author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Traian Demetrescu | Regele | Pe scena unui teatru de provincie se reprezenta o dramă istorică. Artistul V. juca pe un rege, vestit prin generozitățile sale. În țara lui nu existau cerșetori, nu muria nimeni de foame; bunul suveran îi ajută pe toți. Printre public se află și un birtaș — creditorul artistului rege. Subiectul dramei eră trist, și lum... | 146 |
Traian Demetrescu | Modele | Ai fi crezut că moartea o mai îngădue în vieață, de milă, sau poate făcea o ironie dureroasă: cei sănătoși, cei grași, când unul dispărea dintre ei, își ziceau uimiți: «Iată un schelet care o duce mai bine decât noi!» Și arătau cu degetul, privind-o cu ciudă, pe biata copilă... Era una din figurile pe cari mizeria le c... | 216 |
Traian Demetrescu | Modele | O! lucrul acesta i se prea neînchipuit de dureros... Ea privi spre fereastră: pe geamuri gerul zugrăvise o primăvară de flori iernatică... Eră o broderie fantastică, o minune de frunze, de ramuri, de petale... De atunci lucrul ei a devenit mai ușor și mai spornic: în fiecare dimineață gerul îi aducea câte un model nou. | 55 |
Traian Demetrescu | Un amic | Am cunoscut — sunt trei ani — un tânăr orfan și nenorocit. Din cauza unei vieți triste, trăind prin case umede întunecoase, mâncând rău, muncind cu o silință neobosită, se îmbolnăvise greu. Într’o vacanță se dusese la țară: «Am acolo doi prieteni: soarele și un câine», zicea el. Trăia liniștit și cum putea la moșia un ... | 211 |
Traian Demetrescu | Un amic | A doua zi aflu că tânărul murise în noaptea aceea. Câinele se urcase în patul lui, îl mișcase cu labele, și văzându-l că nu-i răspunde ca de obiceiu, simțise poate moartea, așa cum o simt și oamenii. De atunci, în fiecare noapte, repeta urletul său de durere. Țăranii l-au împușcat. | 50 |
Traian Demetrescu | Râs și lacrămi | Era foarte urît — se credea cel mai urît om din lume. Desigur el arăta în această raritate un sentiment de orgoliu. Dar urîciunea lui nu era respingătoare; dimpotrivă ea trezia cea mai plăcută sensație: râsul. Figura acestui om avea o întocmire așa de bizară, că ea împrăștia pretutindeni o ilaritate comică, întocmai ca... | 215 |
Traian Demetrescu | Râs și lacrămi | Adeseori monștrii produc îngeri. Tatăl urît speră ca această odraslă să-l răsbune de tot râsul lumii, de care poate, în tăcerea sufletului său, suferise... Ce mare, ce nemărginită mângâiere pierdea!... Când ajunse lângă mormânt toată inima lui se înnmuie, și căzu pe cosciug, plângând, cum nu plânsese niciodată ... Grop... | 52 |
Traian Demetrescu | Pe lac | Aproape de scăpătatul soarelui cobor dealul, îndreptându-mă către lac. În toate zilele, la această oră, merg să privesc apusul, din luntre, pe apă. Nimic nu mângâie de durerile cu cari te-au rănit trivialitățile și monotonia vieții de oraș, ca exilarea sufletului în seninele depărtări ale contemplațiunii. Când existenț... | 207 |
Traian Demetrescu | Pe lac | Cerul e senin și grav, ca altarul unui templu. Iar de departe se lasă peste firea obosită melancolia tăcerii... Atunci mă gândesc la surâsul unei femei blonde, pe care am iubit-o în eternitățile câtorva nopți. Surâsul ei, turburător de dulce, avea ceva din farmecul misterios al apelor imense. Soarele dispărând, surâsul... | 214 |
Traian Demetrescu | O casă veche | La marginea orașului, uitată și părăsită, se vedea până mai deunăzi o casă veche, despre a cărei vârstă nu se mai ținea socoteală. Cu coperișul de șindrilă, sub a cărei strașină se statornicise un blând și vesel popor de rândunele, cu ferestre mici, încadrate cu fâșii de hârtie albastră, cu un foișor făcut pentru odihn... | 245 |
Traian Demetrescu | O casă veche | Luna îi da un farmec particular. Sub lumina ei palidă, ți se părea că e un parc, unde ți-ar fi fost drag Să te ascunzi pentru a iubi. Această lume deasă de arbori, de flori și de ierburi, n’ar fi îngăduit un loc decât pentru două inimi. Dincolo de grădină se întindea câmpul, mărginind o șosea prăfuită și lungă, care du... | 228 |
Traian Demetrescu | O casă veche | Când deschideai lada, se împrăștia un miros plăcut de gutui coapte. O mătură sta după ușă, ca o slugă totdeauna umilită. În dreptul mesei, trei scaune de paie completau întreaga mobilă a casei. Eră peste tot o simplitate monotonă și tristă. * * * În această casă, o bătrână religioasă își sfârșise zilele. Trăise dintr’u... | 187 |
Traian Demetrescu | Evreul | Acum douăzeci de ani. Într’o stradă mărginașe, fără arbori, în dosul unei biserici vechi, trăia evreul Samuel, singurul geamgiu al orașului. Era bătrân, epileptic și surd. Nevasta lui murise de câțiva ani; își împărția singurătatea și urîtul cu Lea, fata sa. Locuința Evreului se intocmia dintr’o cameră de culcare, cu t... | 213 |
Traian Demetrescu | Evreul | Pe masă, aproape sdrențuit de vechiu, se află Talmudul, o carte pe care o citia adeseori bătrânul. Ea nu cunoștea slovele, dar le privia ca pe niște imagini tainice. Și mai ales, cum Talmudul era scris în limba ebraică, paginile aveau o fizionomie mistică. Rareori, singuratica fată începea să cânte fragmente din imnuri... | 214 |
Traian Demetrescu | Evreul | Pe drum copiii îl batjocoriau, imitau behăitul caprelor, pentru a-și râde de barba lui, se repeziau să-l apuce de perciuni, asvârliau cu pietre într’însul. Trecătorii făceau haz: era spectacolul zilnic al târgului. Evreul tremura, își grăbia pașii, se opria câte odată să-i amenințe cu ciomagul, caută să se strecoare pr... | 202 |
Traian Demetrescu | Evreul | O vară întreagă erau nevoiți să-l mai îngăduie. Seara, copiii auziau dela părinții lor vorbe rele despre Evreu. * * * E în noaptea Paștelui. Către zi, creștinii ies dela biserică. Ivirea dimineții are o seninătate solemnă, e ca decorul unui epilog măreț. Băieții preotului, în înțelegere cu alți camarazi, s’au vorbit să... | 168 |
Traian Demetrescu | O confesiune | Eram cinci inși la masa unei cafenele. Vorbiam despre femei; fiecare spusese o glumă, o cugetare, un paradox, o impresie asupra lor. În mijlocul acestei risipe de vorbe și idei, amicul nostru Barbu R. tăcuse. Liniștit, zâmbind cu o ironie fină, după ce oferi la toți câte o țigare, rosti puțin sfios: — Am să vă fac o co... | 217 |
Traian Demetrescu | O confesiune | Ei bine, aceeaș impresie bizară îmi face un om care n’a iubit decât odată în vieață!... Iubind toate femeile, guști farmecul deplin al iubirii; o singură femeie nu e amorul, un poet nu e poezia, un savant nu e știința. N’ar fi ridicol cerul având numai o stea ? N’ar fi monoton oceanul cu un singur val ? N’ar fi nesufer... | 212 |
Traian Demetrescu | O confesiune | Dormii liniștit, ca un copil. A doua zi, deschizând fereastra care da într’o grădină largă, unde ciripiau multe pasări, zării o femeie, simplu îmbrăcată, curățind spinii unor trandafiri blonzi. Era nevasta amicului meu. Fusei impresionat, ca și cum in dimineața aceea s’ar fi ivit, in locul soarelui, un astru nou. La ma... | 204 |
Traian Demetrescu | O confesiune | Vorbe pentru a o descrie ?... Nu am, nu există. Câteva zile după venirea mea, devenirăm intimi, vorbiam împreună ore întregi, ne plimbam prin grădină, pe marginea unui râu care trecea prin mijlocul satului sau citiam maximele lui Pascal, autorul ei favorit. Dar intimitatea noastră era... cum s’o numesc ?... Câteva comp... | 210 |
Traian Demetrescu | O confesiune | Ea te-ar fi făcut să simți, să înțelegi toată iubirea... Și eu, nestatornicul, nehotărîtul, ușuratecul, eu care nu iubisem o femeie decât în graba clipelor, aș fi voit să mă opresc lângă această femeie, cum se oprește sufletul nostru lângă cea din urmă speranță. Încercai să-i scriu, să-i vorbesc, să-i spun totul... Nu ... | 217 |
Traian Demetrescu | O confesiune | Crudă pedeapsă ! * * * Peste câteva zile am plecat. Dacă nu am plecat încă și din vieață, este o zădărnicie pe care n’o înțeleg. De altfel eu nu mai pot să înțeleg nimic... V’am făcut această confesiune pentru a trage voi dintr’însa un sens — dacă în vieața asta poate să aibă ceva un înțeles. | 57 |
Traian Demetrescu | Înșelătoare | Către începutul primăverii, soarele aducea o notă de speranță pentru toate acele suflete obosite de urîtul iernii. Pasările ciripiau mai vesel, sburau în stoluri sgomotoase printre ramurile încă neînfrunzite. Din seninul depărtat al cerului coborî o pace binefăcătoare, o lumină dulce. Alexandru Renea așeză într’un colț... | 205 |
Traian Demetrescu | Înșelătoare | Doctorii îi spuseseră s’aștepte soarele. Petrecuse aceste luni singuratic, citind mai ales cărți de acelea cari îi arătau partea de nestatornicie, de tristețe, de neînțeles a vieții, și gândia la tot ce vremea prefăcuse în nimic. Cu studiile de curând terminate, căutase a se agăța de o carieră. Dar puterea lui de sensi... | 208 |
Traian Demetrescu | Înșelătoare | Căută să uite, pierdu acel simț al naturilor delicate — respectul de femeie — le detestă pe toate și începu a le socoti ca pe niște bestii de plăcere. Trăi câțiva ani dezordonat, cu prieteni cinici, cu femei pierdute. Se îmbolnăvi greu și scăpă dela moarte ca prin minune. Cu începutul primăverii se pregătia să se ducă ... | 204 |
Traian Demetrescu | Înșelătoare | Și băga de seamă că tocmai aci își amintia mai clar și dureros de ea. Figura ei se reîntregia în memoria lui ca o icoană, dinnaintea căreia ar fi rostit rugăciuni, ca în vârsta credinței. Și reîncepea să analizeze faptele ca pe niște crude enigme. Această femeie, acest ideal visat, pentru care odinioară își crease cele... | 208 |
Traian Demetrescu | Înșelătoare | Și ea îl iubia, îi eră credincioasă, îl făcea fericit!... Astfel este întocmită logica inimii ? * * * Într’o seară, dându-și bine seamă că tocmai în mijlocul naturii, această analiză chinuitoare îl turbură mai mult, se duse pe câmp, rătăcind până târziu, noaptea. Stelele luciau cu lumina lor blândă. Nu s’auziâ decât so... | 106 |
Traian Demetrescu | Țiganii | Departe de sat, cale de o jumătate de oră, aria moșiei Vulturenii — proprietatea unui Grec bogat — era plină de lume, de care și de snopi de grâu, așezați în șiruri înalte de clăi. Trei mașini își împreunau, în acelaș timp, vuetul lor monoton, care semănă cu sgomotul unei mări, auzit din depărtare. Nori groși de fum pă... | 201 |
Traian Demetrescu | Țiganii | Țăranii, cari luau parte la muncă, descărcând carele cu rândul, ațâțau cu ironia lor cunoscută pe acești sgomotoși voevozi, cari au fost totdeauna batjocura poporului româuesc. Iar peste toate aceste frunți ale bieților trudiți soarele cădea greu și arzător. Muiați în sudori, aiuriți de sgomot și de praf, pe fețele lor... | 207 |
Traian Demetrescu | Țiganii | Bărbații își vorbiau mai pe șoptite, aveau înțelegeri tainice. Sus, cu tăcerea ei eternă, luna se ivi printre stelele rari, întunecate de lumina ei. * * * În apropiere de arie, două sălașe de Țigani își așezaseră corturile. Venite de aiurea, ele poposiau o vară întreagă pe câmp, iar odată cu sfârșitul treieratului porn... | 201 |
Traian Demetrescu | Țiganii | De astă dată insă nu se auzi nici un cântec. După o cină scurtă, focurile se stinseră; oamenii intrară sub corturi. Se făcu pace. Luna lăsă peste nemărginirea câmpiilor farmecul ei dumnezeesc de uimitor. Ai fi crezut că încearcă să îmblânzească cu razele ei pe necăjiții pribegi, neliniștiți de gânduri rele pe așternutu... | 205 |
Traian Demetrescu | Țiganii | Apropiindu-se de corturi, simțiră un miros greu de plete și de cărnuri arse. Un țăran, înmărmurit de groază, strigă cât putu: — Vă ard copiii!... Lupta urmă cu aceeaș furie. La lumina flăcărilor se zăriau străluciri de ochi sălbatici și frunți pătate de sânge. Singură luna, din înălțimea ei senină, răspândiă, peste cei... | 66 |
Traian Demetrescu | Ce nu se iartă | Îi plăcea să taie. De mic copil se obișnuise cu această deprindere. Văzându-l, ai fi putut ghici că într’însul se desvoltă o sensibilitate precoce de criminal și o imaginațiune care începea să fie ademenită de nostalgii de sânge. În școală, cu un briceag ascuțit și mic, tăia banca, colțurile cărților, sau nuiele lungi ... | 202 |
Traian Demetrescu | Ce nu se iartă | Juncul întinse gâtul, pornind greoi și nevinovat. Soarele ardea. Ajunși aproape, juncul făcu o mișcare înapoi și păru că vru să scape de tirania ștreangului. Mirosia a sânge... animalul ghicise moartea. Măcelarul încercă să-l tragă înainte, dar el opuse o rezistență îndoită. Se încinse o luptă de forțe... Vita păru bir... | 205 |
Traian Demetrescu | Ce nu se iartă | * * * Aflase că-l înșală. Dar se făcu a nu înțelege, pândiâ în tăcere și urma să-și taie vitele cu mai multă plăcere. În noaptea acestui suflet barbar se desfășurau meditațiuni îndelungi și liniștite, ca în mintea senină a unui judecător înțelept. Erau însă umbre de îndoieli ce înlăturau hotărîrea. Nu arăta nici o turb... | 205 |
Traian Demetrescu | Ce nu se iartă | Ulița e plină de întuneric... Măcelarul sta ascuns după staulul vitelor, într’o groapă unde s’aruncă gunoiul. Nevasta îl credea dus în târgul de săptămână să cumpere boi. E în casă cu amantul. Încet, abiâ călcând în vârful picioarelor, respirând rar și apăsat, măcelarul pornește spre ușă. În mâna dreaptă ține cuțitul c... | 150 |
Traian Demetrescu | Filip | Stăm pe-o bancă, la soare. Ascult pe Filip cum îmi vorbește într’o românească abia înțeleasă și prin gesturi stângace și copilărești. Vine din Rusia. Tatăl său e negustor bogat într’un orășel de lângă granița Austriei. Are frați și surori mai mari ca el; mama lui a murit. El iubia mult pe mama lui și era vesel și feric... | 208 |
Traian Demetrescu | Filip | Animalele însă tot mai dragi îi sunt decât cărțile cu povești. Curtea lor e plină de pasări domestice și de vite. Are și un corb dresat, pe care îl chiamă Fedor. Toată ziua îl necăjește. Într’o zi era să-i sară în cap și să-l lovească în ochi cu ciocul. Câinii sunt mai blânzi decât corbii. Săracii!... De când nu i-a vă... | 210 |
Traian Demetrescu | Filip | E înalt, spătos, cu mâinile și picioarele peste fire de mari. Ochii lui de un albastru spălăcit sunt umezi și sinceri ca ai unui câine. Uneori acești ochi îți fac impresia că nu văd nimic; stau nemișcați și aiuriți. Atunci Filip tace și se gândește. Când îți vorbește, ochii lui te privesc drept și adânc în ochi, par’că... | 205 |
Traian Demetrescu | Filip | * * * Multe îmi spune Filip. Eu îl ascult și caut să-l înțeleg. Ne-am împrietenit pe drum, venind în aceeaș trăsură, dela Rădăuți spre Solea. A învățat multe cuvinte românești dela tatăl său, care a călătorit adeseori prin România. Are o ținere de minte rară. Pe drum chiar l-am deprins să rostească și să priceapă câtev... | 202 |
Traian Demetrescu | Filip | Dacă mă vedea abătut, știa să găsească, pentru a mă alintă, un cuvânt bun, o privire mângâietoare, un gest cald, prietenos. Îi vorbiam despre moarte; îi arătam pământul: «țărână... oase ... viermi... pricepi, Filip?» Părea înfiorat: îmi șoptia ca un copil care se silește să fie curagios : — Nu mori... nu mori... — Te u... | 209 |
Traian Demetrescu | Filip | Ea nu vrea să iubească, poate de teamă că ar muri de durerea de a nu putea să vadă pe iubitul ei. Filip, e așa de mulțumit că-l înțeleg! Din vorbe stricat rostite, din gesturi copilărești și stângace, îi prind și-i lămuresc aproape toate gândurile și simțirile lui. Uneori suntem veseli. Bem bere, râdem; Filip îngână câ... | 203 |
Traian Demetrescu | Filip | Firește; clipe de-astea ne par uneori banale, dar ele ne amintesc bătăi de inimă mai calde, mai puternice detât cele obișnuite; lacrimi mai fierbinți, fioruri mai adânci. Trebuie să fie serios tot ce mișcă biata inimă omenească. Așa de bine mă obișnuisem cu tovărășia lui Filip! Îmi plăcea mult făptura asta naivă, simpl... | 207 |
Traian Demetrescu | Filip | Scrisorile lui mi le va tălmăci un prieten; iar pe ale mele, tatăl său. Mâine Filip va fi departe. Mâine, poimine, voiu întâlni oameni de spirit, foarte gravi, ocupați cu afaceri serioase, cari n’au timp să fie buni și să iubească. Ce groază și ce desgust! Seara ne-am despărțit. Nu ne-am spus nici un cuvânt: nu puteam.... | 78 |
Traian Demetrescu | Gestul frumos | Un poet decadent din Paris a numit mișcarea brațului, făcută de anarhistul Vaillant, când a aruncat bomba în Camera franceză, — «le beau geste». Cuvântul e original. Poeții aceștia, cari se numesc decadenți sau simboliști, au câte odată o originalitate bizară. Cu toate acestea mă îndoesc de sinceritatea lor, și adeseor... | 205 |
Traian Demetrescu | Gestul frumos | Veți crede că am să vă vorbesc de gesturile oratorilor, artiștilor sau ale femeilor. Cei dintâi au adeseori gestul brutal, puțin monoton, adeseori de o gravitate ridicolă, și rare ori elocinte. În cele mai multe cazuri, vorbitorii aceștia înlocuesc sărăcia vorbelor prin gesturi exagerate. La cei de-ai doilea se vede st... | 204 |
Traian Demetrescu | Gestul frumos | Bătrânii rămași acasă îi dau ziua bună în cale — și liniștita mișcare a mânei drepte, pentru a-și netezi pletele, după ce și-au descoperit capul, e plină de bunătate și de prietenie. — Pe unde s’apuc, moșule, la fântâna lupului? întreb pe unul din ei. — Ia... încolo... drept prin miriște... Și brațul lui larg și calm î... | 235 |
Traian Demetrescu | Gestul frumos | Ele se arată ca o vibrare firească a sensibilității noastre, nepervertită de nici un rafinament sau ipocrizie. Dar lucrul în sine rămâne adevărat. Asemuiți gestul nervos și afectat al unui tânăr de saloane, cu gestul sobru, la locul lui, determinat de expresia justă a sufletului, care îl întrebuințează un țăran; și spu... | 201 |
Traian Demetrescu | Gestul frumos | Cât de mult e mai frumos gestul tău, bunule muncitor, care răstorni brazda, arunci sămânța și faci să răsară din pământ pâinea — de care tu ești adeseori lipsit. Și cât de măreață, cât de generoasă e privirea ta peste întinsul bogat și spornic al grânelor — de cari tu nu te vei folosi... | 54 |
Traian Demetrescu | Artă și artă | Cu o luna înainte se afișase în oraș punerea în studiu a operei «Fata mamei Angot». La teatru se făcea o pregătire neobișnuită; toți lucrau cu tragere de inimă, fără preget, dela servitorul care ridică cortina până la directorul trupei de artiști. Reprezentația asta reînvia speranțe în bieții actori: chiriile neplătite... | 205 |
Traian Demetrescu | Artă și artă | Era un om înalt, slab, nervos, cu o figură obosită, pe care se vedeau urmele vițiurilor. Scandalurile lui prin cârciumi, pe stradă, cu femei și bețivi, erau îndestul de cunoscute, dar nimeni nu căuta să-l învinuească prea mult, din cauza talentului său muzical. — Mi s’a adus berea? întrebă el pentru a doua oară. Corul ... | 220 |
Traian Demetrescu | Artă și artă | — A!... D-ta ești?... — Bonjour... am venit... Coriștii se uitau unii la alții, zâmbind: fata asta era de o stângăcie!... Desigur e dela mahala... Unde a pescuit-o șeful? Noua venită se făcuse roșie și se uită spre vârful picioarelor. Șeful o întrerupse din vorbă: — Știu pentru ce ați venit. Dar mai bine poftiți disear... | 219 |
Traian Demetrescu | Artă și artă | A cui era, de unde venia, nimeni nu-și da seama; avea aerul de a fi prea singură și străină în lume. I se păruse că are un glas frumos și se adresase către șeful orhestrei, ca s’o primească în cor. Între teatru și stradă alesese pe cel dintâiu, sperând să găsească un mijloc mai curat de a trăi. Va face artă — un cuvânt... | 201 |
Traian Demetrescu | Artă și artă | Ah! ochi albaștri, Frumoși ca cerul... Ea începu să cânte tremurând glasul, dându-i o căldură sentimentală, naivă și puțin ridiculă. Glasul eră slab, nemelodios, dar nespus de înduioșetor — un glas de copilă cerșetoare, plângând pe stradă. Șeful se sculă plictisit, se apropie de ea și vru s’o pue pe genuchi. —Ia lasă g... | 201 |
Traian Demetrescu | Artă și artă | Un loc în teatru, dacă se poate. — Asta nu se poate; n’ai glas. — Să vă cânt altceva: «Nici noaptea nu mă lași în pace». Șeful părea adâncit în neliniștea unei hotărîri brutale. Eliza se uita în ochii lui: erau schimbați, aprinși. Îi fu frică și folosindu-se de un moment, pe când se auziau glasuri într’o cameră de alăt... | 131 |
Traian Demetrescu | Rugăciunea | Așa secetă, locuitorii din satul Mierla nu mai pomeniseră de mult! Nici cei mai bătrâni nu-și aduceau aminte. Aproape două luni de când nu căzuse un pic de ploaie. Ți-era jale să te uiți pe câmp: porumbii începuseră să îngălbenească, iar când bătea vântul se auzia un freamăt uscat, ce suna în sufletul țăranului ca un v... | 209 |
Traian Demetrescu | Rugăciunea | Și bieții plugari așteptau să vază această minune arătându-se în cea din urmă săptămână a speranței lor. Cine știe, poate lui Dumnezeu i se va face milă, dacă nu de ei, cel puțin de copiii lor. Cu toate astea vorba unui bătrân, rostită într’o ceată de oameni, iar pusese pe frunțile țăranilor posomorîrea desnădejdii. Mo... | 219 |
Traian Demetrescu | Rugăciunea | — Și d’aia zic, adăugă bătrânul, cât timp nu ne-om curăți de popa ăsta, Dumnezeu foc și pucioasă poate să ne dea, dar ploaie, ba. Cât ai clipi, vorbele lui moș Toader își făcură drum prin tot satul. Primarul fu de părere să facă o jalbă semnată de toți locuitorii și s’o adreseze protopopului. În jalbă trebuia să se spu... | 221 |
Traian Demetrescu | Rugăciunea | El nu se ceartă cu nimeni, nu face nimănui rău, iubește pe copii cum ii iubia Christ, dar țăranii îl nesocotesc, îl urăsc pentrucă bea. În adevăr popa e unul din acei bețivi cari devin legendari. Pentru el a bea mereu a devenit o nevoie organică; bea fără întrerupere, pentru a-și potoli o sete veșnic nepotolită. El spu... | 222 |
Traian Demetrescu | Rugăciunea | Țăranii cari întâlniau pe popă și-l vedeau cum se clătina pe picioare, îl priviau lung, clătinând și ei din cap: — Mai mare batjocură de cele sfinte nici că se poate. Câteva femei bătrâne, o ceată de copiii sdrențăroși și desculți se luară după popă. Pe câmp, lângă Fântâna părăsită, unde se făcea hora, convoiul se opri... | 202 |
Traian Demetrescu | Rugăciunea | Oamenii începură să aibă părere de rău că se mâniaseră împotriva popei: — Prea ne-am cam pripit cu jalba aia... — Aruncați-o în foc... — O fi bând popa, dar alte păcate nu l-am văzut făcând. Chiar și moș Toader își schimbă vehemența: — Mai știi... sufletul popei o fi mai curat la Dumnezeu, decât al nostru. Noaptea ploa... | 152 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | Un nor subțire umbrise soarele. Ea îl asemănă cu vălul fin de mătase albă, ce-i acoperia umerii. Era în asfințit. Par’că totul se pregătia după închipuirea noastră: soarele trebuia să se ivească cu încetul; nuanțele lui erau să se învedereze mai felurite pe dunga norului; pentru ochi priveliștea devenia mai puțin banal... | 206 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | Convorbirile lor se mărginiau la afaceri de negoț, la întreprinderi financiare, sau la politica de toate zilele. Din când în când se făceau mici socoteli bănești, prin cari cei mai bogați se plângeau de scumpătatea hranei și locuinței. Pe toate aceste figuri, natura nu lăsase să-i scape o trăsătură fina; o expresie de ... | 226 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | Unde sunt acești setoși de ceruri și de apusuri de soare? Prin ce mansarde și prin ce cafenele vegetează bieții nostalgici, când ei ar trebui să se găsească în locul acestor nesimțitori și parveniți în redingote și în fuste?! Ah, banii! banii!... * * * Ochii noștri se afundau în senin. Marginile norului începeau să se ... | 211 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | Era un ceas sfânt, când sufletul se uimește mai adânc de farmecul nemărginitului și al tăcerii. Atunci mi se păru că aud trecând pe coardele simțirii mele acorduri uitate, o îngânare de note dintr’un cântec vechiu — cântecul plăcerii de a trăi. Vieața își redobândia înțelesul ei tainic, fermecător de mincinos și de dul... | 203 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | «Știința poate va izbuti să creeze omului o vieață mai ușoară și mai plăcută. Ei bine, tocmai atunci plăcerea de a trăi va deveni mai nesățioasă, frica de moarte mai adâncă, nevoia de a crede într’o minciună divină, mai oarbă. Niciodată scurtimea traiului depe pământ nu ne va satisface toate dorințele, toate idealurile... | 204 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | Răsăriâ luna. Ea îmi luase mâna, ca și cum ar fi vrut sa împărtășim fiorii aceleiași uimiri. Apoi mă întrebă : — Adu-ți aminte de câteori farmecul lunii te-a făcut sa te simți prea fericit sau prea trist — și spune-mi-o. Amintirile îmi reveniră clare: Pe malul lacului Thum. Luna răsărise pe culmea Alpilor și limpezia o... | 204 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | Abia despre ziuă ațipiau un ceas, două. Luna se ivia mare și roșie; părea că iese din apă. Când luntrea se apropia de ostrov, pescarii turci își începeau cântecele. Era un cor depărtat, o jale de suflete trudite, desmierdându-și urîtul și singurătatea. Nemărginitul apei devenia mei misterios; noaptea mai tristă... Cânt... | 202 |
Traian Demetrescu | Pe terasă | Pentruce nu puteam, pentruce par’că mi-era frică să-mi recunosc fericirea cu aceeaș siguranță cu care îmi recunosc părerile ? Simțirea omenească, deprinsă fiind prea mult cu suferința, ajunge uneori la această stare de a nu-și mai putea lămuri sensația fericirii. Ochii ei mă priviau de aproape, umezi și dulci. Glasul e... | 101 |
Traian Demetrescu | Scrisori găsite | Domnule, știu că-ți place să te ocupi cu chestiunile psihologice. Ești un visător și un analist. Câte odată nu-ți lipsește nici filozofia. Așa pari în ceeace scrii. Te citesc. Fii bun și dă-mi un sfat. Sunt cel mai nenorocit om ! Idealul meu se mărită cu un maior bătrân și urît. Am pierdut toate iluziile! Mă gândesc la... | 206 |
Traian Demetrescu | Scrisori găsite | Și pentru ce vrei să mori: iubita d-tale — Idealul, cum o numești — se mărită cu un militar. Desigur, d-ta trebuie să fii sărac: vreun student cu birtul neplătit și trăind într’o mansardă friguroasă și umedă; vreun farniente cu Magdalene blonde ... în cap și înebunind de lipsa unui pahar cu bere; vreun poet care face p... | 210 |
Traian Demetrescu | Scrisori găsite | Atunci: lacrimi, țipete, melancolie, disperare, sinucidere — un roman întreg! Ce e de făcut? mă întrebi. Scumpe necunoscut, și eu am pierdut idealuri, ca și d-ta, dar nu m’am omorît. Cu aceasta se încărcinează decepțiile. Și apoi sinuciderea nu este un eroism : este o lașitate. Eroii adevărați îndură vieața așa cum e. ... | 207 |
Traian Demetrescu | Contraste de Crăciun | În colțuri necunoscute din sufletul nostru, vechile deprinderi, amintirile și creșterea cari le-am primit în copilărie se ascund ca niște exilați alungați din patria rațiunii, pe care ne-a înseninat-o mai târziu cultura și experiența. Câți dintre noi, după ce am trecut prin câteva clase liceale, după ce ne-am amețit gâ... | 205 |
Traian Demetrescu | Contraste de Crăciun | Întrebări amare ce îmi neliniștiau mintea, pe când mă întorceam către locuința mea — colț de realitate pustiu și urît... Era în ajunul Crăciunului. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-alungul ulițelor, și în adânca liniște a nopții se topia un vaet surd, o jale nesfârșită. Dar ce este realit... | 201 |
Traian Demetrescu | Contraste de Crăciun | Și-mi aduc aminte ce veselie domnia în mijlocul acelei familii, și mai ales ce plăcut suna la fereastră vuetul crivățului... Eră un acord sălbatic, care contrasta într’un chip fermecător cu liniștea și căldura din salon... Ce realitate frumoasă !... * * * Mai târziu, împrejurările m’au dus în camera unor săraci. Eră to... | 164 |
Traian Demetrescu | Cum s-au despărțit | Se întâlniau în fiecare Duminică, într’o berărie, dintr’o stradă mărginașe, unde veniau foarte mulți străini. La șapte ore seara, Titu Risipeanu, însoțit de nedespărțitul său baston de trestie, se așeză la o masă mai retrasă, cerea un pahar cu bere și aștepta. Eră un tânăr de treizeci și patru de ani, nici frumos, nici... | 213 |
Traian Demetrescu | Cum s-au despărțit | O jumătate de oră după sosirea lui, venia și cea așteptată: Edviga. Idila lor era simplă și puțin poetică. Beau împreună câteva pahare cu bere, ascultau lăutarii, cari nu uitau să cânte și cupletele tirolezilor din Vânzătorul de pasări, în hatârul Edvigei; apoi plecau acasă. După o oră se despărțiau. Edviga, o bălană d... | 210 |
Traian Demetrescu | Cum s-au despărțit | Dar nimeni n’o înțelegea. Titu Risipeanu se afla din întâmplare acolo. El avea o veche plăcere, care cu timpul se schimbase în manie, a veni de câteva ori pe săptămână la gară, pentru ca să privească sosirea trenului. Titu se grăbi să aducă o birje necunoscutei străine și, după rugăciunile ei, primi s’o însoțească până... | 203 |
Traian Demetrescu | Cum s-au despărțit | Cu vremea întâlnirile lor de Duminică deveniseră atât de obișnuite, încât își pierduseră orice nuanță de farmec. Dar odată Edviga veni la întâlnire cu o carte de rugăciuni, scrisă în limba germană. Titu nu-și putu stăpâni râsul. — Tu crezi în Dumnezeu? o întrebă el. — O !... mai mă întrebi ?... răspunse ea, cu un accen... | 202 |
Traian Demetrescu | Cum s-au despărțit | Titu Risipeanu o aștepta liniștit, ore întregi. Pe figura lui nu se ivia nici o expresie de mânie; își fuma în tihnă țigările, golia câteva pahare și pleca singur acasă. El o credea bolnavă. Lipsa ei începu să-l îngrijească, să-l facă să sufere. Acum își da seama de golul ce ni-l lasă în suflet orice femeie, când nu ne... | 144 |
Traian Demetrescu | Copiii | A devenit aproape un obicei ca, în fiecare zi, să mă uit de la fereastra odăiei mele într’o curte vecină. La umbra unui salcâm, un bătrân alb și venerabil — ca Dumnezeu din vestitul tablou al lui Rubens: Judecata din urmă — leagănă un copil culcat în leagăn. Bătrânul are peste o sută de ani; copilul e de câtevâ luni. Î... | 206 |
Traian Demetrescu | Copiii | Când acesta din urmă se deșteaptă, moșneagul îl ia în brațe și-l poartă prin curte. E ca un grup simbolic. Copilul își încurcă mâinile în barba ninsă a bătrânului: acesta surâde. Și mă gândiam: ce-noroc ar fi dacă bătrânul ar mai trăi câțiva ani. Din îngrijirea lui blândă, din seninătatea sufletului său, ridicat de asu... | 202 |
Traian Demetrescu | Copiii | În acest sens, sunt făcute parcuri imense, ținute în cea mai curată stare, unde nu sunt liberi a se adună decât copiii, din toate clasele sociale. Plimbându-mă într’o zi pe o stradă a Münchenului, țipetele vesele ale unei mulțimi de copii îmi atraseră atențiunea. În apropiere era un parc. Intrai înăuntru și înaintea oc... | 207 |
Traian Demetrescu | Copiii | Obosiam curând, sau mi se ura; și vai ! cui nu i-a mai rămas nimic de copil sau de nebun, a murit de mult!... * * * La noi, majoritatea copiilor sunt de ceară. O călătorie făcută în câtevâ provincii și sate m’a încredințat despre asta. Lipsesc grădini, lipsește aer, orizont larg... Consiliile comunale nu pun nici o gri... | 225 |
Traian Demetrescu | Copiii | Ce? sunt copii de mojici ?. . Auzi, gimnastică pentru fete? — Dar, doamnă, uitați că Herbert Spencer spune... — Ăla e nebun de legat, domnule... N’am mai zis nimic, dar m’am uitat la biata fetiță, care părea că ascultă glasul mumei cu supunere și frică. Deunăzi doamna mi-a făcut cunoscut încetarea din vieață a Aspasiei... | 95 |
Traian Demetrescu | Femeia care înșală | Într’un birt, doi studenți vorbiau despre femei. Alături de dânșii, un om cu înfățișarea comună, cu ochii fixați într’un chip vag spre fumul țigării pe care o fuma liniștit, părea că-i ascultă. Din când în când făcea o mișcare nervoasă de nerăbdare, căutând să și-o stăpânească repede ; sau i se ivia în colțul gurii un ... | 227 |
Traian Demetrescu | Femeia care înșală | Poate că natura nu suferă ceeace am convenit să numim statornicie, credință, într’o femeie și un bărbat; natura nu e nici morală, nici imorală — este așa cum este, sălbatică și absolută ; și omul care încearcă să o potrivească după propriile lui nevoi și dorințe e ridicol și e nebun. Sub aceste reflecții, convorbirea c... | 245 |
Traian Demetrescu | Femeia care înșală | Studenții își pironiră privirile în ochii lui, cari ajutau cu lumina lor tristă și expresivă să dea mai multă căldură vorbelor. — Da, sunt femei nenorocite, cele mai de plâns, cari se căsătoresc fără voia lor, cu bărbați pe cari nu-i iubesc, nu-i pot suferi, nici ca suflet, nici ca fizic. Acestea, când trec din patul —... | 215 |
Traian Demetrescu | Femeia care înșală | Nimic din toate astea!... Este un individ oarecare, d-ta sau eu, un necunoscut, un străin, un tânăr, un bătrân ... «După ce ai surprins-o, îți cade în genunchi, îți jură că te iubește — și te iubește, în adevăr — te înduioșează până la lacrimi cu lacrimile ei... Dacă o întrebi : pentruce te-a înșelat ? Va fi peste puti... | 208 |
Traian Demetrescu | Femeia care înșală | pe care o înveți totdeauna prea târziu... Da, femeia mea, care m’a iubit, care își făcuse din mine un ideal, m’a înșelat cu un actor dintr’o trupă de provincie... Un actor, o maimuță, domnilor, urît, hidos... De-ar fi fost, cel puțin, o celebritate !... Aș fi înțeles, atunci, patima nevestei mele; dar să te lași a fi p... | 112 |
Traian Demetrescu | Paltoane vechi | Nu-mi place iarna. Știu că sezonul acesta convine bogaților, cari așteaptă cu nerăbdare seratele, balurile, patinagiul, observ că ciorile, niște paseri totdeauna cernite, au aerul de-a petrece, sub cerul veșnic posomorit ; dar întorcând altă pagină a vieții, aflu că săracii nu se bucură deloc, iar vrăbiile neprimind ni... | 204 |
Traian Demetrescu | Paltoane vechi | Haina asta parcă se vâră în ochii tuturora și-i e peste putință să s’ascundă. Cel care o poartă, duce pe umeri o adevărată Cruce a Calvarului, o mare tragedie! Am notat odată iarăși o ciudată stare psihologică, pe care o determină un palton vechiu. Omul pare trist și foarte umilit; n’a făptuit nici o necinste, nici o c... | 222 |
Traian Demetrescu | Paltoane vechi | Poți să fii un om cinstit, un ziarist celebru, un poet de talent, dacă umbli într’un palton vechiu, ești mai puțin decât ești, sau nu ești nimic. Un bogat, râzând prostește, îmi spunea într’o zi, vorbind drept Eminescu: — L’am văzut o singură dată ; purtă un palton lung și vechiu — săracul! Într’o seară, schimbând o su... | 212 |
Traian Demetrescu | Paltoane vechi | Sunt oamenii vinovați că fură, că mint, că omoară; ei bine, pentru ce n’ar fi vinovați și imbecilii aceștia că poartă paltoane noi ? Cu toate astea aș dori ca rândurile mele să nu vă facă o educațiune anarhică, să nu vă revolte. întâlnind pe stradă pe cei împaltonați, ați fi în stare să le cereți socoteala asupra crime... | 129 |
Traian Demetrescu | O vizită | Peste întâmplarea, pe care voiu s'o povestec, a trecut un an, și sunt încă nedumerit dacă trebuie sau nu s’o las în uitare pentru totdeauna. Desigur ea nu este menită să emoționeze adânc pe cititori, dar tinerii noștri, cari fac versuri, vor ști să desprindă dintr’însa o înțelepciune practică. Eram singur în odaia mea.... | 217 |
Traian Demetrescu | O vizită | A... domnișorul acesta era un farsor! Mă necăji: — Dar, domnule, cine sunt eu, ca să vă adresați cu atâta entuziasm la mine ? Ați greșit adresa!... Și în acelaș timp ați uitat că în țara asta există un Gherea, un Maiorescu ... — Cum ? Nu sunteți d-voastră simpaticul nostru ... — Domnule, fii bun și nu spune cuvinte de ... | 203 |
Traian Demetrescu | O vizită | Ei bine, știi d-ta, că a smulge publicului, în mod falș, emoțiuni de pietate și de simpatie, e tot așa cum l-ai fura? A ... domnule ! — Căci să-mi mărturisești adevărat: ce mănânci în fiecare zi ? — Patru ouă, icre negre, salam, supă, două mușchiuri la grătar, rocfort, compot de caise, beau vin negru... — Și îndrăzneșt... | 202 |
Traian Demetrescu | O vizită | După cuvintele astea tânărul îmi smulse caietul din mână și-l aruncă în sobă. Ce curaj ! Eram înmărmurit. Câteva minute trecură și elegiile deveniră o mână de cenușă. — O ! tinere, sunt atâtea lucruri de făcut în vieața asta, mai folositoare și mai frumoase decât elegii proaste. Și apoi, lumea e plină de femei frumoase... | 207 |
Traian Demetrescu | O vizită | I-am povestit și ei chestia elegiilor... A râs!... După ce-a plecat, am pus zăvorul la ușă. Acuma poate să mă viziteze și Norocul — nu mai deschid! | 27 |
Traian Demetrescu | Arborii | Eu am trăit aproape toată copilăria mea printre arbori, așa că e firesc să-mi aduc aminte adeseori despre ei. Nu numai că-mi plac, dar îi și iubesc, ca pe niște singuratici, totdeauna neclintiți și tăcuți. Astă vară am stat printre ei și mi-au făcut mult bine. Sub ramurile lor înfrunzite, ce par ca niște brațe ocrotito... | 238 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.