author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
Traian Demetrescu
|
Arborii
|
* * * Peste drum de fereastra, mea, câțiva salcâmi au început să se desfrunzească. În fiecare zi, frunzele cad mai veștede, mai numeroase. Bieții arbori par'că exprimă o tristeță aproape omenească. Știu că azi a ieșit din modă să mai vorbim de toamnă, de frunzele cari cad, de berzele cari se duc... Nous n’osons plus parler des roses ; Quand nous Ies chantons, on en rit, Car des plus adorables choses Le culte est si vieux, qu'il perit... Sully Prudhomme, poetul Singurătăților, a suspinat în versuri admirabile culturile intime ale inimii omenești, cari se pierd în lumea asta veșnic schimbătoare. Și cu toate astea cine își poate stăpâni fireasca manifestațiune a sensațiunilor pe care o deșteaptă eterna tristețe a lucrurilor dinafară? Căderea frunzelor este un fenomen obișnuit, nebăgat în seamă de majoritatea oamenilor; dar ea are un înțeles pentru unele suflete, aspectul ei deșteaptă amintiri, reîntoarce paginile altor vremuri, sau predispune spiritul către anume reflecțiuni. De cele mai multe lucruri din natură se leagă nenumărate fire din gândurile și simțirile noastre. Ceeace pentru altul este indiferent, pentru mine însemnează un moment neuitat în vieața mea. Un nor, trecând ușor prin spațiu, făcu într’o zi pe o inteligentă femeie, cu care vorbiam, să tresară.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Arborii
|
Ea își aduse aminte că avea obiceiul să-și oglindeze ochii într’un lac, aproape de grădina ei. Cine știe! poate că norul acela născuse din acel lac, unde par’că rămăsese ceva din albastrul ochilor săi. Omul are nevoie de a-și crea o filozofie a lui intimă, neformulată într’un sistem, nepublicată în volume, dar care să-l satisfacă numai pe el însuși. Ce binefăcător e să crezi, de pildă, într’o simpatie universală și să-ți distrugi cât mai mult groaza de nepăsarea oarbă și fatală a naturii, față de orice existență omenească! * * * Mie, desfrunziții salcâmi de peste drum îmi readuc gânduri despre nestatornicie, despre moarte. Omul nu moare dintr’odată, ci cu încetul și conștient. Fiecare purtăm în noi mormintele copilăriei și ale adolescenței. Dar iluziile !... Despre ele abia ne mai aducem aminte: mor cu grămada, ca niște ostași pe câmpul de răsboiu. Ne mor rude, prieteni, părinți și duc cu ei în groapă iubirile, bucuriile noastre. Moare ceva și din noi, cari rămânem. Și neantul, a cărui apropiere o presimți, te neliniștește, îți întunecă mintea, cu veșnicul lui mister de Sphinx. Pe mine m'a uimit nepăsarea unui țăran, care se afla în orele agoniei. În ajunul morții mâncase cu multă poftă și cerea să-i cheme pe un prieten din sat, care se îndeletnicia cu cioplitul crucilor de morminte.
| 218
|
Traian Demetrescu
|
Arborii
|
Voia să-și întocmească, el singur, cosciugul! Pentru ce o mare parte din oamenii din popor nu simt frica de moarte? Să fie din cauza credinței lor în vieața viitoare ? Sau pentrucă nu-i leagă de traiul pământesc nici o iluzie de fericire ? Pentru un civilizat, dacă vieața nu e totdeauna plăcută, e cel puțin interesantă. A trăi de curiozitate, este și asta o plăcere. Călătoriile, mai ales, fac să-ți placă vieața. Ele îți deprind spiritul cu nesățioasele nostalgii de depărtări, de tot ce e nou și necunoscut. În vreme ce traiul numai în acelaș loc, obosește, înclină către urît... Cu atâtea gânduri îți umple mintea frunzele astea cari se desprind depe ramuri!... Au avut și ele o vieață. Câte vieți omenești nu se aseamănă cu a lor — vieți obscure, scurte, uitate ... Noaptea, când ulițile sunt pustii și liniștite, căderea frunzelor, auzită din odaie, pare un plâns ușor, întrerupt de suspine. Și atunci, înduioșat de tristețe și pietate, te gândești la aceia cari sunt singuri și nemângâiați... O ... vă încredințez : arborii au o bună înrâurire educatoare asupra acelor suflete, predispuse a înțelege darurile omenești.
| 188
|
Traian Demetrescu
|
Popescu
|
Se vede că umblase mult prin orașe, negăsind unde să se adăpostească, neavând ce să mănânce, neștiind ce să facă. Avea aerul de a fi fost gonit și bătut. Nimeni nu-l văzuse când intrase în curte; sfios, se apropiase de ușa deschisă a bucătăriei și cum nu era nimeni înăuntru, ar fi putut în bună voie să înhațe codrul de pâine ce se afla pe masă. Dar, pe semne, făcuse el o experiență tristă cu bucătăriile astea deschise, unde poți fi surprins pe neașteptate; și încremenit într’o temere înțeleaptă se uită melancolic și desnădăjduit la codrul de pâine. Bucătăreasa găsindu-l în poziția asta înduioșetoare, i se făcu milă și-i dete să mănânce tot ce avea prin oale și prin farfurii. Câinele mâncă cu o lăcomie sălbatică, apoi se retrase într’un colț al curții și adormi. Era slab, îi numărai coastele prin piele; părea deșirat. Avea însă ochii nespus de triști și blânzi; se uitau c’un fel de durere aproape omenească. Animalul acesta îți da o idee despre ceva foarte nenorocit și-ți făcea o milă adâncă. Proprietăreasa caselor, unde locuiau un student veterinar, un pianist polonez și acela care scrie aceste rânduri, ne vesti, râzând, că a mai venit un nou chiriaș.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Popescu
|
Și ne duse să vedem pe bietul câine căruia îi alcătuise, din grabă, un culcuș dintr'o saltea veche și ruptă. Toți adresarăm noului venit o mângâiere, un cuvânt prietenos, o privire de compătimire pentru trupul lui prăpădit. Adeseori vorbiserăm cu proprietăreasa despre lipsa unui câine în curte. Asta părea că dă casei un aspect pustiu. Era vorba să cumpărăm unul dintr’o rasă bună. întâmplarea ne dăruia, gratis pe doritul prieten, și nu puteam fi decât mulțumiți. Pentrucă nu știam cum îl chiamă, ne hotărîrăm să-i dăm noi un nume. Scena aceasta nu voiu uita-o niciodată. Proprietăreasa își aduse aminte că mai avusese ea un câine, pe care îl numise Cezar și ținea cu orice chip să-l numim astfel. Noi ne împotrivirăm. Studentul veterinar fu pentru un nume turcesc: Ali sau Osman, explicându-ne cultul pe care îl au Turcii pentru câini. Căzu și părerea asta. Eu propusei să-l numim Amicul, pentrucă ne era simpatic la toți. Pianistul însă strigă deodată : — Stați, am găsit eu unul. Numele astea romane sau turcești, date la câini și la cai, s’au banalizat. Eu am găsit unu original : să-l numim ... Popescu ! În hohotul unui râs omeric, repetarăm cu toți: — Popescu !
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Popescu
|
Popescu !... Bucătăreasa arunca peste câine o cană cu apă rece, și botezul se sfârși. După câteva zile câinele se obișnuise cu numele acesta, și era destul să-l chemi; «cuțu... cuțu... Popescu ! și-ți săria înainte, sburdalnic și vesel. Devenise prietenul vecinilor, al trecătorilor chiar; numele său original îl făcea simpatic tuturor. Adeseori oamenii trecând prin strada aceea, îl arătau : — Uite, ăsta e câinile pe care îl chiamă Popescu. Hrănit bine, nebătut de nimeni, Popescu se îngrășa, se făcuse frumos. Eră blând din cale afară; lătratul lui eră ușor și îndreptat mai mult spre stele. Popescu părea a fi foarte impresionat noaptea, și de sigur trebuie să fi avut imaginara lui rudimentară, dar ciudată. Muzica îl supara grozav. Când auzia clavirul, scotea niște țipete jalnice și lugubre. Pianistul izbutise să-l dreseze în scurt timp, și ore întregi petreceam cu el în cea mai sgomotoasă veselie. * * * Într’o zi observăm deasupra ferestrei unui salon din etajul I-iu o tablă neagră, pe care era scris : «Constantin Popescu, avocat». Proprietăreasa ne dumeri mirarea, spunându-ne că se mutase de curând un domn de vârstă mijlocie, foarte vestit printre mahalagii ca bun advocat. Domnul era grav, nu vorbia cu nimeni și umbla elegant îmbrăcat.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Popescu
|
Tipul acesta ne făcea poftă de râs, mai ales că pronumele său eră ca numele câinelui nostru. Când vreun client întreba pe servitor dela poartă : «D-l Popescu este acasă?», — câinele se repezia spre el, cu coada mișcând de bucurie. Alteori copiii, sau trecătorii obișnuiți strigau: «Popescule, vino aici... cuțu... cuțu...» — tocmai când bietul advocat se află la fereastră, sau prin apropiere. Era un scandal de care noi făceam un haz nesfârșit. Advocatul a întrebat pe proprietăreasă dacă în adevăr numele câinelui este Popescu, sau se fac glume născocite pe seama lui. Și a exclamat, ca într’un proces : — Un câine care să se numească Popescu !... Asta este ne mai auzit!... Însfârșit a cerut să se schimbe numele câinelui. În zadar se încercase proprietăreasa — o văduvă glumeață și generoasă — să-i dea alt nume; câinele era un refractar, nu răspundea decât la numele de Popescu. — «Săracu Popescu ... săracu ... săracu», și câinele săria, da din coadă, îi străluciau ochii de plăcere. Fără îndoială, auzul lui se obișnuise cu silabele numelui său, ca cu ceva melodios. Proprietăreasa spuse pianistului, abia ținându-și râsul: — Ce e de făcut?... Dacă nu schimbăm numele câinelui, advocatul e silit să se mute.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Popescu
|
Pierd chiria. — Fii pe pace, o încredintă pianistul, n’are să se mute. Și apoi trebuie să ții mai mult la câine: el ți-a făcut reputația caselor. În adevăr, prin oraș adese-ori se zicea: «La casele unde se află câinele Popescu». Cu timpul, lucrurile s'au mai liniștit. Advocatul, deși supărat, părea că nu mai ia seamă nimic. Dar une-ori se uita spre noi cu priviri de dispreț sau de ură. El ghicia ce glume trebuia să facem pe socoteala lui. În liniștea asta însă, eu presimțiam că ni se pregătește o răsbunare. M'am ferit să arăt temerea mea celorlalți prieteni și am așteptat. Într’o dimineață, proprietăreasa alergă, să ne dea de veste că Popescu a murit. — Advocatul ? — Nu ... celălalt... Ne-am coborit în curte, studentul veterinar ne-a spus că e otrăvit. Am ghicit pe criminal, dar am tăcut. Ne-a fost peste putință să aflăm dela care spițerie își procurase otravă. Aveam de gând să facem sgomot prin presă. Bietul Popescu! Nu-l voiu uita.
| 166
|
Traian Demetrescu
|
Ore de citire
|
Stau la masa mea de lucru, lângă câteva cărți — prieteni de singurătate. Ochii îmi cad pe un titlu: «Feuilles détachées» și pe un nume: Ernest Renan. Acest vestit filozof a știut, în toată vieața lui, să se amuze. E propriul său cuvânt — un cuvânt banal, dar căruia el îi da un mare înțeles filozofic. Cuvântul exprimă scopul vieții — dacă vieața poate să aibă un scop... Filozoful poate că are dreptate, deși o spun aceasta îndoindu-mă. Dar vina nu este a mea. Ca toți oamenii, m’am născut și eu fără să cunosc știința vieții. Și mărturisesc că m’am amuzat arareori. Poate că am luat prea în serios nimicul vieții ?... Atât mai rău pentru mine. * * * Printre lucrările îndelungi lui Renan îi plăceau odihnele de spirit. El a publicat un mare volum, intitulat Feuilles détachées, în care se găsesc câteva din aceste odihne. Sunt ca niște insule în oceanul imens al cugetării lui. Peste ele filozoful, dar mai ales omul, a resfrânt o intimitate personală de un farmec divin. Renan este unul din cei mai iubiți autori ai mei. Stilul său mă încântă ca o muzică simplă și genială; filozofia lui mă cucerește, mă domină și mă lasă nedumerit.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
Ore de citire
|
El este în acelaș timp un savant și un poet. Ironia lui e fină, blânda, dar te supără uneori. Acest om pare a nu avea nici o francheță, și cu toate astea e plin de sinceritate. Ah, ce bine cunoaște Renan artă de a se amuza!... * * * Sunt câțiva ani de când am citit faimosul său uvraj: «La Vie de Jésus». Îl cumpărasem seara dela un anticar. Coperta cărții era veche și paginile îngălbeniseră. Dar astfel cum era, cartea avea aspectul unei Biblii, uitată în rafturile unui anticar, sub o pânză de praf. În totdeauna am păstrat idealei figuri a lui Hristos o adorațiune aproape mistică. Ea este, întru câtva, o figură de legendă. Acest om simplu, pribeag, halucinat, cu cuvinte geniale pe buze, urmat de doisprezece apostoli, acest om care farmecă mulțimea, iubește copiii și iartă prostituatele, acest om trebuia să străbată veacurile ca o figură supra-omenească. El a creat o religie, o morală. Acestea sunt operele lui. Religia lui poate va pieri odată; dar morala lui va rămâne eternă. Renan studiază vieața acestui om, nu numai ca istoric, dar și ca poet. Vie de Jésus e una din cele mai artistice pagini de istorie, din câte s’au scris până acum.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Ore de citire
|
Nu voiu uita niciodată cu ce plăcere, cu ce emoție, am citit această carte o noapte întreagă. Ultimele pagini le-am sfârșit la primele raze ale dimineții. * * * În clipele acestea, despaginez Les feuilles détachées. O mare parte din natura morală și sensibilă a lui Renan o întâlnesc în această carte. El mi se arătă ca un sceptic și un credincios. Aceste extreme se ating în cel mai frumos temperament de filozof modern. Crede în miturile. bisericești, sau mai bine zis îi place să creadă, dar în acelaș timp ne mărturisește că, cu toate cercetările științei, n’am ajuns să aflăm lucruri mari. Iubește știința cu o adevărată pasiune de savant, dar nu-i place s’o desbine de speculațiunile metafizicei. Pentruce să arătăm omului numai realitatea? Credința este un bine. Cu toate acestea în zilele noastre credința a început să dispară. Cei săraci, cei umiliți nu se mai consolează de relele pământeți cu ideia vieții din cer. Și acești oameni nu știu să se amuze ca Renan. Adeseori ei mor de foame, de frig. Credința îi părăsește. Și când n’am ce să mănânc, desigur, n’o să mă sature filozofia d-lui Renan. Credința oarbă nu este tocmai un bine. Ea poate avea farmecul ei, în anume stări sufletești, dar atâta tot.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Ore de citire
|
Umanitatea are idealul ei pe pământ. Să nu privim cerul decât ca un frumos tablou pentru ochi. Când nu va mai fi «prisos și sărăcie» cum zice un poet, vom ști și noi să ne amuzăm. * * * Renan are pentru femeie un cult senin. Acest filozof are simțuri voluptoase. El iubește fumusețea, timiditatea, pudoarea și virtutea femeiei. Amintindu-și despre amicele lui din copilărie, tremură, plânge de emoțiune. El a scris asupra lor pagini de un sentimentalism gingaș. Filozoful se impresionează, mai ales de acele femei cari au simțul religios. Disprețuește luxul, pentrucă el micșorează frumusețea firească a femeiei. Luxul este partea sălbatică a civilizației de azi. Dar ceeace reiese mai clar din natura acestui filozof, este bunătatea. El esle un educator de conștiințe. Surâsul lui e comunicativ, ca al unei femei. Acest surâs resfrânge o profundă seninătate de suflet și de spirit. El turbură, neliniștește uneori, dar în totdeaunea farmecă. Iar pentru mulți dintre noi, tineri triști și decepționați, el este un dulce mângâietor.
| 166
|
Traian Demetrescu
|
Întâia ninsoare
|
Căzând din înălțimi reci, fulgi mari și frumoși de ninsoare se agățau de ramuri, de ferestre, de gene; albiau drumurile și strașinile caselor. În odaie, la gura sobei, mama depăna firele tăcerii ei obișnuite, urmăria cu gândul pusderia de nevoi cari o neliniștise toată vieața și în ochii ei lucia blânda resemnare a celor învinși. După un colț al sobei pisica noastră își prelungia, monoton și ritmic, cântecul, ei de odihnă. Iar eu — copil de șapte ani — priviam prin geamurile, ușor aburite, căderea întâiei ninsori. Peste vârfurile înalte ale salcâmilor desfrunziți, din împrejurimea casei noastre, cerul îmi apărea ca o depărtare misterioasă și necunoscută. Pe crucea clopotniței de peste drum, corbi cerniți și gravi se așezau puțin, apoi sburau aiurea. Din câteva coșuri ieșiau fumuri. Rămăsesem cu ochii pironiți pe fulgii de zăpadă. Și in nevinovatul meu suflet simțiam ca o uitare de sine, neîncercată până atunci. Oh, primele impresii!... primele emoțiuni!... primul farmec!.. Ce cuvinte pot să lămurească uimirea, surprinderea de cele văzute la începutul vieții? Cu ce condeiu s’ar tălmăci privirile naive și neînțelegătoare ale copilului, pe cari monotonia și bătrânețea naturii nu le-au obosit încă? Albii fluturi, căzând armonios de molatic, mă înfiorau ca niște basme, cu cari ne alintau mumele odinioară.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Întâia ninsoare
|
Imaginațiunea mea, nedesfrânată de visuri și iluzii, primia întâiele imagini ale unui frumos vag, nou, neînțeles. N'aș fi știut să spun ce este, dar îmi plăcea. Aș fi voit să simt aceste lucruri ușoare, albe, cazând de sus, în păr, pe umeri, pe obraji, pe mâini. Pizmuiam trecătorii cu hainele ninse; pizmuiam chiar câinele vecinului, de urechile căruia se prinsese câțiva fulgi. Nerăbdător, cerui voie mamei să ies afară. Mă coborîi în curte cu sfială; par’că mă temeam de atingerile fulgilor. Dar deodată îi simții acoperindu-mă. După câteva minute eram alb. Aș fi voit să-i simt totdeauna. Câțiva îmi căzură pe ochi, pe buze; întinsei mâinile, ca și cum aș fi încercat să-i prind. Glasul mamei se făcu dojenitor, mă chema înăuntru. Intrai vesel și râzând. Adusesem în casă nota veselă a frigului... Cu toate acestea ochii mamei păstrau aceeaș melancolie liniștită. Ea privia ninsoarea cu nepăsare, cum se privește un lucru vechiu și nefolositor. Eu nu înțelegeam de ce. Spre seară mă uitai iarăși prin fereastră. Fulgii nu se mai zăriau, iar tăcerea desăvârșită a nopții mă înfricoșa. Târziu începu o jale de viscol... Și mă gândiam cu o milă nevinovată la bieții fulgi, azvârliți în toate părțile... * * * Sfârșit de Octomvrie, 1893.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Întâia ninsoare
|
Servitorul — deșteptătorul meu— îmi bate în ușe. Trebuie să mă scol și să plec la redacție. Ridic perdeaua și privesc afară : căzând din înălțimi reci, fulgi mari și frumoși de ninsoare se agață de ramuri, de ferestre, de gene; albesc drumurile și strașinile caselor. Sunt vești despre apropierea iernii. În odaie e frig și un semi-întuneric trist. Prin geamurile, ușor aburite intră lumina sfioasă a orizontului înorat. Sunt singur. Vederea ninsoarei mă plictisește ca un decor prost de teatru. Servitorul mi-aduce ghetele lustruite și hainele scuturate. — E frig afară? — Frig, domnule. Plec la redacție. Pe biroul meu găsesc Monitorul oficial. Îl deschid: dau de lista decoraților și a numiților în slujbe. Ninge mereu ... Ah ! Unde e soarele de August, care te face să mai visezi, să mai crezi puțin?... Îmi reazăm fruntea între pumni și privesc aiurit, în gol... O beție dulce de reverii mă amețește: câteva sute de lei, și aș pleca... departe... Acolo, unde m’aș duce, e senin, e soare, sunt naramzi, sunt cântece, sunt femei, e Marea!... O vânzătoare de flori îmi dă o camelie pentru câțiva gologani, și un surâs promițător de fericire. Dimineața mă plimb cu barca pe mare; seara mănânc într'o cârciumă cu o harpistă ; după miezul nopții ne urcăm în mansardă.
| 215
|
Traian Demetrescu
|
Întâia ninsoare
|
Stelele nu ne spun la nimeni. Altă dată mă culc pe nisipul mării, când soarele e în apus, să ascult simfonia undelor. Pretutindeni e soare, e lumină, sunt parfumuri!... Oamenii sunt buni, veseli și vorbitori; femeile iubesc. Și uit... și nu mai știu ce a fost; și nu mai sunt pesimist, nervos și blazat! Uf! am scăpat de boalele astea... Vechi speranțe, vechi idealuri se întorc iarăși și îmi cer găzduire în suflet. O adiere de reîntinerire se abate peste toată simțirea mea. De vieața de altă dată, pierdută în veacurile suferinței, mă mângâie această fericire târzie ... Dar ... ușa redacției se deschide cu sgomot: colegii mei intră grăbiți, așezându-se fiecare la biroul său. Condeele încep să alerge pe fășii pătrate de hârtie. Dela tipografie se aduc corecturile cari miros a cerneală umedă... Mă trezesc... Afară ninge mereu ...
| 140
|
Traian Demetrescu
|
Cuvinte zadarnice
|
Să vorbim drept: în fața morții omul se simte laș, fricos și-i dispar de pe buze cuvintele împrumutate din filozofia lui Schopenhauer sau a lui Leopardi. N’are timp să mai judece vieața, să-i facă bilanțul mizeriilor și plăcerilor cuprinse într'însa; fundul groapei îi apare cu veșnica-i ironie a necunoscutului, cu problematicul punct de întrebare: ce este dincolo ? Fie ateu sau credincios, fie metafizic sau materialist — clipa din urmă reduce pe toți la aceeaș spaimă și părere de rău de a părăsi vieața. Nimeni nu moare nepăsător sau vesel. Se povestește despre cei mai nenorociți oameni că în agonie cereau să li se prelungească vieața cu prețul unor suferinți mai mari. Când ni ce spune că un bătrân a murit în liniște, e o iluzie ; liniștea aceea a fost o stare de inconștiență ce s'a confundat cu seninătatea. După aceste cuvinte, ați crede că socotesc vieața o fericire, o plăcere eternă? Nu. Toți oamenii cari au privit și au cugetat adânc asupra vieții au fost totdeauna neliniștiți și triști. Dar de câtva timp, de când mă aflu în prada unei grozave boale și, mai ales, decând nădejdea de a reîncepe vieața cu sănatatea mea de mai înainte aproape s'a stins, îmi dau seama că o legătură puternică mă reține de vieață.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Cuvinte zadarnice
|
Să fie vreun vis de noroc, vreo iluzie de iubire, vreo sete de glorie ? Nimic din toate astea. Sau e dorința de a mă vedea bătrân, cu părul alb și venerabil ? Nici asta. Atunci, ce e? Fără îndoială, nu încerc să generalizez acest sentiment, ce se poate ivi izolat, dar eu l-aș defini: curiozitatea de a trăi. Maupassant, cu câțiva ani înainte de a înebuni, se plângea mereu de monotonia și vechimea naturii și existenței omenești. Acest mare scriitor suferea grozav de urît. El găsea că e nespus pe plictisitor să vezi aceleași nopți cu stele și cu lună, aceleași zile cu soare sau cu nori, să vezi oamenii iubind, urînd, suferind de mii și miiade de ani, în acelaș fel, să treci o vieață întreagă fără a vedea ceva nou, ceva care a mai fost văzut... Și urîtul acesta îl făcui să fugă de lume, să rătăcească cu săptămânile pe mare, o singurătate mai puțip vasta și adâncă decât singurătatea din sufletul nefericitului artist! Tocmai mărturisirea aceasta a lui Maupassant mă face să-mi deslușesc mai clar sentimentul meu pe care l-am numit: curiozitatea de a trăi. Pentru mine vieața e totdeauna nouă și plină de surprinderi. Nu, nopțile de vară nu se aseamănă între ele ; luna n’are totdeauna aceeaș melancolie ; ochii și gurile de femei privesc și surâd în mii și mii de chipuri.
| 229
|
Traian Demetrescu
|
Cuvinte zadarnice
|
Vieața e un spectacol variabil; toate scenele ei ma interesează, dela cele mai neînsemnate până la cele mai mărețe E o tragi-comedie, care mă face veșnic curios. Cu toate curiozitățile de-apururi nesăvârșise: curiozitatea singurătăților, a călătoriei, a prieteniei, a iubirii, a citirii, a admirației, a tuturor vițiilor ca și a tuturor virtuților, niciodată n’am fost acelaș; nestatornicia e călăuza curiozității. Când ies pe stradă, mă întreb: ce voiu vedea? ce voiu întâlni ? Când intru într’o casă, gândesc: cu cine voiu vorbi; ce voiu auzi ? E ceva mai plăcut de așteptat decât eternul: mâine ? Ce nuanțe va avei cerul mâine? Ce carte genială va apare mâine? Ce descoperire se va face, în știință, mâine? Ce discurs, stupid sau admirabil, se va pronunța mâine, într’unul din parlamentele europene? Agenția Havas nu este un nesfârșit izvor de curiozități ? Cine știe!... Mâine poate, întâlnind un sărac, îl voiu ajută la timp sa nu moară de foame. Mâine, poate, se va află direcția balonului; mâine, poate, se va găsi un mijloc de corespondență interplanetară între locuitorii depe pământ și cei din Marte; mâine poate se va realiza unul din marile idealuri sociale; mâine, poate, un geniu tardiv va aduce o inovație în artă sau în literatură; mâine, poate, voiu sărută o gură frumoasă...
| 212
|
Traian Demetrescu
|
Silueta
|
Cum înserează, Vladimir Dimiu închide odaia, ia cheia în buzunar și se depărtează prin stradele sgomotoase ale orașului. Ziua stă în casă, fumează, cântă cu vioara sau citește romanele din «Universul». Că nu și-a plătit chiria pe o lună, că birtașul nu-i mai dă să mănânce pe datorie, că nu s’a ras de trei săptămâni, că nu s’a premenit de nu se mai ține minte, sunt probleme neînsemnate, peste cari el aruncă mai totdeauna filozofia nepăsării. Este adevărat că buzunările lui sunt veșnic goale, dar imaginația lui e plină de ... contese palide ! Bogăția acestui om este imaginația sa — o imaginație absurdă, ridiculă, exaltată, dar pe care el o simte ca pe o beție nesfârșită, un delir sublim, — un delir trandafiriu, cum îl numește el. Ce-i pasă dacă oamenii râd de imaginația lui; cu dânsa el izbutește să se depărteze de realitate. Vladimir Dimiu e de treizeci de ani, înalt-înalt, par’că nu s’ar mai sfârși ; slab, ofilit, cu ochii căprui, aproape fără gene, pestriț pe obraji, cu părul rar, de coloare castanie ; o figură ce ar părea comună, dacă n’ar caracteriza-o un nas lung și încovoiat spre vârf, par’că ar voi să intre în gură. E fiul unui popă, care îl bătuse foarte mult în copilărie.
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Silueta
|
Despre mama lui nu știu nimic; ea murise, o zi după ce îl născuse. Din această cauză, tătăl său îi repetă adeseaori aceste cuvinte, cari pe el îl dureau : — Tu ai omorît pe mă-ta ! Vladimir se gândia, oftă și-și punea întrebarea asta: Care va să zică, cum am venit pe lume, am făptuit o crimă — am omorît pe mama?! Mai târziu a rămas orfan. Atunci a fost nevoit să părăsească liceul, din clasa a doua, unde limba latină îi făcea zile negre. Și iată-l pe drumuri... Bietul băiat s’a gândit să capete o slujbă și s’a dus de mai multe ori prin sala poliției. — Ce poftești, domnule? l-a întrebat odată polițaiul. Vladimir a gângăvit: — O slujbă... mor de foame... n'am părinți... N’a căpătat nici o slujbă; au căpătat-o alții, cu protecții, încotro s’apuce? Lumea era largă și cu toate astea Vladimir nu știa unde să-și găsească un loc. S’a adăugat la numărul celor fără căpătâiu. Ziua sta prin cafenele, înebunia ceasuri întregi de nostalgia unei țigări, consuma pahare cu apă. — Băiete, dă-mi un pahar cu apă. — Un pahar cu apă pentru domnul Dimiu. Și chelnerul i-aducea, în bătaie de joc, patru pahare cu apă.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Silueta
|
Un tovarăș l-a sfătuit să ceară un post de împărțitor de scrisori. Vladimir a găsit ideia minunată și s’a prezentat la directorul poștei. — Ce e, logofete ? l-a întrebat directorul, care părea a fi un om blajin și glumeț. Lui Vladimir i-a mai venit inimă : — Aș putea să fiu de folos la ceva, domnule director. N’am părinți, mor de... — Îmi pare rău, ispravnice, dar am personalul complet. Vladimir a înțeles : era și acesta un batjocoritor. De ce-l lua toată lumea în râs? Pentrucă era rău îmbrăcat și urît ? Ah, cum ar fi știut el să-și răsbune 'pe lumea asta rea, dacă ar fi avut câteva milioane. În imaginațiunea lui nu puteau încăpea decât milioane. Însfârșit a putut să găsească, din când în când, o treabă, un serviciu cari să-i înlesnească o pâine, o țigare, o cămașe. Și-a închiriat o cameră, ce se învecinează cu un grajd și cu un coteț de rațe. Dar el găsește că aceste animale sunt mai nobile decât oamenii și vecinătatea lor nu-i displace. * * * E o seară de toamnă. Bate vântul și frunzele cad din arbori, cu vaietul lor trist. Vladimir a ieșit să se plimbe. Ghetele-i sunt căscate la vârfuri, pantalonii sunt strâmți și tocați în genuchi; o hăinuță scurtă, de vară, abia îi vine până la talie, iar pălăria lui veche, fără coloare hotărîtă, cu bordurile late și moi, e o adevărată elegie.
| 238
|
Traian Demetrescu
|
Silueta
|
Cravata însă e nouă, roșie, cu puncte negre. Vladimir are o mare slăbiciune pentru cravate. A plecat să se plimbe ; toată ziua a citit romanul «Misterele Parisului». Vladimir nu e tocmai pe pământ — plutește, par’că s’ar apropia de stele. Și-aduce aminte că, mai deunăzi, o femeie din lumea mare, trecând în cupeul ei elegant, l-a privit lung, i-a zâmbit... Vladimir se întreabă: Cine-o fi ? Și de ce s’a uitat la mine așa de galeș? Ah, ce ochi!... Apoi reflectează. Este adevărat că nu sunt frumos, dar sunt interesant. Am farmecul meu caracteristic. Și de ce nu m’ar iubi și pe mine o contesă? Nu s’au văzut chiar regine amorezate de lachei ? Vladimir își vâră amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor și trece ca o umbră ușoară privind visător înainte. In dreptul unui mare bufet se oprește atras de lumina dela vitrine și de cutiile cu bomboane, expuse să întărâte pofta trecătorilor. Vladimir se uită la o smochină zaharisită; dar deodată tresare. Ușa bufetului se deschide și iese o doamnă îmbrăcată în negru, urmată de un bătrân, care își poartă jobenul cam pe o sprânceană. El o recunoaște: e doamna de deunăzi, care l-a privit lung, i-a zâmbit... Ea dă brațul bătrânului, aruncă o privire nepăsătoare spre Vladimir și trece înainte.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Silueta
|
De astădată nici un zâmbet! Vladimir înțelege, doamna e o cochetă, care începe a-i supune inima la torturi. El își ridică gulerul hainei, se sgârcește puțin de frig și pornește amărît... Vântul suflă din ce în ce mai rece; o ploaie măruntă și deasă cade monoton și pătrunzând până la oase. Vladimir se gândește la ea; și cu buzele învinețite fredonează încet: Amară e durerea, Amară-i suferința, Când cineva iubește Și nu este iubit... În vremea asta, apa depe stradă străbate prin rupturile ghetelor sale pline de noroiu.
| 88
|
Traian Demetrescu
|
Pădurea din Solca
|
O vară întreagă petrecută într’o pădure ! Asta te slăbește puțin ... Căci, uite, la gândul că mâine trebuie să plec, să mă reîntorc printre oameni, mă simt sfâșiat de-o tristețe adâncă — și par’că mi-e frică. O, melancolia sfârșitului ! Venisem aici cu sufletul plin de dorul odihnei și siguranței ; vremea a curs, târând în goana-i necurmată iluziile, visurile, impresiile mele; mi-a lăsat părerile de rău. Farsa e veche: vremea mi-a repetat-o de nenumărate ori. Ceeace rămâne veșnic nou e naivitatea mea dea o luă totdeauna în serios. * * * Adio, pădure ! Îți făgăduisem, cu gândul, să însemnez pe foi răzlețe, mai întâi : frumusețea ta fără seamăn ; umbrele cărărilor tale tainice ca drumurile sufletului omenesc; toate nuanțele tale, când te argintă lumina soarelui, sau când arborii tăi păreau uriași fantastici, sub razele lunii; apoi cugetările bune și senine, senzațiile de liniște și singurătate, pe cari mi le-ai trezit tu. Voiu scrie vreodată această carte? Prevăd că nu. Va rămâne necunoscută, închisă în mine însumi, neclintită de nimeni, ferită de injurii sau de laude. Și — fără a face o ironie — poate tocmai cărțile cari nu le scriem sunt cele mai bune. Când mă gândesc însă ce vanitoși suntem, ce repede ne mândrim de cele mai neînsemnate lucrări, socotesc că e mai înțelept să las neîntrupată lumea asta de gânduri și impresii, pe care cuvintele ar reda-o micșorată și nedesăvârșită.
| 236
|
Traian Demetrescu
|
Pădurea din Solca
|
Adio, pădure ! Tu m’ai făcut să simt că în mine există germenul unui cap-d’operă, pe care, de sigur, nu-l voiu crea niciodată. Mâine voiu fi din nou printre oameni — și printre oameni sufăr, plâng și urăsc. Printre copacii tăi, am iubit, am cugetat, am visat. Cum vezi, aș avea destul material, aș avea cea mai bună marmoră pentru a-mi întrupa minunata operă, dar atât de perfectă o văd în mine însumi, încât mă tem că, dându-i o formă, să nu-i pierd o nuanță din frumusețea ei ideală. Ah, lăsați-mi iluzia că în mine doarme un cap-d'operă. * * * Soarele e galben azi. Și e cea din urmă zi când mai vin în pădure. Tristețea, de sigur, mă face să văd azi toate lucrurile din natură învestmântate în galben. Ba nu, dă spre toamnă... Fiți pe pace: n’am să vă vorbesc despre «frunzele cari cad!» Pădurea asta de brazi e lipsită de acest plâns de foi palide. Peste ea trece toamna, trece iarna; frunzișul ei e totdeauna verde... Totdeauna !... Aproape după fiecare cinci-șase pași, mă opresc să descifrez nume încrustate sau scrise cu creionul pe coaja arborilor și pe băncile de prin alee. Mii și mii de nume.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Pădurea din Solca
|
Unde sunt toți aceia cari au trecut pe-aici? Totdeauna!... Vorba asta mă urmărește uneori ca un sarcasm. Tot umblând așa, cu gânduri de astea zadarnice, aud o îngânare de vorbe neînțelese, întreruptă de oftaturi lungi. La o mică depărtare de mine, un om își face rugăciunea. Mă uit bine și-l recunosc: e un Evreu, bolnav și sărac, venit din fundul Galiției să respire miros de brazi. Printre bolnavii săraci, cari i-am întâlnit prin Solca, toți m’au interesat cu figurile lor de martiri, cu ochii lor, în cari asfințiau cele din urmă speranțe; cu surâsul lor de iertare față de toate nedreptățile lumii și ale vieții. Dar nici unul nu m’a înduioșat ca acest Evreu zdrențăros și prăpădit de bolnav. N’am văzut, nu voiu mai vedea niciodată un chip omenesc mai ostenit de a fi suferit! Durerea îl făcuse atât de măreț, cu nuanțele ei de resemnare și de tristețe, că un zâmbet de bucurie l-ar fi arătat hidos. Mă uit cum se roagă de adânc și de încredințat că Dumnezeu îl ascultă. Ce-i mai cere acest apropiat oaspete al mormântului, al viermilor? Viață? Poate! Sfârșindu-și rugăciunea, se depărtează printre copaci, cu mersul lui greoiu și trăgănat. Dar în ochii săi par'că s’a coborît o lumină ideală; sunt estatici și senini ca ochii acelor apostoli cari propovăduiau și fermecau mulțimile.
| 219
|
Traian Demetrescu
|
Pădurea din Solca
|
* * * Un freamăt întins leagănă vârfurile brazilor, se mărește tot mai mult, devine o simfonie uriașă, în care fiecare frunză dă nota ei. Cunosc toate șoaptele, toate armoniile pădurilor: de la sfârșitul ce-l produce o creangă uscată, căzând printre foi, până la imnul dulce sau mânios, când toate frunzele, toate ramurile se împreună într’un singur glas. Niciodată însă, într’o pădure, n’am simțit uimitoarea impresie a infinitului. Și deja încep să visez alte orizonturi, alte depărtări... Mi-am purtat gândurile și visurile prin munți, prin păduri, pe lacuri; sufletul mi-a rămas veșnic nostalgic. N’ar fi fost mai bine să-l fi obișnuit totdeauna cu orizontul strâmt și monoton al aceluiași loc ? Ce-a cules din toate contemplările lui, din nenumăratele și feluritele senzații cari l-au înfiorat? Nimic decât tristețea de a fi văzut și a fi simțit prea mult. ’ Am cunoscut oameni, cari în toată viața lor n’au privit decât același petec de cer din fața ferestrei cari n’au trecut dincolo de orășelul, de satul, sau de curtea casei lor. Pentru acești oameni, restul lumii nu există. Și erau liniștiți; înșirau zilele, cu plăcerea și nepăsarea cu care un copil înșiră pe un lung fir de ață, boabe de mărgele. O voce îmi întrerupe gândurile.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Pădurea din Solca
|
E nebunul: trece liniștit pe sub copaci cu amândouă mâinile vârîte până în fundul buzunarelor, ululuind mai mult decât cântând marșul funebru al lui Chopin. E un tânăr slab, cu ochii albaștri, totdeauna sfioși, ivit în Solca, nu vorbește cu nimeni, rătăcește fără scop prin oraș sau prin pădure, cântând mereu același marș funebru. Oamenii l-au luat drept nebun. Trece pe lângă mine, încet și trist, par’că ar urma un car funebru ululuind tot mai jalnic cântecul morților. Și eu mă gândeam la infinit! * * * Pădurea se învestmântă într’o nesfârșită purpură de raze. Soarele asfințește. Pe cărările ascunse cad pete mari de lumină și se pare că arborii sunt inundați de o ploaie de aur. Încet și cu sfâșietoare părere de rău, cobor cărarea care duce afară din pădure. Și tot îmi vine să mă opresc, să mă opresc, să mă întorc, sa rămân. Pare c’aud glasul imens al pădurii, glasul singurătății, care mă cheamă adânc, cum chemăm noi oamenii: speranțele, fericirea, sau moartea. Mă cheamă mereu și îmi spune duios și adevărat: Ce cauți în lume? În mijlocul nostru e loc destul pentru toate gândurile și visurile tale!... — Seară bună, coconaș. Alt glas — glasul răgușit al lui Avrum, birjarul, care mă caută să ne tocmim pentru a mă duce cu trăsura până la gara din Rădăuț.
| 221
|
Traian Demetrescu
|
Pădurea din Solca
|
— Bună seara, Avrum. — Muni pleci, coconaș? — Mâine, Avrum. — La chite ceas ? — La opt dimineața, Avrum. — Am să hiu. A doua zi, dimineața, birjarul a venit la ora hotărâtă și am plecat. Urcând un deal, mi-am întors privirea spre pădure: cu fruntea veșnic înălțată către cer își visă visul ei de pace și singurătate. Și sufletul mi se îmbruma de nu știu ce tristeță, depărtându-mă de cerul acela larg, de liniștea aceea nesfârșită, cari îmi deprinseseră mintea și simțirea cu gânduri atât de senine și bune ; cu farmecul unei poezii fără seamăn ...
| 100
|
Traian Demetrescu
|
Un fermecător
|
Lamartine, fiind sfâșiat de unii critici nedrepți și aspri, le răspunse cu aceste cuvinte : «Pe mine mă citesc și mă admiră femeile și adolescenții». Eu am trecut de mult peste pragul adolescenței, dar citesc încă pe Lamartine. De sigur, sunt afară din modă. Azi se citesc alți poeți; și chiar femeile au uitat puțin pe poetul Lacului. Aceasta mă face să râd. Ca și cum poeții s'ar putea schimba cum se schimbă rochiile de baluri. Poeții geniali sunt pentru toate timpurile. Cei cari iubesc și înțeleg poezia vor citi totdeauna pe Lamartine. «El nu este un poet; el este poezia». * * * Acest frumos geniu mă farmecă. El este cel mai senin suflet pe care l-a avut omenirea, după Christ. Copilăria lui e un vis ; adolescența lui e poemă. Amicul lui cel mai intim, în primii ani ai vieții, fu un preot de sat, inteligent și nobil. El este educatorul său în singurătatea de la Mâcon. Aci poetul visează, citește și scrie divinele lui Meditațiuni. Mai târziu femeile îl iubesc, îl urmăresc cu atenție, se interesează de el. Are aerul unui copil frumos, timid și trist. Amorurile lui sunt ca niște povești din stele. Când am citit pentru întâia oară pe Graziella, eram student în liceu.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Un fermecător
|
Sunt cărți cari au înrâuriri hotărîtoare asupra caracterului și temperamentului nostru. Dacă nu am fi citit acele cărți, am fi fost poate altfel. Graziella este din aceste cărți. Ea îți lasă o impresie dureroasă, dar și morală. Din momentul ce ai simțit-o, însușești nu știu ce înclinare de-a respecta și a adora pe acele femei simple, naive, dar ale căror inimi știu să iubească sincer și profund. Atât de mult s’au rafinat, atât de mult au devenit perverse modernele noastre Venuse, încât nu rare ori visăm la Graziella lui Lamartine. * * * Orice s’ar zice, e plăcut să vorbești despre poetul acesta. Critici mari — ca Faguet, Lemaître, Bourget — îl studiază cu simpatie, cu emoțiune. În confesiunile lui, poetul e adorabil, — chiar în cele politice. Citiți: «Lamartine par Lui-Même». În volumul acesta, poetul ne mărturisește vieața lui politică, dintre anii 1790—1847, până în ajunul revoluțiunii din 24 Fevruarie 1848. Sunt pagini cari te mișcă adânc ; altele au un farmec pe care vorbele nu-l pot exprima. Viața acestui om n’are o clipă banală ; e totdeauna interesantă. În omul politic se întrevede, la orice minut, poetul. Atât ca diplomat, cât și ca reprezentant în parlament, el nu vede numai patria lui, ci și umanitatea.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Un fermecător
|
Numele lui devine universal: suveranii îl rostesc cu respect ; oamenii de stat îl admiră; poporul îl idolatrează. Nu voiu să vorbesc despre bătrânețea lui: este singura pagină amară din viața poetului. Când am citit confesiunile, am străbătut această pagină cu un fel de temere. Aș fi dorit să n’o cunosc. * * * Vă asigur că nu fac critică în aceste rânduri. Vorbesc despre Lamartine numai cu inima. Mi s’ar părea crud să-l analizez. Știu că o mare parte din operele lui vor pieri, dar rămâne încă mult! În versurile lui e mai mult suflet decât artă. Poate pentru asta poezia lui are o putere atât de sugestivă. Versurile lui, după ce le-ai citit, îți cântă în suflet. E o muzică ideală. Te înalță, te face bun, te mângâie. Cei cari nu-l iubesc, nu l-au citit sau sunt ingrați. El este cel mai intim poet al naturii. E o mărturisire de iubire, de cult, tot ce scriu în aceste rânduri. Critica este afacerea acelor spirite cari pot să explice frumosul ; eu nu știu decât să-l simt, să-l înțeleg. Dacă unui cititor îi place deopotrivă idealistul Lamartine ca și brutalul Richepin, să nu pară nefiresc. Arta de a citi constă în această largă și generoasă putere de a ști să guști toate manifestările frumosului.
| 215
|
Traian Demetrescu
|
Fluture
|
De câtva timp, Costin Fluture nu mai era omul care te întâlnia cu acelaș zâmbet ironic pe buze, care găsia pentru orice împrejurare o vorbă de spirit, o glumă potrivită; se schimbase, devenise tăcut, nervos, cu ochii plini de o părere de rău neînțeleasă. La început, prietenii lui crezură că e o prefacere: «caraghiosul trebuie să pună la cale o farsă». Toți așteptau sü vadă ce-o să iasă de-aci, prevăzând mai dinainte nesaț'ul cu care vor râde. Și prefăcându-se și ei că sunt triști, erau încredințați că conspiră la aceeaș farsă necunoscută. Dar mai târziu, văzură că se înșeală: Costin Fluture era, în adevăr, prada unei dureri reale. Pentruce însă o ținea ascunsă? Cum? expansivul de fiecare minut avea colțurile lui sufletești de tăcere și discreție? Uite, frate!... cine ar fi gândit!... Îl lăsară în pace, șoptindu-și cu’n fel de răutate, ce și-o deșteptau acum drept răsbunare, pentru zeflemelele, uneori crude, în care Costin îi înțepase, la prilejuri: — Hm ... Hm ... trebuie să fie amorezat... — El care își bătea joc de dragoste!... — Și de poeți... — De lună, de stele... — Văzurăți că tot mai dibaciu e afurisitul de Cupidon ? Apoi urma șirul întrebărilor curioase și nedumerite : — Cine-o fi drăcoaica-aceea care ne necăjește prietenul ?
| 212
|
Traian Demetrescu
|
Fluture
|
— Ar avea haz să fie vreo domnișoară cu rochia încă scurta. — Amor platonic!... — Bietul Costin !... Ba nu, zău ... Aceste șoapte batjocoritoare păreau că trec pe la urechile lui Costin Fluture, ca niște musculițe de vară, dar el nu le lua în seamă. Câțiva prieteni mai intimi hotărîra să-l invite la o petrecere ; luat cu binișorul, mai cu vorba, pe departe mai cu vinul, sperau să-l facă a-și mărturisi cauza tristeței lui ciudate. Lucrul fu pus la cale cu multă finețe. Costin primi că ia parte la această petrecere, cu toate că... deși nu prea .. În sfârșit, cedă. * * * În timpul mesei, nici o aluzie între simple convorbiri banale și o grabă cam învederată de a goli paharele. Pe la sfârșitul mesei, Costin își aprinse o țigare, redobândindu-și vechiul lui zâmbet. Era momentul!... Intimii lui se folosiră de el: — Ia-ascultă, mă Fluture, ce ai tu dela o vreme? — Ce să am ? răspunse Fluture, și ridică din umeri. — Par’că nu ești într’ale tale... Costin. tacu; i se stinse țigara, o aprinse a doua oară. — Mă, tu ești îndrăgostit... — Ei aș ! — Parol ? — N’am fost niciodată și nu voiu fi... — Nu te prinde.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Fluture
|
Atunci ce dracu ai ? Costin îi întrebă, după o pauză : — Dar cum vă par ? — Altul. Unde sunt glumele tale, spiritul tău vestit... — Ei, dragii mei !... Costin suspina ! Momentul psihologic ar fi dat o bună ocazie celorlalți să se prăpădească de râs, dar așteptară. Nu se putea să nu izbucnească mărturisirea. — Ce să fie, frate ?... începu Costin, încrețindu-și fruntea, — o adevărată nenorocire!... Se facu o tăcere religioasă. Costin urmă: — V’aduceți aminte că astă vară cumpărasem din București o camelie albă de-o frumusețe rară. Țineam la ea, cum țineți voi la femei. Mai mult, dacă se poate. Ca să vă spun, cu ce plăcere și cu ce atențiune o îngrijiam, ar fi să vă fac o poveste copilăroasă pentru voi, dar pentru mine mai serioasă decât toată istoria omenirii, dela începutul ei până azi... Ce vreți ? O slăbiciune ca toate slăbiciunile ... Eu găsesc fericire într’o floare, tu în ochii unei femei, altul în goana după avere; fiecare în câte un nimic — și o ducem așa, până ce se sfârșește și marele nimic, care se numește vieața. Ei bine, lipsind din oraș patru zile, pentru a mă duce în S ..., unde aveam un proces, las odaia în seama proprietăresei, rugând-o de nenumărate ori să aibă grije de camelie... Aci Costin fu întrerupt de un suspin adânc, apoi reluă firul vorbelor : — Când m’am întors din S ..., cum credeți c’am găsit biata camelie?...
| 247
|
Traian Demetrescu
|
Fluture
|
Smulsă din sacsie și făcută praf!.., — A a a a !... — Un afurisit de copil al proprietăresei, găsind ușa odăiei deschisă, a intrat înăuntru, mi-a răsturnat călimările, mi-a spart un pahar și mi-a rupt floarea... Când am dat cu ochii de camelie, par’că aș fi avut înainte-mi corpul mort al unei surori. Și... iacă, de-aia sunt trist... de-aia... pentrucă nu știu dacă mă ’nțelegeți, mi-era dragă, mi-era scumpă floarea asta, par’că aș fi cules-o din sânul meu !... Glasul lui Costin se făcu înduioșetor și naiv, ca al unui copil. — Nu i-ai cerut proprietăresei să-ți cumpere altă camelie? întrebă unul din prieteni. Fluture răspunse : — Alta !... Alta nu mai e aceeaș !... Ceeace îți place, ceeace iubești nu se poate înlocui cu ... alta. Prietenii căzuseră pe gânduri. Ce curioase nuanțe de sensibilitate se ascund în unii oameni, cari par lipsiți cu desăvârșire de sentimentalism și de imaginație !... Nu rămâne veșnic un necunoscut sufletul omenesc ? După ce se sculară dela masă, unul dintre prieteni exclamă cu puțină uimire : — Să fii trist pentru o floare !... Altul adăugă, zâmbind: — Adevărat... Fluture!
| 190
|
Traian Demetrescu
|
Lângă o cruce
|
După masă, aprindeam câte o țigară și reîntorceam amintirile din drumul lor depărtat. În seara aceea era rândul lui Alexandru Vergu. El începu : «Eram de câteva zile într’o stațiune balneară din Bavaria. Parcurile, grădinile, curțile, drumurile erau pline de flori, de foarte multe flori. Se vedea că oamenii de acolo, de la cei mai săraci până la cei mai bogați, nu erau lipsiți de această plăcere delicată de a îngriji florile. Printre roze, printre camelii, printre crini, nu eram tocmai singur. Dar mă simțeam bolnav și departe — foarte departe ! Această senzație trebuie să fie proprie acelor suflete cari presimt că vor muri... Mă plimbam prin păduri, sau în luntre, pe lacul Thum — frumosul lac de un albastru posomorit, înconjurat de munți, totdeauna liniștit; un lac pentru amanți, pentru visători... Pe suprafața lui curată plutirea maiestoasă a lebedelor desemnă curbe fine, cari se lărgiau ca niște brațe imense până pieriau ; lebedele se afundau printre stufuri de trestie verde. Mă gândiam la moarte și mă întrebam copilărește : dacă n’ar fi existat moartea ? dacă am fi trăit totdeauna ? Totdeauna! Nu mi s’ar fi urît poate cu aceleași și aceleași priveliști ale naturii ? Sau, necunoscând sfârșitul, desigur nu am fi putut simți monotonia eternității.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Lângă o cruce
|
Și... într’o zi voiu încetă să mai respir, să mai vorbesc, să mai cuget, să mai privesc... Și... mă vor închide într’o cutie de scânduri — cu forma ei caracteristică, foarte caracteristică— mă vor coborî într’o groapă, vor aruncă pământ peste mine — par’că îl simt acum cât e de greu — și vor trece zile, ani, veacuri, veacuri, veacuri ... E foarte simplu, se ’nțelege. Foarte simplu, Hm !... Mai bine să nu ne mai gândim. Mă oprisem pe un pod s’ascult ce cântă râul. Cântă : «toate trec...» Ei și? cunosc eu cântecul ăsta. M’am dus înainte să intru dincolo, în pădurea de brazi. Copacii au freamăte mai blânde, cântece mai vesele. Eră cald, aerul strevăzător și câte odată par’că lămuream vuiete depărtate de cascade. Până în pădure eră o bucată de drum. Mergeam încet printre două livezi semănate cu cânepă. La o răspântie, de unde se zărea aleea pădurii, se afla o cruce mare vopsită în negru, pe care eră țintuit un Christ de lemn. La căpătâiul crucii: o strașină de tinichea; pe cele două brațe ale crucii atârnau câteva coroane veștejite. Lângă cruce o bancă îngustă și veche. Locul acela era foarte trist. În Bavaria, răspântiile drumurilor sunt pline de cruci.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Lângă o cruce
|
O cruce are totdeauna o înfățișare tristă — nu știu de ce. O cruce amintește, chiar unui necredincios, că pe dânsa a murit divinul propovăduitor al frăției al bunătății printre oameni. Pe bancă sta o femeie, aproape tânără, îmbrăcată în negru, cu fața ascunsă într’o batistă, plângând. Am trecut pe lângă cruce, pe lângă femeie — și gândul morții iar mi-a venit. Crucea, o femeie care plânge, îmbrăcămintea ei de doliu, nu sunt de ajuns ca să-ți aducă aminte despre moarte ? Pe cine plângea ? Fără să vrea, fără să știe, ea mi-a împărtășit ceva din durerea ei. O ! dacă s’ar putea ca fiecare plâns, fiecare suspin al nostru să se resimtă pretutindeni, în tot nemărginitul! La ce bun ?... Știu și eu, poate am avea o mângâiere mai mult în viață. În pădure m’am odihnit, am alungat gândurile astea ; în pădure erau freamăte, ciripiri de păsări, jocuri de raze printre frunze — ea viață. * * * În altă zi am trecut iarăși pe lângă cruce. Un bătrân, rău îmbrăcat, sta pe bancă. Am crezut că e un cerșetor, dar nu mi-a întins mâna. Depărtându-mă câțiva pași de el, am întors capul. L-am văzut scoțând o batistă și ștergându-și ochii.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Lângă o cruce
|
Plânsese ? Ciudat!... Locul acesta trebuia să sugestioneze într’un om nevoia de a plânge. Sunt locuri care au atracțiuni și înrâuriri bizare. Un turn, de unde s’a aruncat un nebun pentru a-și zdrobi capul de pietrele stradei, devine un loc ales pentru sinucideri de felul acesta. Într’un parc singuratic unde ți s’a spus că s’au iubit doi oameni — ai vrea să iubești. Mi-am zis apoi: mâine voiu sta și eu pe banca aceea, lângă cruce. * * * Bolnavii, veniți la stațiunea aceea, erau foarte numeroși. Figurile lor palide făceau un contrast uimitor lângă figurile roșii și sănătoase ale Bavarezilor, din localitate. Oameni și oameni, unii foarte aproape, alții foarte departe de mormânt. Era o zi frumoasă; bolnavii păreau veseli, plutiau în aer speranțe ... Cete numeroase se îndreptau spre pădure. Nici unul din cei cari treceau nu s’a oprit lângă cruce ; eu m’am oprit. Mi-am ridicat ochii spre Christ. Era grosolan cioplit; dar înfățișa un mort, un mort sfânt, adorat de veacuri, învăluit în cele mai sublime legende. Am stat câtva timp pe gânduri, uitându-mă când spre cruce, când pe culmile Alpilor, cari se zăriau înfășurate într’o ceață subțire. M’am simțit trist. Nu cumvâ se producea și’n sufletul meu aceeaș înrâurire, aceeaș sugestie a crucii ?
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Lângă o cruce
|
Nu știu. Mi-am adus aminte de câteva date din copilărie; mi se părea că revăd unele locuri, unde fusesem fericit, în primii ani ai vieții. M’am revăzut adolescent, sănătos și cutezător, neatins de decepții, de mizerii. Apoi... lupte și iarăși lupte, pe neașteptate ; lupte inegale — eu dezarmat, sărac, lipsit de un temperament rezistent; nevoile, din potrivă, hotărîte, puternice, numeroase. M’au învins ... La răstimpuri depărtate, zări senine de pace, de fericire, se arătau pe nemărginitul așteptărilor mele, veșnic neîmplinite. Și nu se lămuriâ nimic sigur, nimic hotărît. Câte vieți de astea — pustiuri nesfârșite de suferințe — mai interesante decât cele scrise în cărți.... Mi-a venit să plâng, dar în clipa aceea m’am împotrivit în contra lacrimilor. M'aș fi simțit prea laș. Am plecat. Râul s’auzia cântând : «toate trec... toate trec... toate trec»...
| 136
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
În odaie era frig. Pe păreții, îngălbeniți de fum și de umezeală, igrasia se prefăcuse în boabe mici de gheață, iar tavanul, scund și cu tencuiala crăpată, părea mai apăsător decât piatra unui mormânt. Un pat de fier, așezat între fereastră și ușă, peste cari stau aruncate, în neorânduială, două perini murdare și o plapomă subțire și veche, avea înfățișarea unui pat de spital, unde zăcuse multă vreme un bolnav. Pe masă se aflau : un sfeșnic de alamă, pătat cu spermanțetă, în care mai rămăsese un rest de lumânare ; alături o călimară, un toc și câteva cărți. Gura sobei era deschisă și într’însa se zăria ca o mână de cenușă, risipindu-se pe scânduri, din când în când, din cauza vântului care răsbia furios prin coș. Afară se văietă, de cu noaptea, un viscol sălbatic. Grigore și Nicu — doi studenți sărmani, cari închiriaseră cu luna această locuință sărăcăcioasă — abia izbutiseră să se îmbrace în grabă și acum stau înmărmuriți în mijlocul odăiei, cu pălăriile pe cap. — Ce ne facem, Nicule ? întrebă îngrijorat și cu frică Grigore. Murim de frig. Celălalt își frecă mâinile, suflă de câteva ori în ele și răspunse cu un glas, în care nu se vedea aceeaș temere : Știu și eu!...
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
— și începu să umble prin odaie, apoi după o pauză adăugă: dacă am avea, cel puțin, tutun. Eu par’că m’aș încălzi la o țigare. Grigore întrebă din nou : — Nu crezi c’am putea să mai cerem proprietăresei o porție de lemne, pe datorie? La sfârșitul lunii ne vin parale și plătim tot. Peste putință. Aseară m’am întâlnit pe scară cu proprietăreasa și, în loc să-mi răspundă la salut, m’a întrebat: când avem de gând să devenim băieți cinstiți ? Cum cinstiți, cocoană, i-am răspuns, dar nu plătim regulat? — Nu știu, mi-a răspuns ea, pentru mine e cinstit numai cine îmi plătește pe o lună înainte. — I-ai mai răspuns ? — Ba mi-am văzut de treabă; n’aveam poftă să mă cert c’o nebună. Vântul izbi de geamuri o puzderie de zăpadă. Cei doi studenți erau prieteni vechi, născuți în acelaș sat, din părinți săraci și nămețiți de nevoi. Erau băieți silitori, dornici de a învăța carte și de a ajunge odată Ia putința de a-și asigura un trai bun și liniștit. După ce terminaseră clasele primare, veniseră în oraș, spre a urma în liceu. Lipsiți mai totdeauna de cele trebuincioase existenței, suferind frigul și foamea, ei luptaseră cu neajunsurile cele mai cumplite, uitând toate și mulțumiți că ajunseră până în clasa a șaptea.
| 216
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
De acasă le venia amândurora pe lună șaptezeci de lei. Cu acești bani își închiriaseră o cameră; dormiau în acelaș pat și mâncau la aceeaș masă. Între ei se stabilise o iubire adâncă, un fel de nevoie sufletească de a se simți totdeauna alături. Grigore era slab, de statură potrivită, cu trăsăturile feței regulate și fine. Avea ochii albaștri, puțin triști, ale căror priviri se restrângeau de obiceiu spre pământ. Vorbia rar, citia în afară de cărțile școalei volume de poezii; îi plăcea să-și îngrijească părul, ce crescuse mătăsos și lung. Nicu părea un colos pentru vârsta lui de douăzeci de ani; era înalt, spătos, cu figura comună. Îi plăcea mai mult să râdă, se arăta câte odată mușcător față de prietenii lui proști, fuma cu pasiune, juca biliard, când avea bani de prisos, și se purta tuns. Iarna începuse de timpuriu, cu viscole și cu geruri puternice. Și în prima Duminică din Noemvrie, cei doi prieteni se găsiau cu desăvârșire lipsiți de bani și de lemne. După câteva minute de gânduri nehotărîte, Nicu se apropie de masă și lua un volum legat în scoarțe de hârtie. Era o aritmetică veche. — Grigore, întrebă el zâmbind, știi tu ce se află în cartea asta ?
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
— Probleme. — Foarte bine; probleme. Sunt sigur că ești în stare să le rezolvi pe toate. Să vedem însă dacă-ți poate capul să rezolve și problema asta : unde putem găsi un braț cu lemne ? Lui Grigore nu-i plăcu gluma asta. Nicu râse. Acesta din urmă nu se putu stăpâni de a întâmpină cu puțină nepăsare și veselie împrejurările cele mai triste. În firea lui par’că se transmisese mai adânc filozofia rezignației față de amarurile vieții, păstrată din vremuri îndelungi în sufletul mulțimii obidite, din care ieșise. Dar deodată Nicu deveni și mai vesel. — Ascultă, Grigore, mi-a venit o ideie, în adevăr genială!... Grigore se uită la el supărat : — Iar te-apuci de glume?... Lasă-mă în pace, mie mi-a înghețat și inima... — Un cuvânt mai mult ca să-mi dai ascultare. — Ei bine, spune. — Dar te rog să m’asculți cu băgare de seamă, până la sfârșit. Sunt de părere să iei condeiul în mână și să faci o scrisoare în sensul acesta: «Domnișoară, doi studenți săraci, pe vremea asta vrăjmașe, stau închiși în casă, aproape morți de frig. Le-au înghețat buzele, mâinile, urechile — și inimile! Poate că inimile ni le-am desgheța la ochii d-tale frumoși; dar restul nu ni-l putem desmorți decât la un jeratic dogoritor.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
Știindu-vă pe atât de bună, pe cât sunteți de frumoasă, împreunăm mâinile, în semn de rugăciune și vă cerem un ajutor mare — să ne dăruiți un braț cu lemne! — Și cui vrei să trimitem scrisoarea asta ? întrebă Grigore uimit. — Cui!... par’că nu ghicești!... fetei care-ți place ție. — Vecinei noastre ? fetei colonelului ? — Da. — Și cine să-i ducă scrisoarea ? — Eu o duc. După o pauză, Grigore întrebă cu glasul mirat: — Și ești sigur că ne va da un braț cu lemne? — Sunt sigur. — Mă, o să te dea slugile afară... Cum o să ajungi tu până la ea? — Tu fă scrisoarea; restul nu te privește pe tine. Am auzit eu de la cineva că sunt toți oameni milostivi: și fata și tatăl ei. Nu se poate să nu se înduioșeze la scrisoarea noastră. Și dacă fata mă va întrebă: cine este camaradul d-tale ? Eu îi voiu răspunde: «poate că l-ați văzut: băiatul acela palid, cu părul lung»... Grigore zâmbi, dar printr’o privire șireată păru că răspunde prietenului său : ești nebun dacă îți închipuești că un țăran ca mine se poate gândi la o fată așa de frumoasă și bogată.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
El se învoi să facă scrisoarea, cu condiția de a lăsa fraza asta : «poate că inimile ni le-am desgheța la ochii d-tale frumoși» ; ar însemnă că-i fac o mărturisire de amor — și Grigore iar aduse vorba despre pumnii slugilor. După ce scrisoarea fu gata, Nicu o luă și ieși în grabă pe ușă, lăsând pe prietenul său nedumerit și singur. * * * Câteva case mai departe de locuința celor doi studenți, se ridică o clădire înaltă și măreață. Toată lumea din strada aceea știa că acea clădire era proprietatea domnului Vintilă Jarja, colonel în retragere, văduv, și tatăl unei fete de optsprezece ani, de o rară frumusețe. Fata colonelului se numia Silvia, era blondă, înaltă, cu talia subțire și fermecător de mlădioasă în toate mișcările ei. Ochii săi erau de un albastru așa de limpede, că te înseninau privindu-te. Totdeauna se îngânau pe buze-i surâsuri naive și drăgălașe, cari păreau nedespărțite de gura ei, ca mirosul de floare. Ea trăia, de obiceiu, singură, în tovărășia unei guvernante germane bătrâne și toată ziua ocupată să citească romane. Tatăl său, nevoind să se însoare pentru a doua oară, se folosia de ultimile puteri ale bărbăției sale, ducând o vieață liberă și nelipsită de plăceri.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
Grigore zărise pe fata colonelului într'o zi, pe când se ducea la școală însoțit de prietenul său. Ea sta la o fereastră a salonului și privia un cârd de vrăbii cari se certau zgomotos printre ramurile unui salcâm dintr’o curte vecină. Lui îi plăcu părul ei auriu și moale — un păr ce i-ar fi fost drag să-l mângâie. Nicu rosti o glumă răutăcioasă pe seama ei, dar Grigore se supără : — Dacă mai faci glume de-astea, nu-ți mai vorbesc. — Par’că ea aude? răspunde Nicu. — N’aude ea, dar aud eu. Grigore a mai zărit-o și în alte zile, tot lângă aceeaș fereastră, privind vag și trist în stradă. El ghicia că fata asta se simția prea singură, îi era urît; și în sufletul ei trebuia să se stingă, de timpuriu, visuri prea frumoase. Cu vremea se obișnuise, ori de câte ori treceâ la școala, să întoarcă privirile spre fereastră. Dacă Silvia era acolo, ca totdeauna pe gânduri, el simția o mulțumire. Când se întâmpla ca fata să nu fie la fereastră, Grigore simția tristețea și neastâmpărul caracteristic anemicilor, cari nu pot să îndure zilele fără soare. Silvia era departe de a ști că studentul acesta palid, cu părul lung, rău îmbrăcat, se gândește la ea, o urmărește cu ochii.
| 212
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
Întâmplarea a făcut ca Grigorie să afle cum o chiamă ; pentru el, asta a fost o bucurie mare. Nu s'a putut stăpâni să nu-i spue și prietenului său : — Știi cum o chiamă? — Pe cine ? — Pe fata colonelului ? — Cum ? — Silvia! Nicu a ridicat din umeri, dar a înțeles ca bietul Grigore pătimește rău — și a râs în taină. Grigore se gândia dacă nu făcuse o nesocotință, trimițând pe prietenul său cu scrisoarea prin care îi cereau amândoi un braț cu lemne și aștepta neliniștit. Ideia era originală, dar cam primejdioasă. În vremea acestor clipe de așteptare și nedumerire, Nicu se întorcea grăbit cu figura îngălbenită de o emoție puternică. Când Grigore îl zări intrând pe ușe, cu brațele goale, crezu că încercarea lor nu izbutise și vru să zică: N'avem noroc! Dar Nicu îl întrerupse : — Fata colonelului a murit ! Cuvântul din urmă opri o secundă bătăile inimii lui Grigore; nu putu să zică nimic, se uită mut și înmărmurit în ochii prietenului său. Nicu își recâștigă liniștea și începu să povestească: — Era să intru în curte, când văd că niște lucrători cerniau porțile cu postav negru. Mă opresc un minut, apoi intru în băcănia de peste drum și întreb pe băcan : cine-a murit, domnule Guvidi ?
| 221
|
Traian Demetrescu
|
Un braț de lemne
|
Fata colonelului, îmi răspunde el — Când? Azi noapte. Acum trei zile a fost la o nuntă, unde a stat până despre zi. Se vede că a jucat mult, a asudat și a răcit. Ieri nu s’a simțit bine, a început să verse sânge. S’au chemat trei doctori, dar de geaba ; doctorii n’au putut să-i oprească sângele. Azi noapte, pe la orele două, a murit. Nicu nu mai găsi nimic de adăugat; își frecă mâinile reci, apoi le vârî în buzunarele paltonului. Grigore păstra aceeași tăcere. Ochii i se pironise în jos și în suflet i se părea că se face un gol, se rupea o coardă a simțirii, muria ceva într’însul. De unde venia durerea asta ? El nu și-o putea lămuri bine — poate din părerea de rău că n’avea să mai vadă capul acelei fete frumoase, cu păr auriu, stând lângă fereastră totdeauna pe gânduri... Sufletul lui se deprinsese atât de mult cu imagina aceea de frumusețe ... Nicu întrerupse brusc liniștea : — De, frate, dacă nu muria, poate aveam parte de un braț cu lemne.
| 181
|
Traian Demetrescu
|
Birjarul din Salzburg
|
Era gras, roșu și își fuma pipa liniștit pe capră. Mă îndreptasem către el, pentrucă se uita cu un fel de tristețe și bunătate, în stradă. Desigur, mi-am zis, bietul om nu și-a câștigat hrana lui și a calului. Îi dedei două mărci să mă plimbe o oră prin oraș. El pricepu că sunt strein, căci abia ne înțelesesem prin gesturi. Cu toate acestea îmi ghicise dorința de a vedea lucrurile cele mai frumoase din Salzburg. Un birjar psiholog! Mă urcai în trăsură, simțind o plăcere rară să fiu dus în trapul ușor și ritmic al calului. În tot orașul acela eram poate singurul om mulțumit și fără griji.„ Deodată, trăsura se opri, iar birjarul întorcându-se către mine, îmi arătă cu un gest larg o statue: — Mozart ! Mă ridicai în picioare, privind cu o dulce emoție, figura genialului compozitor. În vremea asta, birjarul începu să fluiere încet și plăcut, o parte din Lacrimosa.
| 155
|
Traian Demetrescu
|
Rozele
|
La cea mai ușoară adiere, rozele se scuturau, colorând pământul cu petalele lor albe, roșii, galbene. Grădina era plină de aceste flori cari creșteau și muriau cu o repezeciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lăsate în pace: să trăească și să moară, atât cât le era dat. Când vântul se pornia mai tare, luă în sbor foile risipite, învârtindu-le într’un danț fantastic, ducându-le departe, asvârlindu-le peste zidul grădinii, în praful depe drum. Și vântul par’că avea glas, par’că spunea : «Cine n’a iubit, cine n’a sperat cât timp rozele erau înflorite?.., Acum rozele au murit! Acum rozele au murit!»... Grădinarul, voinic și vesel, fumându-și cu poftă luleaua, curăța aleiele, mătura rozele scuturate. Iar fata lui, o floare mai trainică, venia în urmă-i, cânta, se gândia la Ianoș, la ochii lui albaștri, la rochia ei de mireasă .... * * * Rozele înfloriau ... La cea mai ușoară adiere, ramurile lor se mișcau cu acea înmlădiere ideală ce o au numai florile. În jurul lor plutiau parfumuri. Era cel mai frumos colț din grădină: tinerețea acestor roze albe, roșii, galbene, desfătându-se în lumină și în soare... Când vântul se pornia mai tare, împrăștia parfumul lor prin ferestrele deschise, din împrejurime, peste zidul grădinei, dealungul stradei, îmbătând trecătorii.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Rozele
|
Și vântul par’că avea glas, par’că spunea : «Cine nu iubește, cine nu speră, acum când razele au înflorit ?» Grădinarul, obosit și abătut, uda aleiele, curăța pomii de omizi. Iar fata lui, o floare care s’a veștejit, venia în urmă-i plângea, se gândea la Inoș, la ochii lui închiși pentru totdeauna, la rochia ei de doliu ...
| 58
|
Traian Demetrescu
|
Surâsul copilului
|
În fața juraților, vinovatul mărturisise totul: într’un moment de furie, de întunecare a minții, se înarmase cu un cuțit și omorîse pe o mătușe a lui, care nu-l îngrijia, nu-i da bani, n'avea milă de el, un biet orfan! Apoi sfârși astfel, cu un glas înmuiat de o jale caldă a inimii, ce se urca încet spre ochi, pe unde de lacrimi: «În clipa aceea, când m’aș fi simțit în stare să ucid lumea întreagă, să lupt cu toate fiarele pustiurilor și codrilor, auzii un scâncet slab, înăbușit, prefăcându-se deodată într’in plâns azurzitor ... «În mijlocul tăcerii ce mi se părea nemărginită și beat de mirosul sângelui, sgomotul acesta par’că mă înfricoșa ... Pornii spre odaia de unde se auzia plânsul și intrai să întrerup deodată acest sgomot supărător. Îmi trebuia liniște, o liniște adâncă ... «Copilul — un îngeraș de un an și câteva luni — se deșteptase din somn și cerea sânul mumei, prin scâncitul lui sfios ... «Ridicai cuțitul și... copilul tăcu ; se uită în ochii mei și zâmbi. Îl ținusem de multe ori în brațe și mititelul se obișnuise cu mine, mă recunoștea... «Surâsul lui, curat și dulce, ca o rază de soare, îmi opri mișcarea sălbatică a brațului; asvârlii cuțitul și începui să legăn copilul, să-i cânt încet, ca să adoarmă» ...
| 218
|
Traian Demetrescu
|
Un bogat
|
În sfârșit se hotărîse să vie la băi. Doctorul îi spusese: Dacă nici vara asta nu te duci la Reichenhall, nu mai garantez de vieața d-tale. Bogatul s’a îngrozit gândindu-se la moarte, și-a deschis, vai! casa de bani, a luat tremurând a mie de lei și a venit în frumosul paradis al Alpilor. Ne-am cunoscut într’un birt, unde el nu mânca decât o friptură și nu bea nimic — nu bea nimic, nenorocitul! Aproape în fiecare zi eram victima acestui sgârcit milionar, de care nu știam cum să mă scap. Nu-mi vorbia decât de cele șase moșii ale sale, moștenite dela părinți; de pădurile lui întinse, de banii săi dați cu dobândă, de casele sale, de nesfârșitele lui avuții, câștigate fără muncă. Ascultam chinuit, nu răspundeam nimic. Câte gânduri îmi neliniștiau mintea în fața acestui bogat nesimțitor și stupid ! Într’o zi am găsit un mijloc bun de a mă scăpa de el. — Ei, domnule — i-am spus eu grav și uitându-mă ciudat la el — ce sunt bogățiile d-tale pe lângă strălucirea umedă a unor ochi de femeie, care te ucide sub sărutări; și ce napoleoni, ce lire, ce coroane pot să sune mai armonios ca rimele din sonetele lui Heredia!
| 203
|
Traian Demetrescu
|
Un bogat
|
Crezi că ai putea, cu tot aurul d-tale, să ne dai splendoarea uimitoare a stelelor dintr’o noapte de vară ? Din clipa aceea bogatul se feria de mine.
| 28
|
Traian Demetrescu
|
Realitatea
|
Pâlcuri negre de ciori vestiau iarna prin văzduhul răsvrătit de vânturi și nori... Soarele nu mai scotea lumea afară din casă, în grădină, sub pomi sau pe prispă, la umbra strașinei; copiii, goi și sgomotoși, nu se mai jucau în țărână, in mijlocul drumului... Orășelul par’că se pustiise și domnia pretutindeni posomorirea sfârșitului de toamnă ... Dar prin stradele deșerte umbla rătăcit, fără căpătâiu, fără adăpost, nebunul cunoscut de toată lumea, nebunul care se credea milionar, ale cărui tezaure, pline cu aur, întreceau strălucirea stelelor... Era un bătrân mic, slab, cu umerii ridicați, par’că aștepta totdeauna să se pue pe dânșii o greutate, o povară. Umeri de muncitor încremeniți in poziția asta, de când bătrânul fusese, atâta vreme, slugă și vită, la unii și la alții... Într’o dimineață s’a deșteptat bogat, milionar ; nu s’a mai dus să-și câștige pâinea. Sdrențele depe dânsul i s’au părut purpură, coliba lui s’a prefăcut în palat. Și, lucru ciudat, săracul ajuns milionar, nu devenise nici rău, nici egoist. Din potrivă : toată grija lui era să bată la ușa tovarășilor lui de altă dată și să-i întrebe : «Vă trebuie bani? Vă plâng copiii de foame?... Fiți pe pace!...» Cu o privire blândă îi încredința că le va aduce mâini pline cu aur ... Săracii nu râdeau de bietul nebun ; copiii nu se mai înfricoșau de el... Cu începutul iernii însă, nebunul rătăcia singur pe drumuri ... Într’o zi plouă, plouă mărunt și des; și un frig umed pătrundea până la oase.
| 250
|
Traian Demetrescu
|
Realitatea
|
În colțul unei strade, lângă un felinar, nebunul tremura de frig, Era liniștit, avea ochii senini și triști: era într’un moment de minte întreagă. Înțelesei: în clipa aceea, nebunul vedea realitatea, își recunoștea sdrențele, își aducea aminte că în coliba lui era întuneric, că nu mâncase de mult... Și întinzând milionarului un ban de pomană, mă întrebai cu o negrăită jale: De ce îl părăsia nebunia ? De ce îi reda câte odată mintea, acestui nenorocit, pentru a privi, a înțelege realitatea ?...
| 83
|
Traian Demetrescu
|
Timid
|
O fată iubia pe un băiat... — Ho !.,. Ho !.,. ni s'au mai spus de astea... — Așteptați, așteptați... ... Și fata aceea avea părinți foarte bogați și ea era singurul lor copil. Dar băiatul n’avea pe nimeni, părinții lui muriseră, lăsându-l sub îngrijirea unui unchiu rău și bolnăvicios, — Fă-te negustor, mă băiete, i-a spus de câteva ori unchiul său ; el însă a urmat să-și vadă de visul lui: pictura, pentru cari da mari semne de talent, Într’o zi, fata, însoțită de mama ei — femeie mândră și desprețuitoare — a ieșit să se plimbe afară din oraș, într’o trăsură elegantă. Era o zi dulce de primăvară. Băiatul — să-i zicem pictorul — se dusese pe câmp să copieze priveliști și mai ales să facă studii de cer... Fata l-a zărit și în sufletul ei a scris un vers : «Ce frumoși ochi are!» Credeți-mă ce vă spun: așa începe dragostea, dintr’un suspin, dintr’o privire, dintr’un zâmbet, din nimica... Ce urmează, e o parte mai serioasă ; dar începutul e întotdeauna o glumă. După câtva timp, băiatul — ziceți-i pictorul — a înțeles că este iubit. Dar ce folos !... Nu îndrăznia nici s’o privească. De ce nu era fata băiat ?...
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Timid
|
Cum ar fi știut ea să dea o lecție stângaciului și sfiosului acesta, care nu știa să privească decât peisajele ?... Dar chipul unei fete nu e cel mai frumos peisaj?... În sfârșit, fata s’a hotărît să aibă ea îndrăzneala, care lipsia băiatului — nu-i mai ziceți pictorul. Și ea s’a gândit în neliniștea câtorva nopți: când voiu fi odată singură acasă, am să-i scriu să treacă pe la mine ; îl voiu chema dela fereastră... El va veni, eu mă voiu aruncă în brațele lui, îi voiu spune cât îl iubesc, cât doresc să-l fac de fericit — și fără îndoială, el va ști să se-folosească de clipa aceea ... Apoi părinții află, fac o săptămână pe supărații și în sfârșit, se învoesc și... celelalte. Iată-i fericiți... duși aiurea pe malul unei mări... El lucrează la un tablou ; ea, cu fiecare sărutare, îi dă și o scânteie de geniu ... O ! visuri !... Fata e singură acasă : părinții sunt duși la țară; slugile au plecat să se plimbe ... E o zi de sărbătoare ; mai nimeni pe stradă... Îl zărește... Vine încet... par’că ar vrea să se întoarcă... ah ! ce timid !... se apropie... e roșu... privește în pământ... îi tremură picioarele ... Ea îl chiamă... El a auzit, s’a făcut mai roșu, s’a împiedicat de o piatră, a trecut înainte ... În urma lui s’a închis cu sgomot o fereastră ... A mai trecut pe acolo băiatul — ziceți-i dobitocul!
| 247
|
Traian Demetrescu
|
Timid
|
— dar nimeni nu l-a mai chemat...
| 7
|
Traian Demetrescu
|
O reprezentare
|
Sunt totdeauna dureros impresionat când întâlnesc pe stradă un biet copil, îmbrăcat sdrențăros, tremurând de frig, tușind și având pe obraji culoarea frunzelor de toamnă. Ochii lui răsfrâng priviri sfioase, nehotărîte, searbăde și uneori par’că recunoști în acele priviri o rază de cunoștință — ca și cum micul desmoștenit și-ar înțelege propria sa durere. Astfel de copii n’au copilărie ; ei se nasc bătrâni. Îmbrăcămintea lor e o poemă întocmită din sdrențe. Mă gândesc la mumele acestor copii, cu ce durere trebuie să-i sărute, văzându-i atât de suferinzi. Mă gândesc cu câtă grije, cu câtă cumpătare trebuie să mănânce ei codrul de pâine ce nu ajunge și care la mesele bogaților rămâne risipit, de prisos. Ei, înțelegând prea de timpuriu mizeriile traiului, devin simțitori, ca niște sensitive. Și de câte ori plâng pentrucă copilul vecinului are o pălărie nouă, sau pentrucă tovarășii lor de școală își râd de cișmele lor rupte ! Suferința ne face simțurile mai delicate, mai fine. Din când in când, întâlnesc asemenea copii ieșind dela școală. Par sgomotoși și veseli. Dar dacă îi observi mai adânc, descoperi că veselia lor are un fond ipocrit, este o notă falsă, este, mai bine zis, eterna mască a săracilor de a-și acoperi umilința și durerea.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
O reprezentare
|
Aceiași copii, cari laolaltă râd și sar, când rămân singuri, sunt triști. Ei moștenesc descurajarea și melancolia sărăciei. Ei sunt ca acele flori veștede, cari par înfrăgezite la lumina unei raze. Când raza piere, florile rămân tot veștede. Dar nici un copil sărac nu m’a mișcat mai dureros ca micul gimnastic. Are opt ani. E îmbrăcat ca un jongleur de circ, și poartă pe umeri o cutie cu săbii și bile de metal. Deunăzi seara, intră într’un birt, unde mâncam. Așterne un covor pe scânduri și începe să facă diferite figuri de echilibristică. Nu uitați: să lupți pentru vieață la opt ani!... Micul gimnastic ia un taler și cerșește din masă în masă Un gologan, pentru reprezentația ce a dat-o. Și observ cu mirare că, de astă dată, spectatorii sunt mai generoși; fiecare aruncă un gologan. Se vede că toți mâncaseră. Oamenii, după ce mănâncă, sunt mai buni, ne spune Alphonse Daudet. Artistul are talerul plin cu bani. E foarte mulțumit și zâmbește tuturor. Îndreptându-se să iasă afară, îl urmăresc. Mama lui îl aștepta la ușa birtului. Copilul îi varsă banii în mână, repetându-i: «sunt mulți!...» Și la lumina felinarului după stradă, zăresc ochii mumei uzi de lacrimi. Apoi aplecându-se spre micul gimnastic, ea îi învălui gâtul într’un șal de lână și se îndreptară către o cârciumă din coltul uliței.
| 220
|
Traian Demetrescu
|
O reprezentare
|
Când ieșiră, muma avea sub braț o pâine neagră.
| 9
|
Traian Demetrescu
|
Credincioșii
|
Într’o zi ploioasă intrasem în biserica Sfântului Ștefan din Viena. Lumina zilei străbăte prin ferestrele bisericii tristă ca un apus de toamnă. Năuntrul era feeric: sute de lumânări își restrângeau razele pe argintul și aurul icoanelor. Femei tinere și frumoase, ascunse mai în umbră, ridicau spre Crucifixur ochii plini de rugăciuni și de credință. Bătrânii murmurau cuvinte evangelice, copiii plângeau. Preoții rostiau cu voci grave, binecuvântau cu gesturi largi, și majestoase. Se făcu tăcere... Orga începu: Ave-Maria. Coardele simțirii mele tremurau. Se împrăștia atâta melancolie din imnul acela divin, vărsă în sufletul meu atâta extaz, că îmi venia să cad în genuchi, să mă rog adânc, pierdut... Ca o vedenie profană, ochii tăi frumoși, eternizați în gândurile mele, mi se păru că-i zăresc, sub bolta altarului. La cântecul orgei, în mijlocul unei mulțimi de credincioși, m’am rugat și eu la acei ochi — cerul meu fără Dumnezeu — ca și al celor credincioși.
| 153
|
Traian Demetrescu
|
Crengi uscate
|
Mă plimbam prin pădurea din Solca cu poetul X. Pasările ciripiau, se goniau printre ramuri; era cald și lumină; mă simțiam atât de fermecat lângă poetul meu drag !... Din când în când poetul se opria, se uită în spațiu într’un chip deosebit de al celorlalți oameni. Erau priviri ce vedeau ceeace nu putem vedea noi, muritori comuni. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze — nuanțe închise, vii sau argintate de soare. Uneori mă întrebă: «Auzi tu imensa simfonie a tăcerii ?» — și făcea un gest larg, par’că arătă ceva în depărtare. Dar câte odată poetul se opria din mers ; seninul ochilor săi se înora; ghiciam că prin sufletul său treceau nemulțumiri tainice. Pe ici, pe colea, dam de crengi desfrunzite, uscate; și poetul meu se necăjia că aceste inutilități stricau estetica pădurii. Iar din frazele lui de mânie, am înțeles par’că vorbele astea: «frumosul!... arta!... utilul!... sublimul!» Tot vorbe mari ! Eu mă gândiam : poate că poetul are dreptate, deși nu prea eram dumerit. * * * Abătându-ne pe o cărare mai dosnică, ne-am întâlnit c’o femeie bătrână și așa de sdrențăroasă ! O adevărată regină a mizeriei. Culegea crengi uscate. Atunci m’am gândit la multe lucruri triste : iarnă... vifor... copii rebegeți de frig... soba rece... Și am înțeles utilitatea bietelor crengi uscate !
| 224
|
Traian Demetrescu
|
Crengi uscate
|
Dar n’am mai stat să i-o lămuresc poetului meu drag, de teama de-a nu-l trezi din visurile lui.
| 18
|
Traian Demetrescu
|
Osteniții
|
Vara, după asfințitul soarelui, îi văd trecând in șir, unii vorbăreți și veseli, alții tăcuți și triști, dar toți mișcându-se cu aceeaș pași greoi de oboseală. E o armată întreagă de bătrâni, tineri, femei și copii — muncitori în fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogățit, în câțiva ani, norocul și brațele lor. Priveliștea asta de stradă e pitorească și mă pune pe gânduri. Unde se reîntorc oamenii aceștia după o zi de muncă ? În locuințele lor sărăcăcioase, în cari, de sigur, un bogat ar înebuni de frig, de urît și de întuneric. Se zice că adeseori regii cari nu pot să doarmă în palatele lor pizmuesc somnul adânc și neturburat al osteniților. Și mi-am închipuit că somnul acesta protector al celor suferinzi și osteniți trebuie să fie un înger bun — mai bun ca pâinea ! * * * Cu toate astea tot mai de plâns sunt ei decât regii! Fiindcă mă întreb: cum se poate să-ți mărginești o vieață întreagă între a munci, a fi obosit veșnic și a dormi ? !... Ce vieți, ce poeme mari de suferință și de rezignare! Noi credem că pentru acești bieți oameni simpli nu sunt făcute plăcerile senine ale vieții: arta, știința, iubirea.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Osteniții
|
Noi recunoaștem mulțimii numai instincte și-i tăgăduim imaginație, sensibilitate și inteligență. Meschină și falsă mi se pare psihologia asta... Mai bine am putea zice că nu-i cunoaștem, pentru că trăim așa departe de ei ! Eu i-am observat și i-am văzut de aproape : mulți dintre dânșii au sufletul plin de poezie. Dacă oboseala le-ar da răgaz, ar putea să cristalizeze și ei momente din vieața lor în forme artistice și fiecare și-ar trăi romanul său de iubire. Căci cei mai mulți din acești oameni n’au iubit sau n’au fost iubiți!.. Întrebați pe poeți și pe romanțieri: toți vă vor spune că n’au întâlnit amorul decât prin budoare... Ce să caute el în colibele osteniților ? Ar muri, de sigur, de frig, de urît și de întuneric ... * * * Câte odată i-am văzut dormind pe stradă, având drept căpătâiu bolovani mari de piatră. Pământul nu e un pat moale, dar pentru trupurile lor sdrobite e destul de odihnitor. Sunt palizi, dorm adânc, nu-i turbură nici unul din visurile deșertăciunilor omenești; poate numai icoana morții o fi trecând prin somnul lor, cu adierea aripelor ei, în semn de pace și etern repaus ... Și am văzut și bogați trecând pe lângă dânșii, sătui și odihniți, privindu-i cu dispreț sau cu ură, șoptind cu răutate: «Leneșii !».
| 217
|
Traian Demetrescu
|
Sfârșitul poemei
|
Dinu Roteanu s’a reîntors în orășelul său natal. Bucureștiul l-a desgustat și l-a obosit. Iată-l din nou instalat în camera lui, singur, ca un om care se odihnește pe malul unei ape, din ale cărei vultori abia a scăpat. Între treizeci și treizeci și cinci de ani, Dinu Roteanu e sigur că va putea să-și prelungească împărăția tinereței, chiar peste hotarele ei firești. Vremea par’că nu l-a atins, l-a lăsat totdeauna acelaș : frumos, puternic și cutezător. Dela părinții săi a moștenit o avere însemnată, din care el știe să cheltuească cu cumpătare și niciodată cu prisos. Peste această avere s’a făcut stăpân tocmai când trebuia să se prezinte la examenul de bacalaureat. Când s’a văzut în fața norocului, a părăsit ideia de a urma studiile mai departe. Între a învăța și a petrece, a ales înțelepciunea din urmă. Rămas singur, prima pornire a inimii lui a fost să se retragă la țară și să trăiească câtva timp cu o femee frumoasă, găsită la întâmplare, care l-ar iubi. Într’o seară, ducându-se la un teatru de varietăți, a făcut cunoștință cu o frumoasă Daneză, rătăcită de ani întregi prin țara noastră. Era o biată pasăre pribeagă, veșnic urmărită de presimțirea tristă că va fi poate ursită să moară în mizerie, sub un cer străin.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Sfârșitul poemei
|
Dinu Roteanu a ghicit că în această femeie lâncezia un suflet delicat, dătător de mult farmec, care n’aștepta decât să fie înțeles și iubit, pentru a reveni la iluzii, la vieață. Din puține cuvinte, s'au înțeles amândoi să plece la țară. Ema, frumoasa Daneză, i-a spus în seara aceea : «Voiu ști să te fac fericit!» Patru ani au trăit amândoi la țară, fericiți și singurateci. Iubirea lor era o poemă ; par’că mai mult o visau decât o trăiau, atât era de senină în mijlocul naturii, departe de lume. Dar într’o zi, Dinu Roteanu s’a hotărît să se despartă de această femeie, să-și potrivească într’un fel vieața și să se însoare. Când Ema a auzit hotărîrea lui, a început să plângă. Glasul ei s’a făcut umilit și rugător : — De ce mă gonești ? Unde vrei să mă duc ? Unde voiu putea să trăesc fără tine ?... El i-a răspuns : — Tot unde ai mai trăit și înainte... înțelegi bine, eu trebuie să mă gândesc la viitorul meu ... Cât timp am trăit împreună, cred că nu ți-am dat nici un prilej să te plângi de mine. Acum trebuie să ne despărțim tot ca prieteni. Ema a plâns mereu.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
Sfârșitul poemei
|
Ea se gândia: Tocmai acum, când începusem să iubesc și să fiu onestă, să mă întorc iarăși pe drumurile din trecut ... Dinu Roteanu a voit să-i dăruească la despărțire o sumă de bani, dar ea n’a primit nimic. Ea a plecat, de astă dată, in lume, mai nenorocită ca odinioară. El n’a mai pregetat o clipă și s’a dus în București să se însoare. Avea toată încrederea că va face acolo «o partidă minunată». Averea lui era cunoscută pretutindeni. Un băcan, ale cărui afaceri nu prea mergeau bine dela o vreme, i-a propus să-i dea pe fata lui, care învățase muzica, limba engleză și franceză, într’un mare institut din Belgia. Dar fata era urîtă și Dinu Roteanu nu s’a învoit. Un cunoscut senator, mare proprietar, nu aștepta decât un cuvânt din partea lui Roteanu, pentru a fi cu desăvârșire dispus să-i dea pe fata lui, de o frumusețe vestită, admirată chiar de suverani la balurile Curții. Dar Roteanu auzise despre această fată că era o cochetă și o rafinată, care n’aștepta să se mărite decât pentru a scăpă de sclavia virginității — și apoi... Roteanu nu întâlnia decât «ochi ațintiți asupra averii sale». Idealul visat, femeia care să-l iubească, să-i fie credincioasă, disprețuind luxul și prejudiciile, nu se vedea, rămânea tot în norii himerelor... El mai înțelesese că în lumea asta de negustori și de financiari amorul era și el precupețit.
| 232
|
Traian Demetrescu
|
Sfârșitul poemei
|
Se desgustă și se întoarse în orășelul său natal, încredințat că nu se va mai gândi multă vreme sau poate niciodată la însurătoare. Într’o zi își aduse aminte de Ema. Pe unde o fi ea ? Cu această femeie fusese fericit. Ce gând nebun îl povățuise să se despartă de dânsa? Trăiau așa de bine la țară, printre oamenii muncitori și pașnici, printre arborii mari și liniștiți!... Poate că tocmai femeia aceasta, venită de aiurea, rătăcită mult timp în mizerie, era idealul său. Dinu Roteanu simți o părere de rău sfâșietoare... Se hotărî să regăsească pe Ema și să rămâe la țară, cu ea, pentru totdeauna. Dar unde s’o caute? Era aproape un an de când n’o mai văzuse. Speră s’o reîntâlnească tot la teatrul de varietăți, unde o cunoscuse pentru întâia oară. întreba de ea și i se spuse că Ema nu se mai arătase pe acolo de ani întregi. Un prieten informă pe Roteanu că întâlnise, acum câtvâ timp, o femeie blondă, înaltă, cu ochii mari albaștri, cu trupul rotund și pe care o chema Ema. — Ea este!... Unde ai văzut-o ? îl întrebă Roteanu, exaltat de bucurie. — În Turnu-Severin, îi răspunse prietenul. Dinu Roteanu se urcă în tren și plecă spre Turnu-Severin.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Sfârșitul poemei
|
Cine poate spune monotonia unei călătorii în drumul de fier, mersul încet și enervat al vagoanelor, atunci când te duci să întâlnești o fericire? În sfârșit a ajuns. Întreba la toate hotelurile, umbla pe toate stradele, căuta în dreapta și în stânga — dar Ema nu se vedea. După câtva timp de zadarnică alergare, stăpânul unei cafenele-concert]] îi spuse că erau zece zile de când o Daneză, pe care o chema Ema, părăsise orașul, îndreptându-se spre Viena. De acolo, spunea ea, va căuta să se întoarcă în țara ei. — Ți-a spus la ce hotel va găzdui în Viena ? — Nu, domnule, răspunse negustorul; apoi adăugă: «Cât timp fusese cântăreață în localul meu, era veșnic tristă, plângea mereu și nu voia să petreacă cu nici unul din mușteriii mei. Într’o zi și-a vândut un frumos ceasornic de aur, câteva inele, și a plecat. — Spunea că se va mai întoarce? întrebă din nou Roteanu. — Din potrivă, zicea că în țara noastră a fost foarte nenorocită. Dinu Roteanu se reîntoarse în orășelul său, ca dela un cimitir unde și-ar fi înmormântat toate iluziile, toată tinerețea. Amintirea Emei îl neliniștia din zi în zi mai mult; devenise chinuitoare ca o manie.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Sfârșitul poemei
|
Acum resimția mai clar tot farmecul acelei femei: poezia sufletului ei iubitor — un suflet, care trecuse printr’o vieață de sărăcie și prostituire și rămăsese curat, frumos ca marmora. Un dor nestăpânit, pe care nu-l pot liniști decât orizonturile largi, depărtările călătorilor, îl turbura zi și noapte, îl îndemnă să plece s’o caute în lumea întreagă. Iubirea prefăcuse pe acest om sănătos, bogat și vesel, într’unul din acei eroi, triști și ridicoli, din milioanele de tragedii, cari se desfășoară, necunoscute, în colțurile obscure ale vieții. Fericirea i se părea un țărm afundat în ceață, pe care îl pierdea din ochi; iar între ea și inima lui se așternea o depărtare ce nu se poate închipui — depărtarea dintre morți și vii. Dinu Roteanu își arenda moșia, își vându proprietățile din oraș și plecă din țară. Rătăci multă vreme prin țări străine, căutând-o. După un an, se întoarse, îmbătrânit trist, abătut: umbra lui Roteanu de altădată — și tot singur!
| 159
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
Eram o ceată de prieteni. Ne plimbam prin pădurea din Solca, vorbind despre femei și iubire. Paul S., ca de obiceiu, asculta, își fuma țigara și zâmbia din când în când. La un moment îl auzirăm rostind rar și meditativ: — Femei... iubire... Părea că e Hamlet, rătăcind prin cimitirul din Elseneur, și cugetând la moarte: «A muri... a dormi — a dormi sau poate a visa ?». Apoi adăugă: — Știți să ascultați și să pricepeți, băieți ? Azi voiu să vorbesc eu. Unul dintre noi a însemnat ziua aceea când vorbia Paul. Iată ce ne-a spus : — Acum trei ani mă aflam tot la Solca. Veniam, aproape în fiecare zi, să stau pe covorul de mușchiu, verde și moale, sub un brad. Până acolo nu străbătea nici un sgomot. Arareori, când se pornia câte un freamăt întins, vântul risipia notele depărtate ale unui flaut. Atunci știam că în aleea cea mare a început să cânte orhestra și lumea s’a adunat să petreacă. Bradul, de trunchiul căruia îmi rezemam capul, părea a fi bătrân de tot. Mai mult de jumătate eră gol; ramurile i se îndesau la vârf, ca niște brațe, rugându-se către cer. Eră foarte înalt. Mă atrăsese și mi-era drag cum ți-ar fi un moșneag care a văzut, a auzit și știe să povestească multe de ale vremii.
| 222
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
Stăm ore întregi singur. De obiceiu citiam ; alte ori urziam, așa, pe nemărginitul singurătății, pânze lungi de gânduri. Uneori răriam goana obositoare a minții, îmi lăsam sufletul să plutească în zările uitate ale amintirilor. Însfârșit nu mi se ura. Nu trecea nimeni pe-acolo, deși era un drum. Eram poate singurul care mă ascundeam în partea aceea sălbatică a pădurii. Visasem o iarnă întreagă să văd soarele de Iunie, să plec din oraș și să-mi găsesc un colț de odihnă și de singurătate. În lume nu le poți găsi. Dela un timp mi-e silă să vorbesc. Noi oamenii am prefăcut cuvântul în cea mai fină și mai meșteșugită viclenie. Vorbele au căpătat atâtea înțelesuri! Nu mai e nici un cuvânt cinstit — nici chiar cuvântul: «cinste». Și mai bine tac. Când simt nevoia — dulcea și dureroasa nevoie — de-a spune ceva, scriu. Vorbele scrise sunt poate mai sincere. În realitate nu eram tocmai singur. Se află în jurul meu o lume de paseri, o lume de cuiburi. Câte odată ascultam și observam lumea aceasta; ciripirile nu erau totdeauna aceleași ; uneori păreau înțelegeri, alte ori certuri, intrigi, discordii ... Se petreceau, poate, și printre aceste drăgălașe ființe, viclenii și mizerii, ca în societatea noastră.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
Iar în natura întreagă câtă nepăsare!... Ce-i pasă ei că un arbore, întinzându-și rădăcina și ramurile, cucerind un spațiu larg către lumină și soare, omoară o sumă de alți mici arbori, cari au acelaș drept la soare și la lumină? Ce-i pasă ei de geniul care se stinge în mizerie pentru a face loc mai mult băcanului nesimțitor și stupid ? Nu-i este deopotrivă indiferent cugetarea unui creer de savant, ca și digestia unui pântec de negustor ? Cu toate astea într’un ceas de pace și singurătate uiți și ierți multe. Dacă mă turburau unele reflecții zadarnice, mă împăcau altele bune. Ba mă credeam chiar fericit. O iluzie. Unii oameni fac teorii asupra fericirii. Spre pildă: fericirea este împlinirea dorințelor. Dar când s’au împlinit dorințele, s’a sfârșit totul ? Dacă ar fi așa ! Uitați-vă la cei cari și-au împlinit toate dorințele în vieață. Știți ce-au devenit la urmă? Blazați și cinici. Iată ce ajung mai târziu — fericiții ! Vă încredințez că n’aș vrea să mi se împlinească toate dorințele, ci să-mi rămâie totdeauna ceva de dorit. Iubirile cari sfârșesc repede, sunt o dovadă că femeia a dat totul prea curând. Femeile nu înțeleg că trebuie să oprească totdeauna ceva, pe care iubitul să-l dorească veșnic.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
Cât dorisem atunci să trăesc o vară întreagă numai printre arbori! La început, dorința aceasta fusese o nostalgie vagă; mai târziu devenise un adevărat chin. Temerea de a-mi vedea dorința sfărâmată îmi umplea orele de jale. Priviam prin fereastra coperișurile caselor, albe de zăpadă, și mi se părea că iarna n’o să mai plece, că în lume n’are să mai fie vară. Când dorința mi s’a împlinit, am început să visez alte ceruri, alte țări. Dorințe și iar dorințe — iată toată vieața. * * * Într’o seară, am auzit pași și șoapte. Cine îmi turbura singurătatea ? Doi inși — o femeie și un bărbat — se afundau printre arbori. Erau frumoși? urîți ? Nu i-am putut vedea. Dar șoaptele lor veniau până Ia mine : — Te iubesc ! — Te iubesc ! O, ce vorbă veche ! De sigur, erau tineri. Nu m’am uitat spre ei; știam eu ce urmează după vorbele astea. S’au oprit nu tocmai departe de mine. Șoaptele lor se făceau mai calde, mai dese. Uneori par’că erau cântate; atunci, fără îndoială, vorbia ea. Au revenit și în seara următoare. Pe semne nu se sfiau de mine, sau poate nici nu mă vedeau. Copacii formau, in locul acela, un fel de boltă, care semăna cu altarul unui mare templu.
| 215
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
Și-apoi cei ce se iubesc se simt pretutindeni atât de singuri I Șoaptele lor reîncepeau : — Te iubesc ! — Te iubesc ! Nu mă mai gândiam la nimic. Cuvintele acestea îmi străbăteau în auz și in suflet, ca o muzică dulce. îmi aduceam aminte că le șoptisem și eu de mult ori în vieață; îmi reamintiam glasurile de femei cari îmi desmierdaseră tinerețea cu aceste cuvinte divine ! Tot înțelesul vieții stă în aceste două vorbe. Orice dorință, după ce ai împlinit-o, moare; singura dorință care reînviază veșnic, e setea nesățioasă de iubire. Mă vedeți că nu sunt bătrân, n’am încă treizeci și doi de ani. Dar dela o vreme mă simt ostenit și trist. Când am auzit însă eternele șoapte ale celor doi iubiți necunoscuți, au tresărit în mine doruri pe cari le credeam stinse. Totdeauna ne înșelăm asupra noastră; credem că ne-am pierdut toate iluziile, că nu mai suntem în stare de a iubi, de a gustă fericirea ; și e destul ca o impresie bună să ne înfioreze simțirea, pentru a ne întoarce din nou către speranțe, către lumină. Într’o seară, cei doi îndrăgostiți au întârziat mai mult ca de obiceiu. Se făcuse noapte. În pădure era un întuneric adânc, arborii păreau negri.
| 208
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
Numai prin frunzișuri rare picurau licăririle de aur ale stelelor. Deodată, în pacea și în farmecul acesta sfânt, glasurile celor doi iubiți, unite ca și gurile, ca și sufletele lor, începură să cânte o romanță veche. Cuvintele romanței erau banale, dar după fiecare strofă vorbele: «Te iubesc ! Te iubesc !» reveniau ca niște nesfârșite suspine de fericire. Ce-am simțit în clipele 'acelea e greu de destăinuit. Cine poate alege, clasă și defini toate nuanțele unei stări sufletești atât de complicate! În gândul meu binecuvântam pe cei doi iubiți. Ei îmi făceau și bine și rău. Bine, pentrucă îmi deșteptau doruri amuțite de vremuri; rău, pentrucă îmi turburau singurătatea, mă făceau să am groază de ea. Și ei erau singuri, dar câtă neasemănare între singurătatea lor și a mea! Mă gândiam să reintru în lume; mi-era jale de tinerețea pe care o lăsam să treacă atât de trist și de zadarnic! Și-mi făuriam planul unei călătorii îndelungi; îmi făuriam — un zâmbet ! — chiar planuri de fericire ! În ajun de a plecă am vrut să trec înc’odată pe lângă cuibul singuratic unde se ascundeau cei doi iubiți. Doriam să-i mai văd, să-i cunosc chiar. Nu le-aș fi făcut plăcere și lor, povestindu-le cum mi-au reînviat inima cu șoaptele lor de iubire ?
| 214
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
Voiam să le spun că mi-au făcut cel mai mare bine, să le mărturisesc recunoștința mea. I-am revăzut. Dar nu mai erau aceiași; era ea cu’n ... altul! M’am așezat sub bradul meu, pe mușchiul moale și verde. Am stat aproape o oră, aiurit. Mi s’a părut că în mine s’a rupt ceva, căci îmi venia să țip, să plâng. Sau ... par’că se dărâma o lume frumoasă de iluzii; lua forme hidoase de ruine, se prefăcea într’un haos de întuneric. Nu știu cum să vă spun mai lămurit. Ce este iubirea ? Nestatornicie și amăgire ? Cu cât vă timp înainte femeia aceasta șoptise altuia dumnezeeștile cuvinte ! Când fuseseră sincere ? Pentruce n’au lăsat oamenii curate doar aceste mari cuvinte ale inimii omenești ? Aproape toți le profanăm : și eu, și voi, și alții ... Mi-era scârbă și de mine și de lumea întreagă. Ce deosebire e între inimile cari se amăgesc cu vorbele: «Te iubesc !» și între zarafii de stradă cari se înșală cu gologanii? Nici una. Era întâia dată când judecam drept și dureros ce șarlatani de sentimente suntem noi, oamenii. În vremea asta, șoaptele răspundeau gândurilor mele răsvrătite; porniau din stufișul singuratic, tot așa de calde, tot așa de dulci: — Te iubesc !
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Te iubesc
|
— Te iubesc! Ah, ce minciună!
| 6
|
Traian Demetrescu
|
Un om de prisos
|
Nu știu cum îl chiamă. Cineva mi l-a arătat într’o zi pe stradă: — Uite, ăla e cămătarul, bogat și sgârcit, căruia unul din datornicii săi i-a zis odată: «Tu nu știi să trăești: ești nefolositor și ție și altora. Tu puteai să fii altceva: o piatră, o cărămidă, un lemn... Ești un om de prisos !» și vorba s’a prins. E un om de vreo patruzeci de ani, de statură potrivită, puțin șchiop, gălbinicios la față. Părul capului e rar și bate în galben, ca mătasea porumbului. Mustăți n’are, e spân. Când zâmbește, se văd două șiruri de dinți lăți și negri. Umblă totdeauna rău îmbrăcat, aproape sdrențuros. Iarna poartă un palton vechiu, împetecit pe alocurea, pe care îl păstrează de șaptesprezece ani. E un adevărat palton celebru ! Vara e îmbrăcat tot în hainele de iarnă, cu deosebire că leapădă paltonul. Averea și-a făcut-o împrumutând pe oamenii nevoiași și luându-le dobânzi îngrozitoare. Când bieții datornici nu putiau plăti la timp, el îi încurca în procese, le urmăria cu portăreii micile lor proprietăți, până când îi lăsa pe drumuri. Acum nu mai împrumută pe nimeni: și-a strâns milionul și trăește singur în mijlocul... aurului. În câteva dimineți l-am întâlnit mergând încet și șchiopătând, cu o paporniță sub braț, pe drumul către hală.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Un om de prisos
|
Milionarul n’are pe nimeni să-l ajute; el este propria lui slugă. L-am urmărit să văd ce cumpără acest om, cu ce se hrănește el în Iulie, în luna zarzavaturilor și a fructelor răcoritoare. Nimic, decât o pâine neagră și o bucată mică de carne de oaie, Iată ce mănâncă milionarul ! Ah, mi s’a făcut milă, mi-a venit să-l plâng pe bogatul acesta stupid ! Sgârcenia nu este și ea o nenorocire — poate cea mai grozavă dintre nenorociri ? Fie pe stradă, într’o cafenea, sau în mulțime, tipul acesta se pune în evidentă ca ceva hidos, antipatic. Oricine se uită la el cu ură sau cu batjocoră, chiar fără a-l cunoaște. Mi s’a spus că unii din vechii lui datornici, pe cari i-a nenorocit, îi trimit zilnic maldări de scrisori, în cari se află desenuri reprezintând cosciuguri de diferite mărimi. Și m’am gândit: ce impresie i-o fi făcând milionarului corespondența asta lugubră, avertismentul acesta ironic al morții ? Când se joacă cu mâinile prin oceanul lui de aur, prin valurile lui de napoleoni, n’aude, în sonoritatea milionului, un alt sunet, un sunet a pustiu: sunetul bulgărilor de pământ, căzând peste capacul sicriului ? Dar nu vedeți că acest om e un nenorocit, că trebuie să-l compătimim cu lacrimi fierbinți ?
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Un om de prisos
|
El n’a simtit, n’a cunoscut nici arta, nici natura, nici femeia, nici plăcerea dumnezeească de a face bine, nici prietenia — nimic, nimic. El sufere, credeti-mă, de neînchipuita durere de a nu ști să trăească, să fie fericit. De multe ori l-am văzut într’o cafenea, stând singur la o masă pierdut într’o depărtare întunecoasă și obositoare a gândurilor. Nu era cugetarea senină a omului mulțumit; ghiciai că omul acesta avea momente lucide, momente de meditațiuni dureroase, când se întreba: «De ce nu știu să trăesc ?» Alte ori l-am surprins întorcând capul și uitându-se după femeile frumoase. Era în colțul unei strade. O femeie tânără, cu un mers înfiorător de voluptos, trecu repede pe lângă milionar, lăsând în urmă-i un parfum fin, ce se agață de nervi și-i chinuește. Milionarul deschise ochii mari — ochi de fiară, care ar voi să s’arunce asupra pradei — și, dilatându-și nările, respiră de câteva ori nervos. Și vru par'că să se întoarcă după acea femeie, s’o urmărească, s’o ajungă, să-i ceară, în schimbul unui milion, ca să-l facă fericit, să-l îmbete, să-l omoare cu sărutările ei, cu strângerile ei în brațe, cu toate plăcerile pe cari le poate da o femeie. Citiam bine hotărîrea aceasta în ochii milionarului și m’aș-teptam din clipă în clipă să-l văd punând-o la cale.
| 216
|
Traian Demetrescu
|
Un om de prisos
|
Dar... simțul sgârceniei se trezi deodată, domoli furia poftelor. Milionarul își urmă drumul încet, șchiopătând, cu capul în jos, ca un om trist care ar merge după un dric. Și o milă mai covârșitoare mă înduioșa, de-mi venia să m’apropiu de tragicul milionar a-l mângâia, a-i spune că înțeleg ce drame tăcute și îngrozitoare se desfășoară în sufletul său. N’aș fi știut însă niciodată că bietul milionar, pe lângă paltonul său clasic, mai avea și o umbrelă de ploaie, vrednică de a fi păstrată într’un muzeu, dacă intr’o zi nu l-aș fi întâlnit, însoțind un convoiu funebru. Am presupus că mortul era o rudă a milionarului. Ploua mărunt și des, iar din când în când sufla un vânt de te ridica în sus. Milionarul se adăpostia sub o umbrelă veche, cu mânerul rupt, cârpită pe ici pe colo, având aspectul unui poet macabru, care nu mâncase. Coloarea-i se deosebia de a paltonului; bătea în roșu. Când vântul se pornia mai năpraznic, sârmele umbrelei se îndoiau în sus și păreau că vor să iasă, ca niște coaste prin pielea unui om slab. Dar milionarul își vedea de cale. Câte odată ploaia, risipită de vânt, îl izbia in față, îl pălmuia: «Dobitocule, dobitocule, smulge un napoleon din milion și du-te de-ți cumpără o umbrelă nouă, trainică și frumoasă !» Clopotele dela biserici, pe lângă cari trecea convoiul, sunau monoton și trist și glasul lor șoptia ironic în auzul milionarului: «Nebunule, nebunule, întoarce-te, du-te și trăește !
| 244
|
Traian Demetrescu
|
Un om de prisos
|
Ca mâine ți-om sună și ție, când vei trece pe drumul din urmă către împărăția viermilor !» Pe semne a înțeles ceva milionarul din elocința clopotelor ; n’a avut curajul să însoțească pe mort până la cimintir. La o răspântie, s’a abătut furiș pe alt drum. Eu nu-l pierdeam din ochi. Vântul devenia tot mai sălbatic, par’că înadins își bătea joc de nemernicia bogatului. Un birjar, care din întâmplare trecea tocmai atunci pe acolo, opri caii, adresându-se către milionar: — Boierule, îți rupe vântul umbrela... Hai că te duc eu acasă... — N’am nevoie, răspunse milionarul posomorit. Eu n’am picioare ? Birjarul trecu înainte; dar cuvântul lui fu o profeție: vântul smulse umbrela milionarului, i-o întoarse pe dos, asvârlind-o în noroiu. Bietul milionar tremură, se făcuse galben-vânăt de mânie. Își ridică umbrela din noroiu, o luă sub braț, pornind repede prin ploaie, ca un om bătut și huiduit. Un câine, luându-l drept cerșetor, începu să-l latre.
| 156
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
I - STAVRU Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu același nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat și necăjit. — Ce dracu! exclamă el cu voce tare, nu mai sunt copil! Și cred că am tot dreptul să înțeleg viața cum o simt. Erau orele șase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porți principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufundau în umbra serii. Liliecii zburau de colo-colo, zăpăciți. Băncile pe alee erau aproape toate libere, afară de cele din colțurile ascunse ale grădinii, unde perechi de tineri se îmbrățișau amoros și deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenție nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridica din nisipul de curând udat — amestec îmbălsămat de miros de flori — și se gândea la ceea ce nu putea înțelege. El nu înțelegea mai ales împotrivirea mamei sale la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naștere la o ceartă violentă între mamă și fiul ei unic. Adrian își zicea: “Pentru ea, Mihail e un străin, o haimana suspectă, servitorul plăcintarului kir Nicola.
| 207
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case și, pe deasupra, o fostă slugă a aceluiași plăcintar! Și dacă mâine am să mă duc în altă țară, numai pentru atâta trebuie să fiu socotit ca o haimana?”. Ațâțat, el lovi din picior: “Ei drăcia dracului!... E o nedreptate revoltătoare pentru bietul Mihail! Eu îl iubesc pe omul ăsta, fiindcă e mai deștept ca mine, mai învățat, și fiindcă rabdă mizeria fără să se plângă. Cum? Pentru că nu vrea să-și strige pe acoperișuri numele, țara și numărul dinților care îi lipsesc, nu e decât o haimana?... Ei bine, eu vreau să fiu prietenul acestei haimanale! Și sunt foarte fericit de asta.” Adrian își continuă mașinal plimbarea, odată cu critica mintală a celor ce-i spusese mamă-sa; și totul îi păru absurd: “Și povestea asta cu însurătoarea? N-am decât optsprezece ani și ea se gândește să-mi arunce o neroadă în spinare, o neroadă sau poate o puioasă, care să mă copleșească cu dragostea ei și să facă din odaia mea o hazna! Ei drace! S-ar zice că nu e nimic mai inteligent pe lume decât să prăsești la proști, să umpli lumea de sclavi și să devii însuți primul sclav al acestei prăsile!
| 202
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
Nu, nu!... Mai bine un prieten ca Mihail, fie el și de zece ori mai suspect! Cât despre învinuirea că “trag oamenii de limbă pentru a-i face să vorbească“ — pe legea mea, nici eu nu știu prea bine de ce-mi place “să trag oamenii de limbă!” Asta-i, poate, pentru că lumina vine din vorba celor tari, probă Dumnezeu care a trebuit să vorbească ca Lumina să se facă.” În liniștea acelei seri primăvăratice, sirena unui vapor săgeta aerul cu fluieratul ei strident. Tânărul se trezi, în vreme ce o adiere parfumată de trandafiri și garoafe îl întâmpină. Adrian se îndreptă spre marea alee care se întinde de-a lungul malului înalt ce domină portul și Dunărea. El se opri un minut pentru a privi miile de lămpi electrice care scânteiau pe vapoarele ancorate în port și pieptul i se umflă într-un nestăpânit dor de ducă. “Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găsești pe unul din aceste pacheboturi, care alunecă pe mări și descoperă alte țărmuri, alte lumi!...” Necăjit de a nu-și putea împlini dorul, el porni din nou cu capul în jos; dar se auzi deodată chemat din urmă: — Adrian! Se întoarse. Pe o bancă, prin apropierea căreia trecuse, sta un om, cu picioarele încrucișate, și fuma.
| 210
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
Miopia și întunericul împiedicară pe Adrian să-l recunoască. Omul se ridică, și Adrian se apropie de el oarecum contrariat, când o exclamație de bucurie îi scăpă: — Stavru! Își strânseră mâinile și Adrian se așeză alături. Stavru, negustor ambulant — numit “limonagiul” din cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri — era văr de-al doilea, după mamă, cu Adrian, și o figură foarte cunoscută altădată în cercurile băieților de viață din mahala. El era acum uitat, îngropat sub disprețul unui scandal pe care firea sa îl pricinuise cu treizeci de ani în urmă. De talie deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab și foarte zbârcit; ochii săi albaștri și mari, când deschiși și sinceri, când ascunși și vicleni, după împrejurări, înfățișau toată viața lui Stavru. Existența de burlac hoinar, zvârlit de ici-colo de natura lui nomadă și ciudată; viața prinsă la vârsta de douăzeci și cinci de ani în tristul angrenaj al societății (căsătorie cu o fată bogată, frumoasă și sentimentală), din care ieși după un an acoperit de rușine, cu inima sfâșiată, cu caracterul falsificat. Adrian cunoștea vag povestea. Mamă-sa, fără a intra în amănunte, i-o da exemplu de ticăloșie, dar Adrian trăgea încheieri cu totul opuse; și nu o dată, cu instinctul care era la baza sufletului său, el se plecase asupra lui Stavru, așa cum te pleci asupra unui instrument muzical pe care vrei să-l auzi sunând; instrumentul se împotrivise.
| 231
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
De altminteri, ei nu se văzuseră decât de vreo trei sau patru ori, totdeauna pe stradă. Casa mamei sale era închisă pentru Stavru, ca toate casele cinstite. Și apoi, ce ar fi putut el să spună, derbedeul tuturor iarmaroacelor, băiețandrului răsfățat și ținut din scurt? Stavru trecea drept un flecar pentru toată lumea — și era în adevăr, voia să fie. În costumul său prăpădit și boțit chiar când era nou; cu înfățișarea sa de țăran orășenit, cu cămașa necălcată, fără guler, cu aerul său de geambaș hoțoman, el se deda la o paradă de vorbe și de gesturi care amuzau pe oameni, dar care lui nu-i aduceau decât umilire, dispreț. El își striga cunoscuții în plină uliță cu porecle potrivite și comice, niciodată supărătoare. Multe dintre ele prinseseră. Dacă cineva îi plăcea, îl lua cu el la cârciumă, comanda o jumătate de kilogram de vin, dar după ce ciocnea un pahar, ieșea în curte pentru “o mică trebuință“ și nu se mai întorcea, lăsând pe invitat să plătească! Iar dacă întâlnea vreun plicticos, el îi zicea iute: “Cutare prieten te așteaptă în cutare cafenea; aleargă repede!”. Dar ceea ce entuziasma pe Adrian erau glumele lui Stavru, cu capetele de țâri și cu tabachera.
| 204
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
În cursul unei conversații, limonagiul scotea din buzunar un cap de țâr și-l atârna pe poala hainei altui flecar ca el. Bietul om pleca și se plimba pe stradă cu capul de țâr atârnat de haină, spre cea mai mare desfătare a trecătorilor. Gluma cu tutunul era și mai bună. Stavru nu pregeta să acosteze pe orice cunoștință îi ieșea în cale și să-i ceară să “răsucească“ și el o țigară, dar de îndată ce era servit, în loc de a înapoia tabachera cu mulțumire, el o băga în propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea îndată cădea, rostogolindu-se pe pământ. Atunci se repezea, o ridica, o ștergea, se scuza, și voind s-o bage în buzunarul proprietarului, el o scăpa pe de lături. Biata cutie, care era din metal nichelat ori din carton presat, cădea din nou pe pavaj! — Ah, cât sunt de stângaci! — Nu e nimic, răspundea de obicei păcălitul, examinându-și scula turtită, în vreme ce privitorii se prăpădeau de râs. Dar Stavru nu se mai întâlnea după aceea cu tabacherele pe care le batjocorise o dată. Astfel, Adrian începuse să iubească acest om pentru farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se întâmplaseră, care-l tulburau și-l încurcau: câteodată în plină glumă și năzdrăvănie, Stavru, serios, se întorcea către Adrian pironindu-l în ochi cu o privire limpede, liniștită și stăpânitoare, cum facem când ne uităm în bunii și naivii ochi ai unui vițel.
| 237
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
Atunci el se simțea micșorat de acest limonagiu de bâlci, de acest analfabet. I se părea straniu și se puse să-l observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea misterioasă și tulburătoare pa care Adrian o numea în taină “celălalt Stavru” se arăta rar și numai pentru el. Totuși, într-o zi — era cu câteva luni înainte de întâlnirea din grădină — întovărășind pe limonagiu la băcanul său — un grec bătrân și tăcut care-i furniza zahărul și lămâile — el văzu deodată apărându-i “celălalt Stavru”. Adrian se înfipse în ochii lui. Într-un colț al magazinului puțin luminat, Stavru cu zbârciturile feței suprimate, cu trăsăturile îndulcite, cu ochii mari deschiși, ficși și luminoși, privea pe băcanul cu chip umflat și posac și zicea, sfios, dar hotărât, în vreme ce celălalt îl aproba cu capul: — Kir Margulis... Merge prost... Nu e cald și limonada nu se vinde. Îmi mănânc economiile mele și zahărul d-tale... Prin urmare, ai înțeles? Nici de data asta nu plătesc. Ce zici? O să fie ca și celelalte dăți: dacă mor o să pierzi zece lei. Și negustorul zgârcit, dar cunoscător la oameni, acorda creditul cu o strângere de mână seacă, cum îi era și viața. Afară, cu marfa sub braț, Stavru se grăbea să facă o glumă, să arunce o salutare vreunei vagi cunoștințe și să sară într-un picior: — L-am păcălit, Adrian, l-am tras pe sfoară, șoptea el, la urechea tânărului.
| 235
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
— Ba nu, Stavrule! protestă Adrian; nu l-ai păcălit deloc, o să plătești! — Da, Adrian, o să-i plătesc de n-oi muri... Și dacă o să mor, o să-i plătească dracu! — Dacă mori!... Asta e altceva. Dar tu zici că l-ai păcălit: asta ar însemna că ești necinstit... — Poate că sunt... — Nu, Stavrule, vrei să mă înșeli; tu nu ești un om necinstit! Stavru se opri brusc, își trase tovarășul lângă gard și luându-și pentru moment înfățișarea-i rară, de sfială și subjugare în același timp, zvârli în nasul lui Adrian: — Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt necinstit! Și zicând acestea, el voi să-și reia drumul, dar Adrian, cuprins de un fel de frică, îl apucă de reverul hainei, îl reținu și-i strigă cu o voce înăbușită: — Stavrule, stai! Ai să-mi spui adevărul! Eu văd în tine doi oameni: care e cel adevărat? cel bun sau cel rău? Stavru se împotrivea: — Nu știu! Și smulgându-se brutal din mâinile lui Adrian: — Lasă-mă-n pace! strigă el supărat. Apoi, nițel mai departe, socotind că a jignit pe tânăr, adăugă: — Îți voi spune, când o să-ți crească tuleile mai mari! De atunci ei nu se mai văzură: Stavru bătând bâlciurile între martie și octombrie, iarna vânzând castane coapte, Dumnezeu știe pe unde.
| 216
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
Pe la Brăila, nu venea decât să se aprovizioneze. Adrian a fost tot atât de mulțumit să-l întâlnească acum pe bancă în grădină, cum trebuie să fie mulțumite râurile când se unesc cu fluviile când se pierd în sânul mărilor. Stavru, contrar obiceiului său, a fost mai puțin vorbăreț și asta făcu și mai multă plăcere lui Adrian. Îi examină figura în lumina palidă a serii și o găsi aceeași. Nimeni n-ar fi putut să-i ghicească etatea. Totuși, Adrian băgă de seamă că, pe la tâmple, blondul palid al părului se făcuse alb-fumuriu. — Ce ai de te uiți așa la mine? întrebă Stavru, plictisit; nu sunt de vânzare. — Știu, dar aș vrea să-mi dau seama dacă ești tânăr sau ai început să îmbătrânești. — Sunt tânăr și bătrân: ca vrăbiile. — Adevărat: ce mai vrăbioi îmi ești, Stavrule! Și după o mică pauză: — Nu cumva vrei tabachera mea, ca să mi-o trântești nițel pe jos? Asta ți-ar aminti poate că sunt mereu curios să știu de unde vii, unde te duci și cum îți merg afacerile? — De unde vin și unde mă duc, n-are nici o importanță; pot să-ți spun însă că afacerile nu-mi merg prea rău.
| 201
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
Cu toate astea, mânzule, astăzi sunt foarte plictisit! Și el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian. — Asta ți se întâmplă cam rar, îi replică tânărul; și pentru ce ești nemulțumit, Stăvărache? S-au rărit lămâile? — Nu, nu lămâile, ci haimanalele de treabă, de odinioară, s-au rărit. — Haimanalele de treabă? exclamă Adrian, asta nu se poate, haimanalele nu pot să fie de treabă! — Așa crezi tu? Eu cunosc totuși câteva... Stavru se îndoi de mijloc și rămase așa, cu ochii la pământ. Adrian îl simți că vorbea serios și voi să afle mai mult, dar el procedă cu băgare de seamă: — Mi-ai putea spune pentru ce anume ți-ar trebui o asemenea haimana? — Pentru a mă însoți la bâlciul din Slobozia, joia viitoare. La drept vorbind, nu e pentru mine, dar e ca și cum ar fi... Știi că am obiceiul, în bâlciuri, să mă așez lângă câte un plăcintar care face gogoși. Țăranii mănâncă și li se face sete, atunci eu sunt gata cu limonada. La nevoie, un pumn de sare în aluatul gogoșilor... (Vezi că nu sunt cinstit.) Ei bine, am pe plăcintar, e kir Nicola... — Kir Nicola! tresări Adrian. — Vecinul nostru, fostul tău stăpân.
| 203
|
Panait Istrati
|
Chira Chiralina
|
Dar, iată nenorocirea: el nu-și poate părăsi cuptorul ca să meargă la bâlci. Îi trebuie deci o “haimana de treabă“ care să însoțească pe servitorul său Mihail și să adune gologanii, pe când celălalt se va ocupa cu prăjitul gogoșilor. Sunt două zile de când caut o asemenea haimana. — Din zi în zi, Brăila devine tot mai săracă în oameni! Adrian se simți străpuns de un fior. Se ridică în picioare, în fața limonagiului și zise: — Stavrule! Sunt eu demn să fiu haimanaua de treabă pe care-o cauți? Negustorul ridică ochii: — Zău, nu glumești? — Pe cuvântul meu de haimana, așa cum o înțelegi tu! Merg cu voi! Stavru sări ca un cimpanzeu și strigă: — Dă-mi laba, pui de vântură-lume. Ești demn urmaș al strămoșilor tăi chefaloniți! — O, desigur, trebuie să fi fost mari haimanale! Zicând aceasta, limonagiul sărută pe zugrav; pe urmă, luându-l de braț, plecară în goană: — Iute la Nicola, să-i dăm vestea bună! Plecăm cel mai târziu mâine, duminică, spre seară, pentru a ne găsi la Slobozia marți dimineață și să apucăm locuri bune. O zi și două nopți cu căruța. Calul o să meargă la trap și la pas, după puterile lui și după tăria vinurilor ce-om găsi pe la hanuri.
| 211
|
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.