|
Zidit-au fântână mare de piatră la rohatca Dărăbanilor, și doauă biserici frumoase, înzestrându-le cu ocini și cu hălăștaie, și cu odoare scumpe în lontru și pre den afară cu zugrăveli. Și s-au nevoit în zilele sale de au adus cu multă cheltuială den țara păgână, de la Trapezont, moștiile sfântului mare mucenic Sisoe, făcătorul de minuni, și le-au așezat în mânăstire la Poponeț, unde trăiesc și până astăzi.
| 68
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Au venit gâștele? Vestea cea mare ne-a umplut de neastâmpăr, pe tovarășul meu și pe mine, fiindcă amândoi aveam pasiunea vânatului de baltă. În fiecare an la începutul primăverii o viață nouă și zgomotoasă se abate prin stuhurile bălților mari dinspre Ungheni. Un norod nenumărat de gâște sălbatice și gâlițe, sosite în lungi stoluri migratoare din ținuturi necunoscute, rațe și rățuște de douăsprezece soiuri, lișițe, bâtlani și pescăruși cu aripi elegant arcuite, nagâți, grauri, ciori băltărețe și alte zburătoare misterioase care n-au nume pun stăpânire odată cu dezghețul pe toată revărsarea apelor și împărăția trestiilor dintre zăvoaiele Prutului și matca cea înșelătoare a Jijiei, care curge pe-aici domol ca un curent submarin printre maluri nevăzute. Sus, pe culmea dealului din față, castelul prințului Sturza, alb și ireal ca palatul lui Papură-vodă, pare un miraj proiectat în văzduh de lumina apelor. De la poalele lui, se desfășoară, cu oglinzi neclintite de oțel întunecat și ostroave lungi de drinduri înverzite proaspăt în lucirea primăverii. Stoluri de rățuște dau necontenit ocoluri pe deasupra, încurcând în belțuri și ochiuri capricioase un fir nevăzut, pe care la urmă îl înnoadă brusc într-un pâlc de trestii înalte. Și balta toată gârâie, și miaună, și cântă-n soare cu glasuri multiple și stranii, de-ți pare că ai descins aievea pe altă planetă mai tânără sau, cu milioane de ani în urmă, în luminoasa eră a primăverii pe pământ.
| 230
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Nicăieri patima vânătorească nu-ți oferă o emoție mai aleasă. Și nicăieri focul de pușcă nu-ți poate dărui surprize mai variate. * Când coborâm din tren, soarele se lasă spre asfințit. Balta e mută și pustie. Tovarășul meu pornește nepăsător spre casa lui moș Barnea, pescarul din marginea satului, iar eu rămân mai în urmă, cuprins de o neagră presimțire. Nici un zbor de pasăre nu se zărește prin văzduh, nici un glas nu se ridică din stuhuri. Semn rău! Peste optimismul și neastâmpărul meu din tren se lasă o dezamăgire iute și aprigă, pe care Barnea o ascute și mai tare cu lămuririle lui de prisos. Da, iarna a fost uscată, apele s-au tras cătră Vladnicul cel mare din mijloc și balta, în loc să se umfle la dezgheț, a rămas seacă pe întindere mare, "cum de treizeci de ani nu s-a pomenit". De aceea nici pasări nu prea se văd anul acesta... ― Vra să zică, până-n sară facem oleacă de pândă, rostește drept încheiere tovarășul meu, care niciodată nu-și pierde cumpătul. Iar mâine în zori cu luntrile... ― Ieșim, cucoane, de ce să nu ieșim? răspunde Barnea, moale. Și om face și-n astă-seară oleacă de pândă, ca să nu se cheme că ați venit degeaba cu trinu până aici... Rostul vânatului de baltă cere ca în fiecare luntre să nu ia loc decât un singur vânător, cu luntrașul lui.
| 231
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Dacă stau doi pușcași într-o luntre, se încurcă unul pe altul și nu fac nici o ispravă. Barnea, care cunoaște bine această rânduială, se leagă că ne va găsi el încă un luntraș priceput, până nu se face sară. ― N-are să găsească! profețesc eu, cu voluptatea amară a pesimismului, care a pus definitiv stăpânire pe făptura mea. Și-n adevăr n-a găsit. Numai un băietan, ocupat cu vitele prin partea locului, s-a prins în cele din urmă să poarte o lotcă mică de pescar, cu mine, în urma luntrei cu tovarășul meu, pe care Barnea o mână harnic spre taina stuhului... Dar abia ne-am depărtat de mal, când bag de seamă, cu năduf, că băietanul meu nu se pricepe deloc să mânuiască lopata și ghionderul. Descurajat, am strigat lui Barnea să oprească să mă ia și pe mine în luntrea lui cea mare. ― Poftiți, cucoane, de ce nu? Că doar avem loc destul în corabia mea, strigă el, vâslind îndărăt. Luntrea s-a alăturat ușurel de lotcă. Mă ridic în picioare, cu pușca cumpănită într-o mână, cu blănița în cealaltă și, deprins cu asemenea peripeții vânătorești, pășesc fără grijă peste bord... Se vede însă că astăzi toate erau menite să se împlinească pe dos.
| 204
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Luntrea oscilează fără veste pe-o coastă; apa năvălește într-însa, o umple și-o scufundă pe jumătate... Naufragiu! Nici nu știu când am sărit îndărăt, în lotcă. Băietanul strigă și gesticulează, Barnea e de mult în apă până la piept, tovarășul meu... Ei da, mărturisesc că în clipa cea mai critică, îmboldit de o curiozitate ironică, absolut nepotrivită cu împrejurarea, nu m-am gândit numai la mine în acel moment, ci am întors capul să văd ce face tovarășul meu... Trebuie să spun însă, pentru descărcare, mai întâi că apa în acel loc nu era tocmai adâncă, ci numai cumplit de rece; al doilea, că tovarășul meu nu-i om sprințar la trup, ci mai degrabă voluminos și mare-n diametru. Iar la suflet, nu-i deloc omul care să păstreze supărarea dintr-atâta lucru. M-am întors, așadar, și m-am uitat la el, ca să am de ce face haz mai târziu. Dar nu I-am văzut în apă, după cum m-așteptam, în clipa primejdiei, cu o iuțeală și cu o precizie de neînchipuit, tovarășul meu se prăvălise pe o parte, din luntre de-a dreptul în lotcă, la spatele meu, unde a rămas neclintit. Din sutele de mișcări posibile, el a făcut exact pe cea mai potrivită ca să-și salveze și pușca și persoana, fără să răstoarne, cu greutatea lui, lotca cea mică.
| 215
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Barnea s-a întors prin apă și ne-a remorcat îndărăt, la mal. Eram ud până mai sus de genunchi. Tovarășul meu luase și el apă, la un șold. Amurgul era rece; un vânt subțirel trăgea cu perzistență dinspre apus... Niște oameni cuminți ar fi renunțat la vânătoare pentru sara aceea, ca să-și usuce hainele și încălțările sub un acoperiș, la lumina unui foc. Dar Barnea n-a așteptat deloc să vadă ce hotărâm în această privință. A tras numaidecât pe mal luntrea cea mare, a întors-o cu fundul în sus ca să-i scurgă bine apa și a început s-o pregătească ― pentru o nouă expediție. Știa el din experiență că vânătorii nu sunt oameni ca toți oamenii. * Nici tovarășul meu, așadar, nu-i om ca ceilalți oameni. Pe lângă însușirile vânătorești care-l deosebesc de muritorul comun, natura a pus în firea și-n făptura lui multe ciudățenii și contraste. Mare la trup, te-ai așteptat să fie din această pricină greoi și stângaci în mișcări. Dar nimeni nu îndură mai ușor truda unei zile de vânătoare. Iar când un iepure sau o prepeliță îi sare la distanță potrivită, pușca parcă face parte din trupul lui; nici nu-ți vine să crezi cu ce vioiciune năprasnică o duce la umăr și, ca un Jupiter în miniatură, trăsnește lighioana măruntă din fugă.
| 215
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Sim¬țurile lui sunt tot atât de agere. Prin porumbiștile înalte, care foșnesc tare în bătaia vântului, el distinge cu ușurință cel mai ușor foșnet anormal. Vara, pe arșiță, când suie și coboară prin pârloage, ogoare și miriști, cu soarele-n față, cu pălăria plecată peste ochii aproape închiși, nici o păsăruică nu-i trece în preajmă fără s-o înregistreze pe retină și s-o identifice instantaneu. Dintre toți vânătorii, e singurul tovarăș cu care mă împac desăvârșit. Poate fiindcă avem aceleași gusturi. Sau poate fiindcă e mai înțelegător și-mi suportă capriciile cu mai multă răbdare. Dar la "temperament" nu ne potrivim deloc. Lucrul acesta se vădește mai cu seamă când trebuie să urcăm și să coborâm, iarna, cu ceilalți tovarăși, pantele primejdioase de la Stânca sau dinspre Bivolari, grămădiți într-un camion mare cu coviltir. Șoseaua e desfundată de ploi, roțile mașinii patinează în glodul lunecos. Și nu o dată era să ne prăvălim cu mașina în prăpastie. Fiindcă sub coviltir stăm ca-ntr-o cutie închisă, eu m-așez întotdeauna la coada mașinii, ca să pot vedea pe deasupra scândurii din fund tot ce se întâmplă. Și la cea mai mică alarmă, stau gata să m-arunc afară, să nu mă prindă camionul dedesubt în caz de răsturnătură.
| 201
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Tovarășul meu, însă, își găsește loc întotdeauna la mijloc, sub coviltir, de unde nu poate vedea nimic și unde stă tot drumul liniștit. Orice s-ar întâmpla, el nu se mișcă niciodată de la locul lui. ― Știi prea bine că nu sunt deloc un om fricos, încerc eu să-i explic. Nu mă tem nici de lup, nici de hoț, nici de șoarece. De nimic pe lume nu mă tem, când știu că pot să mă apăr și să atac la rândul meu. Dar când deraiază trenul ori se răstoarnă o hurdughie ca asta, ce poți face?... ― Apoi dacă nu poți face nimica, resemnează-te și stai liniștit. E cel mai cuminte lucru, îmi spune el zâmbind. ― Ba-iu! Nu mă resemnez. Dacă se răstoarnă și-mi prinde vreo mână dedesub, m-apuc cu dinții de fier. Tot se cheamă c-am reacționat! Filozofia tovarășului meu mă impresionează totuși. Resemnarea lui nu vine de astă dată din fondul naturii lui optimiste, ci mai degrabă dintr-o credință sau iluzie mistică. Tovarășul meu crede în Dumnezeu și-n ocrotirea divină, fiindcă "așa a apucat din bătrâni". Într-un rând, ne găseam împreună pe niște imașuri pustii, înspre pădurea Popricanilor. Un iepure s-a ridicat drept între noi. E tot ce poate face mai rău un iepure, când vrea să provoace o nenorocire.
| 213
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Tovarășul meu a săltat pușca la umăr, dar s-a stăpânit și n-a tras. Eu însă m-am lăcomit și-am tras. O halice ricoșată din pământ l-a ajuns în piept, i-a găurit surtucul și i s-a oprit în cămașă. Am alergat speriat, să-i dau ajutor și curaj. ― Nu-i nimic! m-a îmbărbătat, tot el pe mine, cu bunătate. N-a ajuns decât la piele... De întâmplarea aceasta îmi aduc aminte acum, când stăm amândoi, spate-n spate, în luntrea lui Barnea, la întoarcerea spre casă. Pânda de seară nu ne-a fost cu noroc. Câteva stoluri de gâște înșirate în unghi ascuțit, cu vârful spre apus, au trecut sus, departe, pe deasupra noastră. Le-am salutat cu două focuri de pușcă, dar n-am izbutit să le stric nici o clipă simetria în azur. După aceea, luntrașul ne-a purtat vreo două ceasuri de-a lungul unei cărări singuratice de apă, între stuhuri înalte și încremenite, până aici, în albia Jijiei, care deschide un drum mai larg, cotind de-a curmezișul bălților. Nici o rață nu s-a ridicat în liniștea acestui crepuscul lung ca-n ținuturile polare. Acum s-a făcut noapte. Pescarul poartă luntrea ușurel, printre buchete mari de trestii, sub lună. Din lopată îi picură la fiecare mișcare steluțe de argint în apa lină.
| 204
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Umbra e străvezie; un glas de broască tresare de sub papură, în surdină, apoi se stinge... Trestii și apă, stele și singurătate ― nimic în jurul nostru nu ne aduce aminte de viața reală. Plutim ― ca-ntr-un peisagiu din era terțiară... Tovarășul meu tace. Mă razim mai bine de spatele lui masiv și nemișcat, dar nu-i tulbur cu nici o vorbă tăcerea îndelungată în care s-a adâncit. Pentru că pe tovarășul meu îl cheamă Mihail Sadoveanu ― iar un ceas ca acesta, într-o noapte dulce de primăvară, se întâlnește destul de rar în viața unui om. În zori de ziuă, Gheorghe Barnea ne aștepta cu luntrea pregătită temeinic pentru drum lung, să ne poarte de-a dreptul la Vladnic, în inima bălților, unde zburătoarele nomade care poposesc pe la noi își țin soborul cel mare, departe de oameni. Printre păreți de trestie înaltă, străbatem în tăcere cărări lungi de apă cu plavii buboase, cu foi late de nufăr și cu pojghiță pe alocuri, și ne afundăm în labirintul de lagune care taie stuhu-rile, spre Vladnicul cel adânc. Uneori se deschid pe neașteptate în luminiș ochiuri mari de apă în mijlocul trestiilor, oglinzi mis¬terioase, tăcute și lucii sub lumina albăstrie care începe să crească dinspre răsărit.
| 204
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Și deodată, cu zbor șuierător, două rățuște săgetează văzduhul, pieziș deasupra noastră. Detunătura puștii, bubuind straniu în liniștea mare de până acum, trezește baltă întreagă. Mii de croncănituri îi răspund din depărtare. Un măcăit aprig se ridică din stuhuri; gâștele încep să gârâie din toate părțile, nevăzute; Ușițele se trezesc în cotloanele lor de papură veștedă. Un stol de grauri, la început ca un noruleț, desfășoară în lumina răsăritului un văl cernit, străveziu și ușor, cu falduri capricioase, pe care parcă-l poartă vântul pe deasupra bălților, până în negura încă întunecată dinspre apus. * Soarele s-a ridicat de mult. În Vladnicul mare n-am găsit pâlcuri de lișițe, risipite ca șiraguri de mărgele negre pe oglinda apei. Tovarășul meu a doborât din zbor o gâscă. Am văzut-o cum s-a lăsat pe-o aripă, ca un avion dezechilibrat, și-a căzut oblic, departe-n stuhuri. Barnea a căutat-o în zadar și s-a întors cu mâna goală. A doua gâscă, pe care luntrașul ne-o aduce în sfârșit, de la capătul unui petec de pârlitură unde căzuse cu aripile desfăcute, e cercetată cu grijă și așezată frumos între rațele rânduite în fundul luntrei. ― Unde mergem acum? întrebă Barnea. ― Să mergem la Coada Râiosului! zic eu, cu entuziasm.
| 202
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
― Nu ― răspunde tovarășul meu ― ce să căutăm într-un loc cu un nume așa de spurcat? Să mergem mai bine în Cucova ori în Temircan... ― Ori la Coada Vacii, complectează Barnea, cu tărie. ... Ne-am oprit la pândă pe-o lagună îngustă, între două ziduri de trestii. Luntrea e fixată cu un capăt în stuh. Barnea a adormit. Tovarășul meu stă cu fața-n sus, cu ochii-nchiși, cu obrazul pe jumătate în soare. Mă uit la fruntea lui cu proeminențe ciudate și nu-mi pot da seama dacă a ațipit ori e încă treaz. Drept răspuns, un sforăit subțirel pornește din nasul lui mic, cât un țumburuș, care are totuși pretenția să fie acvilin. Doarme! Dacă trece tocmai acum un stol de gâște, ce-i de făcut?... Mă aplec peste marginea luntrei și mă uit în adânc. Apa e curată și incoloră, nici o nuanță verzuie nu joacă în transparența ei. O rază piezișă de soare o luminează până-n fund. De-acolo, din labirintul de buruieni fioroase, două gângănii negre, cât două migdale, cu lăbuțele dinapoi lățite în formă de lopățică, înoată de-a lungul razei până aproape de suprafață. După talie și după alte semne, înțeleg că una e mascul și cealaltă, femeiușcă.
| 201
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Habar n-au de prezența mea. Totuși mă simt scandalizat: urâțeniile acestea își permit să facă dragoste sub ochii mei! Dar a treia gânganie, un mascul inoportun, aleargă de la fund. Intrusul e cam brutal și pare pus pe sfadă. Mă uit cu atenție... Femeiușca se întoarce cu coada când spre unul, când spre celălalt. Cochetează, scârnăvia! O umilesc și-o alung c-un capăt de trestie. Rămași singuri, cei doi masculi se uită unul la altul, nedumeriți de rostul acestei intervenții divine. Tovarășul meu sforăie înainte subțire. O pitulice de baltă se joacă alături, în stuh. Și deodată rămân cu urechea ațintită... S-a auzit, foarte departe, un glas de gâscă. Dacă trece tocmai acum pe deasupra noastră? Fără să ridice capul, tovarășul meu deschide un ochi. Un ochi foarte albastru în lumina mare ― și copilărește atent. Cu toate acestea știu bine că dormea! Se vede însă că dormea numai cu nasul și cu o ureche. Cealaltă ureche îi stătea trează, de strajă. * La întoarcere, de-a lungul unui "canal" nesfârșit, întâlnim petece mari de pârlitură. Ici și colo, pe întindere de câteva hectare, stuhul a ars, lăsând la fața mlaștinii ciocălăi ca de păpușoi și țărână calcinată, de-ai crede că e tare ca piatra.
| 203
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Dar e numai o pojghiță mincinoasă de cenușă și rădăcini firave. Când pui piciorul pe ea, te afunzi numaidecât: dedesub e apă neagră și glodoasă ― am făcut experiență până la genunchi. Barnea ne lămurește că oamenii pun foc stuhului bătrân, ca să poată crește altul tânăr, mai în voie... Vântul bate cu putere dinspre miazăzi. Mă întorc spre lun¬traș. Mi-a venit, așa, o idee nenorocită. ― Moș Barnea, îl întreb eu, ce-ar fi dacă am pune și noi foc, să vedem cum arde? Luntrașul surâde cu tot obrazul lui grav, uscățiv și arămiu ca de indian. Își întoarce nasul ascuțit, în formă de plisc, și furișază o privire iute spre tovarășul meu, care stă neutru cu spatele. Apoi răspunde, cam într-o doară: ― Ce să fie? N-ar fi nimica... La ideea spectacolului măreț pe care ni-l putem oferi "fără să fie nimica", nu mai am astâmpăr. Vântul foșnește, trestiile îmi fac semne cu capul și mă invită, plecându-și moțul cafeniu toate odată, în aceeași direcție. În cele din urmă, mă hotărăsc. Scot cutia cu chibrituri și scapăr. Barnea îmi ține căciula în dreptul vântului. Stuhul, uscat tare, des și înalt de trei stânjeni, s-aprinde cu pâlpâiri iuți, cu pârâituri precipitate.
| 201
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
― Alea jacta est! [1] strig eu. ― Hai? răspunde moș Barnea. Flacăra se înalță încovoiată de vânt; un fum negru izbucnește deasupra... Focul se întinde cu repeziciune... ― Să mergem! zice tovarășul meu, cam neliniștit de dogoarea și de îngustimea locului. Pornim înainte, pe canal. De la fiecare cotitură întorc capul și-mi admir opera, urmărind întinderea dezastrului. Flăcări lungi se înalță când și când deasupra stuhurilor; fumul izvorăște gros și negru, ca din zeci de fabrici odată... O îngrijorare vagă începe să mă cuprindă. Dacă arde toată... balta Cristeștilor? Tovarășul meu mă spionează cu coada ochiului și-mi urmărește gândurile. ― Barnea, zic eu nemaiputând răbda, oare n-o să-mi găsească nimeni pricină c-am dat foc? ― De, parcă poți să știi?... răspunde apăsat luntrașul, privind drept înainte. Scot tabachera și-i ofer o țigară. ― Stuhul vechi nu folosește la nimic... completează el, moale. Cu toate astea nu mă simt liniștit. Incendiul s-a întins grozav în urma noastră. Parc-aș vrea acum să se stingă cât mai curând "de la sine". Dar unde-i norocul ăsta... cu atâta apă dedesub și uscăciune deasupra! Pe canal, ne întâlnim cu un pescar bătrân, lipovan. Se uită la noi, ca la orice oameni de treabă. Aștept să ne puie vreo întrebare cu privire la foc.
| 209
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Dar el tace. Nu pare deloc alarmat de prăpădul care se vede în fund. ― Unde te duci? îl întreb eu. Te duci încolo... spre focul cela? ― Da, răspunde el, simplu. Nu pot împinge imprudența mai departe cu alte întrebări... După ce intrăm în matca Jijiei, la loc larg, tovarășul meu, care stă cu spatele spre incendiu, mă întreabă cu perfidie: ― Tot se mai vede ticăloșia ceea? ― Tot! oftez eu cu năduf. Ba încă se vede mai tare ca-nainte... Iaca ce ispravă m-ați îndemnat să fac, d-ta și cu Barnea!... Sub această învinuire nedreaptă, tovarășul meu tace scârbit. * Am ajuns acum aproape de mal, spre marginea de jos a satului. O fată subțirică și mlădioasă intr-n apă cu picioarele goale, ridicându-și fusta pe măsură ce înaintează spre adânc. Se face că nu ne vede ― parc-ar fi singură. Asfințitul o luminează dintr-o parte; unda rece și verzuie îi mângâie coapsele abia împlinite, în culoarea bobului de grâu. Când ajungem în dreptul ei, o întreb: ce caută? Fata întoarce spre mine o privire serioasă și adâncă, apoi își urmează mersul fără să-mi răspundă. Seara târziu, de pe prispa casei din deal a lui Barnea, tovarășul meu a privit lung cum ard stuhurile în depărtare "ca-ntr-un răsărit de lună"... S-o fi gândit, poate, atunci: ce fac oare sălbătăciunile bălții, când arde stuhul?
| 224
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
― și i s-a părut că aude dintr-acolo "urlete pierdute și tremurate"... Iar peste vreo săptămână, cititorii lui, nenumărații lui prieteni, au ascultat încă "o istorie adevărată" de vânătoare ― cu moș Procor, cu Timofti mocanul și cu un oarecare Caliniuc, sfâșiat de lupi într-o noapte de iarnă, pe-o plavie pustie din Delta Dunării ― pe lângă alte născociri minunate, pe care el le ticluiește cu atâta meșteșug, de-ai jura c-a fost acolo, la fața locului, și-a văzut cu ochii lui cum s-au petrecut toate, din fir în păr. De data asta însă, l-am prins asupra faptului. Și las aici mărturie posterității despre geneza uneia din încântătoarele-i povestiri vânătorești. Să știe și urmașii noștri, atunci când bălțile de la Cristești și moș Barnea și noi vom fi trecut de mult în țara de dincolo de negură, de la ce întâmplare prozaică din lumea reală s-a inspirat acest mare vrăjitor, ca să plăsmuiască încă o istorie vânătorească, foarte minunată... dar cât se poate de adevărată... Notă. ― La aceste amintiri, pe care le-am notat a doua zi ca să nu le uit, marele meu prieten mi-a răspuns prin câteva pagini (... pagini de strălucitoare poezie ― vezi volumul Țara de dincolo de negură).
| 202
|
George Topârceanu
|
Țara de dincolo de negură
|
Dl Sadoveanu își revendică acolo cu tărie autenticitatea personagiilor și faptelor din povestirea la care făceam aluzie. Și se miră că le-am uitat. În adevăr, mi-am adus aminte. L-am cunoscut și eu pe moș Procor, am intrat în coliba lui și am stat de vorbă cu el, într-una din rătăcirile noastre prin Delta Dunării. Dar îl uitasem de mult... Cine ar putea să se mai laude cu un aparat de înregistrare atât de sensibil ca al tovarășului meu, căruia nimic nu-i scapă din câte-i trec pe dinainte și care ține minte ani întregi intonația unei fraze și gestul cu care un biet pescar bătrân și-a alungat un țânțar de pe frunte...
| 111
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
Pe cărarea de sub coastă, Loveț pădurarul urca încet, cu torba goală și cu pușca la spinare. Un cuc nerod cânta aproape, între frasinii de pe culme; altul îi răspundea din vale. Și era pădurea de curând înverzită, și frunza fragedă râdea la soare, și tot codrul întinerit răsuna de cântece. Sub fagul cel mare de la mijlocul coastei, Loveț se opri, răzimat în pușcă. Toate dealurile dimprejur își răsfirau în lumină, ca niște arici, spinările țepoase. Granguri zglobii fluierau din vârful arinilor, gaițe se strigau peste poiene și, de pe un deal pe altul, mierlele se îngânau cu melodioase glasuri. Și toată răsfățarea verde a pădurilor strălucea ca un rai, în dimineața de primăvară. Deasupra lui Loveț, un țoi zgomotos și mic, agățat cu spatele în jos de scoarța grunțuroasă, călca mărunt ca un șoarece de-a lungul unei ramuri înclinate, bătea coaja cu ciocul și făcea din fundul gușuliței: gim-gim... gim-gim! Loveț luă pușca la ochi... Detunătura izbucni năprasnic, umplu valea, se pierdu departe și, izbind în pieptul dealului din fund, răsunetul ei se întoarse ocolind pădurile. Câteva clipe, toate glasurile codrului amuțiră de mirare... O ciocănitoare de munte trecu ca o flacără verde, printre două vârfuri de fag. Apoi o ghionoaie, ascunsă cine știe unde, într-un desiș, slobozi un râs grăbit, o ploaie de țipete mărunte.
| 218
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
Și, ca la un semnal, toate glăsuitoarele acestei lumi de verdeață și de lumină își reluară cu nepăsare cântecul întrerupt. Iar sub fagul cel mare, țoiul picase cu aripile sângerate. Loveț îl ridică din iarbă și-l ținu pe palmă. Era călduț și ușor ca o pană, cenușiu pe spate și gălbui pe burtă. Nu murise. Ochii lui, ca două picături de păcură, păreau că lăcrimează, împăinjeniți de durere. Vânătorul îl aruncă iar în iarbă, lângă torba goală. Pe mâna lui se prelinse o picătură fierbinte de sânge. Soarele era acum sus, deasupra dealului din față. Vântul curgea în răstimpuri, ca o apă lină, peste păduri. Loveț se lăsă cu fața în sus și cu brațele sub cap, la umbra tufarului bătrân. Țânțari de pădure, leșinați de foame, s-apropiară numaidecât, bâzâind subțirel. O pitulice speriată, privindu-l cu spaimă și curiozitate, începu să țipe în gura mare. Dar nu se depărta prea mult, ca să nu-l piardă din ochi. Sărea de ici-colo, tot împrejurul lui, aplecându-și capul pe sub câte o frunză, ca să-l poată vedea mai bine... Un bondar grăbit sosi și el, nu se știe de unde; îi dădu ocol de două ori, mormonind ca un urs din neamul mărunt al gâzelor, și se pierdu printre tufe.
| 207
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
Și zumzetele văzduhului scădeau în căldura zilei, pe când o toropeală largă cuprindea pădurile, ca-ntr-o pânză de liniște. Loveț clipi des din ochi; apoi rămase cu pleoapele închise. Un fir subțire de păianjen i se prinse de gene... Și iată că, drept în vârful fagului sub care stătea Loveț, se arătă o zburătoare străină, o pasăre mare și gingașă, tăiată parcă dintr-un bulgăre de zăpadă. Penele ei curate străluceau ca argintul în lumina soarelui. Stătea nemișcată; numai capul mic și negru și-l întorcea în toate părțile. Și cu glas răsunător striga peste pădure: ― Ga-ga! ghi-ghi!... Niciodată Loveț nu mai văzuse asemenea minune... Cu mare fereală și cu bătaie de inimă, el ridică încet pușca, ținti îndelung ― și trase de trăgaci... Dar pasărea minunată nu căzu. Ca și cum n-ar fi băgat de seamă nimic, ea rămase nemișcată și glasul ei mare striga iar peste păduri: ― Ghi-ghi! Ga-ga!... Vânătorul o privea cu uimire. Până atunci, pușca lui nu dăduse greș... Loveț turnă cu ciudă două măsuri de pulbere pe gura țevii, îndesă cu varga un dop mare de câlți, apoi un pumn întreg de halice. Și, ținându-și răsuflarea, luă iar pușca la ochi... Dar focul țâșni din țeavă fără zgomot, ca un șuvoi scurt de fum.
| 208
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
Și pasărea de argint rămase ca mai înainte, nemișcată... Loveț aruncă pușca în iarbă. Șe agăță cu mare ciudă de trunchiul fagului și începu să se suie din ramură în ramură. Cu cât se urcă mai sus, cu atât nerăbdarea lui creștea. Iar pasărea își întorcea capul și se uita în toate părțile; numai în jos, la el, nu se uita ― părea că nici nu-l știe... Loveț era acum aproape de ea, îi vedea moțul de aur și ochii ca două boabe de rubin... dar când întinse mâna s-o apuce, ea fâlfâi ușor, se înalță deasupra lui și-l lovi cu pliscul drept în mijlocul frunții... Și dintr-o dată Loveț se simți ușor și micșorat, sub aripile zburătoarei necunoscute. Și văzu, cu mirare, că-i înțelege graiul. ― Eu sunt regina păsărilor, grăi ea. Și pe tine, Loveț, te-am schimbat acum în pasăre. Vino cu mine! Zburară amândoi peste vârfuri de copaci și se opriră drept în spicul unui paltin uriaș din inima pădurii. Se făcuse noapte. De jur împrejur, cât cuprindeau ochii, nu se vedea acum decât revărsarea codrilor adormiți sub lună. Din vârful paltinului, pasărea măiastră începu să strige iar deasupra pădurii și glasul ei străbătea acum și mai departe, peste creștetele copacilor, în liniștea nopții.
| 207
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
Și din patru părți începură să vie rânduri-rânduri, la chemarea reginei, toate cântărețele pestrițe și strălucitoare ale zilei, toate zburătoarele ursuze și ciufulite ale întunericului, tot norodul nenumărat al ciripitoarelor mărunte care mișună ascunse prin frunzișuri, sub larga ocrotire a codrului. Veneau cu grăbite fâlfâiri de aripi și se lăsau în jurul lor, stoluri-stoluri, mii de păsări, rânduindu-se laolaltă după nație, după meserie, după glas ori după îmbrăcăminte. Și toți copacii dimprejur stăteau acum ca niște ciorchini, sub razele lunii încărcați de zburătoare gălăgioase; până și pământul era acoperit de un covor mișcător de păsărele, care nu mai aveau loc pe ramuri și se înghesuiau una în alta, cu ciocurile îndreptate în sus. Iar din preajma locului, și alte dihănii mărunte se deșteptară din somn, în puterea nopții. Aricii ghemuiți pe sub tufe scoteau botul dintre țepi și se uitau cu mirare; salamandre negre ridicau spre stele capul lor mititel, cu gura cusută de un blestem; șoareci roșcați se iveau pe jumătate din găuri și veverițe curioase, cu coada pe spate, priveau de departe, în două labe, gata s-o rupă la fugă... Cu inima împuținată de spaimă, Loveț se simțea grozav de singur în mijlocul acestei împărății străine, departe de oameni, așteptând să înceapă soborul păsărilor în taina nopții, în singurătatea pădurii.
| 212
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
Veni întâi o hulubiță sălbatică să se jeluiască. Se făcu tăcere. ― Loveț mi-a împușcat hulubul meu, care aducea mâncare la cuib unde stăteam să păzesc puii, zise ea. Și a trebuit să pornesc eu după hrană, și am lăsat puișorii singuri... și în lipsa mea a venit o nevăstuică și mi i-a mâncat. Și de atunci am rămas văduvă și singură pe lume... ― Loveț! Loveț, ucigașul! strigă tot poporul păsăresc. Iar Loveț se făcuse mic lângă regină, cu inima cât un purice. ― Pe mine, zise un sturz beteag care stătea strâmb pe-o ramură, Loveț m-a împușcat într-o aripă, când ciuguleam o caradașcă lângă un ciot de brad. M-am ascuns sub niște rădăcini ș-am scăpat cu viață. Dar de-atunci nu mai pot zbura și-mi târăsc zilele, ca vai de capul meu, pe sub tufișuri, după viermușori... ― Și mie mi-a rupt o labă! îndrăzni să strige, de departe, o veveriță nepoftită. Toate capetele se întoarseră. Iar huhurezii, care stăteau în cerc, mai la o parte, pe cununa unui frasin, se umflară de mânie spre ea ca niște curcani și o făcură să tacă. ― Și mie mi-a rupt un picior! glăsui o păsărică din grămadă. ― Și mie! Și mie!
| 202
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
Și mie! ciripiră fel de fel de glasuri, din toate părțile. Și altele venind la rând să se jeluiască. Veneau cinteze cărămizii și cocoșari speriați din somn; gaițe proaste cu albastru pe aripi și pitulici cu codița răsfirată pe spate; veneau turturele singuratice, și grauri poleiți în aur, și mierle negre ca tăciunii de brad trăsnit; veneau ghionoi pestrițe, stropite cu roșu la coadă, și codobaturi subțiri de pârău, și pițigoi cu puful galben, ciocănitoare verzi și cucuveici urecheate, și bufnițe cu picioarele îmbrăcate în pene, și ciuvici cu capul mare... Iar la urmă de tot, sosi și un țoi cu aripile sângerate și țipă în gura mare: ― Staaați!... Stați! Pe mine Loveț m-a împușcat chiar în dimineața asta... ― Loveț! Loveț! Loveț! țipau acum toate stolurile, de răsuna pădurea. ― Loveț e chiar aici, între voi, zise regina, ridicând o aripă. Uite-l! ― Hu-hu-huuu! strigară huhurezii, peste șapte dealuri. Și toate păsările se năpustiră asupra lui, îl năpădiră din toate părțile, cu aripile, cu ciocul, cu ghearele... * Loveț sări drept în picioare, asudat. Își trecu o mâna peste frunte și privi în juru-i cu spaimă și cu uimire. Apoi, dând cu ochii de țoiul ucis, își aduse aminte... Soarele ajunsese la amiază.
| 205
|
George Topârceanu
|
Într-o dimineață de primăvară
|
În pădure era liniște. Loveț se plecă grăbit, își luă pușca și torba și porni repede la vale, fără să se mai uite îndărăt. Iar în urma lui, păsărica ucisă rămase cu aripioarele strânse, ca un pumn mic de cenușă, pe iarbă.
| 42
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
Într-o dimineață mai de demult, zării pe moș Toma Gaiță în drum spre pădure, cu pușca ferită sub zeghe de nu i se vedea decât țeava atârnând la spate, ca o coadă. Eram prin clasa a doua de liceu; venisem numai de vreo săptămână acasă, în vacanța Crăciunului, și aveam și eu o rablă de pușcă, mică și ruginită, cu care speriam sturzii și mierlele de prin măcieșii de la marginea pădurii. Într-o clipă am fost gata. Ninsese toată noaptea din belșug. Prin zăpada de două palme m-am luat după urma proaspătă și singuratică a lui moș Toma și în curând l-am ajuns din urmă, în poiana cea mare a Rudăriilor. Cu zeghea pe umeri, îndoit din mijloc cam într-o parte, cu mersul lui îndesat și mocnit de țăran care se duce la anume treabă, tăia de-a curmezișul poiana netedă și albă, lăsând după el un șir lung de găuri în zăpadă. Și cum moșneagul era cam tare de ureche, nu m-a simțit deloc până în clipa când m-am alăturat de el. ― Da-ncotro ai plecat, moș Toma? ― La jderi! îmi răspunse, morocănos. ― Apoi... tot la jderi pornisem și eu! îl încredințai cu multă seninătate, călcând pe lângă el.
| 201
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
Moșneagul mergea acum hursuz și mă fura numai când și când cu ochii lui în culoarea solzului de pește. Fața-i amărâtă și spână, cu câteva fire țepoase în barbă, cioplită parcă în lemn, i se încrețise de tot acum. Iar nasul, subțire și coroiat din fire, i se lungise și mai tare de ciudă. Dar eu mă bucuram în inima mea că i-am făcut-o, fiindcă niciodată nu venea să mă cheme și pe mine când pleca la vânătoare. ― Ai luat niscai tutun de-acasă? mă întrebă el, după un răstimp. Da, cu toată graba plecării, avusesem eu grijă să "iau" și niscai tutun ― așa, cât apuci între degete ― și să-l împachetez repede într-o foaie de caiet. Moș Toma își vârî, tăcut, tutunul în chimir. Și pornirăm mai departe, el înainte, eu în urmă, prin pădurea încremenită în lumina rece a dimineții de iarnă. Crengile încărcate de zăpadă moale stăteau pretutindeni într-o neclintire bizară, ca brațele unor nenumărate policandre de argint. O liniște siderală învăluia somnul pădurii. Cunoșteam bine locurile de cu vară, dar toate păreau străine acum, sub farmecul diafan al zăpezii. Pe-aici se deschid uneori în codri luminișuri ferite de oameni, cu numiri misterioase, păstrate din vechi vremuri, și în mijlocul fiecărei poiene stă mândru ca un monarh câte un cireș sălbatic, cu crengile înalt răsfirate în văzduh.
| 221
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
Vara, după Sân-Petru, când rodul mărunt și negru le năpădește frunzișul, cireșii din poiene sunt loc de întâlnire și de ospăț pentru toate zburătoarele neastâmpărate din împrejurimi. Ceasuri lungi de vară, culcat în iarba plină de zumzet, cu pușca lângă mine, culegeam alene din juru-mi cireșe stafidite ori priveam fără gânduri seninul gingaș printre frunze de sus, așteptând. Mierle răzlețe se abăteau la răstimpuri, ca niște pietre aruncate în cireș din marginea pădurii, asupra crengilor stropite cu negru. Dar vânatul cel mai de seamă erau cocoșarii, păsări viclene și sperioase, care zăboveau multă vreme în desimea fagilor, și nu veneau la cireșe decât după ce trimiteau iscoadă ca să cerceteze locul... Când le auzeam glasul gutural de departe, inima îmi zvâcnea de emoție și rămâneam nemișcat în iarbă până ce iscoada, ocolind pe sus cireșul, se întorcea să ducă la tovarăși vestea că nu e nici o primejdie. Atunci stolul întreg se abătea pe spicul cireșului, prin crengile din vârf, și începea să ciugulească, cu grabă și lăcomie, bobițele amare. Iar când pușca trăsnea fără veste dede¬subt, stolul întreg, învălmășit de o spaimă cumplită, zbura țipând în toate părțile: "Să scape cine poate!" Sub cireș venea câteodată și moș Toma Gaiță la pândă.
| 203
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
Dar pușca lui, crăpată de-a lungul țevii și cârpită cu plumb, nu făcea nici o ispravă. Moșneagul trăgea întotdeauna cu ea sprijinită pe o "crăcană" de lemn; ținea câte un minut întreg... și adesea îmi pierdeam răbdarea până ce auzeam izvorând din ea o plesnitură pițigăiată, ca din bici, însoțită de o înjurătură. Moș Toma făcea economie de pulbere la încărcătură, și halicele lui, tăiate cu cuțitul dintr-un fir de plumb în patru muchii, abia sfredeleau frunzișul de pe poale. Târziu, când soarele cobora spre asfințit și când moș Toma își lua nădejdea dinspre partea cocoșarilor, chitea și el câte o gaiță, care venea să i se așeze, mare și proastă, drept deasupra capului. Iar când pasărea ucisă pica moale în iarbă, moșneagul o cerceta cu luare-aminte și pe o parte și pe alta... apoi, c-un gest hotărât, o vâra în torbă. ― Cică-i spurcată... Da' ce, nu-i tot pasăre? mormăia el. Și, cu trupul adus ușor într-o parte, pornea la vale, spre casă, stârnind la fiecare pas din ierburile înflorite lăcuste speriate, care săreau în toate părțile ca niște stropi de apă vie în lucirea asfințitului. Din pricina asta, moș Toma fusese poreclit Gaiță, prin partea locului. La răspântia de cărări din fundul poienei Rudăriilor, moșneagul se opri și-mi arătă în zăpadă un șirag de urme mărunte care se încâlceau printre fagi, în zig-zag.
| 225
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
― Urmă de vulpe... Mai departe alte urme, câte trei-trei, tăiau luminișul de-a curmezișul, se întorceau în dosul unei tufe, unde zăpada turtită rotund arăta un popas de o clipă, și se pierdeau după un dâmb cu mlădiță deasă. Acestea erau de iepure. Moș Toma nici nu le luă în seamă. Trecurăm pe lângă Hoaga-cu-ferigă, o văgăună mută și adâncă, cu fundul acoperit de o ceață neclintită, care ascundea pe jumătate buturugi răsturnate de vreme, cu forme curioase de dihănii la pândă; apoi ieșirăm în deal la Surle, la loc mai deschis. De acolo, toată revărsarea pădurilor se ivi sub picioarele noastre, până departe, în valea Topologului. Înălțimile diafane parcă pluteau, desprinse de pământ. Aproape de culme, pâlcuri de mesteceni își înălțau din zăpadă tulpinile subțiri, cu creștetul despletit, ca niște jocuri de apă încremenite, care parcă și-au uitat în văzduh numai fantoma lor de ceață. După ce am coborât în altă vale, la gura Goiștei, moș Toma mă opri ușurel cu mâna-n piept: ― Iaca și lupu! șopti el. În capătul celălalt al poienii, până unde pușca nu putea s-ajungă, un lup se ridicase dintre ferigi uscate și, întors pe jumătate, se uita la noi cu nepăsare... Apoi, din câteva salturi, pieri în desime.
| 205
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
― Hai după el! strigai eu, cu pușca gata. ― Ba! răspunse moșneagul, nepăsător ca și lupul. Apucarăm iar la deal, printre fagi bătrâni, cu trunchiuri vinete... Și deodată moș Toma începu să se uite cu luare-aminte, când în sus, spre broderia rămurișului înalt, când jos la zăpada neprihănită pe care călcam. ― Iaca, pe-aici a trecut jderul... mă lămuri el, cu glas scăzut. Abia acum pricepui de ce moș Toma, de când am intrat în pădurea mare, umbla tot cu ochii pe sus. În horbota albă de deasupra noastră se cunoștea bine locul pe unde o făptură ușoară, deprinsă cu astfel de gimnastică, se furișase lin, scuturând în trecere povara de pe crengi. Iar dedesubtul acestei urme aeriene, zăpada căzută însemna și ea o dâră de adâncituri fine, care ne arătau ca pe hârtie drumul aceleiași vietăți singuratice și gingașe. Călăuziți de această îndoită urmă, am ajuns în fața unui fag scorburos, la marginea unui povârniș de câțiva stânjeni, pe lângă care în timpul verii șoptește abia auzit un izvor mic de apă printre frunzele uscate. Văzurăm, sus, gura scorburii pe unde intrase jderul la adăpost. Iar jos, pe partea dinspre povârniș, moș Toma descoperi și a doua gură a scorburii.
| 202
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
Rânind cu piciorul zăpada, moșneagul alese din stratul gros de frunze jilave o mână de foi mai zvântate; apoi desprinse din scorbură o bucată de putregai afânat și, cu șomoiogul gata, se întoarse spre mine: ― Ai vun cribit? I-am întins cutia cu chibrituri. El stătu o clipă la îndoială, întors cu spatele; apoi băgă cutia în chimir, la păstrare. Și scoțând cremenea, iasca și amnarul, începu să scapere. Când un firicel de fum albastru și creț izvorî din iască, moșneagul puse șomoiogul de frunze uscate în gura scorburii; suflă de câteva ori și el ― și se întoarse iar spre mine: ― Suflă! Am răzimat pușca de fag, am pus piciorul pe o îndoitură de rădăcini lunecoasă și, cuprinzând cât puteam ajunge cu brațele trunchiul aspru, am început să suflu din toate puterile. În curând scorbura se umplu de un fum albicios, care răzbătea afară pe jumătate și se prelingea pe lângă scoarță. Mă usturau ochii... După câteva clipe, pușca lui moș Toma plesni ascuțit, de cealaltă parte a fagului, ca o pocnitoare de acele cu care se joacă copiii la oraș... Un foșnet scurt de zăpadă căzută, o fulgerare întunecată printre crengile albe de sus... atât am apucat să văd.
| 202
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
Piciorul îmi alunecase pe rădăcina udă și, în cădere, m-am dus târâș până la poala povârnișului. Eram pe vremea aceea un copil rumen, zburlit și rău din calea-fară. Într-o clipă am fost îndărăt, sus. M-am repezit la moșneag, l-am prins cu amândouă mâinile de pieptarul zeghei ș-am început să-l scutur: ― Unde-i jderul? De ce m-ai pus să suflu, când știai că iese? Și de ce-ai tras fără să-mi spui? Surdule! ― Nu te pune cu mine, măi țâncule! Acuș te-azvârl în zăpadă, de nu te-i mai putea culege! făcu moș Toma, speriat. Și cuprinzându-mi mâinile în mâna lui neagră, uscată și tare ca o cange, mi le aruncă în lături. Îmi venea să plâng de ciudă. Mă uitam, să pot ghici încotro apucase jderul... Dar cine știe unde era acum lighioana ușoară, mai sprintenă decât o veveriță, sărind dintr-un copac în altul, ca pasărea! Moș Toma își înfunda, amărât, luleaua cu tutun. ― Hai să-l căutăm, zisei eu, mai împăciuitor. ― Geaba! De-acu nu-l mai găsești, răspunse moșneagul. În adevăr soarele se ridicase deasupra pădurii și ramurile începeau să-și piardă horbota de argint, pe nesimțite. Crengi ușurate fără veste de povară tresăreau ici și colo. Rostopane moi și albe picau pretutindeni în jurul nostru și toată pădurea era plină de foșnete ușoare și misterioase.
| 215
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
* La întoarcere mă simțeam ostenit și fără chef. Mereu rămâneam în urmă. Moș Toma mă aștepta din loc în loc. ― Numai de-atâta îmi pare rău, zisei într-un rând, că n-am apucat să trag și eu măcar un foc... Moșneagul se opri, luminat deodată la față. ― Trage la sămn, zise el, că tragi tare bine... Ia să văz dacă mai poți trage ca aldată... Știam eu de ce mă măgulește așa moșneagul. Dar tot îmi făcea plăcere lauda lui. Moș Toma alese numaidecât pe scoarța unui fag mare un loc mai curat, pe care-l netezi bine de mușchi, cu palma. Am pus un genunchi la pământ; am tras... Apoi am alergat la fag și i-am găsit scoarța ciuruită de halice. ― Ei, ce zici? întrebai eu mândru, întorcându-mă spre moș Toma, care se oprise la spatele meu. Dar moșneagul nu-mi răspunse. Se aplecă, tăcut, și începu să culeagă halicele din scoarță, una câte una, cu vârful cuțitului, și să le strângă cu grijă în chimir... Iaca, pentru asta mă lăudase el că trag bine! M-am uitat lung cum operează. Apoi am pornit încet spre casă, singur. Zăpada topită se prelingea în lacrimi lungi pe trunchiuri și, din scoarța umedă a fagilor, un abur abia simțit se ridica în soare.
| 211
|
George Topârceanu
|
Amintire
|
Nici o vietate, în nici o parte... Numai când am ajuns aproape de marginea pădurii, o cinteză alarmată mă întâmpină cu cicălitura ei sonoră dintr-un măr sălbatic și mă petrecu multă vreme, zvârlind după mine buchete mici de ciripituri, în lumina primăvăratică.
| 42
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
― E liber, vă rog? întreb eu, din ușă, ca să-mi fac datoria. În compartiment e o singură doamnă, care ocupă locul de lângă fereastră. ― Mă rog, cu plăcere! răspunde ea. Îmi arunc valiza, bastonul și pălăria în plasa de bagaje și m-așez pe canapea, cu spatele spre locomotivă și cu fața la cu¬coană. Măsuța dintre noi e ridicată. Pe măsuță, câteva gazete ilustrate, o poșetă și un maldăr de coji de portocală, dintre care una i-a servit doamnei ca scrumieră. N-am obicei să fac curte unei persoane necunoscute. Dar când pleci la drum lung, e mai plăcut, oricum, să ai în față o femeie tânără încă, fie și cam plinuță la trup, cu ochii negri și cu gropiță în obrazul stâng, decât o babă sau un ramolit care începe să sforăie de la Chitila și nu se mai oprește până la Bârlad. Trenul de Iași pleacă de la București la ora 13 și 15 minute, în jargon ceferist. Asta pe românește însemnează: la unu ș-un sfert. "Până la plecarea trenului mai sunt doar câteva minute, mă gândesc eu. Poate avem noroc să rămânem singuri..." ― Mie nu-mi place cu spatele înainte, reflectează doamna, cam fără veste. ― Dar cum vă place?
| 203
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
întreb eu, tresărind. ― Numai cu fața-nainte... Pentru cine uită momentan că se află în tren, e greu de închipuit cum ar putea sta cineva altfel, decât cu fața înainte și cu spatele îndărăt... Ne uităm unul la altul câteva clipe, nedumeriți. Doamna se înroșește puțin. ― Dacă m-așez cu spatele înainte, simte ea nevoia să completeze, îmi vine un fel de amețeală... m-apucă un fel de mal de train... și nu mai sunt bună de nimic. ― Și ar fi mare păcat! exclam eu, din toată inima. În acest moment, își vâră capul pe ușă un domn mic și slab: ― Mai este fun loc? întrebă el, cu un aer melancolic. ― Toate sunt ocupate! răspunde repede vecina mea, înainte ca eu să pot interveni. Domnul cel mic aruncă în compartiment o privire circulară, cam adormită; dă din cap cu neîncredere și se retrage. ― Mie nu-mi place cu mulți la un loc, mă lămurește cuconița. Dar nu-și isprăvește bine vorba, și ușa se deschide cu putere: doi domni, unul ras, celălalt cu mustață, intră fără alte formalități în compartiment și, după ce pun stăpânire pe două locuri, lăsând pe canapea o servietă și un pachețel, ies amândoi în culoar, unde continuă o conversație începută probabil în restaurant.
| 209
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
― Noroc că ăștia merg numai până la Ploiești, zise doamna. ― După ce cunoașteți? ― Mai întâi, după lipsa de maniere... Se vede cât de colo că ei fac cursa asta în fiecare zi și că sunt blazați, sunt obișnuiți cu trenul... Al doilea, n-au bagaje. Îmi ridic ochii spre bagajele doamnei: două geamantane mari de piele galbenă, o valiză mică, un pachet lung și o cutie cilindrică. ― D-voastră mergeți departe? ― Până la Focșani, răspunde doamna, făcându-și vânt cu Ilustrațiunea. ― Mi se pare că e cam cald aici, zic eu. Ar fi bine să deschidem puțin fereastra... ― Ca să mai intre puțin fum de-afară? Mă rog, cu plăcere, numai să se poată. Eu am încercat să deschid și n-am putut. Mă ridic și trag de cureua ferestrei: întâi în sus, apoi în jos... la dreapta, la stânga... Degeaba: nu merge. ― Are ambiție! zice cuconița. Unul din cei doi domni, observând de-afară manevra, ne vine în ajutor. ― Îmi dați voie? întrebă el, autoritar. Și plecându-se peste vecina mea, pe care o atinge puțin cu genunchiul, întoarce un mâner de alamă la dreapta; apoi trage, cât poate mai pe încetul, de un inel din marginea de sus ― și fereastra se lasă în jos.
| 209
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Domnul surâde grațios și se retrage. ― Tot sunt buni de ceva și ăștia de la Ploiești, își dă părerea vecina mea. În sfârșit, trenul a pornit. Aproape de Chitila, șeful de tren își face apariția: ― Biletele... Doamna are bilet întreg. Domnii de pe culoar au arătat fiecare câte un carnețel de culoare închisă. Atât. ― Dacă aș fi eu director general ― zice vecina mea, care a observat acest amănunt, ― i-aș strânge pe toți într-un vagon, pe ăștia care merg gratis, ca să nu ne mai incomodeze pe noi, cei cu bilete adevărate... Dincolo de Chitila, cei doi domni de pe culoar intră, s-așază la locurile lor și, numaidecât, după obiceiul pământului, încep s-o fixeze pe vecina mea cu liniștită impertinență, ca pe un tablou expus acolo anume pentru agrementul călătorilor masculini. Doamna se uită pe fereastră, își mai potrivește coafura, se preface că citește... La urmă, își razimă capul în colț, închide ochii și rămâne așa, nemișcată, multă vreme. În gara Ploiești, cei doi domni se coboară. Am rămas iar singuri. ― Vezi c-am avut dreptate? zice fără veste vecina mea, deschizând ochii. ― Credeam c-ați adormit... ― Aș! Unde e chip s-adoarmă o femeie, când se uită toată lumea la ea... Dar bine că s-au dus.
| 211
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Mai cu seamă cel cu verighetă era absolut nesuferit. Ai băgat de seamă? Pantalonii cu dungă proaspătă, cravată corectă, guler ireproșabil... se cunoștea bine că are o nevastă de treabă, care-i poartă de grijă. Atunci, ce mai umblă cu ochii după altele? Grozavi mai sunteți d-voastră, bărbații... ― Nu toți. ― Celalt, urmează doamna, cel neînsurat, vai de capul lui: guler șifonat, ciorapi nepotriviți cu culoarea pantalonilor, butonii de manșetă unul de-un fel și altul de alt fel... și-un ceas de nichel cu două capace ― moștenire de la bunică-sa... Mă simt cam jenat. Fără voie duc mâna la cravată, îmi netezesc puțin părul, îmi rectific poziția ― și tac. De la Ploiești nu s-a mai suit nimeni în compartimentul nostru. Cântecul roților a început iar. Pământul curge-n urmă, pe lângă tren; stâlpii de telegraf aleargă unul după altul, parcă-s trași de-o sfoară; ogoarele se rotesc încet, ca niște evantaie care se deschid mereu, cu mânerul fixat într-un vârf de deal. Mi-am răzimat capul în colț, am închis ochii și am stat așa multă vreme. Printre gene am văzut totuși cum tovarășa mea de călătorie își deschide poșeta, se pudrează pe nas, își dă cu roșu pe buze și mă examinează, în câteva rânduri, pe furiș.
| 206
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Dincolo de Buzău, simt că începe să mă cuprindă de-a binelea o toropeală neplăcută, premergătoare somnului în poziție incomodă. De frică să nu adorm, deschid ochii. ― Păcat că n-avem aici un patefon, să ne mai distrăm... zice doamna, privindu-mă ironic. ― Putem încerca și fără patefon, îi răspund eu, vexat. Doamna scoate din poșetă un pachet de țigări și o cutie minusculă de chibrituri. Cu prefăcută dezinvoltură, își aprinde o țigară. Dar se cunoaște cât de colo că nu fumează de obicei. ― Unde-i bărbatu-meu acum să mă vază! exclamă ea, trăgând ștrengărește. ― Parcă e nevoie să vă vadă cu ochii? E destul să miroase. ― N-are el un miros așa de fin, zice doamna, râzând. În privința asta, toți sunteți la fel... ― Și... D-voastră locuiți chiar în Focșani? o întreb eu mai înviorat. ― A, nu. Eu stau la București, cu bărbatu-meu. La Focșani e numai mama. ― Și-o să rămâneți multă vreme la Focșani? ― Nu cred... O simplă escapadă. M-am supărat pe el, ș-am plecat fără să-l previu. Sunt sigură că peste două-trei zile mă trezesc iar cu dumnealui că vine să-mi ceară iertare și să mă ia acasă. Nu e pentru prima oară. ― Și... dacă nu vine?
| 205
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
― Treaba lui! N-are decât să divorțeze, dacă-i dă mâna. Eu am averea mea personală... o moșioară, o vie, o casă la București... plus alte perspective de moștenire. ― În cazul ăsta, trebuie să vie. ― Așa zic și eu. Dar pân-atunci, am de gând să mă distrez, să-mi fac de cap cât oi putea... ca să nu-mi pară rău c-am plecat. Mă uit cu mai multă atenție la tovarășa mea de drum. Vorbește așa de natural și le spune toate cu atâta nevinovăție, că nu mai știi ce să crezi. ― D-ta mergi mai departe de Focșani... ori rămâi acolo? mă întreabă ea deodată, cu sprâncenele foarte ridicate, ca la păpuși. ― Nu știu... Sper... Asta depinde de împrejurări... Simt că mi-a sărit somnul de tot. Dacă m-ar fi întrebat atunci de care împrejurări anume atârnă rămasul meu la Focșani, n-aș fi știut ce să răspund. Îmi fac repede-n gând câteva socoteli și, drept încheiere, îmi examinez din nou vecina. Siluetă nu prea are ea, cum cerea gustul pervertit al unora, până mai ieri-alaltăieri... Dar ce gură!... ce ochi!... ce umeri!... Simt totuși nevoia să obțin câteva informații suplimentare: ― Ce-ar fi să vie soțul d-tale chiar în noaptea asta, cu vrun accelerat?
| 204
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
― Imposibil. Până duminică, în orice caz, nu se poate mișca din București ― despre asta garantez. Până atunci, abia are vreme să-mi treacă și mie supărarea. ― Și... uitasem să-întreb... din ce cauză te-ai supărat pe dumnealui? ― Din cauza musafirilor. Are mania, domnule, să invite prieteni la masă, fără consimțământul meu. ― Asta n-ar fi nimic, zic eu. Nu se desparte cineva pentru atâta lucru. Mai cu seamă dacă este și vrun copil la mijloc... ― Nu este. Mi-au spus doctorii că eu nu pot să fac. ― Ce-are a face! Mai încercați. ― Dac-ar depinde numai de mine... Căsătoria, domnule, este un fel de loterie: nu știi niciodată peste cine dai... Avem noi un prieten, băiat cu careeră, magistrat. S-a însurat din dragoste, cu toate că nu-i băiat prost. Și era în al nouălea cer, parcă luase pe Dumnezeu de-un picior cu Lilica lui... Ei, ce crezi? Nu s-a împlinit bine un an de la nuntă, și l-a-nșelat nevasta. ― Auzi d-ta! Cu cine? ― Cu un profesor de universitate. Lumea zice că pe-atunci era numai conferențiar... dar așa e gura lumii. ― Și bărbat'său a aflat? ― Da. Și-a lăsat-o imediat, sub pretext că nu poate suporta una ca asta... Așa sunt bărbații.
| 207
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
― Egoiști... ― Mai e vorbă?... Stai să vezi încă una. Mai avem noi un văr de-al doilea, funcționar la Finanțe. Ca să se-nsoare, a trebuit să dea anunț în gazetă, la mica publicitate: "Doresc cunoștință, eventual căsătorie, cu o fată onestă sau cu o profesoară de limba engleză" ― că-și vârâse în cap, nu știu pentru ce, să învețe englezește. Un molâu, domnule, de-ai fi crezut c-o să-l lase nevasta chiar de a doua zi... S-a însurat cu o fată de la poștă ― sunt trei ani de-atunci ― și însurat a rămas până-n ziua de azi. Și se iubesc așa de tare, c-ai putea să juri că nu sunt cununați... ― O fi trecut de mult Mizilul? întreb eu privind pe fereastră, ca să revenim la ale noastre. ― O-ho! Ne-apropiem de Râmnicu-Sărat. ― Ce noroc că v-am întâlnit! Nici n-am simțit când a trecut vremea. ― Nici eu. Am vorbit atâtea cu d-ta, că am impresia că suntem cunoștințe vechi. ― Cu toate astea, ne cunoaștem așa de puțin! oftez eu, cu ochii în tavan. ― N-are importanță... ― Serios? Drept răspuns, tovarășa mea de drum îmi trimite pe sub gene scânteia unui zâmbet enigmatic, care i-a întredeschis copilărește buzele cărnoase și i-a adâncit puțin gropița din obrazul stâng.
| 212
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Afară, în strălucirea zilei de mai, se desfășoară în curgere lină mătasea verde și întinsă a lanurilor tinere. Pe alocuri, rapița înflorită pune pete largi de soare. Mai aproape de tren, se văd bine steluțele albastre ale cicoarelor și stropii de sânge ai macilor, deasupra grâului fraged. O pădurice surprinsă-n drum abia a avut vreme să se ferească din calea noastră; copacii de pe lângă linie defilează-n galop pe la ferestre, cu ramurile toate desfăcute-n vânt ― pe când alții, mai în vale, s-au oprit din fugă ca să se uite cum ne ducem... Și versurile lui Heine îmi vin în minte, măcar că nu știu bine nemțește: Im wunderschönen Monat Mai, Als alle Knöspen sprangen...[1] Mă întorc iar spre tovarășa mea care-și corectează puțin cu un tub minuscul de rouge conturul buzei de sus, în formă de arc al lui Cupidon. ― Vasăzică, ești supărată rău, rău de tot, pe bărbatul d-tale? o întreb eu, aplecându-mă peste măsuța dintre noi. ― Cum să nu fiu? răspunde ea, retrăgându-și capul spre colțul canapelei. Ți-am spus că are mania musafirilor... Asta l-a apucat întâi și-întâi astă-iarnă, cu ocazia revelionului. Mă trezesc cu el a treia zi de Crăciun că-mi spune să mă pregătesc pentru douăsprezece persoane la masă, c-a invitat la revelion pe cutare și cutare prieteni cu nevestele ― unii despre care nici nu mai auzisem până atunci.
| 228
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Am încercat eu să rezist, i-am obiectat că o să avem prea mare deranj și bătaie de cap, că mai bine ar fi să ne ducem noi la alții, decât să vie alții la noi... Degeaba! Ce știe el? Când e vorba de petrecere cu invitați, toată răspunderea cade pe capul gospodinei. Bărbatul, în ocazii d-astea, se consideră și el tot un fel de musafir, care așteaptă numai să fie servit. Și bărbatul meu e un mare egoist, cum sunt toți bărbații. ― Pardon! Nu toți. ― Serios? Parcă nu vă cunosc eu?... În sfârșit. Două zile întregi înainte de Anul nou am avut numai grija pregătirilor. Alte vreo trei după, a trebuit să curețe servitorii în urma lor, că toată casa era-ntoarsă cu susu-n jos... I-am spus atunci: "Domnule, de data asta a fost ce-a fost... dar dacă se mai repetă afacerea asta la anul, să știi că iau primul tren și mă duc la mama". ― Și el ce-a zis? ― Ce să zică? A tăcut, măcar că n-avea dreptul să se supere... Exact la o lună și jumătate după asta, la ziua lui onomastică, mă trezesc iar cu casa plină de invitați. Erau tot ăia de la revelion.
| 201
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Unu nu lipsea!... Am fost amabilă, am făcut tot ce s-a putut, cu toate că nu fusesem prevenită. S-a petrecut toată noaptea. Dar a doua zi dimineața, după plecarea dumnealui la birou, am împachetat câteva lucruri, am trimis servitorii la plimbare, i-am expediat cheia de la antret printr-un comisionar ― ș-am plecat la mama. Peste două zile, a venit după mine. S-a rugat, a plâns... și, în sfârșit, ne-am împăcat. Credeam că l-am vindecat pentru totdeauna de musafiri. ― Când colo? ― Când colo, ieri, pe la cinci, îmi telefonează că deseară ― adică aseară ― avem iar invitați la masă, douăsprezece persoane. "Cine i-a invitat?" ― "Soră-mea." ― "Sora d-tale n-are decât să-și invite prietenii acasă la ea. Aici, eu sunt stăpână" ... Ei, ce zici d-ta de toate astea? ― Ce să zic? După câte mi-ai spus, am impresia că face dinadins... ― Dinadins? ― Firește. Cu plan adânc... ― Cu ce fel de plan? ― Ca să rămâie singur, din când în când... ― Parol? Doamna rămâne câteva clipe cu gura întredeschisă, cu ochii-n ochii mei. ― Uite, la asta nu mă gândisem... Da, da, se poate să ai dreptate... Dar am să mă răzbun eu, dacă-i așa!
| 201
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
― Ai tot dreptul, ai chiar datoria să te răzbuni. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte... ― Lasă că mai vorbim noi... De-un singur lucru îmi pare bine deocamdată: nici nu-ți poți face idee ce-am lăsat acasă... Un deranj și-o harababură, de parc-au dat turcii! între altele, s-a răsturnat astă noapte o damigeană mare cu vin negru ― și până să băgăm de seamă, toată s-a vărsat pe parchet. Și încă, asta n-ar fi nimic. Dar mi-au spart și sticla cu tinctură de iod, care era acolo, pe-o măsuță. Pata de iod știi că nu iese cu nimic... nici cu sârmă, nici cu sticlă pisată... trebuie scoasă cu rândeaua de pe parchet. Și s-a făcut o pată cât toate zilele ― poți să-ți închipui d-ta, un litru și mai bine de iod... ― Un litru? ― Da, un litru și jumătate. ― Și ce făceați D-voastră cu atâta iod în casă? ― Îmi trebuie mie, personal. Trebuie să știi că eu pun și-n apa din baie tinctură de iod... ― Pentru ce? ― Eu am suferit anul trecut de o apendicită... A trebuit să-mi fac operație. ― Unde?... Mare păcat! Se mai cunoaște? ― Stai să vezi... A treia zi după operație, nu știu bine cum s-a făcut... mi-a venit să strănut... Atâta știu, că m-am forțat... și-a plesnit ața de la cusătură într-un loc.
| 226
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Când am simțit că se rupe, m-am speriat, am țipat... se vede că m-am forțat și mai tare ― și-a plesnit toată cusătura. A trebuit să mă coase a doua oară, la loc. Peste câteva zile, am râs tare, nu știu din ce cauză ― și iar a plesnit. Șe vede treaba că mergea mai ușor acum, că-și făcuse drum... Ce să-ți mai spun? M-am vindecat eu de apendicită cum m-am vindecat... dar până la urmă, am rămas cu o mică fistulă... ― Cu o... ce? Nu se poate! În ce loc? ― Aici, în partea dinainte, unde-a fost cusătura... Mă uit la vecina mea, consternat. Glumește, poate? Nu, nu-i surprind nici o urmă de ironie pe figură. ― Înțelegi d-ta acum pentru ce am eu nevoie de tinctură de iod... Își completează ea explicația, cu aceeași nevinovăție. Simt că mă cuprinde deodată un fel de leșin și o mare descurajare. Mi-a pierit tot entuziasmul. Nu mai pot scoate o vorbă. Mă uit pe fereastră și încep să număr stâlpii de telegraf, amețit, pe când "pacienta" vorbește înainte, ca și cum n-ar fi băgat de seamă ce adâncă schimbare s-a petrecut pe neașteptate în mine. Ne-apropiem de Focșani. Omul de serviciu de la vagon intră să dea jos bagajele cucoanei și să le scoată în culoar, ca să fie mai aproape de ieșire.
| 223
|
George Topârceanu
|
O aventură
|
Tovarășa mea de călătorie se ridică și începe să se pregătească de plecare. Văzând că eu nu fac nici o mișcare, mă întreabă: ― Da' ce d-ta nu te cobori? Parcă ziceai că rămâi la Focșani... ― Eu? Ce să caut la Focșani? Dacă-mi spuneai de la început chestia cu apendicita... Doamna face ochi mari: ― Nu-nțeleg... Ce-are a face apendicita mea cu rămasul d-tale la Focșani? ― Are! Mă ridic în picioare, apuc valiza și pălăria din plasă de deasupra mea și le arunc, cu ciudă, în plasa din față, unde au fost bagajele ei. ― Te muți în locul meu, acum? zice doamna, cu un zâmbet ciudat, întinzându-mi mâna pentru rămas bun. ― Păi... să vezi d-ta... nici mie nu-mi place decât cu fața-nainte, răspund eu. Altfel, m-apucă un fel de amețeală, un fel de mal de train... și nu mai sunt bun de nimic. * Trenul stă gata să pornească iar. Când mașina șuieră de plecare, ies în culoar și m-aplec pe fereastra deschisă, ca să iau puțin aer. Geamantanele doamnei sunt încă jos, lângă scara vagonului. Exact când trenul se urnește din loc, tovarășa mea de drum s-apropie repede, urmată de-un hamal. ― Călătorie bună! îmi strigă ea, prietenos.
| 203
|
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.