author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
Și atunci când e silită să facă și arhitectură, să inventeze o intrigă oarecare, o înlănțuire de fapte materiale, în povestirea propriu-zisă așadar, dna Papadat-Bengescu pierde admirabila siguranță cu care își mânuia materialul propriilor gânduri și senzații. Povestirea e plină de ezitări. Compoziția e lipsită de gradație, ansamblul — de armonie între părți. Cele câteva amănunte materiale, expuse parcă în silă, prea speciale uneori și fără semnificație pentru economia întregii bucăți, fac impresia că autoarea nu le-a inventat în vederea scopului anumit, ci le-a cules de-a dreptul din realitatea unui fapt divers, fără să le prelucreze artistic. Dar obiectivitatea, imaginația creatoare de viață, stăpânirea și coordonarea materialului și meșteșugul expunerii sunt la urma urmei atribute masculine prin excelență. Iar farmecul operei dnei Papadat-Bengescu stă tocmai în ceea ce-i constituie originalitatea fundamentală: caracterul ei eminamente feminin. În domeniul acesta, al feminităților pure, al stenografierii senzațiilor, al exprimării lucrurilor impalpabile și nuanțelor sufletești insesizabile, d-sa se mișcă cu amploare și grație, fără teamă de rivalitatea vreunui bărbat. Ar fi nedrept să-i cerem mai mult. Și ar fi nedrept să-i judecăm din alt punct de vedere concepția asupra vieții și mijloacele artistice. * De o concepție largă și originală, de o concepție propriu-zisă asupra vieții nu poate fi vorba la această autoare.
| 209
|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
În toată opera sa, luată în ansamblul ei stufos, se afirmă mai lămurit și cu mai multă putere o singură tendință dominantă: sete intensă de viață și revoltă împotriva stavilelor care o zădărnicesc. Această tendință presupune, desigur, și o concepție mai abstractă: afirmarea dreptului, pentru femeie ca și pentru bărbat, la o existență liberă, dreptul oricărei ființe omenești la deplina dezvoltare a tuturor facultăților cu care a venit pe lume, dreptul naturii individuale la realizarea tuturor aspirațiilor și posibilităților înnăscute — dreptul la viață. Toate scrisorile Biancăi Porporata strigă cu pasiune acest drept. Sub frivolitatea lor aparentă, se ascunde o suferință reală și profundă, o protestare de fiecare clipă, zbuciumul tragic al ființei care se crede oprimată, răzvrătirea zadarnică împotriva fatalităților care încătușează viața unei femei. Dna Papadat-Bengescu nu e o feministă, în înțelesul curent al cuvântului. Ca oricare dintre eroinele sale, Bianca Porporata nu are nimic sufragetic în ea. Bianca nu vrea drepturi pentru femei. (Ea doar își zice „Sfinx” pe copertă — iar un sfinx nu poate merge la vot...) Dar dreptul la viață al naturii individuale este imprescriptibil. Nefiind plăsmuită cu mintea, ci oarecum impusă de însuși complexul temperamental ca o expresie simplistă a lui, această concepție nu e nicăieri formulată direct, în mod discursiv, în opera dnei Papadat-Bengescu, dar străbate întotdeauna printre rânduri.
| 217
|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
O singură dată, ni se pare, autoarea a încercat s-o facă să răsară mai direct din structura unui subiect anume imaginat, în nuvela Romanul Adrianei. Dar, conceput și condus la început parcă în vederea unei teze, subiectul nu dă până la urmă ceea ce făgăduise, și nuvela sfârșește prin câteva pagini, fermecătoare în sine și de o supremă delicateță de execuție, în genul obișnuit al dnei Papadat-Bengescu. Adriana amintește pe Nora lui Ibsen. Amândouă părăsesc „căminul conjugal”! Dar cum din piesa marelui dramaturg nu știm ce s-a întâmplat cu Nora după plecarea ei, s-ar părea că dna Papadat-Bengescu, începând cu deznodământul piesei lui Ibsen, căreia vrea să-i dea un epilog pesimist, a încercat să arate zădărnicia revoltei însăși, inexorabila fatalitate care pune pe o femeie în neputința de a-și crea singură condițiile unei vieți proprii, conformă cu aspirațiile... Dar poate că ne înșelăm. În orice caz, intenția autoarei rămâne mai confuză decât aceea din Casa de păpuși. La Ibsen, concepția reiese puternic și unitar, fiindcă el face pe Nora să plece numai după ce ne-a arătat limpede motivele pentru care pleacă, motive de ordin mai înalt și mai general, care dau piesei o largă semnificație socială. Autoarea noastră nu arată motivele pentru care a plecat Adriana din casa soțului ei.
| 210
|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
Faptul că i s-a părut că iubește pe altul lămurește puțin episodul în sine, dar îi scoboară mult semnificația, îngustează și întunecă teza — dacă e una. Eroinele dnei Papadat-Bengescu au despre viață o concepție păgână. Când însă viața îți apare ca un rezervoriu imens de bucurii și plăceri, ca un prilej unic de desfătare, și nu ca o „vale a plângerilor”, e greu să nu te crezi mustrat și nedreptățit atunci când ți se pare că nu ai partea ta întreagă la ospățul comun. (Și aproape totdeauna omului i se pare acest lucru, dorințele lui fiind infinite.) Dar nimic nu face pe om mai rău, în înțelesul creștin, ca nedreptatea. Nimic nu-i întoarce cu mai multă putere privirile asupra soartei proprii, făcându-l surd și orb pentru suferințele altora. Naturile impresionabile și pasionate, egoiste prin definiție, când se mai cred și nedreptățite, se revoltă împotriva universului întreg; iar revolta nu mai lasă loc pentru îngăduință și iertare. Ați observat că în toată această operă de femeie, nu există aproape nici o urmă de duioșie sentimentală, de milă creștină, de compătimire cu suferințele altora? În locul moralei curente, un estetism naiv, superb, inconștient servește eroinelor de îndreptar în viață. Fiecare dintre ele cugetă, simte, aspiră în încăperea ermetică a unui egoism ireductibil.
| 211
|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
Aproape fiecare se înduioșează numai asupra soartei proprii, își inventariază cu complezență propriul său suflet, își etalează numai suferințele sale, bucuriile sale, aspirațiile sale. * Dar cu câtă vervă! Cu ce fineță de simțire și de limbaj! Dna Papadat-Bengescu posedă arta subînțelesurilor abile, întorsătura de frază care lunecă, atinge ușor ideea și lămurește fără să precizeze. Nici unul dintre scriitorii noștri nu are în așa grad curajul de a spune orice și talentul de a învălui totul în grația expresiilor alese, fără să lovească nici o susceptibilitate. Recitiți în această privință scrisoarea XVI-a a Biancăi Porporata... Închipuindu-și că a fost ofensată de închipuitul ei corespondent, nefericita Bianca reacționează. Picătura de foc pe care i se pare că a primit-o peste rănile ei deschise îi redeșteaptă orgoliul, o face să-și mascheze durerea resimțită, sub ironiile și sarcasmul ripostei. Bianca alege, cu un discernământ sigur și fără să uite nimic, tot ce poate răni fatuitatea masculină a lui Juan, singurul lui punct vulnerabil, muindu-și săgețile în cel mai subtil venin al răutății feminine. S-ar părea că fantoma sceleratului din „eternitate” anume a provocat pe Bianca, numai pentru ca dna Papadat-Bengescu să-și arate și această latură a talentului său. Dar ironia, care presupune o doză de răceală și stăpânire, e ceva incidental în opera aceasta de lirism cald și susținut, în care autoarea intervine necontenit și căreia i se împrumută cu întregul suflet.
| 230
|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
Chiar și descrierile de natură sunt animate, sunt umanizate, sunt colorate de pasiune, femeia neputând avea o atitudine imparțială nici chiar față cu lucrurile neînsuflețite. Iar bogăția de senzații, căldura și pateticul debitului său poetic sunt potențate la dna Papadat-Bengescu de o minunată putere de invenție verbală. D-sa găsește întotdeauna cuvântul care exprimă nuanța. Cuvintele scânteiază de-a lungul frazei, ca mici explozii de praf de pușcă. Imaginile însă, cu strălucirea lor de piatră rară, se clatină în metalul frazei, nu sunt bine încrustate. Montura e inferioară nestematelor. Fraza e prea lungă adeseori, cu sinuozități multe: nu are contur precis, puritate de linii, nu e sculptată dintr-o bucată. Se vede și aici, în mic, aceeași lipsă pe care am observat-o când era vorba de compoziție: frumusețe de amănunte, în dauna ansamblului. Femeia nu e nici sculptor, nici arhitect, prin natura ei. Nu știe să construiască, nu poate să sculpteze. S-a zis că pe femeie o atrag și o interesează mai mult senzațiile, decât formele... Faptul se vădește încă o dată și prin observația măruntă pe care o facem mai sus. * Ascensiunea dnei Papadat-Bengescu în literatură a fost bruscă și surprinzătoare. Originalitatea d-sale e incontestabilă. De la Caragiale încoace, singur dl Sadoveanu dăduse o îndrumare nouă prozei românești, prin personalitatea lui puternică.
| 211
|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
Iar după dl Sadoveanu, dna Papadat-Bengescu a izbutit să aducă iarăși o notă tranșant diferită... Mic sau mare, oricum ar fi socotit, talentul d-sale nu a adăugat o simplă nuanță, ci a proiectat o nouă culoare pe ecranul nu tocmai variat în culori al prozei noastre literare. Și asta înseamnă mult... Exuberanța producțiilor sale, ca o izbucnire arteziană, a ridicat-o dintr-o dată până la un loc de onoare, după care alții tânjesc îndelungă vreme. Iar această bogăție ne face să nădăjduim că dna Papadat-Bengescu va mai dărui încă multe lucrări de preț literaturii noastre. E drept că în ultimul timp, în ceea ce a publicat prin reviste, d-sa nu s-a mai ridicat niciodată până la înălțimea de inspirație și de realizare pe care a atins-o în acele neîntrecute scrisori ale Biancăi Porporata către don Juan. Dar asta nu înseamnă nimic în privința talentului. Calitatea unei înfăptuiri literare nu depinde numai de talent. Izvorul inspirației, de pildă, e și el un factor destul de important. Talentul rămânând același, împrejurările din afară decid singure de gradul și de natura inspirației. Este evident că un nour mânat de furtună îți trezește în suflet alt fel de ecouri decât, bunăoară, un măgar — să zicem.
| 201
|
George Topârceanu
|
Hortensia Papadat-Bengescu: Sfinxul
|
Dar lumina aceasta fiind infinit de variată în aspectele ei, și viața infinit de fecundă în combinații de fapte, de împrejurări și de surprize, sufletul unui artist va fi necontenit solicitat în rezerva lui de forțe creatoare să aspire, să viseze și să producă.
| 44
|
George Topârceanu
|
Mihail Sadoveanu: Cocostârcul albastru
|
Cocostârcul albastru cuprinde o serie întreagă de povestiri, independente una de alta, dar legate între ele printr-un fin procedeu de compoziție. Fiecare în parte face impresia unei mici capodopere. Alăturarea formează ca un mozaic de pietre prețioase și farmecul lor sporește încă din ansamblu. Este o armonioasă îmbinare de romantism și realism, o perindare captivantă de întâmplări din trecut și din vremea mai nouă, de oameni mânați de patimi care sfârșesc uneori tragic; o galerie variată de figuri, unele prinse în cadrul mai aspru al prezentului, altele evocate ca într-o lumină de vis din pâcla vremii și din liniștea morții. Niciodată, chiar în opera dlui Sadoveanu, poezia naturii ș-a amintirilor, nostalgia și melancolia pătrunzătoare a lucrurilor dispărute pentru totdeauna nu și-au găsit o expresie artistică mai desăvârșită. Cartea aceasta e cea mai pură esență de sadovenism. Și toată poezia care plutește de-a lungul întregii opere a dlui Sadoveanu culminează în apariția aceea stranie și misterioasă, într-un amurg de primăvară, a cocostârcului albastru... Evocarea aceasta plină de grație simbolică ni se pare, în opera dlui Sadoveanu, realizarea supremă a marelui și fermecătorului său talent. Ea ne îndreptățește să facem încă o dată constatarea paradoxală că acest prozator este cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace.
| 207
|
George Topârceanu
|
Mihail Sadoveanu: Cocostârcul albastru
|
Poetul dragostei sfioase ori pătimașe, poetul naturii ș-al trecutului sentimental, poetul duios al pământului Moldovei. Nuvela Bulboana lui Vălinaș completează volumul. Subiectul ei, cu un ușor caracter tendențios, arată cum într-un sat de pe Bistrița în sus, din fundul munților, „civilizația” nouă prin reprezentanții ei strică armonia și poezia veche a vieții de acolo. E vorba de idila unui plutaș cu o fată din sat și de dragostea, aprigă și iute, a unui biet notar ticălos, pentru aceeași fată. Conflictul se angajează cu putere și sfârșește dramatic. Peripețiile lui țin atenția încordată de la început până la sfârșit. Figurile de al doilea plan, plutașii, femeile, viața și obiceiurile satului se proiectează cu mult pitoresc, în cadrul naturii grandioase. Iar tablourile din natură... Alăturați numai aceste două cuvinte — Sadoveanu și Bistrița. Vă închipuiți ce poate ieși de aici! Un tablou de noapte, pe malul apei, te urmărește ca o obsesie. Iar pe alocurea simți însuși mirosul de cetini, aerul umed de buhai, frigul văratic al munților... Singur acest volum ar fi de ajuns ca să consacre pe un scriitor. Iar dacă unul din volumele dlui Sadoveanu ar apărea sub semnătura unui necunoscut sau chiar scriitor cu oarecare reputație, am avea un răsunător eveniment literar.
| 204
|
George Topârceanu
|
Mihail Sadoveanu: Cocostârcul albastru
|
Dar de la dl Sadoveanu ne-am obișnuit să primim atâtea creații fermecătoare, încât ni se pare acum foarte natural ca noi să așteptăm și d-sa să dea, infailibil. Poate că și această atitudine a noastră l-a făcut să nu adoarmă niciodată pe laurii câștigați. Cu fiecare nou volum al dlui Sadoveanu, acel ce scrie aceste rânduri a avut impresia unui necontenit progres, în mânuirea savantă a mijloacelor de execuție. Maturitatea artistică i-a adus prozatorului nostru o rafinată sobrietate de stil, o desăvârșită siguranță în calcularea efectelor și o mai mare simplicitate de linii în compoziție. Dl Sadoveanu nu creează tipuri, în această carte, ci oameni. Dar oamenii lui sunt cu atât mai vii. „Tipul” este o creație mai intelectuală, deci mai artificială, care presupune un proces de creație mai conștient, prin abstragerea însușirilor comune unei categorii și înlăturarea elementelor individuale, care, mai ales, dau impresia desăvârșită a vieții. Oamenii lui însă, din alt punct de vedere, sunt foarte reprezentativi: ei sunt români moldoveni, și nimic altceva. Sufletul lor, ca și faptele, ca și atmosfera și natura în mijlocul căreia trăiesc, sunt profund și exclusiv românești. Din punctul de vedere al literaturii universale, scriitorul cel mai original este acela care poartă mai adânc imprimată în opera lui pecetea geniului rasei din care face parte.
| 213
|
George Topârceanu
|
Mihail Sadoveanu: Cocostârcul albastru
|
Că acest lucru este, poate, adevărat din toate punctele de vedere, am avea o probă în faptul că dl Sadoveanu, chiar înlăuntrul literaturii noastre, este unul din cei mai originali scriitori. El a venit cu un fond absolut propriu de sentimente și observațiuni, cu un ton sufletesc nou și personal, cu o limbă proprie, fermă și, în același timp, deo mlădiere, de-o bogăție de nuanțe și colorit fără pereche. Noi ne-am obișnuit de mult cu d-sa și cu imitatorii. Dar ca să ne dăm mai bine seama de puternica și fireasca lui originalitate, de însemnătatea apariției sale în literatura noastră, să ne închipuim un moment că dl Sadoveanu n-ar fi existat... Aceste considerații însă privesc mai mult pe istoricul literar și depășesc cadrul unei simple recenzii.
| 126
|
George Topârceanu
|
Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece
|
Despre Iosif s-a spus la început că face parte din școala lui Coșbuc. Și de atunci așa a rămas. El a fost definitiv categorisit în conștiința publicului, după critica grăbită de atunci, sub această etichetă sumară și precisă. Ceea ce părea că justifică această apropiere a fost faptul că amândoi poeții aduceau în opera lor subiecte și atmosferă de la țară, și anume din Ardeal, iar Iosif venea în urma lui Coșbuc cu câțiva ani. Dar tot așa s-ar putea spune, de pildă, că păunul seamănă cu vulpea fiindcă amândoi au coadă lungă. În afară de valoarea lor prea inegală, cei doi poeți sunt profund deosebiți: prin temperamentul lor poetic, prin atitudinea în fața vieții, prin subiecte și natura inspirațiilor ca și prin însăși realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspirații. Coșbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv și aproape deloc sugestiv și liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv. Despre Coșbuc, cu clasicismul lui cronologicește exotic, s-a spus de atâtea ori că e un fenomen literar straniu, o apariție unică în literatura modernă. Putea oare acest poet să aibă imitatori de talent?... Ca să fie viabilă, poezia coșbuciană de după Coșbuc trebuia să purceadă măcar în parte din complexul acelorași condițiuni multiple și excepționale, cu neputință de regăsit de două ori în același veac.
| 224
|
George Topârceanu
|
Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece
|
Și nu e nevoie să străbatem șirul de cauze până la nebuloza primitivă, ca să ne dăm seama pentru ce melancolicul și timidul dezrădăcinat care a fost Iosif nu putea să aibă nu numai seninătatea sufletului mândru, sprințar și înalt al țăranului din Năsăud, dar nici cultura lui clasică și gustul lui pentru clasicism. Vioiciunea artistică și temperamentală a lui Coșbuc, neastâmpărul sănătos, copilă resc, strălucitor, nu se găsesc nicăieri în opera unui poet atât de sfătos, de „cuminte”, cum se zicea pe vremuri, și de amărât ca Iosif. Versificația bogată, ritmul săltăreț, rima abundentă, în cascadă, puteau fi mai degrabă imitate. Dar Iosif nici pe acestea nu le-a imitat. I se face deci o nedreptate când e privit, sub un unghi de eclipsă, ca un satelit în orbita luminoasă a maestrului. Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeași familie. Între el și oricare dintre liricii de elită nu a fost deosebire ca între opaiț și lună, ci între stea și lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc. Poezia pentru el a fost o mângâiere, versul — o necesitate. De aceea arta lui a fost lipsită de orice șarlatanism ascuns ori superficial, de aceea nu s-a încurcat el niciodată în teorii estetice și nu s-a înregimentat în școli.
| 217
|
George Topârceanu
|
Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece
|
Instinctiv a înțeles banalul adevăr, pe care orice antologie îl ilustrează: că sinceritatea simțirii e singura condiție în poezia lirică, unde talent nu înseamnă altăceva decât posibilitatea de a fi sincer cel puțin cu tine însuți. Am răsfoit cele două volume cu un sentiment curios de înstrăinare și melancolie. Fără să se fi „învechit” propriu-zis, poezia lui Iosif pare departe în timp. De ea, ca și de tot ce-a fost atunci, ne-a despărțit războiul, cât un veac de întuneric. N-am găsit în aceste pagni cele mai bune poezii ale lui Iosif, care au fost, printr-o ciudată contradicție cu natura lui subiectivă, niște balade cu caracter popular, legendar sau istoric: Gruia, Doi voinici, Somnul lui Corbea și altele. Am regăsit însă, și în Patriarhale, dar mai cu seamă în Cântece, cu aceeași emoție, o poezie curată, atingătoare și simplă ca un suspin. Dacă lui Iosif i-au lipsit vioiciunea și doza de copilăresc atât de necesare unui liric, dacă a fost adesea prea sfătos în ton și prea cuminte în expresii, e că a suferit prea de timpuriu în lupta aspră cu viața — suferință stearpă, mohorâtă, de nemărturisit, care taie aripile unui poet și imprimă în toate manifestările lui o timiditate fără leac.
| 202
|
George Topârceanu
|
Șt. O. Iosif: Patriarhale și cântece
|
Iosif a fost naiv și dezarmat, ca om. Pe deasupra, i-a venit pe cap și nenorocirea unui amor — cu deznodământul fatal al oricărui amor — care pe oamenii de această natură îi sfarmă infailibil. La treizeci de ani Iosif iubea ca un adolescent și se plângea ca un copil. Cu sensibilitate de poet bolnav — bolnav în însăși structura adâncă a organismului — a trebuit să suporte durerea hărăzită unui bărbat... Și nici ca profesionist n-a avut satisfacțiile pe care le au mai sigur cei din arena de jos a literaturii. Căci deși era mic, era totuși poet autentic și asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnați.
| 110
|
George Topârceanu
|
Panait Istrati
|
Nu cunoaștem încă proza literară, de creație propriu-zisă, a dlui Panait Istrati, fenomenalul proletar român din Brăila, căruia Romain Rolland i-a deschis drumul celebrității în literatura apuseană. Am urmărit însă cu viu interes articolele lui din Adevărul literar. Cu tot fondul lor ideologic, adesea naiv și uneori confuz, articolele lui Istrati, prin căldura sincerității lui impresionante, atrag ca orice manifestare liberă a unui viguros temperament de scriitor. Până și vocabularul lui cam plebeian sau jemanfutismul și fudulia cu care-și narează succesul nu sunt lipsite de un oarecare farmec bonenfant, care „îl prinde””... Deprinși până la saturație cu proza beletriștilor noștri din ultimul timp, încărcată de o pretențioasă etalare de erudiție într-un stil fad, pomădat și pedant, era gata să uităm că, la urma urmei, chiar atunci când scrie numai articole și spune prostii, talentul e ceva mai rar și mai scump decât o arhivă sau o bibliotecă ambulantă. De la o viață sufletească intensă, generoasă, tot se mai pot înfrupta și cei de pe delături cu câte ceva, — pe când de la egoismul ascet, oricât de cultivat ar fi, nimenea nu s-a ales niciodată cu nimic. Am mărturisit de la început că nu cunoaștem încă opera literară a lui Panait Istrati.
| 202
|
George Topârceanu
|
Panait Istrati
|
Cuvântul lui Rolland și mai cu seamă succesul larg și spontan, pe care l-a obținut în Occident, sunt însă chezășii mai presus de îndoială că ne aflăm în fața unui mare talent de povestitor și-a unui puternic creator de viață. Ar fi inutil — și mai rău decât inutil — să stăruim în anumite rezerve ori să negăm realitatea, cum fac unii confrați bucureșteni. Cu voia ori fără voia noastră, acestui vântură-lume i-a fost dat să spargă cel dintâi zidul de indiferență care desparte lieratura română de spațiul larg al literaturii universale. Am avut totuși până acum cel puțin un poet și doi sau trei prozatori în stare să înfrunte comparația cu marii creatori traduși în toate limbile civilizate. Prin spărtura făcută de Istrati ei vor pătrunde, poate, în marea incintă, trăgând în urma lor și pe alții mai mărunți care vor avea norocul să poată prezenta străinilor altceva decât ceea ce străinii aveau deja la ei acasă. Iată pentru ce, în loc să-l îndepărtăm definitiv de la noi prin zeflemeaua de vulpe care nu ajunge la struguri sau (breaslă păcătoasă ce suntem) prin graba cu care-i aruncăm piatra din mâna altora, — ar fi mai bine să-i trimitem lui Istrati salutul nostru unanim de dragoste și încurajare și să-l revendicăm, cît mai e vreme, literaturii franceze care l-a încetățenit cu atâta grabă.
| 223
|
George Topârceanu
|
Ioan Slavici
|
Cu Slavici a dispărut cel din urmă sol, întârziat printre noi, al unei generații strălucite de scriitori, al literaturii de dincolo de Sămănătorul, cea din urmă legătură vie, peste decenii, cu vechea tradiție literară. Bătrânul părea lăsat anume în urmă de către ceilalți, sentinelă de ariergardă, să privească în juru-i, senin și treaz până la sfârșit, ca să poată duce din lumea aceasta a noastră vestea supremă marilor lui prieteni, trecuți de mult în împărăția liniștii. Puțini cititori de literatură românească din generația lui l-au prețuit de la-nceput și l-au urmărit cu dragoste. Dar cititorii mai tineri, de azi, ori nu-l cunosc deloc, ori îl cunosc prea puțin, din ultimele lui scrieri, de aceea nu-l prețuiesc cum se cuvine. Căci opera literară a lui Slavici a fost cam inegală: ca să trăiască zi cu zi, scriitorul a fost nevoit să producă necontenit și, desigur, nu s-a oprit la vreme. Adevăratul Slavici se găsește numai în cele două volume de Nuvele, cu care a debutat. Acolo e Popa Tanda, acolo e Budulea taichii, acolo sunt Scormon, O viață pierdută și Moara cu noroc. Cine nu cunoaște mai cu seamă această din urmă nuvelă nu cunoaște pe Slavici și nu cunoaște una din cele mai puternice creațiuni ale literaturii române în acest gen. Ne-am delectat în copilărie cu Budulea taichii și cu Popa Tanda și le-am recitit mai târziu, cu acea indulgență și lipsă de rezerve mintale cu care răsfoim cărțile îmbibate de farmecul unor amintiri personale, deci cu aceeași plăcere.
| 249
|
George Topârceanu
|
Ioan Slavici
|
Dar aceste două nuvele, de care pomenesc predilect toți criticii lui Slavici, nu mi se par totuși cele mai izbutite creațiuni ale lui. Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică. Moara cu noroc, care nu poate să placă atâta în copilărie, recitită de câteva ori mai târziu, la intervale, cu toată blazarea necruțătoare a unui spirit saturat de literaturism, lasă aceeași impresie puternică. E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo cincizeci de ani în urmă, în preajma unui orășel din Ardeal, într-un colț de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvite viguros și nuanțat în același timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Intriga e condusă cu aceeași măiestrie. Toate sunt fericit îmbinate, până și tonul sfătos și stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume, ca să contribuie la impresia aceea de tragic, de trecut, de fapte întâmplate aievea, de „viață adevărată” intensă. Locurile și personagiile îți rămân pentru totdeauna în minte. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeți pitorești la anumite epoci ale anului și la anume ceasuri ale zilei, Ghiță hangiul și soția lui Ana, Pintea căprarul de jandarmi, fost tâlhar, Săilă boarul și Buză-Ruptă — și mai cu samă acel neuitat, cinic și inteligent Lică sămădăul, personagiu unic în literatura noastră, exemplar de om straniu, care te urmărește ca enigmaticul Svidrigailof din Crimă și pedeapsă.
| 249
|
George Topârceanu
|
Ioan Slavici
|
Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în același timp un mic roman de moravuri, tot atât de interesant, prin fondul de viață locală pe care e proiectată acțiunea principală, prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special — ca și Bordeienii dlui Sadoveanu. Slavici are meritul că a inaugurat în literatura noastră nuvela realistă, — a scris nuvele realiste pe vremea Sărmanului Dionis, cu mult înainte de Sămănătorul unde a înflorit mai târziu, totuși, nuvela romantică și țărănistă. Aceasta se datorează desigur faptului că Slavici era scriitor ardelean, că avea altă psihologie decât scriitorul român din Regat. Fecior sau nepot de țăran, ca toți intelectualii de dincolo, Slavici a păstrat toată viața lui, în fond, ceva din psihologia specifică a țăranului din Ardeal. Așa se explică până la un punct și atitudinea lui din viața publică de mai târziu și calvarul pe care l-a îndurat; la noi, a intrat în pușcărie fiindcă nu era patriot român — iar în Ardeal a făcut pușcărie tocmai fiindcă era patriot român, adică fiindcă era, la fel cu țăranul ardelean, împotriva ungurilor — cu încredere în „drăguțul de împărat”. Acest din urmă sentiment, profund ardelenesc, care i-a dăinuit în fundul conștiinței, spre norocul bătrânețelor lui, până la sfârșit — a fost completat poate de siguranța convingerii pe care i-a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susținută patruzeci de ani în aceeași direcție sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul spăimâ ntătoarei primejdii care ar amenința neamul nostru dinspre Rusia.
| 265
|
George Topârceanu
|
Ioan Slavici
|
[...] Toate aceste însă n-au fost, după părerea mea, pentru soarta lui Slavici decât niște capcane ale destinului, niște mijloace deghizate prin care marele Necunoscut a găsit de cuviință să-l lovească mai profund și mai sigur. Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit și încă — un scriitor român. Trebuia să-și plătească vama. Trebuia să-și îndure partea lui de chin, hărăzită celor aleși, asupra cărora apasă parcă, de la începutul lumii, un inexorabil blestem. Târât la bătrânețe în închisoare, cu sensibilitatea sângerată de ofense, umilit și scuipat, Slavici poate că n-a înțeles totuși niciodată, clar, pentru ce anume suferă. Dar a înțeles marea taină că trebuie să sufere, înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleși fii ai neamului său. De aceea a putut să treacă cu resemnare și cu seninătate marele prag.
| 141
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
Fusesem la un concert cu amicul meu Titu Negreanu, cunoscutul violonist și compozitor al atâtor romanțe și valsuri. La sfârșit, orhestra executase «danțul macabru» de Saint-Saëns. Ca totdeauna, ascultasem această muzică stranie, această muzică de coșmar, cu o fioroasă plăcere. După concert am intrat împreună într’o cafenea depe bulevard. Ne împărtășiam impresiile. — De câte ori ascult muzica aceasta de Saint-Saëns, zise amicul meu, îmi amintesc o întâmplare groaznică din vieața mea. Muzica asta evoacă ... schelete! Îl privii cu mirare. El adăugă: — Fiindcă ne găsim amândoi sub acelaș farmec, lasă-mă să ți-o povestesc. Poate că vei face dintr’însa o nuvelă. După un minut începu. Mă înscrisesem la facultatea de medicină, fără voia mea. Dorința mamei era să mă vadă «doftor» — dorință căreia m’am supus, ca unei puteri ipnotice. Prevedeam însă că apuc un drum greșit. Dar îmi îndepliniam datoriile de student, cu aceeaș sârguință, cu care mă distinsesem în clasele liceale. Câte odată voința mea se împotrivii: iar simțirea mi se îndruma sub cele mai felurite stări de melancolie. Aproape din copilărie, urmărisem un vis frumos, nemărturisit nimănui, păstrat în suflet cu acea grije a visătorilor, cari se tem ca realitatea să nu le sfărâme, să nu le mânjească minunatele clădiri ideale din iluziile lor.
| 208
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
Voiam să învăț muzica, să ajung artist. Eram îndrăgostit de vioară. Când dintr’o prea mare iubire pentru mama, părăsisem acest vis, viitorul îmi apărea cu orizonturi strâmte, cu drumuri nesigure și strâmbe. Atât profesorii, cât și colegii mei observară că studiul medicinei nu era de loc potrivit cu temperamentul meu, peste fire de impresionabil și slab. Când intrasem pentru prima oară în sala mortuară a unui spital, îngălbenisem, fusesem pe neașteptate biruit de o nesfârșită tristețe. Mirosul caracteristic al acestei săli, mă urmărise multă vreme, în urmă, ca o halucinație a odoratului, cum urmărește pe unii criminali mirosul sângelui. Iar când luasem parte la prima disecație a unui cadavru, căzusem leșinat, văzând cum un profesor — care explica o lecție de anatomie, scosese inima mortului și o privia cu nepăsarea cu care ar fi privit un burete. Din această cauză, fusesem câtva timp bolnav de o ciudată stare nervoasă, care îmi producea insomnii și coșmaruri îngrozitoare, par’că aș fi dormit într’un cimitir. Un profesor mă povățuise să mă las de medicină și să mă înscriu la altă facultate. Auzise chiar că am înclinare către muzică și îmi făgăduia să se intereseze de aproape de talentul meu. Eu aș fi urmat povața, fără nici un ocol, dacă n’aș fi știut că mama — nu e din acele mame încăpățânate și orgolioase — ține cu orice chip ca fiul său să ajungă nici mai mult, nici mai puțin decât «doftor!» Puteam eu să mă împotrivesc dorinței acestei mame pe care o adoram ?
| 251
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
Nesupunerea mea ar fi omorît-o. În sfârșit mă siliam zilnic să-mi alung desgustul, să mă deprind, ca și ceilalți colegi, cu mirosul sălilor de spitale, cu agoniile murinzilor, cu scheletele, cu cadavrele; să rămân în fața lor «filozof !» Vieața ? Moartea ?... Nimic ! Nimic ! Dar filozofia aceasta dură cât durează fumurile beției. Când mă treziam dintr'însa, mă simțiam din nou stăpânit de aceeaș groază, de aceeaș scârbă, în fața a tot ce vieața și moartea înfățișau mai hidos, ca mizerie, ca putreziciune. Ah ! ce visasem eu !... sunete, armonii ce înseninează sufletul ! Iar în loc de vioară, aveam în mână scalpele, ferestrae, vase și cărnuri împuțite ! Dar ceeace mă ingrozia și mă desgusta mai mult erau batjocora și nepăsarea cu care camarazii mei trăiau printre bolnavi și cadavre. Glumele lor, în sala de disecții, mă înfiorau, mă făceau să sufăr. Mai ales cadavrele femeilor dau prilej la cele mai nesocotite profanări. Câte odată mă revoltam, le spuneam în față : «Sunteți mai răi decât viermii !» Unii mă luau în râs ; iar alții improvizau epigrame obscene la adresa acestor stârvuri, în vreme ce cuțitele lor spintecau pântece, scoteau intestine, desprindeau mușchi depe oase. Într’o zi, făcându-se autopsia unei fete, o sinucisă din iubiri, după cum se scria prin jurnale — am fost mai dureros impresionat, ca niciodată.
| 224
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
Moarta avea un păr de o frumusețe neînchipuită: des, lung și negru ca întunericul unei prăpăstii. . La autopsie trebuia să iau și eu parte. M’am prefăcut insă că sunt bolnav, m’am dus acasă și am plâns pe biata sinucisă, cum nu aș fi plâns o soră. Simțirea mea era din ce în ce mai sfâșiată. Și cu toate acestea când răspundeam la scrisorile mamei, care îmi scria aproape în fiecare zi, o încredințam că sunt vesel, sunt sănătos și urmez la facultate cu un interes și o plăcere rară. Știam eu că minciunile acestea erau menite să exalteze mândria și fericirea mamei. * * * Scheletul acelei fete l-am luat eu. L-am atârnat în odaia mea, după ușe. Făcusem asta nu atât pentru a mă servi de dânsul la studiile mele, ci mai mult ca să-l scap de a nu-l avea alți camarazi, cari desigur s’ar fi servit de el numai pentru petrecerile lor cinice. Avusesem destule prilegiuri, să văd cum batjocoriau ei scheletele: făcându-le mustăci cu cărbunele, vârîndu-le în gura rânjită a craniului lulele aprinse, îmbrăcându-i în halate, punându-le papuci în picioare și pălării vechi în cap. Și în fața acestor schelete ridicule și par’că mai hidoase, în starea asta, ei râdeau, făceau spirit, petreceau.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
După câteva zile unul din colegii mei îmi spune : — Te caută doctorul R. Du-te în grabă. M’am dus la doctorul R. — De o săptămână de zile nu te-am mai văzut. Unde ai fost ? Adevărul e că o săptămână nu dedesem pe la universitate, nici pe la spital: fusesem bolnav. Doctorul urmă: — Ieri s’a prezentat la spital o femeie bătrână din orașul C... Spune că e muma fetei, al cărei schelet îl ai d-ta. Fata ei fugise din oraș de un an de zile, cu un militar. Nu știa nimic despre ea. Acum abia a aflat că s’a sinucis în București. Un moment am crezut că am de a face cu o nebună, dar după ce mi-a arătat o fotografie a fetei, m’am încredințat că e muma ei. De altfel bătrâna și aduce puțin la ochi cu fata. Plângea într’una și cerea să-i arăt unde i-am înmormântat copila. Îngrozit, am întrerupt pe doctor. — Ea crede că biata copilă e înmormântată !... — Da. În sfârșit ca s’o liniștesc, am răspuns că deocamdată nici eu nu știu; să cercetez întâi. Te-am chemat să ne sfătuim ce e de făcut ? Să-i ascundem adevărul sau ... Doctorul avea și el o fire sensibilă și părea adânc impresionat de întâmplarea aceasta.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
Și ne gândiam amândoi, stăpâniți de aceleași emoții dureroase : — Să ascundem adevărul sau să redăm nefericitei mume scheletul copilei sale ? Nu știam ce hotărîre să luăm: amândouă ni se păreau crude. În sfârșit am ales pe cea dintâi. Seara m’am retras acasă de vreme. Am privit scheletul, nu cu ochii liniștiți, cu mintea rece a filozofului care citește zădărnicia vieții, taina morții, în orbitele goale ale unei hârci, ci înduioșat de o tristețe, de o milă nemărginită ! Eram spectatorul unei drame necunoscute, îngrozitoare, ale cărei personaje erau: un schelet și o mamă ! Și această dramă avusese ca prim act: iubirea ! Iar canalia aceea, înșelătorul pentru care fata aceasta își jertfise frumusețea, virginitatea și vieața ei, era poate fericit aiurea, în ajun de a înșelă altă fecioară ! Lângă schelet aveam o mică bibliotecă, în care se aflau, printre câțiva autori de medicină Lamartine, Petrarca, Musset, Eminescu, Heine, Alecsandri, poeți cari au căutat și au îndumnezeit iubirea. Eram abia la începutul vieții, nu iubisem încă, dar întâmplarea aceea mă îngrozia și mă desgusta de vieața și de iubire, par’că aș fi trăit veacuri. Dar niște pași repezi, greoi și un fel de gemăt năbușit, mă trezesc din reflecțiile acestea.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
Ies în sală, care era luminată de lampă. O femeie bătrână, cernită, cu ochii uzi de lacrămi, cum mă vede, mă întreabă cu un glas uscat, stins: — Fii bun, domnule, și spune-mi unde șade d-l Titu Negreanu. În casele acelea locuiau mai mulți studenți dela medicină. I-am răspuns : — Eu sunt doamnă. Ea dete un țipăt, vru să mă îmbrâncească și să intre în odae : — Am aflat tot... am aflat tot... mi s’a spus ... e la d-ta ...fata mea ... mi-ați măcelărit-o ... mi-ați batjocorit-o... lasă-mă ... să-i văd oasele ... ah ! fata mea dragă... mi-ați măcelărit-o !... Cuvintele ieșiau fără șir, însoțite de țipete sfâșietoare, de gesturi convulsive. Înțelesei îndată că această femeie, cu înfățișare de nebună, era mama fetei. De sigur, cum am și aflat mai târziu, unul din colegii mei îi mărturisise că scheletul fetei sale se află la mine; și biata mumă, îngrozită și desperată, alergase să mă caute și să mă găsească. Rămăsesem înmărmurit, nu știam ce să fac. Instinctiv mă pusesem în dreptul ușii și căutam să împiedec pe biata femeie de a intră în odaie. — Doamnă, liniștiți-vă, sunteți înșelată... — Oh, nu... mi s’a spus tot... mi s’a spus tot... te rog ca pe Dumnezeu : lasă-mă ... să-i văd oasele ... fata mea ... fetița mea ... ați măcelărit-o ... ca pe o vită.
| 229
|
Traian Demetrescu
|
Scheletul
|
La țipetele ei, ieșiră din odăile de alături câțiva din colegii mei. În loc de a-mi veni în ajutor, priviau nepăsători, zâmbiau. Se învoiseră toți să facă această glumă hidoasă, ca sa râdă de situația groaznică în care mă puneau. Încercai din nou s’o liniștesc, dar începusem să tremur, puterile îmi slăbiau. Eram în acelaș timp indignat de infamia colegilor mei și îngrozit de țipetele mumei. Cu un gest brutal ea mă dete la o parte și intră în odaie. Rămăsei împietrit în pragul ușii. Atunci se petrecu o scenă sălbatică, pe care nu voiu uita-o în toată vieața mea : muma aruncă în toate colțurile odăii privirile ei rătăcite. Când dete cu ochii de schelet, un răcnet de fiară îi spintecă pieptul și se năpusti cu brațele întinse spre el. Auzii un ciocnet de oase și un corp greu căzând pe scânduri. Am fugit, mi-era frică să nu înnebunesc ... ..................................................... ..................................................... M’am îmbolnăvit. Am zăcut aproape un an de accese nervoase, de cari credeam că voiu muri. Eram convins că devenisem epileptic. În sfârșit m’am făcut bine. Apoi m’am lăsat de medicină, ocupându-mă de atunci încolo numai cu muzica, cu arta senină și binefăcătoare ...
| 197
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
Vorbiam cu un prieten despre acele stări sufletești, tainice și ciudate, cari hotărăsc uneori sinuciderile. Și ne pierdeam cu reflecțiile, cu observațiile în lumea sufletelor omenești, în cari atât știința, cât și arta au făcut atât de puține și nesigure cuceriri. Dar deodată, în mijlocul discuțiunii, prietenul meu se opri, șoptind de mai multe ori un nume de femeie. Și’n ochii lui par’că se ivia o lumină searbădă, lumina amintirilor aproape stinse, ca un răsărit de toamnă. Îl întrebai: — Ți-ai adus aminte de cineva? — Da, îmi răspunse el; mi-am adus aminte de o femeie care s’a sinucis pentrucă era fericită... Îl privii uimit; el adăugă. — ... și se îndoia de statornicia fericirii !... Apoi după o pauză. — Dar mai bine ascultă-mă. Peste câteva minute vei înțelege totul. Mă duceam la ea aproape în fiecare seară. Aveam nevoie de sărutările ei, ca și de aer, ca și de lumină. Nu era frumoasă : un corp mic, subțire ; ochii mari, de un albastru vag, ca cerul unor zile de vară; părul castaniu, gura mică, prea mică, buzele mai totdeauna fără sânge, ca ale anemicilor, nasul comun, sânul slab, fără nici o rotunzime. Cum îmi plăcuse femeia asta ?
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
De obiceiu, iubisem alt gen de femei. Într’o seară o auzisem cântând într’o «cafenea-concert». Am ascultat uimit, fermecat, și am aplaudat-o singur. Publicul s’a uitat la mine și a râs. Avea o voce ciudată, dureros de ciudată, ieșită din pieptul ei slab cu o sonoritate particulară — părea un plâns armonios. Ne-am cunoscut apoi, am vorbit mult, și mi-a fost dragă de atunci ca o soră. O iubiam mai mult cu sufletul decât cu simțurile. Ea nu-mi deștepta pofte adânci voluptoase, o îngrijiam și îmi era prețioasă ca un lucru rar: o biată inimă sfioasă, peste fire de iubitoare, închisă într’un învăliș șubred, nedesăvârșit. Inima aceasta avea o poveste simplă și tragică: nimeni n’o iubise. În toate gesturile ei de desmierdare, în toate șoaptele, în toate privirile ei erau stângăcii cari mă încântau. Această femeie par’că nu știa să fie femeie. Avea un fel de temere și neîncredere de a iubi, de a gustă plăceri. Se credea atât de puțin făcută pentru iubire, că nu era în stare să-și arate o gingășie, un rafinament, o dorință. Mă întreba mirată : — Adevărat că mă iubești ? Pentruce mă iubești ? Firește, cea mai bună explicație care i-o puteam da, erau sărutările mele cele arzătoare.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
Sărutările acestea o îmbărbătau. Când începu să aibă încredere deplină în iubirea mea, sufletul ei se trezia ca dintr’o amorțire prea lungă, se transforma cu încetul. Într’o zi, ea îmi zise : — Vieața mea acum începe ... Și când îmi atingea gura cu gura ei, care se încălzia, se îndulcia, când între buzele ei și ale mele se prelungia un joc voluptos, amețitor, cum nu e nici o băutură din lume, aveam sensația că dau vieață unui corp ce părea mort, că înseninez un suflet ce era întunecat... Ce mare și ce fericit mă simțiam ! Peste puțin timp era alta. Nu mai avea nici o temere, n’o mai neliniștia nimic. Viitorul îl vedea limpede. Era fericită în înțelesul cel mai adânc al vorbei. Eu, din punct de vedere al plăcerilor egoiste, pe cari cei mai mulți oameni le caută în iubire, aveam foarte mici mulțumiri ; dar marea, neasemănata fericire a mea — tot un fel de plăcere egoistă, poate, dar mai ideală — era c’o fac pe ea fericită. Nici o ființă până atunci nu-mi interesase și nu-mi atrăsese sufletul ca această femeie. Și atât de mult se confundase în propria mea existență, că-mi era peste putință să nu-i vorbesc și să n’o văd în fiecare zi.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
Când vreo împrejurare împiedeca aceste întâlniri, sufletul meu era bolnav ca de o durere morală. Ea înțelesese totul și uneori — răutăcioasa ! — mă supunea la încercări crude. Stând singuri, citind o carte, vorbind sau sărutându-ne, ea se uită la mine și mă întreba brusc : — Dacă aș muri în momentul acesta ? O rugasem de nenumărate ori să nu mai îmi facă astfel de întrebări, dar era peste putință s’o dezobișnuesc. Și închidea ochii, își scurta respirația, cădea nemișcată, devenia mai palidă. Facea o glumă crudă. Eu mă siliam să râd, o chemam pe nume : — Zoe, nu-mi place gluma asta ... deschide ochii. Ea sta nemișcată. — Te rog, deschide ochii. Nici o tremurare nu i se vedea pe figură. Îi luam mâinile i le strângeam, îi acoperiam fața cu sărutări, ea rămânea așa patru-cinci minute. Uneori atât de trist mă impresiona gluma asta, că-mi veniau lacrimi în ochi. Dar cu ce strângeri în brațe, cu ce sărutări, cu ce cuvinte îmi răsplatia ea, în urmă, senzațiile acestea dureroase !... Și astfel din timp în timp muria, reînvia, muria, reînvia, numai să-mi supună simțirea și imaginația la cele mai bizare și felurite impresii... * * * Din cauza acestei glume, mă prefăcusem că sunt supărat.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
Câtva timp nu mai venii pe la ea. În acest chip speram s’o scap de obiceiul acesta macabru de a glumi, care devenise o adevărată manie. Ea îmi făgădui că «va fi cuminte». Dar fu o simplă făgăduință de copil: după o vreme oarecare iar începu să repete aceeaș glumă : — Dacă aș muri în momentul acesta ? Și închidea ochii, își scurta respirația, cădea nemișcată, se făcea palidă... Era ca o mare artistă, care imita înfiorător de admirabil înfățișarea unui mort. Odată am întrebat-o : — Pentruce ai vrea să mori ? Nu mi-a răspuns. — Nu ești destul de fericită ? Atunci s’a uitat în ochii mei, adânc, adânc, cum te uiți într’o prăpastie ca să-i vezi fundul. Și mi-a șoptit: — Tocmai că sunt prea fericită aș vrea să mor... — Asta e o dorință bolnavă... o nebunie ... — O, nu!... Eu știu că odată nu mă vei mai iubi, mă vei părăsi... Și atât de mult m’ai deprins cu fericirea, că la gândul de a mai fi nenorocită, ca mai ’nainte, mă îngrozesc... De ce n’aș muri acum, când sunt fericită ? — Te îndoești de mine ? — Nu de tine ... dar de statornicia fericirii.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
Deja faptul că încep să mă îndoesc de ea, e un semn că fericirea e pe sfârșite... Am căutat să-i arăt, în fiecare zi, dovezi mai mari despre iubirea mea, să-i depărtez orice temere, dar vedeam bine că in tăcerea sufletului său, îndoiala prindea rădăcini, din ce în ce mai adânc. Adevărul e însă că din momentul acela ceeace simțiam pentru ea era mai mult o milă, o nesfârșită milă pentru biata ei inimă, atât de sfioasă, atât de slabă, atât de neliniștită... Într’o seară ne aflam amândoi într’un teatru. Ea observă că între mine și o doamnă de rară frumusețe — un vis al meu din alte vremuri — care se afla într’o loje cu bărbatul ei, se urma un schimb furiș de priviri și surâsuri. Acele priviri, acele surâsuri au intrat în inima ei ca niște cuțite. După câteva zile m’a întrebat: — Mă iubești ? — Te iubesc! — Sărută-mă. Am sărutat-o. — Mult, mult,,, Am sărutat-o mult. A plâns. De ce ? Nici ea nu știa... Cine poate să lămurească totdeauna cauza lacrimilor ? Dar înțelegeam că sufere îngrozitor. Nu vrea să mai meargă cu mine în lume. Făcea tot ce-i sta în putință, ca să mă ție lângă ea ceasuri întregi.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
— Nu voiu să te mai văd zâmbind și privind la alte femei. Zâmbește-mi și privește-mă numai pe mine. — Ești geloasă ? Și am râs — fără să voesc — un râs stupid, rău. Ea a suspinat. — Fericirea mea moare !... Dar am să mor eu înaintea fericirii mele. Din zi în zi slăbia. I se vedeau vinele mâinilor, și în jurul ochilor, un pepel nevăzut, penelul fin al insomniei, al vegherii, desenase două cearcăne albastre. Glasul i se făcuse mai slab. La cea mai ușoară emoțiune izbucnia în lacrimi. Căutam să înțeleg sufletul acestei ființe ciudate și să-l mângâiu, să-l liniștesc. Ea toată părea un suflet, parcă n’avea nici carne, nici oase, nici sânge. Totdeauna îmi arăta aceeaș temere că nu voiu mai iubi-o, și aceeaș groază de a mai reîncepe vieața ei de mai ’nainte, când fusese singură și neiubită. Dela o vreme mă obișnuisem atât de mult cu stările acestea, că nu le mai luam tocmai în serios. Le numiam «copilării», «afectări» și râdeam de ele. Ba, într’o zi, nu știu de ce, simții o plăcere, un îndemn crud să-i fac rău. Ea observând că port la butonieră o garoafă, mă întrebă : — Cine ți-a dat floarea aceasta ?
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Suflete neînțelese
|
— Nimeni, i-am răspuns eu. Dar din timp în timp, port această floare în amintirea unei femei. * * * Trecuse o săptămână. Nu mai mă dusesem pe la ea. Îmi scrisese de câteva ori că e tristă, mă așteaptă, e bolnavă ; însă tot pregetam să mă duc s’o văd. Într’o dimineață eram încă în pat, când servitoarea ei vine la mine și-mi spune îngrozită : — Să poftiți la cuconița Zoe, că-i e rău ... M’am sculat repede din pat și am început să mă ’mbrac. — Ce are ? am întrebat pe servitoare. — Î-e rău ... — Ce are ? Nu mi-a răspuns. Ghiciam că nu vrea să-mi vorbească lămurit, că-mi ascunde ceva... Deodată îmi fulgeră prin minte bănuiala : «Nu cumva s’o fi sinucis» ? Întrebai din nou. — E rău de tot ? Servitoarea începu să plângă. Atunci înțelesei totul. M’am urcat într’o birje și m’am dus spre locuința ei. Am găsit acolo o sumă de vecini și doi doctori, sosiți prea târziu. Nenorocita băuse otravă. Când am văzut-o, culcată în patul ei mic, mi s’a părut că se preface, că repetă 'gluma ei bizară... Am strigat-o pe nume, i-am acoperit mâinile cu sărutări, am plâns cum nu plânsesem niciodată ... Dar pe fața ei încremenise un zâmbet, un zâmbet de copil care visează și o seninătate cum n’o avusese niciodată în vieață ...
| 230
|
Traian Demetrescu
|
Prima țigare
|
Între mai mulți tineri — profesori, advocați, ziariști — strânși în jurul unei mese de cafenea, se vorbia despre vestitul articol al lui Tolstoi asupra «Tutunului». Mai toți erau de părere că obiceiul fumatului este o plăcere vițioasă, fără însă să aibă înrâuriri atât de primejdioase asupra conștiinței omenești, după cum afirmă genialul scriitor rus. Anton Dionise — un advocat cunoscut mai mult prin sonetele sale, pe cari le publică în revistele din București, decât prin procesele sale pe cari le pierdea maitodeauna, zise: — Convorbirea noastră asupra articolului lui Tolstoi îmi amintește «prima mea țigare». — Fă-ne un sonet asupra ei, glumiră unii. — Nu, mai bine am să vă povestesc chiar acum această amintire, răspunse el. Și cu glasul duios, puțin trist, cu care se povestesc amintirile, începu. «Prima țigare !» Câtă curiozitate! Ce neastâmpăr! Ce surprinderi! Și câtă decepție!... Un roman întreg de emoții! Amintirea mi-a rămas neuitată, limpede, parcă s’a petrecut ieri — și au trecut de atunci douăzeci de ani! Desigur, aproape în vieața fiecărui om, fumatul primei țigări evoacă un convoiu numeros de impresii, ca și întâia femeie pe care ai avut-o în brațe. Țigarea și femeia ! Două necunoscuturi, care te ispitesc și te atrag, amândouă, la începutul vieții.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Prima țigare
|
Și când, mai târziu, după ce le-am cunoscut, filozofăm puțin asupra lor, ne dăm seama că femeia n’a avut mai mult farmec decât o țigare ; iar o țigare n’a durat mai mult decât jurământul unei femei. Cu toate astea eu care n’am crezut niciodată în eternitatea unei țigări și iubirii unei femei, m’am mulțumit cu puțin fum și cu puține sărutări. Fumul aromatic al unei țigări și sărutările dulci și calde ale unei femei sunt fericiri mari pentru cei cari știu să fumeze și să iubească! Eram de zece ani. De nenumărate ori, preotul bisericii din strada noastră — confesorul meu — profesorul și tatăl meu îmi repetaseră acelaș cuvânt, tainic : «A fuma e un păcat!...». Dacă n’aș fi auzit acest cuvânt, desigur tutunul mi-ar fi rămas, în toată vieața mea, necunoscut. Dar pentruce nu au înțeles educatorii primilor noștri ani că vorba «păcat», în loc de a înspăimântă mintea unui copil, din potrivă o neliniștește, o farmecă, o atrage ? Păcat! cât mister are cuvântul acesta, când îl auzim pentru întâia oară ! Așa dar era un păcat să fumezi ? Ei bine, dacă n’ar fi fost păcat, n’aș fi fumat, mi-ar fi fost groază să aprinz vârful unei hârtii subțiri, în care învăluești fire lungi și galbene, dintr’o iarbă amară, apoi s’o bag în gură, să trag și să scot fum pe nas.
| 227
|
Traian Demetrescu
|
Prima țigare
|
Cum însă mi se spune că e păcat — voiu păcătui. Așa am raționat, fără îndoială, in ajunul de a fuma prima țigare. Tatăl meu era un fumător pătimaș. Se lipsia de o pâine mai bună la masă, numai pentru a-și cumpără tutun de cea mai fină calitate. Ca orice fumător, care se respectă, avea o tabacheră de argint, o țigaretă de chihlibar și o cutiuță mică de alamă, unde își păstra chibrituri. Marea greutate era să pun mâna pe tabacheră. Tatăl meu o ținea ascunsă în buzunarul drept al pantalonilor, iar când se culcă, o închidea in cutiuța unui sertar. O tabacheră e un lucru prețios. Se îngrijește cu luare aminte și cu plăcere. Adeseori citim în ziare că suveranii își trimit unii altora, drept dar, o tabacheră! Cum s’ajung să pun mâna pe dânsa? Era o problemă. Mai totdeauna, când tată-meu era acasă, mă țineam lângă el, îl observam. Fiind veșnic preocupat de nevoi și afaceri, nădăjduiam că odată se va întâmpla să plece de acasă și să-și uite tabachera pe masă. Câte gânduri perverse în capul unui copil de zece ani ! De sigur omul nu e niciodată «înger». Așa s’a și întâmplat. Într’o zi după masă, tată-meu trebuia să plece grăbit la tribunal.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Prima țigare
|
Avea un proces. Și părându-i-se că a întârziat, a pornit repede, uitându-și tabachera pe colțul mesei. M’am apropiat de ea, am luat-o în mână, am deschis-o și... am încremenit! Era întâiul păcat pe care îl făptuiam în vieața mea! Furam!... Un moment am rămas nedumerit, între ispita răului și între mustrarea conștiinței. Se cunoștea depe atunci că nu voiu ajunge niciodată un om politic. Mi-era greu să fur... În sfârșit am luat tutun cât am putut în două degete, l-am vârit in buzunarul jiletcei, am pus tabachera la loc și am plecat la școală. Mă simțiam stăpânit, în acelaș timp, de frică și bucurie. În drumul spre școală, era o grădină mare, părăsită, plină de zarzări, de pruni și de buruieni. N’avea gard. M’am abătut într’însa, m’am culcat în iarbă, să nu mă vadă nimeni și am scos tutunul, risipindu-l pe coperta «Aritmeticei» de Ciocanelli. Era destul pentru o țigare groasă. Dar în clipa aceea, îmi adusei aminte că n’aveam foiță. Rămăsei pe gânduri. Mă consultam să păstrez tutunul până voiu avea și foiță... să rup o pagină din «Aritmetică» și să-mi fac țigare cu hârtie?... Paginile erau foarte subțiri. Am luat hotărîrea din urmă. Când țigarea fu gata, îmi adusei aminte că n’aveam chibrituri.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Prima țigare
|
Desnădăjduit, am ascuns țigarea in căptușala pălăriei și . am plecat la școală. Frica mă stăpânia însă, dar bucuria se mai micșorase. Seara, când m’am întors acasă, mi-era groază să dau ochii cu tata. Dar l-am văzut râzând și vesel, câștigase procesul. Ce noroc! Ca de obiceiu, am mâncat o felie de pâine cu unt, am luat câteva chibrituri, fără să mă vadă cineva și am plecat să mă joc cu băieții. Seara aveam totdeauna o oră liberă pentru joc. Eu însă am intrat pe furiș într’un șopron din dosul caselor, unde se aflau câteva mobile vechi, o trăsură sfărâmată și foarte mulți șoareci. Am scos țigarea din căptușala pălăriei și am aprins-o. La început am simțit un miros de hârtie arsă, apoi un cărbune mic, strălucitor s’a format în vârful țigării și fumul a început să iasă subțire, mlădiindu-se. Și am fumat în liniște, cu plăcere nespusă, până abia mai puteam să țiu, în vârful degetelor, cel din urmă rest al țigării. Fumul plutia în aerul greu și mucegăit al șopronului, ca un nor albăstriu. M’am uitat câtva timp la el, cum se resfira și se pierdea cu încetul. E o plăcere să privești fumul, acest lucru neînchipuit de ușor, de subțire și de mlădios.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Prima țigare
|
Gura mi-o simțiam amară. Aș fi avut poftă, în minutul acela, să mănânc ceva dulce și să beau apă. Nu prevăzusem de loc și nici nu mă așteptam, ca, după o plăcere atât de dorită, atât de mare, să urmeze... atâta amărăciune! Mi-era scârbă și-mi venia să tușesc. O amețeală ce se ridică din stomac îmi împăenjina ochii, îmi îngreuia capul. Parcă mă înăbușiam ... Nu îndrazniam să ies afară din șopron. Mă știam vinovat și mi-era frică, mi-era rușine, mă socotiam pierdut... Îmi veniâ rău : tușiam, scuipam mereu. Câte odată, gura mi se usca și abia puteam să mișc fălcile. Mâinile mi-erau reci; trebuie să fi fost palid, ca un cadavru. Vream să plâng, dar furia mă stăpânia, din ce în ce mai puternic. Aș fi voit să mor. Da, cugetarea aceasta mi-a fulgerat prin minte. Să nu vă mire : un copil vorbește și se gândește la moarte, cu mai multă nepăsare decât un om. În momentul acela, tată-meu intră în șopron, pentru a căută... nu știu ce lucru. Când dă cu ochii de mine și mă vede galben și amețit, mă ia de mână, îngrijat, mă scoate afară și mă întreabă. — Ce ai ? — Abia am putut să-i răspund : — Mi-e rău... — Ce ai?
| 212
|
Traian Demetrescu
|
Prima țigare
|
Ce te doare?... Am început să plâng. Tată-meu îmi mirosi degetele și înțelese: — Ticălosule! Ai fumat!... Dar nu m’a bătut. M’a dus lângă mama și amândoi mi-au dat sa beau limonadă, m’au culcat, mi-au vorbit blând — și a doua zi eram bine. Tată-meu m’a iertat. De atunci au trecut două zeci de ani. Când am intrat în liceu, eram deja dedat cu fumatul. Uitasem amărăciunea țigării, sau, mai bine zis, tocmai ea mă făcuse să-mi placă mai târziu atât de mult tutunul. În ore de singurătate, de tristețe, țigarea mi-a fost un bun tovarăș. Un doctor îmi spunea într’o zi; «Eu fumez numai în sala mortuară, când am de a face cu cadavrele». I-am răspuns: «Eu sunt silit să fumez totdeauna, pentrucă am de aface cu oamenii!» Și-apoi, cum vă spusei, îmi place mult să privesc fumul țigării... Iarna trecută însă, îmbolnăvindu-mă de o bronșită, medicii m’au sfătuit să mă las de fumat. M’am lăsat, cu oarecare părere de rău ; medicii susțineau că abuzul fumatului contribuise, în mare parte, la boala mea. Se poate ... Azi m’am deprins să nu mai fumez. Dar uneori mă gândesc cu o poftă nesățioasă la o țigare, ca la o femeie de care te-ai despărțit, dar n’o poți uită niciodată...
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
Eram la Solca, o stațiune balneară din Bucovina. Pentru a mă duce în pădure, urcam în fiecare zi un deal ușor și lung, pe marginea căruia se desfășură o livadă plină de iarbă și de flori sălbatice. Pe locul acesta pășteau vitele oamenilor din sat. Câte odată mă opriam să privesc dealurile din depărtare, acoperite cu păduri mari de molifți și brazi, cari parcă erau pictați pe pânza nesfârșită a zării. Dar de obiceiu, mă opriam și uitam să-mi urmez drumul spre pădure, fiindcă descoperisem o idilă. La o cotitură a dealului, iarba era atât de mare și deasă, că un om de statură mijlocie se pierdea într’însa. Într'o zi, trecând încet p’acolo, am auzit șoapte. Am ascultat: — Și zi, nu vrei ? — Nu... — De ce ? — Fiindcă ești creștin ... — Ce proastă ești!... Urmă o tăcere. — Dar dacă te-oiu săruta cu deasila? — Am să țip ... — Parcă o să te audă cineva!... — Pe drumul acesta umblă mereu oameni... Am ghicit că în iarbă se ascundeau doi îndrăgostiți. Convorbirea lor se urmă cu întreruperi. Câte odată se făceau tăceri lungi și atunci auziam o scăpărare de râs aspru și răutăcios. — Nu mă iubești, Rebeca !
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
— Dacă nu te-ași iubi, n’aș vorbi și n’aș sta cu tine... — Asta nu e o dovadă. — Ba este. Până acum eu n’am vorbit cu nici un creștin din sat. — Deaceea îți zice lumea că ești mândră .... — Apoi, să știi ... După tonul glasurilor, mi-a fost ușor să înțeleg că el era un țăran român — unul dintre acei țărani înalți, voinici și pletoși, cum i-am văzut numai în Bucovina ; iar ea era o Evreică tânără, vorbind cu accentul prelungit și nazal al Evreilor din Galiția, cari parcă vor să lungească silaba finală a cuvintelor. Stau culcați în iarbă. — Și cine ți-a spus ție că e păcat să săruți un creștin? — Tata și rabinul... — Rabinul ? Hm !... — Tata urăște pe creștini. Când am fost în Dorohoiu, oamenii de acolo râdeau de el. Odată au vrut să-l bată și să-i taie perciunii... Și deaceea el urăște pe creștini... — Când ați fost în Dorohoiu, Rebeca? — De mult... — Și de ce ați plecat ? — Tata pierdea bani în gheșefturi... Am sărăcit... Pe urmă, am venit aci — și aici, tatei îi merge bine. Avem case și vite și oamenii nu mai râd de noi.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
Un pitpalac s’auzi în iarbă : pit-palac, pit-palac !... — Auzi ? — Da. — Cântă totdeauna pe vremea asta ... — Mâine, poimâne, când om cosi iarba, o să-l găsim în cuib ... — Să nu-l omori ... — Dacă îmi zici tu ... — Și dacă nu ți-aș fi zis ?... — Îl omoram... — Ah ! creștinii !... Auzii râsul lui aspru și răutăcios ; apoi zise ; — Poate o fi și el îndrăgostit... — Poate... — O fi ... Râseră amândoi. După o pauză : — Rebeco ! — Eeeee ! — Lasă-mă să te sărut. — Nu pot. — Pentruce ? — Pentrucă ești creștin ... — Și dacă sunt?... — E păcat ! — Rabinul ți-a spus ? — Rabinul... — Hm ! Liniștea era desăvârșită; nu se mișca un fir de iarbă. Soarele ardea, înfierbânta sângele. Și când șoptele încetau, suspinele bietului «creștin» se auziau adânci, pătimașe. Parcă îl vedeam : întins pe pământ, cu capul rezemat de cot, uitându-se galeș în ochii Evreicei. Mirosul trupului ei cald și galeș, înfășurat într’o rochie ușoară, îl îmbăta. Își plăceau unul altuia. Evreica își învinsese mândria, vorbia cu el, dar un prejudiciu religios o reținea încă de a se arunca în brațele lui !
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
El părea a lua o hotărîre. — De mâne încolo nu mai viu pe aci. Duc vitele în altă livadă. — Zău ? — Zău ! — Ba asta n’ai s’o faci... — Ba am s’o fac. Cine mă oprește ? — Eu ! — Tu ... tu ... îți bați joc de mine ... mă chinuești... ca pe Hristos ... — De ce vorbești așa ?... Uite vorba asta o spuneau tatei și oamenii din Dorohoiu ... — Așa spune în cărțile sfinte ... — Ce ? — Că voi ați chinuit pe Hristos ... — Noi ? — Voi... Jidanii... — Cărțile voastre mint ! — Dar în ale voastre ce spune ? — Vrei să-ți citesc într’o zi «Vieața lui Moise ?» — Cine a fost Moise ? — Profetul nostru ! El ne-a dat legi, ne-a hrănit cu mană, în pustiu, și a tăiat în două Marea Roșie cu toiagul, ca să trecem printr’însa. Eram goniți din Egipt... Câte am îndurat noi ! — Asta e o poveste sau e adevărat ? Ba e adevărat... — Să-mi citești într’o zi. — Mâine. Când tăcerea se prelungia, ea îngâna ușor un cântec duios și trist, cum sunt mai toate melopeele lor religioase.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
Dar el o întrerupea : — Ce-mi pasă mie de Hristos sau de Moise !... Știu că-mi ești dragă. — Și tu mie ! — Nu-ți sunt... — Ba da. — Dacă ți-aș fi, mi-ai dovedi-o ... — Nu ți-o dovedesc ? Stau cu tine la vorbă ... îți dau flori ... — Dă-mi și sărutări. — Nu-mi cere asta... E păcat! — Când mă voiu întâlni cu rabinul vostru, am să-l întreb pentru ce e păcat ca un creștin să sărute o Jidancă ? Să vedem ce are să-mi spue... Ea râdea : — Ai să îndrăznești ? — Ba bine că nu !... Și dacă nu m’o face să pricep și eu taina, îl scuip în față... — Ah! — Eu nu știu multe ! Glasul lui iar se îmblânzi: — N’o să mă lași niciodată să te sărut ? — Nu știu. — Spune-mi hotărît... — Nu știu. El oftă lung, oftă desnădăjduit și dureros. Tăcură mult. Glasul pitpalacului desmierda singurătatea. Și mă gândiam la inima Evreicei, care, sub paza unui prejudițiu religios, nu se lăsa a fi înduioșată nici de soarele arzător, vărsând foc în sânge, nici de parfumul cald și voluptos al câmpului, nici de șoaptele pătimașe ale bietului «creștin!».
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
El vru să se ridice : — Mă duc ... — Nu te duce ... — Mă duc... — Nu vroiu... rămâi ... — La ce ?... dacă te porți așa !... — Și-apoi ce o să spui acasă când te-or vedea că te întorci cu vitele așa de vreme ? — O să spun că sunt bolnav. — Or să te bată ... — Să mă bată !... Mai bine decât așa... — Nu te duce ... — Ba ... Ca să nu fiu surprins, m’am depărtat. * * * De câte ori suiam dealul, pentru a mă duce in pădure, mă opriam s’ascult șoaptele celor doi îndrăgostiți, ascunși în iarbă. Totdeauna se repetă acelaș glas rugător și pătimaș al «creștinului» și acelaș răspuns al Evreicei: «E păcat!» Idila asta mă interesa. Era, de sigur mai nouă, mai ciudată decât banalele și ridiculele adultere, cari se petrec atât de des în burghezimea și în lumea mare din orașele noastre. Am căutat să observ moravurile sentimentale dintre tinerii ovrei și creștini. Nici un amestec, nici o apropiere, nici o atracțiune între unii și alții. Evreii alcătuiau o clasă cu totul deosebită prin portul, prin obiceiurile și prin fanatismul lor religios. Nu se iubiau și nu se înțelegeau decât între ei.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
Cu toate acestea iubirea apropie inima unei Evreice de a unui creștin. Și fără ca nimeni să presupună, o idilă tainică și ciudată se urzia, în ascuns, în mijlocul unei singurătăți sălbatice ... De unde era să ghicească bigotul rabin sau tatăl Evreicei că Reveca își făcuse cuibul ei de dragoste, în iarbă ca și pasările ? Dar într’o dimineață se împrăștie vestea că Dinu violase pe Rebeca, fata lui Ruhăl, și dispăruse din sat. Eu ghicisem cine e Dinu. Evreii erau înfuriati. Țăranii se temeau ca prinzându-l pe vinovat să nu-l omoare. — Dar Rebeca ? se întrebau femeile. — Săraca Rebeca! Tatăl său a bătut-o până a lăsat-o moartă. I-a smuls părul din cap, i-a frânt o coastă cu ciomagul și i-a strigat; «Aruncă-te în foc ! Arzi! Prefă-te în scrum ... decât să faci un creștin !» * * * Am căutat toate mijloacele să văd odată pe Evreica pentru care bietul «creștin» apucase drumul ocnei. Ea sta toată ziua închisă în casă. Dar într’o seară am zărit-o ducându-se cu un vas mare de pământ pe umăr să ia apă dela un izvor. Mergea desculță, într’o rochie subțire, cu gâtul gol, cu brațul stâng ținând vasul, cu brațul drept rezemat de șold.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Jidanca
|
Umbletul său era un ritm. Trupul său era o statue cu sânge și nervi... Nu i-am putut vedea bine decât ochii — doi ochi mari negri, acoperiți de gene lungi... frumoși din cale afară !
| 35
|
Traian Demetrescu
|
Fără titlu
|
La început se făcu în public acea mișcare nervoasă pe care o produc fiorii nerăbdării; apoi urmă o tăcere adâncă... Părea că cele câteva sute de privitori încremeniseră deodată, cu ochii mari, sticloși, îndreptați spre ușa de intrare. Acuzatul fu introdus în sală. Era un tânăr brun, înalt, spătos, cu ochii negri, plini de un întuneric fără fund. Se așeză pe banca neagră, liniștit, stăpân pe sine, aruncând priviri cercetătoare spre magistrații din fața lui. Era învinuit că-și ucisese amanta — fapt pe care îl mărturisise dela început, căci singur se dedese prins în mâinile justiției. Când președintele îi ceru să-și facă spovedania crimei sale și’n fața juraților, el începu să povestească rar, cu glasul puțin aspru, dar curat, parcă ar fi istorisit o întâmplare banală unor prieteni intimi. — O văzusem pentru prima oară, într’o librărie, cumpărându-și romane franceze. Din clipa aceea fusesem fermecat și stăpânit de farmecul ei, ca de un junghiu pe care ți-l fixează pentru totdeauna în piept un curent puternic de aer. Nu mai aveam altă preocupare decât să mă gândesc la ea, s’o urmăresc pretutindeni, s’o doresc totdeauna. În sfârșit i-am scris; ea mi-a răspuns. În urmă ne-am cunoscut și ne-am înțeles să trăim împreună.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Fără titlu
|
Eram fericit, sau cel puțin mă credeam. O iubiam atât de mult, că o înfășuram în dragostea mea, cum înfășoară soarele, sub lumina lui, lumea întreagă. Nu voiam să știu cine era această femeie, care era trecutul său. Ieșise din noroiu sau coborîse din stele? Mi-era indiferent. Ea era pentru mine un vis întrupat, un ideal pe care îl smulsesem din sufletul meu, dându-i vieață. Eram Dumnezeul ei, era lumea mea. În acelaș timp o iubiam și-o adoram. Dar iubirea și adorația aceasta n’au durat mult, ele nu găsiau nici un răsunet în sufletul iubitei mele. Femeia aceasta rămânea ca statuia care a înebunit pe Pigmalion ! Inima ei era o harpă cu coarde rupte, pe care nu puteam cânta nici un imn de dragoste, de adorație ... Cu toate astea îmi plăcea încă, îmi plăcea mult. Nervii mei se obișnuiseră cu carnea ei, ca stomacul unui bețiv cu o băutură favorită. Oh ! ce mult îmi plăcea ! Mi se părea cea mai frumoasă, cea mai desăvârșită, cea mai ideală carne, pe care o întrebuințează natura, pentrucă să creeze marile frumuseți de femei. Stam ore întregi numai să privesc acest capo d’operă cald, viu, desăvârșit; stam ore întregi numai să respir profumul neînchipuit ce se exală din toți porii, par’că trupul întreg era făcut din cele mai aromatice petale ... — Dacă ai avea și un suflet, i-am zis într’o zi.
| 232
|
Traian Demetrescu
|
Fără titlu
|
— Nu e destul că am frumusețea ? mi-a răspuns ea. Am stat pe gânduri și m’am întrebat «E destul numai frumusețea ?» Mi-am închipuit atunci un alt capo d’operă, o altă minune — pe care natura pare că n’o poate realiză niciodată, — mi-am închipuit: «Un suflet frumos într’un corp frumos !» I-am mărturisit și ei visurile mele — o slăbiciune pe care am regretat-o în urmă. Ea a râs. A filozofat chiar : — «O femeie frumoasă nu trebuie să fie decât frumoasă. Ea este un idol: are drept la evlavia tuturora; și nu e datoare să iubească pe nimeni. Și începea să-mi vorbească de toți vechii săi amanți de nenumărate feluri, cum fusese iubită și adorată. Îmi descoperise iubiri ridicole și pătimașe, adorațiuni platonice, jertfe nebunești, desperări tragice — îmi descoperea trecutul ei, cu o mândrie stupidă ; trecut pe care eu mă ferisem să-l cunosc. Ea zicea: «Amanții mei!» ca un rege: «Poporul meu!» Destăinuirile acestea mi le repeta adeseori. Aproape pe nesimțite ele izbutiau să facă inimii mele o educație perversă. Din bună, din iubitoare, din timidă, cum era această biată inimă, începea să devie rea, pizmașe, neliniștită. Un fel de ură vagă prindea rădăcini într’însa, o ură ciudată împotriva amanților pe cari îi avusese această femeie.
| 212
|
Traian Demetrescu
|
Fără titlu
|
Și îmi vorbia despre dânșii tocmai în orele noastre cele mai intime. Într’o zi m’am supărat. Ea a părut uimită, i se părea atât de firesc să vorbească de amanții săi. Dar ne-am împăcat repede; cu toate astea rămâneau în inima mea niște resentimente pe cari nu le-aș putea defini, ceva ca furia și spaima pe cari le simte un om slab în fața unui om puternic, care își bate joc de el. Vedeam bine că făceam o copilărie să iau atât de mult în serios mania ei ridiculă. Mi-era însă peste putință să mă încredințez dacă ea repetă această manie înadins sau într’un mod inconștient. * * * Mă gândiam s’o părăsesc. Pentru câtva timp plecai în alt oraș, ca să mă pot deprinde cu lipsa ei. Îmi sugeram mie însumi ideia de a o uită, dar cu cât îmi sugeram mai mult această ideie, cu atât mă gândiam mai mult la ea. Eram ca acei disperați lași, cari plănuesc să se sinucidă ; dar cu cât intârziază mai mult asupra acestei hotărîri, cu atât revin la instinctul de a trăi. Uitarea și sinuciderea vin fără să le prevezi. Ea nu știa unde mă aflu. Nu-i spusesem, pentru a nu fi nevoit să-i scriu sau să primesc scrisori dela ea.
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Fără titlu
|
După câtevă zile mi se făcuse un dor nespus de ea, ca acel dor pe care îl simțim uneori, când, ajunși oameni, ne gândim la copilăria noastră, am vrea par’că să fim iarăși la începutul vieții. M’am reîntors s’o revăd. Era tot aceeaș, frumoasă, liniștită, și de loc mirată că plecasem fără să-i dau de știre. Am rămas lângă ea o vreme îndelungată. N’o părăsiam cu zilele. Aș fi voit s’o omor sau să mă omor într’o orgie, într’un delir de voluptăți. Carnea acestei femei mă ispitia mereu, mă îmbăta de plăceri, mă desgusta, fără a mă sătura vreodată. În momentele cele mai pătimașe îmi venia s’o sfâșiu, și cu toate astea mâinile, gura mea se făceau mai ușoare, mai moi, mai dulci, pentru a-i atinge tot trupul. Erau ciudate poftele mele! Această femeie nu-mi putea da decât carne; ea neputându-mi mulțumi și sufletul, cu atât mai mult îmi excită și îmi îmbolnăvia simțurile. În vremea asta ea urma să-mi povestească, din vreme în vreme, despre amanții săi. Insista foarte mult mai ales asupra celor frumoși. Pentru ea era o glorie că fusese iubită de mulți. Când mergeam împreună pe stradă, era mândră ca o regină, care se știe admirată și iubită de mulțime.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Fără titlu
|
Răspundea la surâsul și la privirea celui din urmă trecător. Niciodată însă nu fusesem gelos, niciodată nu mă gândisem dacă această femeie mă înșeală. Dacă un prieten mi-ar fi spus: «Aseară am văzut pe iubita ta în brațele altuia» l-aș fi crezut. Ajunsesem în sfârșit să mă încredințez că această femeie se credea că e ca acele flori frumoase, pe cari orice om are dreptul să le rupă, să le poarte, să le miroasă, să le asvârle. Firește izbutiam să-mi lămuresc, să analizez toate instinctele perverse ale acestei femei: izbutiam chiar să le observ cu curiozitatea unui psiholog, dar, oricum, ele grămădiau în inima mea o ură tăcută. Într’o Miercuri seară, ea veni acasă mai târziu ca de obiceiu. Era puțin palidă și în ochi avea o strălucire umedă ! Unde întârziase ? De unde venia ? N’am întrebat-o. Mă înșelase ? Lucrul era posibil, fără îndoială, foarte probabil. Când am sărutat-o par’că-i simțiam pe buze sărutările altuia. Dar nu eram de loc gelos ; îmi păsa tot așa de puțin, ca și cum mi-aș fi pierdut un nasture dela haină. Începui să-i vorbesc blând, s’o desmierd. Ne culcarăm. Ea era în vervă; avea poftă să-mi vorbească iarăși despre amanții săi.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Fără titlu
|
Simțiam că în fundul inimii mele tresar porniri ciudate. Confidențele ei nu se mai sfârșiau. O ascultai câtva timp, tăcut, silindu-mă să mă stăpânesc. Dar deodată, fără să-mi dau seama cum, fără să fi urmat impulsiei unei reflecții, mă simțiii cuprins de o turbare a tuturor simțurilor mele ; și fără să fi dat loc la orice scenă, la orice neînțelegere, m’am aruncat asupra ei, ca o fiară, strângând-o de gât c’o voluptate neînchipuită. După asta parcă mi se făcu frică. Cum însă mă temeam că n’o omorîsem bine și cum nu vream s’o fac să sufere, îi înconjurai gâtul c’o batistă și strânsei din toate puterile. Apoi mă culcai lângă cadavru și adormii. M’am deșteptat dimineața, la orele cinci, m’am îmbrăcat și am ieșit să mă dau prins în mâinile justiției. «Asta e tot».
| 135
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
Prietenii fumau și beau ceaiuri. Era un cerc de tineri retrași puțin din lume și cam obosiți de vieață înainte de timp. Se adunau aproape în fiecare seară, la unul din ei, pentru a vorbi și a cugeta. Fiecare povestise ceva din «romanul vieții sale». Acum venise rândul lui Tudor Hlugeanu, un tânăr înalt, slab și cu o dulce expresie de tristețe în ochi. — Al meu e simplu! zise el către prieteni. — De sigur e o aventură de iubire. — Nu! — Sau poate o întâmplare din vieața ta de student. — Nici asta! — Atunci despre ce e vorba? — Veți vedea. Toți tăcură. În sobă focul ardea liniștit și da un farmec intim acestor clipe de mărturisiri. Tudor Hlugeanu închise ochii pe jumătate, își înclină capul pe umerii unui prieten, apoi începu : «Scrisoarea notarului îmi sosise la opt ore dimineața. Eram gata să ies de acasă, pentru a mă duce ca de obiceiu să mă plimb în grădina Cișmigiu. De cu seară mă simțiam indispus, mă închisesem de vreme în odaie, spre marea uimire a prietenilor mei; iar lumina lunii, străbătând prin fereastra deschisă, mă supără ca ochii unui curios, care se uită fix la tine, ca și cum ai fi un animal de menajerie sau o statue de muzeu.
| 215
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
Dormisem puțin și agitat. Ce aveam, nici eu nu-mi dam seamă. O tristețe fără margini, o stare de suflet chinuitoare prin neînțelesul ei. La urma urmei pricep ca durerea să fie cinstită, să ne lovească pe față. Singură fericirea are dreptul să fie neînțeleasă, că de-aceea e fericire. Cu toate astea, îmbrăcându-mă, nădăjduiam că arborii din Cișmigiu îmi vor redă curând dispoziția, când, tocmai atunci, factorul poștal îmi aduse o scrisoare neplătită. Recunoscui scrisoarea notarului, un băiat bun, cuminte și inimos, care servia bietei mame drept secretar. O vârîi în buzunar și ieșii în stradă. Știam mai dinainte cuprinsul scrisoarei: veșnicul «mi-e dor de tine, Tudore!» al bătrânei mele mume și-apoi, cuvinte ca de-al-de astea : «Vino c’o să mă prăpădesc!... și, de când mă tot uit la drum, să te văd venind, mi s’au întunecat ochii!» În realitate frazele erau întocmite de șiretul de notar, care — pricepeam eu — vrea să s’arăte că e meșter la condeiu. Băiatul ăsta privia adânc în viitor și-ar fi ajuns departe, dacă nu-i lipsiau mijloacele. Mi-aduc aminte, de când stăm cu el pe aceeaș bancă, în clasa treia primară, ce dragoste avea de învățătură și cât de clar și limpede i s'ar fi deschis mintea, dacă n’ar fi fost silit să-și întrerupă școala... Dar deși cuvintele erau meșteșugite de el, într’însele vorbia inima mamei.
| 222
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
Eu însă căzusem în ticăloșia multora din tineri : mă orășenisem, părăsisem universitatea, luasem o bună slujbă la ministerul de instrucție, întrețineam o amantă ; ba chiar căzusem într’un fel de pesimism de bulevard, bătându-mi joc de fondul simplu și sentimental al sufletului meu, cu care venisem în lume. Cu tot dorul mumei, mi-era peste putință să mă hotărăsc a mă duce în satul meu. Și erau mai mult de patru ani de când nu văzusem pe mama ! Peste firea mea țărănească, se așternuse o fire străină, artificială și bolnăvicioasă, hotărîtă de mediul stricat al prietenilor de cafenea și al femeilor pierdute. Nu mai eram copilul liniștit, modest și silitor din clasele primare; nu mai eram triumfătorul cinstit dela bacalaureat; mă schimbasem cu totul. Câteva relațiuni meschine, câteva deprinderi rele, un amor ridicul și nenorocit, îmi răsturnase întreaga mea natură sănătoasă și bună, prefăcându-mă în așa chip, de nici eu nu mă mai recunoșteam. Cartea îmi devenise urîtă și-i tăgăduiam folosul ei în vieață, m’ademeniau vanități peste vanități; aveam o sete nepotolită de bani, de dorinți mari... Prietenii buni îmi deveniseră dușmani, morala lor mă revolta. Mă amețise traiul trândav neonest, stricat, cu aparențele lui dulci și strălucitoare. Șirul acesta de reflecții se întrerupse în momentul când intram în grădina Cișmigiu, pe poarta din dreptul Ateneului vechiu [1].
| 219
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
Era în primele zile ale lui August. Arborii păreau că se îmbrățișează sub razele soarelui. Domnia o frăție tăcută în lumea asta de frunze și de ramuri, un cântec mut de iubire și de vieață... În aer părea că tremură o seninătate albastră. Nu-mi dau seama cum, în clipa aceea, scosei scrisoarea din buzunar, îi rupsei plicul și citii. De astă dată nu mai erau cuvintele obișnuite : Domnule Tudor, «Muma d-voastră trage să moară. Sunt patru zile de când se chinuește să-și dea sufletul. Te strigă mereu pe nume. Părintele Gheorghe spune că e păcat să nu vii, barem la ceasul morții». Trenul vine până la C... Acolo poți găsi, la Hanul lui Miu, o căruță care să te-aducă în sat. Vă așteptăm. Doar s’o îndură Dumnezeu să întoarcă ceasul rău». PETRE VĂLEANU Notarul Comunei Văleni. Mi se făcu ca un întuneric și’n ochi și’n suflet... Mă așezai pe o bancă, recitii scrisoarea, o băgai în buzunar și privii pământul cu desnădăjduita privire a celor cari cugetă la mormânt... Mama moare!... un glas parcă îmi șopti aceste cuvinte în suflet și se repetă dureros de sonor, cum se repetă cele mai ușoare sgomote, sub bolta unui templu larg și vechiu.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
Stătui câteva minute aiurit. Apoi sensația tristă care îmi rănise simțirea ca o lovitură brutală, îmi însenină mintea. Ispășii într’o clipă o veșnicie de păcate ! Chipul mamei, pe jumătate uitat, mi se reîntregi în gându-mi, ca o imagine de suferință. Dragostea ei nebună de mine — copil ingrat și pierdut! — îmi reveni în suflet, ca o lumină generoasă — singura dragoste adevărată în toată comedia de sentimente pe care o întâlnisem în vieață. Și mă înduioșă atâta părere de rău de traiul amar și zadarnic al bietei mele mume, de sfârșitul ei, neînchipuit de dureros, că-mi simții conștiința, judecându-mă cu o severitate prea crudă. Mă ’ntorsei acasă și aruncai câteva lucruri în geamantan. Servitorul îmi spuse că îndată după plecarea mea mă căutase «coconița Jenny». Dedei ordin servitorului să-i spue că am plecat și că n’am să mă mai întorc. Mă repezii apoi până la minister, rugând pe un prieten să mă înlocuească câteva zile. Colegii mei fură foarte surprinși, că în ziua aceea aveam «figura serioasă». Nu răspunsei nici la întrebările, nici ta râsul lor. Oamenii, fără să știe, ne insultă de atâtea ori durerile !... Luai o birje și pornii spre gară. Trenul pleca la C ... la două ore, și ajungea noaptea la unu.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
A doua zi trebuia să închiriez o birje sau să găsesc o căruță, care să mă ducă în sat. Intrai într’un vagon, unde nu era nimeni. De obiceiu între București și orașul C... nu călătoria lume multă. Deschisei fereastra, ca și cum aș fi chemat în ajutor liniștea și seninul cerului.... Gândurile îmi erau la mama ... Dar nici o lacrimă nu-mi venia în ochi !... * * * Era trecut de miezul zilei, când intram pe sub bariera satului. Când zării turla dela clopotnița bisericii, inima începu să-mi bată cu o putere neobișnuită: m’apropiam de vatră. Dintre toți țăranii pe cari îi întâlniam pe linia satului, nu mă recunoscuse decât învățătorul. Îi răspunsei la salut și îi făcui semn cu mâna să se întoarcă înapoi. Birja se opri în fața porții de nuiele. Bordeiul sta în fundul curții — ca un mormânt umilit, în care trăiseră atâtea vieți de oameni... În prispă, pe o laviță veche înădită cu un scăunaș de brad, mama dormia somnul din urmă. Murise, o ora după ce notarul îmi scrisese scrisoarea. Câteva femei bătrâne o plângeau fără lacrimi și umpleau împrejmuirea cu o jale sinistră. Pe trupul înghețat al moartei nici o floare. În juru-i ardeau câteva lumânări de ceară roșie.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
La sosirea mea, bătrânele încetară de a mai plânge; notarul și preotul îmi ieșiră înainte, iar în urmă învățătorul venia însoțit de primar și alți săteni. M’apropiai de moartă și, fără să zic o vorbă, fără să scot un suspin, fără să-mi pice o lacrimă, îngenunchiai lângă capul ei. Nu vorbia nimeni... Țăranii se uitau gravi și tăcuți la mine. Pe chipul rece al mamei, încremenise un fel de posomorîre ... Nu mai era capul ei blajin de odinioară. Atâtea dureri și apoi groaznicul sfârșit îi dăduseră în adevăr o înfățișare hidoasă. Pe frunte numai îi cădea părul ei alb și frumos, ca o cunună a mizeriei. După o oră intră în curte un bătrân, aducând pe umeri, un coșciug de brad și un stâlp, în formă de cruce. Vecinii se îngrijiau de sărmana mea mumă. De când rămăsese văduvă și de când, mai ales, copilul ei «fugise în alte lumi», satul întreg n’o lăsă să piară. Din puținul ei, da, adeseori, celui mai în nevoi decât ea. Și era bună, și era înțeleaptă — cum aș fi putut să fiu și eu. Preotul, notarul și învățătorul s'apropiară de mine. Nici unul nu îndrăzni să mă ’ntrebe de ce nu mai venisem de atâta vreme «pe acasă».
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
îmi vorbiau toți cu sfială și cumpătat. Iar din puținele lor cuvinte, înțelesei nesfârșitul «dor», care poate grăbise moartea mamei. Spre seară o înmormântarăm. Îmi rămăsese în auz glasul strident al clopotului dela biserică și căderea țărânei pe cosciug. Vibrase atâta melancolie, în aceste sunete !... și-mi evocase în amintire tot ce mi se părea uitat... Copilăria începu să se desprindă din întunericul trecutului ... Copil de plugari, născut și crescut în mizerie ; câtva timp, păzitor la cireada satului; apoi intrând în școală, după îndemnul unui arendaș care mă iubia, aci învățând cu o silință fără seamăn, terminând clasele primare, hotărît să merg înainte, să trec peste orice piedici ... Plec în oraș, dau examene de bursier, izbutesc cel dintâiu, trec toate clasele liceale, numărându-mă printre școlarii de frunte. Apoi triumful : bacalaureatul !... Rămân în București, iau o slujbă, pierd doi ani fără să fac ceva, mă înscriu la universitate, urmez neregulat, o părăsesc, m’agăț iar de o slujbă și alunec în cea mai ticăloasă, în cea mai zadarnica vieață!... Acum iată-mă singur!... Am rămas ca ultimul vlăstar al unui neam. Un lung șir de generații, luptând necontenit pentru a trăi, dându-și una alteia, ca o moștenire sfântă, instinctul de vieață și ajungând să se stingă prin mine !
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
Oh !... ce dureros, ce înfiorător îmi întunecă sufletul ideia aceasta a eternului sfârșit!... Se făcuse noapte ... Nemărginirea se instalase. Satul dormia. Un vânt ușor aducea freamătul vag al plopilor, de care e plin cătunul. Din când în când stoluri repezi de corbi s’afundau în depărtări... Stăm singur pe prispă... Un sgomot mă trezește: câinele curții intră de mai multe ori în bordeiu, ocoli curtea mirosind, ieși afară la drum, așteptă puțin, se dete pe lângă mine, apoi începu să latre ... Parcă plângea, parcă strigă... Simțise și el, poate, imensul gol pe care îl lasă în urma lor — morții... Dar acest animal putea să-și exprime durerea... Eu mă simțiam împietrit, mut, incapabil de a plânge... Sguduitura brutală a durerii mă aruncase într’un fel de nesimțire îngrozitoare! De sigur starea aceasta trebuie să fie ultima putere de a suferi a simțirii omenești. După câtva timp, câinele încetă să latre. Luna se ivi târziu după culmea unui deal. Fu ca un semn de pace și mângâiere. O adiere caldă de liniște și de înduioșare îmi străbătu în suflet. Adâncii vieața cu o pătrundere de gândire înțeleaptă, reducându-i tot înțelesul ei la eternul fără înțeles. Firește, pentru oameni ca mine nu e loc mult pe pământ.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Simplu
|
Lumea este a nepăsătorilor și a celor veseli. Dar atât mai bine! În fața veșnicului nimic, ce fericire sau ce durere e serioasă ?... * * * A doua zi de dimineață, m’am dus încă odată în cimitirul satului. Pământul aruncat peste mama era încă umed. Soarele răspândia peste crucile de lemn o pulbere de raze. Am îngenunchiat și am plâns ... Eram scăpat. Spre seară am plecat, pentru a nu mai reveni niciodată !...
| 75
|
Traian Demetrescu
|
Valsul
|
Adrian Norescu era un fel de celebritate, în provincia lui. Dacă mulți nu-l văzuseră, toți îl cunoșteau din auzite. Femeile și-l arătau pe stradă sau în localurile publice: — Uite ăla e Adrian ... Ele îi observau mișcările, îi țineau minte cuvintele rostite de el, în treacăt, îndreptau spre figura lui priviri de curiozitate și de simpatie. Ochii lui erau adeseori obiectul discuțiunii lor. Tânărul acesta își da toate silințele să pară interesant și plăcut. Privirile femeilor îl cam exaltaseră, ba chiar ajutau într’un mod inconștient să-l pregătească pentru momente de sentimentalism bolnăvicios. Nu împlinise încă treizeci de ani și avea o figură obosită și puțin palidă. Dar el știa din unele romane că insomnia și tristețea sunt apanajele sufletelor delicate! Uneori căuta să-și deprindă ochii a privi pe Hristos în ultimul suspin, când moare pe cruce. O nuanță trandafirie pe obraz l-ar fi supărat. El socotia că culoarea roșie nu ședea bine decât băcanilor. Dar toate aceste afectări ridicule nu-l făceau nesuferit prietenilor. Avea un caracter ales, care se caracteriza mai ales, prin bunătate și o înclinare nestăpânită pentru sacrificiu. Se zicea despre el: «e un băiat bun, dar cu gărgăuni în cap». De sigur în aceste cuvinte se ascundea și un sâmbure de invidie.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Valsul
|
Adrian întrecea pe toți tinerii în arta de a dansa. Valsul era patima lui, nebunia, geniul lui. La optsprezece ani era deja numit regele balurilor mascate ; și nu s’ar fi găsit o fată de croitorie, care să nu fi visat plăcerea de a muri valsând, în brațele lui Adrian. Părea născut pe vals. Trupul său înalt, mlădios ca al unei femei, peste care cădea totdeauna, minunat de estetic, o redingotă neagră ; picioarele lui ușoare, călcând ritmic și liniștit, ochii lui mari și negri, strălucind umezi și visători, sub fruntea netedă și palidă, îi dau înfățișarea unui zeu tânăr, întrupat în visul unei fecioare. Mai târziu, fiind numit grefier la tribunalul de comerț, talentul lui începe a se face cunoscut și prin saloane. Doamnele din societatea înaltă nu ținură in seamă că e un «biet slujbaș» și-l invitară la serate, la nunți și la baluri. Adrian dansă cu toate. În valsul în trei pași, lumea îl privia uimită. Se făcea o tăcere desăvârșită, unde nu s’auzia decât adierea legănătoare a muzicei. Ferice de femeia care se afla atunci în brațele lui Adrian ! El o ducea într’un sbor abia simțit, ca într’un vis. Picioarele lor atingeau parchetul atât de ușor, că produceau un freamăt ca al frunzelor risipite de vânt.
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Valsul
|
A doua zi, femeile, spunându-și impresiile dela bal, nu uitau să adauge: «Am jucat un vals cu Adrian». O mireasă ținuse ca la nunta ei să fie invitat și Adrian. Eră dorința unei fete de croitorie care cunoscuse pe vestitul dănțuitor în vremea când acesta era un simplu copist. Ginerele — o calfă de cismărie — a fost nevoit să îndeplinească dorința fidanțatei lui. Adrian nu era un orgolios ; s’a dus și a dansat cu mireasa un vals. Nimeni nu-și lămuria ce farmec avea acest tânăr în dulcele vârtej al valsului. Femeile parcă simțiau sensația unei aripări nesfârșite. Adrian punea în sufletele lor o căldură, o exaltare ciudată. Felul său de a le cuprinde talia, apoi mlădierea cu care le purtă, în ocolurile ritmice ale jocului, încântau, luau mințile. Ajunsese ca femeile să-l invite la vals. El nu respingea pe nimeni, găsia că într’adevăr era dreptul «sexului frumos» să invite, iar nu al bărbaților. Adrian era neobosit. * * * Dar într’o zi a băgat de seamă că un junghiu îl încearcă, de câtva timp, în partea stângă a pieptului. După câteva zile a început să tușească și să scuipe sânge. Doctorii i-au spus să stea o iarnă întreagă liniștit, să nu mai joace valsul.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Valsul
|
Din cauza valsului a răcit, a băut apă rece, fiind asudat, s’a întors acasă noaptea târziu, prin ger. Și iată-l victima valsului! Adrian a nesocotit sfaturile doctorilor și a urmat să fie iarăși sărbătoritul dănțuitor al femeilor. Dar aceasta n’a durat mult: boala s’a făcut mai amenințătoare, până când l-a aruncat în pat. Începuse viscolele lui Ianuarie. Adrian primia aproape în fiecare zi, învitațiuni la baluri, la nunți. În curând se auzi că regele valsului se stingea cu încetul. Femeile se îndoiau, voiau cu orice chip să se încredințeze prin ele însele de adevărul acesta, care le îngrozia. În sfârșit aflară că bietul tânăr nu se mai putea da jos din pat, nici până la fereastră. Adrian căzuse într'o tăcere neîntreruptă. Nu vorbia cu nimeni, nu răspundea nici chiar femeilor din vecinătate, cari îl vizitau. Parea totdeauna dus într’o depărtare adâncă, pe care o ghiciai din felul său vag și neclintit de a privi. O singură dată, auzind o flașnetă pe stradă, ale cărei note acoperite de vuetul viscolului, produceau un cântec neînțeles și bizar, Adrian avu o halucinație, ridică brațele, șoptind încet și rar: Valsul! În primăvară muri! Moartea lui fu un eveniment trist în orășelul acela. Femeile căutau sa afle prin ce strade va trece cortegiul.
| 208
|
Traian Demetrescu
|
Valsul
|
Multe îl plânseră în taină. Sicriul, în care era închis regele valsului, era acoperit de flori. Prietenii săi, însă, puseră la cale un plan, care avu un răsunet uimitor în lumea liniștită a provinciei. Ei tocmiseră o bandă de lăutari s’aștepte mortul la cimitir. Acolo aveau ordin să execute un singur cântec. Când serviciul religios fu sfârșit, iar cioclii coborau coșciugul în mormânt, lăutarii începură să cânte valsul din Faust. Fu o uimire generală. Sub soarele care apunea, ramurile înmugurite ale copacilor, cu o lumină de aur, notele divinului vals se împrăștiau ca un sbor de suspine ieșit din morminte. Femeile plângeau. Ultimele acorduri se stinseră odată cu cei din urmă bulgări de pământ aruncați peste cosciug.
| 117
|
Traian Demetrescu
|
La răsăritul lunii
|
Cei trei tovarăși își pregătiau luntrea. Cu mânecile smulse până la încheietura umărului, cu sânurile lăsate libere în bătaia vântului, pescarii lucrau cântând, afară de Petre — cel mai tânăr dintre ei — în ai cărui ochi se vedea umbra unei dureri ascunse. — Mai în grabă copii, că ne-apucă înoptatul, strigă moș Tudor, un bătrân cu părul nins, dar vesel și vioiu ca un copil. Omul acesta își petrecuse toată vieața între cer și apă. Sufletul lui devenise ușuratic ca o undă. Glasul lui îndemnă la râs și la muncă și el însoția pe ceilalți tovarăși, ca o nădejde totdeauna credincioasă. Cel de-al treilea — Barbu — privia pe luciul limpede și liniștit al bălții, ca și cum ar fi avut o înțelegere cu apa să comploteze împotriva locuitorilor din adâncul ei. Soarele, mărindu-se, cobora către apus. Nici un nor nu păta seninul cerului; peste toată firea sa se împrăștia adierea molatică a serilor de vară. Când luntrea fu urnită depe malul nisipos, tovarășii se urcară într’însa. Petre și Barbu așezându-se la lopeți, iar moș Tudor la cârmă. Și porniră. Departe, la marginea dinspre miazăzi a bălții, era locul destinat pentru prinderea peștelui. Tovarășii sperau să-și umple năvoadele de astă dată ; și în tot timpul drumului, cântecele lor nu mai conteniau.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
La răsăritul lunii
|
Singur Petre tăcea. Brațele lui musculoase mânuiau lopata cu acelaș ritm puternic și regulat, dar gândul lui era aiurea. Plecase cam fără voia lui; tovarășii îl luaseră cu de-asila, căci o presimțire amoroasă îi neliniști sufletul de câtva timp. Voinicul acesta, cu trupul fermecător de viril, cu chipul blajin și altă dată vesel, ajunsese în starea unui om de oraș, abătut, sceptic și ademenit de filozofia tristă a zădărniciei existentei noastre. Însurat de un an și jumătate cu cea mai frumoasă fată din sat, hărnicia lui la muncă se îndoise, căci visul lui cel mai drag îi umpluse sufletul cu noroc și lumină. Despre dragostea lui cu această fată se vorbia în sat, ca despre o idilă. Dela o vreme însă, Petre bănuise că femeia lui îl înșeală. I se părea lui că la cârciumă băieții se uitau la el, cam batjocoritor, iar femeile, când îl zăriau trecând pe lângă gardurile curții lor, șoptiau în taină. Cum îi nălucise această bănuială, nici el nu-și da bine seamă, într’o seară, femeia lui vorbia în pragul ușii cu Gheorghe notarul. Ea râdea și, cum își mlădia trupul cam pe spate, parcă i-ar fi fost dor de strângeri în brate. Notarul se uita galeș la ea și rupea nervos frunzele unei ramuri de salcâm, pe care o ținea în mână.
| 217
|
Traian Demetrescu
|
La răsăritul lunii
|
Tocmai atunci el intra în curte, aducând o sticlă plină de rachiu. Când fu la doi pași de dânșii, lui i se păru că aude pe femeia lui șoptind notarului: «.... la răsăritul lunii». Notarul le dete bună seara și plecă, iar lui Petre din clipa aceea i se schimbă firea. La masă o întrebă: — Dar ce râdeai așa cu notarul ? Ea îi repetă gluma pe care o povestise notarul, cunoscut în tot satul ca cel mai glumeț om. Petre mânca rar și nu-și ridică ochii din taler. După o pauză, iar o întrebă cu acelaș graiu aspru : — Dar ce vorbă fu aceea ... «la răsăritul lunii ?» — Ce vorbă? răspunse ea uimită. — Vorba care o spuseși chiar tu ... crezi că n’am auzit-o ? — Asta e curată nălucire, omule. — Așa?... nălucire!... Bine, nălucire să fie! De atunci bănuiala a crescut ca o bubă veninoasă, în sufletul lui Petre. Pentru el munca devenise o povară, cu tovarășii lui avea adeseori neînțelegeri, așa ca din senin, iar odihna lui de noapte era turburată de cele mai chinuitoare gânduri. Un an după căsătorie femeia lui născu un copil. El însă nu simți nici o bucurie, stăpânit și întunecat de aceeaș credință oarbă.
| 208
|
Traian Demetrescu
|
La răsăritul lunii
|
* * * Luntrea se legănă ușor, înaintând mereu pe luciul curat al apei. Jeraticul stelelor aprinsese cerul, înfrumusețând noaptea cu o măreție uimitoare. De peste baltă, unde se desfășurau livezi întinse și bogate, se auziau trilurile perdute ale unor fluere de cioban. Și ca niște lumini depărtate, se zăriau focurile dela stână, stingându-se treptat. Târziu răsări și luna, după un deal. Ochii lui Petre se ridicară instinctiv către ea și tresări. Brațele lui se înmuiară, iar lopata, abia atingând fața apei perdu echilibrul luntrei. — Ai obosit, Petre ? strigă moș Țudor. Treci tu la cârmă și dă-mi mie lopata. Dar el nu primi; printr’o sforțare supremă, își recâștigă puterile. Luntrea se clătina, par’că ar fi fost să se răstoarne. Luna împânzise pe apă lumina ei bălaie. — Fraților, nu mai pot, nu mai pot!.... rosti deodată Petre. Să ne’ntoarcem înapoi, dacă sunteți creștini și vă e milă de durerea fratelui vostru. Și în cuvinte tremurătoare, aci violente și adânci, aci înduioșătoare ca niște suspine, Petre mărturisi tovarășilor săi bănuiala care îl neliniștea de atâta vreme. El cerea ca să se întoarcă din drum, încredințat că femeia lui îl înșeală și în noaptea aceea. Răsăritul lunii îi exaltase presimțirea până la nebunie.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
La răsăritul lunii
|
Tovarășii se împotriviră: unde se mai pomenise ca niște oameni plecați la treabă, să se întoarcă după o bănuială copilărească și neîntemeiată ? Și cu cine era să-l înșele femeia lui? Cu notarul ? Dar Gheorghe era un băiat despre care nu s’auzise nici o faptă rea și apoi tot satul știa că el ducea dorul unei fete, cu care avea de gând să se unească în curând. Petre însă nu voi să înțeleagă nimic, asvârli lopata, se ridică în picioare, încercând să-și lepede cămașa, hotărît să se întoarcă în not. Moș Tudor judecă zădărnicia oricărei împotriviri și căuta să-l liniștească. Cu o privire blândă, făcu un semn înțelept celuilalt tovarăș. Întoarseră luntrea. Tăceau câteșitrei. Fiecare se adâncise în gânduri felurite ; și încetul cu încetul, aceeaș bănuială îi cuprinsese pe toți. Durerea și nerăbdarea lui Petre izbucnia din când în când în vorbe amenințătoare: — Cățeaua !... Nelegiuita ! Am s’o fac țăndări!... Moș Tudor se cutremură — inima lui trecuse prin vieața asta ușoară ca o pasăre. Povețele lui interveniau : omul trebuie să-și stăpânească mânia. Dacă femeia e necredincioasă și păcătuește, alung’o !... La ce bun să înfunzi ocna, ca ucigaș al femeiei tale ? N’au să te ierte nici oamenii, nici Dumnezeu !
| 207
|
Traian Demetrescu
|
La răsăritul lunii
|
Petre își îndoise puterile ; luntrea par’că sbura. Când ajunseră la locul de unde porniseră, moș Tudor luă pe Petre de braț, îi smulse cuțitul dela brâu și cu vorbe bune căută să-i domolească furia. Casa lui Petre era așezată pe deal. — Asta nu gândiam s’o petrec, mai rosti moș Tudor, ți-nându-se de pașii lui Petre, care urcă dealul. Barbu rămăsese în vale, lângă luntre. Când ajunseră în fața porții, Petre se opri, respirând greoiu. La lumina lunii, figura lui se zăria palidă ca a unui mort, ochii lui deveniseră sălbatici. Intrară ușor în curte. Moș Tudor îl ținea de braț. — Stăi, întâi să ne uităm pe fereastră, șopti bătrânul. Razele lunii băteau în geamurile neacoperite de perdele. Amândoi se apropiară în vârful picioarelor de fereastră și priviră înăuntru. Femeia lui Petre, cu sânul desgolit, își legăna copilul în brațe, care plângea încet. Glasul ei îngâna un cântec de leagăn, adormitor și melancolic. La icoana din părete, candela ardea. În toată împrejurimea, tăcere și singurătate. Moș Tudor se 'retrase dela fereastră, și ținând mereu de braț pe Petre, îl depărta câțiva pași de casă. — Asta ți a fost bănuiala? întrebă el, clătinând din cap... Ai năucit, omule !
| 201
|
Traian Demetrescu
|
La răsăritul lunii
|
Și își făcu cruce, în vreme ce Petre căzuse în genunchi — curmat de rușine și căință.
| 17
|
Traian Demetrescu
|
Mărturisire
|
Vreme rea... Dela fereastră privesc în stradă. Peste drum, în cârciumă, un chitarist bătrân — artistul săracilor — cântă romanțe vechi și uitate. În jurul unei mese, câțiva muncitori îl ascultă, beau și par veseli. Mă'treb: sunt veseli în realitate sau au puterea să-și creeze sensația veseliei ? Intre simțirea mea și natură este atâta apropiere, încât o mare parte din sensațiile mele plăcute sau triste sunt hotărîte după starea vremii... A început să plouă. Un câine lățos, slab și murdar tremură în mijlocul drumului. Par’că e adâncit într’o consfătuire cu sine însuși; trebuie să-i fie foame și frig. Gardistul de stradă, cu gluga în cap, trecând pe lângă dânsul, îl lovi cu piciorul. Câinele abia se depărtează, scherlălăind; e șchiop. Mă retrag dela fereastră. A observa e adeseori o durere. Lumea, in cele mai ascunse colțuri ale ei, ascunde mai mult aspecte triste și brutale. * * * Singur, singur... Aș putea ieși să întâlnesc un prieten. Dar, lucru ciudat! Câte odată am scrupulul acesta: când sunt trist, caut să nu întâlnesc oameni. Lumea în general e veselă, ea nu tolerează pe cei triști. Un om, care ar plânge în stradă, ar fi ridicul sau luat drept nebun. Durerile și nenorocirile manifestate în vileag sunt neînțelese sau batjocorite.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Mărturisire
|
Singurătatea este singurul loc în care se pot retrage cei ce poartă cu ei o suferință. Cu tine însuți poți fi cum vrei ; odată ce ai pășit pragul casei, pentru a intră în lume, cauți a te potrivi celorlalți. De aici mulțimea e atât de puțin originală; toți, par’că, se aseamănă. Și cu toate aceastea e un sentiment mai adânc omenesc ca nevoia de a te mărturisi ? În toată religiunea creștină, confesiunea mi se pare taina cea mai binefăcătoare. Cei simpli, cei ignoranți rar pot să privească clar în propriul lor suflet. Lumea lor năuntrică e strâmtă și obscură. Dar pentru un om care își dă seamă de toate impresiile, emoțiile, gândurile și visurile sale, care le înțelege, le analizează, le definește, care pe motivul lor își formulează o concepție și o filozofie asupra vieții — e sigur, e o nevoie și o fatalitate să stea puțin mai departe de lume. Iubirea sau prietenia unei femei este tot ce convine acestui fel de oameni. * * * Ea înțelegea totdeauna această filozofie individuală și, fără a-i da un caracter antisocial, o urma. Era o prietenă de copilărie. Mersesem împreună, la școală; petrecusem verile în aceeaș grădină, într’o stradă depărtată ; mai târziu ne plimbam singuri, citiam aceleași cărți.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Mărturisire
|
Din cauza sărăciei, în care se afla tatăl său, fusese silită să întrerupă învățătura. Mama ei murise. Tatăl său, veșnic în luptă cu cele mai aspre nevoi, o lăsa, mai totdeauna, singură. Îi duceam în fiecare săptămână cărți. Câte odată o găsiam plângând, deprinzându-și astfel sensibilitatea către o stare bolnăvicioasă. Lipsită de ceeace întocmește mulțumirile obișnuite ale vieții, ea își crea o atmosferă de vise, de iluzii copilărești poate, dar din care doria să n’o depărteze nimeni. Trăind mereu în singurătate, într’o. rezignație dureroasă, cu visurile și cărțile ei, mă gândiam ce va face această ființă când va trebui să intre în lume? Era atât de puțin făcută pentru vieață!... Toți oamenii mor — după ce au trăit; sunt însă unele ființe predestinate, cum s’au născut, pentru a muri. Ele nu pot să trăească. * * * N’a iubit-o nimeni. S’a măritat c’un om ordinar și brutal, care de sigur a făcut-o să sufere; apoi a murit. Sunt dureros de tainice viețile acestea cuprinse numai în câteva cuvinte! * * * M’am dus să-i vizitez mormântul; cimitirul ne dă iluzia că morții sunt aproape de noi — și cu toate acestea sunt așa de departe! Plouă. În nici o parte toamna nu-ți cauzează o deprimare sufletească mai sfâșietoare ca într’un cimitir.
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Mărturisire
|
Oh ! e atât de nemerit cadrul acesta posomorît — orizontul nouros, arborii desfrunziți, monotonia ploiei — pentru lumea aceasta de morminte ! Primăvara, cimitirele au o înfățișare cochetă; sunt prea multe flori... Fiecare mormânt pare o grădiniță. Nu, atunci locașul morții e prea frumos, prea estetic... Pentruce căutăm să înfrumusețăm moartea, când în realitate e atât de hidoasă? An ajuns, în sfârșit, după câteva colindări printre cruci, în fața mormântului prietenei mele. O piatră drept-unghiulară, pe care stă gravat numele ei. În jurul ei, uitare, uitare, uitare... Am stat puțin și am plecat. Pe drum am cugetat mai mult la moarte decât la ea. * * * Pe seară tatăl ei mi-adus un caet îmbrăcat în scoarțe albastre. Bătrânul mi-a spus că l-a găsit într’unul din cuferele ei vechi. L-a răsfoit puțin și a văzut că într’unul e vorba despre mine. Toată noaptea am citit și am recitit paginile acestui caet. E un jurnal de iubire mută, nemărturisită, dusă în mormânt... Numele meu revine la fiecare frază.
| 168
|
Traian Demetrescu
|
Foamea
|
Scriu aceste rânduri pentru cei cari n'au ce să mănânce. Acum câtva timp, un ziarist monarhist din Franța, vorbind despre boala contelui de Paris, povestia că acest biet rege exilat și fără tron s’a stins încetul cu încetul, din cauză că stomacul său nu putea digera. Agonia a fost neînchipuit de dureroasă. Dar boala asta n’a venit pe neașteptate. Contele de Paris suferia de mult timp de lipsa poftei de mâncare în așa grad, încât numai văzând orice fel de bucate, îi și făcea desgust. Presupuneți că acest moștenitor la tronul Franței ar fi avut altă soartă și ar fi fost chemat într’o zi să guverneze poporul francez. Cine știe la câte dispoziții sufletești ciudate n’ar fi dat naștere stomacul său bolnăvicios! Politica acestui monarh, atitudinea lui față de popor și de armată, vieața lui intimă ar fi fost adeseori hotărîte după lipsurile de apetit, după constipările sau alte stări ale stomacului său, care i-a cauzat moartea. Și cum Istoria ne arată că adeseori răsboiaele desfășurate pe planeta noastră au luat foc, spre pildă, din pricină că un diplomat stângaciu a călcat rochia unei prințese, poate că poporul francez ar fi fost îndrumat spre gurile unor tunuri mai teribile decât ale Prusienilor, pentru că suveranul său, într’un moment de durere de stomah, ar fi declarat răsboiu, cine știe cărei națiuni.
| 220
|
Traian Demetrescu
|
Foamea
|
Căci în privința sângelui vărsat de popoare pe câmpul de răsboiu, suveranii fără excepție, au o poftă, nesățioasă. Dar lăsând la o parte reflecții de acestea, cari ar părea paradoxale, o singură cugetare mi se fixează în minte, ca o ciudată ironie. Iată un conte de viță împărătească, de o bogăție fabuloasă, care putea să aibă la dispoziție cele mai excelente băuturi și cele mai gustoase mâncări, suferind de lipsa poftei de mâncare, de indigestie — suferind de foame ! Suferind de foame în abundență, suferind de foame în mijlocul milioanelor !... În aceeași vreme, alții indurau foamea din cauza mizeriei, din cauza lipsei unui gologan, pentru a-și cumpăra o bucată de pâine !... O! apetitul acestora în totdeauna e gata să se deschidă și fiți siguri, ei nu se vor plânge de indigestie. E trist însă că pofta lor n’are cu ce să fie satisfăcută, iar stomacul lor are puțin de mistuit. Mai adeseori în aceste stomacuri goale — în care marele Jules Valles se îngrozia să se coboare cu gândul — se petrec greve ciudate. Intestinele protestează, se vaită, cer nutrimentul lor zilnic. S’o fi gândit oare contele de Paris la frații lui, cari — o, ironie!—ca și dânsul, muriau de foame?
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Foamea
|
Ce răsunătoare glorie și-ar fi putut crea acest om, dacă din bogăția lui imensă ar fi întocmit o mare ospătărie pentru nenorociții flămânzi! Poate că asistând la dejunul monstru al câtorva sute de acești energici mâncăcioși, i-ar fi revenit și lui pofta de mâncare, Săracii l-ar fi răsplătit cu prisos. * * * După atâtea vorbe, nu mă pot opri de a nu exclamă: o, foamea ! Ca mulți alții, am cunoscut-o și eu — o singură dată — dar atât și mi se pare prea mult. Sunt câțiva ani... De ce însă n’aș păstra această amintire într’un colț uitat al sufletului meu ? Și apoi, uneori, vanitatea de a te mărturisi nu însemnează o profanare? Sufletul are multe taine, pe cari le ascunde totdeauna sub tăcere, A le da în vileagul lumii, e o durere sau o nesocotință. Cu toate astea pentru că am început... Sunt câțiva ani. Trăiam în București într’o mansardă. Eram vecinul stelelor. Ce făceam pe atunci ? Bine nu-mi aduc aminte, dar de sigur ceeace fac și astăzi, visam. Într’o dimineață simțiam un fel de frică să mă scol din pat. Soarele inundase odaia, cu lumina lui generoasă și avea aerul să mă dojenească cu razele lui dulci: «leneșule!» Firește, de unde era să știe soarele pentru ce întârziam în pat.
| 216
|
Traian Demetrescu
|
Foamea
|
Ce vreți ? Azi îmi vine să glumesc, dar atunci mă ademeniau gânduri negre. În sfârșit m’am sculat, m’am înbrăcat, am ieșit pe stradă. Era ora' mesei. Foamea începuse să-mi dea de veste, tocmai în momentul când treceam pe dinaintea băcăniei lui Moceanu. Înăuntru câțiva ofițeri beau țuici. Drumul spre birt îl cunoșteam eu ; dar birtașul aștepta să-i duc abonamentul pe două luni și nu mai era chip să dau ochii cu el. În buzunar n’aveam decât o țigare uitată, o iluzie, un pic de noroc, păstrat fără să știu. Am fumat-o sălbăticește, A... dar credeți că foamea se înșală cu fumul unei țigări ? Ce era de făcut? Umblam aiurit, și fără să-mi dau seamă, mai mult dam ocoale tocmai pe lângă restaurantul lui Capșa, la ale cărei vitrine gelatinele și maionezele de raci mă ispitiau, mă atrăgeau ca niște primejdii. Înăuntru am zărit fălci mișcându-se, pahare golindu-se, chelnerii servind... Am trecut repede. De aci m’am îndreptat, ca sub puterea unei voințe străine, in restaurantul lui Iordache. Mesele erau pline. Am întrebat pe un chelner dacă un domn cu pălăria așa, cu nasul altfel, a venit pe acolo. Chelnerul m’a privit ciudat. Până în stradă, m’au urmărit privirile lui și mirosul unei musacale.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Foamea
|
Mi-era foame, mi-era foame îngrozitor. O ! pașii mei rătăciți pe bulevardul Capitalei sub cerul unei zile senine de toamnă ! Oamenii erau veseli, bogății se plimbau în trăsuri elegante, pe teii bulevardului ciripiau păsări. Devenisem rău. Uram tot ce mi se părea vesel, satisfăcut, frumos. La orele patru, după amiazi, mă simțiam amețit. Intrasem în grădina Cișmegiu și mă așezasem obosit și slab pe o bancă. Pe lângă mine treceau precupeți cu coșuri cu struguri. — Sunt acri ? am întrebat pe unul din ei, aproape automaticește. — Ia gustă-i. Și mi-a întins un ciorchin cu câtevâ boabe. Le-am înghițit dintr’odată. În stomac s’a produs un cântec de recunoștință. Ah ! dacă un muzicant celebru ar imita cântecul foamei eu l-aș înțelege adânc. Seara n’am mai putut răbdâ. Am alergat să găsesc un prieten, o cunoștință, un străin. Și ce să-i spun? să-i spun că mi-e foame ?... Era oribil !... E o temere, o rușine mai chinuitoare decât aceea de a spune că n’ai ce să mănânci ? Nu este aceasta cea mai umilitoare coborîre a omului ? M’am oprit în colțul unei strade și am așteptat. A trecut lume multă, dar pe care n’o mai zăriam de loc.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Foamea
|
Înaintea ochilor mei se făcuse o noapte nesfârșită. Pe la zece ore a început să ploaie. M’am întors acasă. Și pentru că în sufletul meu erau nouri, ochii mei au ținut tovărășie cerului toată noaptea. * * * De atâtea ori m’au impresionat, până la lacrimi, figurile acelor săraci pe cari îi înțelegi că sufăr de foame sau se hrănesc c’un nutriment prost și neîndestulător ! Stradele orașelor mari înfățișează contrastele astea, cari revoltă și îngrozesc: deoparte, nepăsătorii, sătuii; de altă parte, lihniții, învinșii. Realitate și realitate !... Cât de neînțeleasă și dureroasă mi se pare logica existențelor omenești! Iarna, când umblu târziu prin ulițe dosnice, gândurile mele străbat prin ferestruiele cu lumini searbăde ale caselor unde locuesc săracii. Și fiecare gând are misiunea să mângâie pe nefericiții copilași, cari n’au mâncat decât un codru rece și negru de pâine. Și aș vrea ca gândurile mele să se materializeze, să răsară în lumea acestor suferinzi, ca niște stele prevestitoare de bine. Căci în această universală frăție a suferinței, e neînchipuit de dulce să știi că te mângâie gândul unui amic sau al unui necunoscut.
| 184
|
Traian Demetrescu
|
Copilul
|
A auzit de câteva ori pe tatăl său vorbindu-i despre școală, profesori și carte... Copilul rămâne pe gânduri, se întristează’ puțin ; e prima lui încercare de a înțelege. Într'o zi mama sa îl scoală mai de dimineață ca de obiceiu, aproape odată cu soarele. Tatăl e vesel, așteaptă să-l îmbrace pentru a merge șă-l înscrie la școală. E un biet muncitor sărac, care are o singură bogăție: copilul. A auzit că oamenii învățați sunt fericiți, și voește ca fiul lui să ajungă un om învățat. Va aștepta mult. Dar săracii sunt obișnuiți să creadă și să aștepte. Desigur la bătrânețe el nu va mai munci. Atunci copilul va fi un om, va câștiga banii mai ușor decât el, și întreaga lor casă se va umple de noroc. Ah ! ce poeme de fericire știu să-și imagineze umiliții !... * * * Copilul merge zilnic la școală. Cu toate acestea pleacă de acasă cu un fel de spaimă. A băgat de seamă că între el și alți copii frumoși și bine îmbrăcați e o deosebire. Se face în jurul lui un gol și simte că-l apasă o tiranie. În bancă, alături de el, stă copilul unui arendaș bogat, care a crescut în pufuri, printre guvernante, și a mâncat totdeauna pâine albă.
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Copilul
|
Dar în acest mic răutăcios e o inimă neagră. El batjocorește mereu pe copilul muncitorului, care e urît și are hainele sdrențuite. E o îmbrăcăminte făcută din petece, prin care străbate vântul și batjocora bogaților... Copilul sărac îndură glumele camarazilor săi cruzi; și pe când în școala statului abia începe abecedarul, în școala vieții deja a învățat câteva pagini de durere. * * * Sunt câteși trei în jurul mesei: muncitorul, mama și copilul. Școlarul plânge, povestind cum copilul care șade alături de el, în bancă, i-a rupt haina, făcându-l de râs. L-a spus profesorului, dar nu l-a pedepsit. Și lacrimile lui cad pe o bucată de pâine neagră. Tatăl își pune fruntea în mâini; muma mângâie părul copilului...
| 119
|
Traian Demetrescu
|
Căruțașul
|
Aproape în toate zilele, la aceeaș oră de dimineață, căruțașul trecea pe sub fereastra mea. Era ceasornicul meu. Soarele se ivia câteva minute după el. Era bătrân, bolnav și sărac. Toată averea lui se întocmia dintr’o căruță veche și un cal, cumpărat dela un soldat pe un preț de nimic. Și omul și animalul întârziu silnic și dureros în vieață. Târgul îl cunoștea sub numele de «Căruțașul». Nici unul nu-i vorbia de rău : se purta cinstit și avea o bunătate de înțelept. Munca lui era să aducă, de la gară în oraș, mărfuri grele: butoaie, fier, lăzi și altele. I se plătia puțin, atât cât să trăească și să-și ajute și calul. * * * Drumul era lung și obositor. Roatele căruței scoteau un țipăt ascuțit și se părea că taie auzul. Era ca o flașnetă care cântă, dureros de fals, ceva dintr’o simfonie tristă. Calul, cu gâtul înainte, cu coastele ieșite afară, răsuflând greu, trăgea, se opria, nu voia să mai meargă, pornia iarăși... Căruțașul îl ajută, punea și el umerii, împingea, îi spunea o vorbă bună — cum se spune copiilor. Și această cale se repetă de trei-patru ori în fiecare zi. De multe ori ei dau spectacole în stradă: calul nu mai putea să meargă, cădea la pământ.
| 212
|
Traian Demetrescu
|
Căruțașul
|
Căruțașul se încercă să-l scoale, chemă în ajutor un drumeț, ușură căruța de o greutate — dar nimic. Animalul trebuia să se odihnească, să-și recâștige puterile. închidea ochii și suferia toate loviturile biciului. Trecătorii se opriau curioși și râzând ; gardistul înjură. Negustorii cari așteptau marfa opriau ceva din plata căruțașului, pentru că n’a venit la timp. Și nu rareori am văzut pe bietul umilit ștergându-și lacrămile cu dosul mânei. Duminica bea, da calului fân mai mult, petreceau amândoi. Săracii pot câte odată să uite, să se creadă fericiți... * * * Într’o zi de iarnă mă gândiam la căruțaș : nu-l mai văzusem de mult. Eră poate bolnav într’un spital sau dus aiurea — nu știam nimic. Alți umiliți treceau pe sub fereastra mea ; pe cei fericiți nu-i luam în seamă. Ei n’au nimic interesant și atrăgător. Dar pe când mă lăsam în voia gândurilor, un cortej funebru venia încet și trist. Eră o căruță veche, cu un coșciug intr’însa, trasă de un cal slab și bătrân. înainte un popă; in urmă două femei cernite și un copil. Recunoscui calul... Mergea liniștit și ușor, ducându-și stăpânul la groapă.
| 190
|
Traian Demetrescu
|
Păpușa
|
E urîtă, bătrână și orfană. N’a iubit-o nimeni, aceasta este desigur cea mai dureroasă pagină din cartea viețelor. Ea, întâi, a urît pe Dumnezeu, apoi, moartea care întârzia; la urmă a iertat pe Dumnezeu și pe moarte. Trăia departe de lume: într’o casă veche, umbrită de salcâmi. Pentrucă soarta bună n’o primise la banchetul ei, ea își crease o iluzie de fericire. Această fecioară bătrână avea un copil: o păpușe de marmoră. In toate zilele își desmierda copilul, sărutându-l așa cum știu să șărute numai mumele. Uneori își desvălia sânul pentru a simți divina sensație a nutririi. Noaptea îl culcă în patul ei, îi vorbește: «drăguțule ... mititelule... îngerul meu!...» și îl învăluie să nu răcească... Dimineața îl întreabă: ai dormit bine?... Îl ridică în sus și îl joacă pe piept. Apoi, aproape mașinal, apasă pe un mic resort, și păpușa rostește: ma-ma... ma-ma... Atunci iluzia fericirii ei se materializează, devine o realitate. Ochii se aprind de o bucurie nemăsurată și începe să pice din ei lacrimi. Ea nu se mai îndoește acum; păpușa e un copil viu, care i-a spus că o iubește în două silabe ; ma-ma ! In fiecare zi ea își repetă această iluzie !
| 199
|
Traian Demetrescu
|
La Curtea cu juri
|
Condamnatul sta pe banca neagră — o bucată de lemn poartă doliul acestor nefericiți! — abătut, cu privirile aiurite... Era un lucrător dat afară din atelier. Rămas fără lucru, se exilase în cel mai îngrozitor vițiu... beția. Într’o noapte, sălbătăcit, de furia foamei, omorî un student, pentru a-i fura punga. Fu prins și adus înaintea justiției. Ochii vinovatului priviau mereu spre imagina lui Christos, zugrăvită pe o cruce de lemn. De sigur cel restignit l-ar fi iertat; dar ochii celor doisprezece jurați deja îl condamnaseră. Advocatul căută să lămurească mobilul crimei: mizeria care întunecase conștiința omului, într’un moment de surescitare nervoasă, ceeace îl făcea nerăspunzător de faptul său — și ceru achitarea. La cuvântul: mizerie, cei doisprezece jurați zâmbiră ciudat — un zâmbet de nesimțire. Ca și cum acest cuvânt n’ar fi existat în limba românească; li se păru străin, fără înțeles. Și în adevăr era cu putință să înțeleagă ce este mizeria, acești oameni cari se bucurau totdeauna de o existență bună, cu prisos? Sta în firea lor să simtă grozavul delir al foamei, ei cari își purtau pântecele înainte cu stupida îngâmfare a mulțumirii de sine? După o jumătate de oră, se citi sentința: munca silnică pe vieață. Condamnatul, împietrit, idiot, nu făcu nici o mișcare, urmă să privească aiurit pe Christos, ca și cum dela el ar fi așteptat verdictul.
| 223
|
Traian Demetrescu
|
Într-o menajerie
|
Un biet vultur — regele culmilor — stă pe o drugă de fier, într’o gratie murdară, privind în jos, umilit și somnoros. Un băiat de prăvălie îl supără cu bastonul. El rămâne nepăsător, ca un filozof sceptic. Un leu bătrân și grav, cu capul culcat pe labele de dinainte, pare că visează. Din când în când ridică ochii spre privitorii curioși, se uită la ei cu o melancolie rece, apoi suspină. Un leu suspinând!... Alături o panteră cu ochi de o frumusețe sălbatică culcată în paza unui Sphinx, crezi că este înduioșată de reverii de singurătate, de dorul pustiurilor, pe cari nu le va mai vedea niciodată... O căprioară blajină, privind sfios și naiv, ca și cum n’ar cugeta la nimic, se uită la copiii cari întind mâinile pentru a o mângâia ... Flașneta cântă un vals... Ce ironie !... Acestor prizonieri, acestor exilați, acestor morți li se cântă cântece de veselie...
| 152
|
Traian Demetrescu
|
Printre clowni
|
Într’o cancelarie de copiști, în provincie. Odaia e strâmtă, întunecoasă, păstrând veșnic acelaș miros acru de tutun. Zilnic se aude un concert monoton, o muzică de condeie, întreruptă de notele guturale ale tuselor. Amploiații sunt băieți veseli: râd, fac glume, cântă, flueră valsuri, romanțe sentimentale... Ei par a înțelege, instinctiv, că în vieață trebuie să trăești nepăsător și vesel. Printre dânșii, venit de curând, se află un funcționar, primit, deocamdată, fără leafă. Scrie procese verbale pe câte un leu; câștigă dejunul și țigările. E totdeauna trist... În această ființă sunt coarde, din cari durerea scoate note amare. Simțirea lui e un instrument care convine marei artiste ... Și în toate zilele tovarășii lui de cancelarie râd de tăcerea și suferințele lui!... Clownii, ca niște satiri cruzi, își bat joc de tristul actor al vieții...
| 134
|
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.