author
stringclasses 19
values | title
stringlengths 4
133
| paragraph
stringlengths 2
3k
| word_count
int64 1
502
|
|---|---|---|---|
Traian Demetrescu
|
Regele
|
Pe scena unui teatru de provincie se reprezenta o dramă istorică. Artistul V. juca pe un rege, vestit prin generozitățile sale. În țara lui nu existau cerșetori, nu muria nimeni de foame; bunul suveran îi ajută pe toți. Printre public se află și un birtaș — creditorul artistului rege. Subiectul dramei eră trist, și lumea privia cu atențiune neclintită. Nu se auziau în sală decât vocile declamatoare ale actorilor. Într’o scenă regele generos oferă o sumă colosală de bani unor amanți, a căror fericire nu putea fi hotărîtă decât de această sumă. — «Luați, copiii mei, zicea regele, luați acest aur și fiți fericiți !..» După ce publicul aplaudă mărinimia monarhului, birtașul rosti în mijlocul unei tăceri solemne: — Al dracului rege !... dă bani la toți, și la mine mănâncă pe datorie... Cortina s’a lăsat, ca o aripă rănită, în sgomotul unui râs general ...
| 146
|
Traian Demetrescu
|
Modele
|
Ai fi crezut că moartea o mai îngădue în vieață, de milă, sau poate făcea o ironie dureroasă: cei sănătoși, cei grași, când unul dispărea dintre ei, își ziceau uimiți: «Iată un schelet care o duce mai bine decât noi!» Și arătau cu degetul, privind-o cu ciudă, pe biata copilă... Era una din figurile pe cari mizeria le cioplește cu dalta ei hidoasă... Un fel de statuie ieșită din atelierul suferinței. Trăia cum trăesc toți nenorociții: fără a ști pentruce. N’avea nici o revoltă în potriva vieții și o primise cum primesc cerșetorii mila celor bogați, fără a avea dreptul de a întreba pentruce nu li s’a dat mai mult. Ca să trăească, broda, pentru femeile bogate, batiste și cămăși. Această fată avea o imaginație artistică: cu vârful unui ac, cu fire lungi de mătase, ea crea felurite flori, izbutind uneori să le dea adevărata frăgezime a petalelor... Dar imaginația ei obosise, repeta ce făcuse mai înainte. Femeile bogate începeau a fi nemulțumite; pâinea devenia mai neîndestulătoare ... Într’o dimineață de iarnă, sărmana copilă, se deșteaptă în patul ei rece, ca într’un coșciug. Noaptea fusese un ger cumplit. In odaie era frig și o lumină care îți întrista ochii. În ziua aceea trebuia să lucreze batistele, pe cari un fințat voia să le dăruească iubitei lui.
| 216
|
Traian Demetrescu
|
Modele
|
O! lucrul acesta i se prea neînchipuit de dureros... Ea privi spre fereastră: pe geamuri gerul zugrăvise o primăvară de flori iernatică... Eră o broderie fantastică, o minune de frunze, de ramuri, de petale... De atunci lucrul ei a devenit mai ușor și mai spornic: în fiecare dimineață gerul îi aducea câte un model nou.
| 55
|
Traian Demetrescu
|
Un amic
|
Am cunoscut — sunt trei ani — un tânăr orfan și nenorocit. Din cauza unei vieți triste, trăind prin case umede întunecoase, mâncând rău, muncind cu o silință neobosită, se îmbolnăvise greu. Într’o vacanță se dusese la țară: «Am acolo doi prieteni: soarele și un câine», zicea el. Trăia liniștit și cum putea la moșia un om egoist, prost și nesimțitor. Eu îmi închiriasem o casă, în sat, la o cârciumă. Într’o zi, umblând printr’o pădure din apropiere, aud un lătrat de câine, care venia spre mine. Mă întorc și voesc să mă apăr cu bastonul. Dar în clipa aceea o voce slabă îmi oprește mișcarea mâinii: «Nu mușcă, domnule.» Eră un tânăr înalt, slab, galben, în ai cărui ochi vieața licăria ca o lumină de candelă. — E bunul meu amic, adăugă el, arătându-mi câinele ; un amic cu care îmi uit urîtul. Sunt foarte singur aici. Și zâmbi trist. Câinele se lipise de picioarele lui, ca un frate. * * * După două săptămâni. Într’o noapte, târziu, sunt deșteptat din somn de urletul prelung al unui câine. Deschid fereastra. Stelele plutiau în nemărginire cu farmecul lor de luni singuratice... Urletul devenia mai îngrozitor, mai sălbatic. Era ca u țipăt, care ar fi voit să umple imensitatea cu jalea lui.
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Un amic
|
A doua zi aflu că tânărul murise în noaptea aceea. Câinele se urcase în patul lui, îl mișcase cu labele, și văzându-l că nu-i răspunde ca de obiceiu, simțise poate moartea, așa cum o simt și oamenii. De atunci, în fiecare noapte, repeta urletul său de durere. Țăranii l-au împușcat.
| 50
|
Traian Demetrescu
|
Râs și lacrămi
|
Era foarte urît — se credea cel mai urît om din lume. Desigur el arăta în această raritate un sentiment de orgoliu. Dar urîciunea lui nu era respingătoare; dimpotrivă ea trezia cea mai plăcută sensație: râsul. Figura acestui om avea o întocmire așa de bizară, că ea împrăștia pretutindeni o ilaritate comică, întocmai ca o mască. aÎntr’o seară intrând într’un teatru, unde se juca o tragedie spectatorii, cum l-au zărit, din atenți și emoționați cum erau au început să râdă. Pe stradă, copiii îl arătau cu degetul și izbucniau în hohote sgomotoase. Oamenii cei mai triști, când îl întâlniau, trebuiau să râdă, sau cel puțin să zâmbească. Printre femei, înfățișarea lui provocă leșinuri de râs; la cafenea era spectacolul chelnerilor, cari abia își puteau ține țipetele de haz. El nu arătă nici o mânie : își purtă urîciunea cu seninătatea unui idiot monstruos. Și văzând că produce în toate părțile numai râs, el însuși devenise de o veselie nestăpânită. Adese ori își amestecă râsul cu râsul celorlalți. Toată lumea răsese de el. El cugetă câteodată: de sigur natura m’a batjocorit pentru scopul de a înveseli. Natura are și ea clownii ei — și clownul se obișnuise cu lumea, ca cu o arenă de circ ... * * * Într’o zi își înmormânta copilul: o frumusețe!
| 215
|
Traian Demetrescu
|
Râs și lacrămi
|
Adeseori monștrii produc îngeri. Tatăl urît speră ca această odraslă să-l răsbune de tot râsul lumii, de care poate, în tăcerea sufletului său, suferise... Ce mare, ce nemărginită mângâiere pierdea!... Când ajunse lângă mormânt toată inima lui se înnmuie, și căzu pe cosciug, plângând, cum nu plânsese niciodată ... Gropașii râdeau ...
| 52
|
Traian Demetrescu
|
Pe lac
|
Aproape de scăpătatul soarelui cobor dealul, îndreptându-mă către lac. În toate zilele, la această oră, merg să privesc apusul, din luntre, pe apă. Nimic nu mângâie de durerile cu cari te-au rănit trivialitățile și monotonia vieții de oraș, ca exilarea sufletului în seninele depărtări ale contemplațiunii. Când existența devine o realitate brutală și meschină, noi restrângem vieața în marginele unui vis singuratic, în care ne izolăm pentru totdeauna. Luntrașii mă așteptau, trântiți pe nisipul uscat depe malul lacului. Sunt doi: unul tânăr, cellalt bătrân. Tânărul, abia de optsprezece ani, are brațe musculoase și puternice, pentru a despica valurile cu lopețile ; bătrânul e un vestit cârmaciu de luntri; iar dintre toți trei, el pare cel mai tânăr, căci râsul său e frumos și naiv ca al unui copil. Apa e liniștită și de o melancolie blândă. Pare o apă cugetătoare, o pagină imensă, peste care soarele așterne o poezie tristă. Ne așezăm în luntre. Urnită cu puțină greutate dela mal, ea începe să lunece apoi ca o pasăre uriașe, clătinându-se pe luciul valurilor, fermecător de molatec. îmi descopăr capul, lăsându-mi părul în voia unei adieri ușoare, așa cum ni-l lăsăm sub mângâierea unor mâini de femeie. Soarele apune. Ultimele lui reflexe’se sting într'un imn de culori strălucitoare.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Pe lac
|
Cerul e senin și grav, ca altarul unui templu. Iar de departe se lasă peste firea obosită melancolia tăcerii... Atunci mă gândesc la surâsul unei femei blonde, pe care am iubit-o în eternitățile câtorva nopți. Surâsul ei, turburător de dulce, avea ceva din farmecul misterios al apelor imense. Soarele dispărând, surâsul ei luase loc, se materializase în spațiu, și-l priviam cu ochi nebuni. Stelele încep să se ivească rar. Câte odată aud un freamăt vag de aripi și înțeleg că sunt cârduri de gâște sălbatice, cari trec dincolo de lac, spre depărtări. Țipetele acestor pasări mă înfiorează într’un chip ciudat. După ce au dispărut, rămâne în urma lor un farmec trist — ca din niște amintiri de moarte. Abia înțeleasă, dar mai mult ghicită, o legănare vagă de unde adormite îmi alintă auzul. E ca o muzică de vis ... Răslețe și melancolice, amintiri de iubire picură din vremuri apuse. Cartea vieții se redeschide înapoi. Și dintre paginile ei prăfuite, se ridică un parfum vechiu, un parfum de uitare ... Ne uităm pe noi!... Cine stă să-și mai aducă aminte de sine însuși, de cel de altă dată ?... Abia te mai recunoști — îți ești străin ... Și stau până târziu noaptea, spre a-mi aduce aminte de mine, ca de un mort uitat...
| 214
|
Traian Demetrescu
|
O casă veche
|
La marginea orașului, uitată și părăsită, se vedea până mai deunăzi o casă veche, despre a cărei vârstă nu se mai ținea socoteală. Cu coperișul de șindrilă, sub a cărei strașină se statornicise un blând și vesel popor de rândunele, cu ferestre mici, încadrate cu fâșii de hârtie albastră, cu un foișor făcut pentru odihnă și privire, această locuință de oameni avea înfățișarea unui bătrân din alte vremuri care ar ști să ne încânte cu o comoară de minunate povești. Lucrurile ca și ființele, ce par că țin din trecut, au acel farmec al basmelor, aducându-ne aminte de ceva uitat... Salcâmi mari, cu frunziș des, aspirând mereu către înălțimi, creșteau în jurul casei. Umbrele mișcătoare ale ramurilor se răsfrângeau pe pereții albi, ca niște aripi ușoare. Uneori tremurau ca o pânză transparentă de mătase, pe niște umeri goi de femeie. Era un joc fantastic de lumină, care ar fi amuzat ore întregi ochii unui leneș. La spatele casei, se întindea o grădină largă, ca un imperiu al singurătății. Pretutindeni arbori, flori, iarbă și liniște. Se întâlniau într’o frăție blândă, verdele busuiocului cu albul crinilor; galbenul micșunelelor cu albastrul zambilelor; roșul trandafirilor cu albul florilor de vișini; pembeul nalbelor cu vioriul liliacului... Iar din toate aceste petale se înălțau simfonii de parfumuri, o exalare voluptoasă de miresme amețitoare... Pasările cele mai familiare ale acestei grădini erau, la începutul primăverii, cucul; și în nopțile de vară, câte o privighietoare singuratică; iar orhestra ei statornică o întocmiau greerii.
| 245
|
Traian Demetrescu
|
O casă veche
|
Luna îi da un farmec particular. Sub lumina ei palidă, ți se părea că e un parc, unde ți-ar fi fost drag Să te ascunzi pentru a iubi. Această lume deasă de arbori, de flori și de ierburi, n’ar fi îngăduit un loc decât pentru două inimi. Dincolo de grădină se întindea câmpul, mărginind o șosea prăfuită și lungă, care ducea în sate. * * * Înăuntrul casei domnia curățenie și pace. Un pat de lemn, cu două perini late rezemate de părete, acoperit cu o velință țesută în casă, pe care erau desenate felurimi de flori. La capătul patului, aproape de grindă, atârna icoana Maicei Domnului cu lisus in brațe. Alături o candelă, aprinsă numai Ia zile mari. Într’un colț o sobă de pământ, deasupra căreia, iarna, dormia pisica, iar, vara, se păstrau borcane cu dulceață și sticle cu oțet de trandafiri. Lângă fereastră, o masă de brad acoperită cu o pânză albă lucrată în iglițe. Deasupra, două sfeșnice de alamă cu lumânări de spermanțetă, ce nu erau întrebuințate niciodată. Erau ca niște obiecte de lux. La ambele extremități ale mesei, două glastre de flori, și mai sus de masă o oglindă, în care te recunoșteai cu oarecare greutate. Perdelele ferestrei erau făcute din stambă verde ; iar mai jos de fereastră se afla o ladă de brașovenie, în care se păstrau chilimuri vechi — bogăția casei.
| 228
|
Traian Demetrescu
|
O casă veche
|
Când deschideai lada, se împrăștia un miros plăcut de gutui coapte. O mătură sta după ușă, ca o slugă totdeauna umilită. În dreptul mesei, trei scaune de paie completau întreaga mobilă a casei. Eră peste tot o simplitate monotonă și tristă. * * * În această casă, o bătrână religioasă își sfârșise zilele. Trăise dintr’un rest de avere, pe care o moștenise dela bărbatul său. Cu cei din urmă bani și-a cumpărat cosciugul și și-a plătit o bucată de pământ, pentru odihna veșnică. Această bătrână stătuse totdeauna departe de lume. Tot ce trecea dincolo de locuința ei era un haos, un gol, un necunoscut. Sufletul ei singuratic, instinctiv poate, ghicise că printre oameni sunt patimi, e ură, e sgomot, sunt răutăți. Se mulțumise cu seninul neturburat al unei credințe oarbe. Și trăise astfel nefolositor și indiferent, cum trăește o plantă. Câteva luni, după moartea acestei femei, casa se dărâmase. În locul ei, un burghez bogat pusese să se zidească o clădire măreață; iar grădina era menită să se prefacă într’un parc elegant, lipsit de poezia sălbăticiei... Trecutul se ștersese. Rămăsese numai o notă vagă din tristețea nestatorniciei...
| 187
|
Traian Demetrescu
|
Evreul
|
Acum douăzeci de ani. Într’o stradă mărginașe, fără arbori, în dosul unei biserici vechi, trăia evreul Samuel, singurul geamgiu al orașului. Era bătrân, epileptic și surd. Nevasta lui murise de câțiva ani; își împărția singurătatea și urîtul cu Lea, fata sa. Locuința Evreului se intocmia dintr’o cameră de culcare, cu tavanul scund, luminată de o fereastră mică, pe unde lumina pătrundea ca o privire sfioasă și bolnavă; mobilată cu două paturi, o masă de brad și câteva scaune de paie. Alături era cuhnia, o vatră afumată și întunecoasă. Pe dânsa, aproape necurmat, fumegau, sub cenușe, crâmpeie de lemne verzi. În curte, prejmuită cu un gard de nuiele, nici o pasăre, nici un dafin, nici chiar un câine. Ierburile sălbatice se agățau de stâlpii gardului cu melancolia unor brațe desnădăjduite. Soarele aruncă peste acoperișul de șindrilă al casei note vesele de lumină; păreau surâsuri tinere pe un chip bătrânesc. Ploaia însă, după ce inoroia curtea, lăsă în jurul strașinelor un frig umed și trist. Iarna, sub nămeți, casa avea înfățișarea unei vizuini din timpuri primitive, pe lângă care ți-ar fi fost teamă să treci. * * * În fiecare zi, Evreul colinda prin ulițele târgului cu tolba de geamuri în spinare. Lea se închidea în casă, zăvoria ușa, lucra, făcea rugăciuni și pregătia cina.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Evreul
|
Pe masă, aproape sdrențuit de vechiu, se află Talmudul, o carte pe care o citia adeseori bătrânul. Ea nu cunoștea slovele, dar le privia ca pe niște imagini tainice. Și mai ales, cum Talmudul era scris în limba ebraică, paginile aveau o fizionomie mistică. Rareori, singuratica fată începea să cânte fragmente din imnuri religioase, auzite de la preotul Sinagogei. Glasul său, tânguitor și simplu, era naiv ca o poveste. Imnurile acelea aveau pentru sufletul ei binefacerile unei mângâieri, unei prietenii... Ea înțelegea într’un mod vag că dincolo de casa lor e lume, e sgomot — dar se sfia să înțeleagă mai mult. În toată firea ei sălbatică crescuse floarea singurătății; trăia ca o sensitivă într’o seră. Și aproape instinctiv, ghicia că în lume ar fi fost străină. Tatăl său, povestindu-i într’o noapte izgonirea Evreilor din Ierusalim, o făcea să înțeleagă că Dumnezeu n’a voit să le mai dea o țară, și de atunci au rămas pribegi pe pământ. În ochii ei mari și albaștri — două stele triste sub cerul palid al frunții — lucia afund melancolia ereditară a neamului, melancolia celor fără patrie. * * * Mai totdeauna Evreul se întorcea din târg obosit și abătut. Câștigase puțin: creștinii îi spuneau că lucrează scump, că e un șarlatan și nu-l chemau decât târtanule!
| 214
|
Traian Demetrescu
|
Evreul
|
Pe drum copiii îl batjocoriau, imitau behăitul caprelor, pentru a-și râde de barba lui, se repeziau să-l apuce de perciuni, asvârliau cu pietre într’însul. Trecătorii făceau haz: era spectacolul zilnic al târgului. Evreul tremura, își grăbia pașii, se opria câte odată să-i amenințe cu ciomagul, caută să se strecoare prin ulițe pustii. Lea știa toate acestea; i le povestia bătrânul plângând. Copila, la rândul ei, spunea că băieții popei dealături s’au uitat prin geamul ferestrei, i-au spus vorbe rușinoase și-i arătau mereu cu degetele semnul crucei. După cină se culcau amândoi tăcuți și înfricoșați. * * * Preotul istorisia vecinilor cum, în dimineața trecută, sfârșind vecernia, iese afară din biserică, și dă cu ochii de Evreu, căzut la pământ, svârcolindu-se și făcând spume la gură. Cei cari îl ascultau erau înmărmuriți. Evreul, voind să treacă prin curtea bisericii, pentru a ieși la drum, în fața unei cârciumi, fusese apucat de o criză epileptică. Preotul încredința pe oameni că acest Evreu trebuia alungat de lângă biserică; era o profanare locuința unui Jidan alăturia de un locaș sfânt. Alții adăugară că boala lui ar putea să le sperie femeile și copiii. Dar trebuiau să mai aștepte : Evreul plătise chiria casei până la toamnă.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Evreul
|
O vară întreagă erau nevoiți să-l mai îngăduie. Seara, copiii auziau dela părinții lor vorbe rele despre Evreu. * * * E în noaptea Paștelui. Către zi, creștinii ies dela biserică. Ivirea dimineții are o seninătate solemnă, e ca decorul unui epilog măreț. Băieții preotului, în înțelegere cu alți camarazi, s’au vorbit să pue foc la casa Evreului. Vor face mult haz ... Furișându-se, cu lumânările aprinse, unul dintre ei s’apropie de fereastra care dă în stradă. Perdeaua e lăsată: întuneric și liniște. Cei dinăuntru dorm adânc. La un semn, toți sar gardul și intră în curte. Au în brațe maldăre de paie și cârpe muiate în gaz. Câțiva se ridică pe spinarea celorlalți, ajung cu mâna strașinele uscate și vechi, vâră înăuntru paiele, cârpele și dau foc. Apoi se împrăștie. După săvârșirea crimei, toți se înfricoșează deodată și simt nevoia de a se ascunde. Trece puțină vreme. Un fum negru și gros începe să izbucnească printre despicăturile strașinilor, și fâșii imense de flăcări se ridică în aer...
| 168
|
Traian Demetrescu
|
O confesiune
|
Eram cinci inși la masa unei cafenele. Vorbiam despre femei; fiecare spusese o glumă, o cugetare, un paradox, o impresie asupra lor. În mijlocul acestei risipe de vorbe și idei, amicul nostru Barbu R. tăcuse. Liniștit, zâmbind cu o ironie fină, după ce oferi la toți câte o țigare, rosti puțin sfios: — Am să vă fac o confesiune. Toți ne uitarăm în ochii lui, rugându-l să înceapă. Sub lumina lămpilor, care ne aruncau pe figură un reflex palid, aveam aerul unor conspiratori timizi, Prietenul nostru Barbu, care ne supără adeseaori cu tăcerea lui, care își ascundea tainele cum își păstrează banii un avar, părea că voește să scape de apăsarea unei mărturisiri. — Amicii mei, începu el, știți că mie îmi plac toate femeile: blonde, brune, slabe, grase, spirituale, cochete, proaste, cinstite, necinstite, triste, vesele — afară de cele urîte. Fiecare femeie are farmecul său; fiecare e o operă de artă cu nota ei de originalitate. Cei ce au iubit o femeie, nu cunosc femeia: ei sunt ca aceia cari au citit numai o carte, au ascultat numai un cântec, au văzut numai un tablou. Ce ați zice de un om care n’ar avea în bibliotecă decât un volum, care n’ar cânta la clavir decât o simfonie și n’ar atârna în perete decât un portret ?
| 217
|
Traian Demetrescu
|
O confesiune
|
Ei bine, aceeaș impresie bizară îmi face un om care n’a iubit decât odată în vieață!... Iubind toate femeile, guști farmecul deplin al iubirii; o singură femeie nu e amorul, un poet nu e poezia, un savant nu e știința. N’ar fi ridicol cerul având numai o stea ? N’ar fi monoton oceanul cu un singur val ? N’ar fi nesuferită o harpă cu o singură coardă ? Iată ce simțiam, iată ce gândiam, până acum trei luni, într’o zi — ce dureros ne desminte întâmplarea și ce neconsecinte este inima cu ea însăși! — înțelesei că în vieață se poate iubi și o femeie — numai una !» * * * Vorbitorul se întrerupse: atențiunea noastră era încordată ca frânghiile unui catarg. Asistam la disecarea unui suflet. El urmă : — Către sfârșitul primăverii trecute, mă dusesem să petrec câteva zile la moșia amicului meu P., care se însurase de curând cu o fată, pe care n’o cunoșteam, dar despre care el îmi vorbise adeseori. În luna lui Mai sufletele noastre sunt ca niște pasări cari ar voi să se ducă aiurea, atrase de farmecul depărtărilor. Într’o Duminică plecai la țară și ajunsei noaptea, târziu. Amicul meu mă aștepta. Vorbirăm puțin și mă grăbii să mă culc, căci eram foarte obosit.
| 212
|
Traian Demetrescu
|
O confesiune
|
Dormii liniștit, ca un copil. A doua zi, deschizând fereastra care da într’o grădină largă, unde ciripiau multe pasări, zării o femeie, simplu îmbrăcată, curățind spinii unor trandafiri blonzi. Era nevasta amicului meu. Fusei impresionat, ca și cum in dimineața aceea s’ar fi ivit, in locul soarelui, un astru nou. La masă ne cunoscurăm. În sufletul meu se petrecu ceva neobișnuit: un fel de uimire, o răsvrătire in toată natura mea sensibilă. Imaginațiunea mea, adormită în mijlocul vieții prozaice de oraș, se trezise ca sub puterea unui vis, unei exaltări, ce-mi părea a fi un acces brutal de nebunie. Se poate defini frumusețea, cum s’ar defini o figură geometrică ? Ce adjectiv ne poate plasticiza farmecul unei priviri, armonia unui glas, umezeala dulce a unei sărutări ?... Că un păr e castaniu, că doi ochi sunt albaștri, că două buze sunt trandafirii, ne interesează tot atât de puțin, ca și cum am spune că cerul e noros sau senin. Nu, vă asigur, amicii mei, definiția unei frumuseți nu ne-ar putea-o da decât o simfonie, o muzică de geniu... Cuvintele o falsifică. * * * O chemă Maria—un nume banal, dar care convenia acestei femei, ca o podoabă simplă. Această femeie avea o frumusețe neînchipuită!
| 204
|
Traian Demetrescu
|
O confesiune
|
Vorbe pentru a o descrie ?... Nu am, nu există. Câteva zile după venirea mea, devenirăm intimi, vorbiam împreună ore întregi, ne plimbam prin grădină, pe marginea unui râu care trecea prin mijlocul satului sau citiam maximele lui Pascal, autorul ei favorit. Dar intimitatea noastră era... cum s’o numesc ?... Câteva comparaținni vor fi mai lămuritoare: era intimitatea care poate există intie un poet și o stea; între un visător și natură. Am cunoscut atâtea femei în vieața mea ; m’am oprit lângă fiecare, liniștit și nestatornic; doritor de a le cunoaște pe toate și de a nu mă opri lângă nici una. De astădată însă, eu nu puteam să mă hotărăsc la nimic; mă simțiam stăpânit și învins. Această femeie era o perfecțiune, un ideal — era un monstru ! Da, un monstru, care avea tot ce se poate închipui. Cele mai mari uriciuni, ca și cele mai mari frumuseți, nu sunt niște monștri ? Și unii și alții ne fac să suferim ; unele dureros de oribil; celelalte dureros de dulce ! Era prea frumoasă, prea frumoasă! Ai fi iubit-o etern, cum se iubește vieața! Ai fi rămas lângă ea totdeauna, precum ai voi să rămâi în lumina visurilor, pe cari le ai uneori în diminețile de vară.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
O confesiune
|
Ea te-ar fi făcut să simți, să înțelegi toată iubirea... Și eu, nestatornicul, nehotărîtul, ușuratecul, eu care nu iubisem o femeie decât în graba clipelor, aș fi voit să mă opresc lângă această femeie, cum se oprește sufletul nostru lângă cea din urmă speranță. Încercai să-i scriu, să-i vorbesc, să-i spun totul... Nu îndrăzniam !... învingătorul atâtor inimi de femei — devenise un timid. Durerea mă făcuse ridicol: îngălbeniam, tremuram, eram stângaciu. Nu puteam să-i dau o floare, să-i scriu un vers pe album, să-i strâng mâna. Ea mă înțelesese, dar rămânea neturburată, ca un astru depărtat și rece. În nopțile acele, recitii și pricepui viețile lui des Qrieux și a lui Werther, de cari altădată râsesem. Și să nu credeți că eră un caprițiu, o dorință trecătoare aceea ce mă neliniștia; nu, eră iubirea, iubirea adevărată, ubirea oarbă, neînțeleasă; iubirea care te ucide, te face nebun, sau criminal. Într'o seară, aflându-ne amândoi singuri, pe o bancă, în grădină, vrusei să-i cad în genunchi. Eram ascunși sub ramurile unui liliac alb. Dar nu putui ; amuțisem, rămăsesem cu ochii pironiți în gol, cu capul întunecat de o negură imensă. De unde îmi venia această timiditate ? Să fie caracteristica tuturor deboșaților, a căror sensibilitate și imaginațiune n’a fost deprinsă decât cu iubirea femeilor ieftine și pierdute ?
| 217
|
Traian Demetrescu
|
O confesiune
|
Crudă pedeapsă ! * * * Peste câteva zile am plecat. Dacă nu am plecat încă și din vieață, este o zădărnicie pe care n’o înțeleg. De altfel eu nu mai pot să înțeleg nimic... V’am făcut această confesiune pentru a trage voi dintr’însa un sens — dacă în vieața asta poate să aibă ceva un înțeles.
| 57
|
Traian Demetrescu
|
Înșelătoare
|
Către începutul primăverii, soarele aducea o notă de speranță pentru toate acele suflete obosite de urîtul iernii. Pasările ciripiau mai vesel, sburau în stoluri sgomotoase printre ramurile încă neînfrunzite. Din seninul depărtat al cerului coborî o pace binefăcătoare, o lumină dulce. Alexandru Renea așeză într’un colț discret al cufărului câteva din volumele lui favorite: Renan, Sully Prudhomme, Dostoewski și Maupassant. Plecă la țară. Se opri, se așează pe un scaun, respiră de câtevâ ori adânc și greu, apoi se apropie de fereastra deschisă, depărtându-și privirea în nemărginirile orizontului. De treizeci de ani, înalt și slab, ca un arbore tânăr de care ți-ar fi fost teamă să nu se frângă la cea mai ușoară batere de vânt; un cap trist, pe a cărei frunte se vedea melancolia vagă a visurilor; galben, cu ochii negri, mari, puțin sticloși, în a căror clipire stinsă se citiâ un fel de silă de a întârzia în vieață. Vorbia rar și încet, se mișcă alene și exprimă o nesfârșită dorință de a fugi de sgomot. Două luni din iarnă nu ieșise afară din casă. O boală gravă îl închisese între pereții triști ai camerei, ca pe un vinovat a cărui crimă fusese un adânc nesațiu de a trăi dezordonat și liber.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Înșelătoare
|
Doctorii îi spuseseră s’aștepte soarele. Petrecuse aceste luni singuratic, citind mai ales cărți de acelea cari îi arătau partea de nestatornicie, de tristețe, de neînțeles a vieții, și gândia la tot ce vremea prefăcuse în nimic. Cu studiile de curând terminate, căutase a se agăța de o carieră. Dar puterea lui de sensibilitate și o bolnăvicioasă dispoziție de a viza, îl făceau neputincios pentru energia cerută de o muncă regulată și monotonă. Căută a-și asigură liniștea morală, pentru a se devota cu desăvârșire la studiul dreptului, care îl atrăgea mai mult. Credea că numai iubirea i-ar putea asigură această liniște. Iubi o femeie, cu exaltarea de imaginație cu care se iubesc idealurile. Era o văduvă tânără, pe care o văzuse de mai multe ori la teatru. Fu înșelat. Câtva timp rămase aiurit, ca și cum și-ar fi pierdut ochii. Sunt dureri, pe cari, în’general, le socotim banale, dar a căror lovituri hotărăsc în unele suflete o stare de dezechilibru moral, ca și un acces de nebunie. Întâmplarea că Alexandru Renea fusese înșelat de o femeie putea fi judecată de alții ca o mică dramă ridiculă, ce se petrece aproape în toate zilele; pentru el însă însemnă distrugerea unei iluzii, de care adeseori depinde întreaga vieață a unui om.
| 208
|
Traian Demetrescu
|
Înșelătoare
|
Căută să uite, pierdu acel simț al naturilor delicate — respectul de femeie — le detestă pe toate și începu a le socoti ca pe niște bestii de plăcere. Trăi câțiva ani dezordonat, cu prieteni cinici, cu femei pierdute. Se îmbolnăvi greu și scăpă dela moarte ca prin minune. Cu începutul primăverii se pregătia să se ducă la țară. Îl atrăgea un dor adânc de singurătate, de liniște. În mijlocul naturii credea să găsească aceea ce nu putea să-i dea lumea: farmecul de a uită. Natura este eterna vindecătoare a tuturor iluziilor noastre amăgite. Ea e ca o mumă generoasă’ și bună pentru toți răniții vieții. Seninătatea ei deprinde simțirea noastră într’un sens înțelept și rezignat. * * * Cu astfel de cugetări, Alexandru Renea plecă la țară. Moșia Nălbeștii, pe care o îngrijia un unchiu al său, avea o poziție uimitor de frumoasă. Ieșind afară din sat, șoseaua mărginită de amândouă părțile cu șiruri lungi de anin, conducea intr’o pădure deasă, ale cărei bolți de frunze aveau seninătatea gravă a unor temple. Soarele abia străbătea într’însa cu raze sfioase și rari. Aci venia în fiecare zi Alexandru Renea. Cu toate acestea îi era peste putință să citească sau să stea liniștit și singur.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Înșelătoare
|
Și băga de seamă că tocmai aci își amintia mai clar și dureros de ea. Figura ei se reîntregia în memoria lui ca o icoană, dinnaintea căreia ar fi rostit rugăciuni, ca în vârsta credinței. Și reîncepea să analizeze faptele ca pe niște crude enigme. Această femeie, acest ideal visat, pentru care odinioară își crease cele mai senine iluzii, dela care așteptase liniștea unei vieți bune și înțelepte, îl înșelase în chipul ordinar, cum l-ar fi înșelat un jucător de cărți, și tot ea, cu frumusețea ei divină și cu o iubire nețărmuită, făcea fericit pe un altul, care n'o văzuse niciodată in visurile lui, căruia îi lipsia tot ce poate mulțumi natura sensibilă a unei femei. Se măritase cu un burghez egoist, rău și nesimțitor. Ce atrăsese aceste ființe, între ale căror suflete erau o depărtare ca între o stea și o lampă de stradă? Nu este iubirea o armonizare a două simțiri cari se caută, se aseamănă, se desăvârșesc împreună? Sau este un caprițiu, o nebunie, un neînțeles? Acel burghez vedea în femeia lui o tovarășe utilă, care să-i dea numai îngrijirea, ce ține de menirea oricărei femei. Frumusețea și tot ce poate conține ca farmec sufletul unei femei care iubește erau pentru el fără preț.
| 208
|
Traian Demetrescu
|
Înșelătoare
|
Și ea îl iubia, îi eră credincioasă, îl făcea fericit!... Astfel este întocmită logica inimii ? * * * Într’o seară, dându-și bine seamă că tocmai în mijlocul naturii, această analiză chinuitoare îl turbură mai mult, se duse pe câmp, rătăcind până târziu, noaptea. Stelele luciau cu lumina lor blândă. Nu s’auziâ decât sonoritatea vagă a nemărginirii. Și domnia peste tot ceva dureros de dulce... Alexandru Renea se uită pretutindeni, ca și cum ar fi voit să cuprindă infinitul c’o privire. Această natură frumoasă și nesimțitoare îl revolta. În tăcerea desăvârșită a nopții rosti rar și trist: «Și tu minți!.. Și tu ne faci să suferim!...»
| 106
|
Traian Demetrescu
|
Țiganii
|
Departe de sat, cale de o jumătate de oră, aria moșiei Vulturenii — proprietatea unui Grec bogat — era plină de lume, de care și de snopi de grâu, așezați în șiruri înalte de clăi. Trei mașini își împreunau, în acelaș timp, vuetul lor monoton, care semănă cu sgomotul unei mări, auzit din depărtare. Nori groși de fum pătau cerul; și în mijlocul prafului, ridicat din paiele scuturate de spice, se rostogoliau valuri turburi de glasuri, de țipete, speriind pasările din împrejurime. În tot acest amestec de mulțime, înhămată la munca boierului, nota predomnitoare a sgomotului o produceau Țiganii. Femeile, bătrâne și tinere, duceau in spinare saci plini cu grâu, pentru a-i vărsă in magazii; oamenii, suiți deasupra mașinei, aruncau cu furcile în gura nesățioasă a batozei, snopi grei și plini; copiii, în căruțe hodorogite, trase de mârțoage nemâncate și obosite, transportau grămezi de saci, umpluți cu grâu dat prin ciur. Printre ei, doi vătafi — unul tânăr, cellalt albit — supraveghiau munca tuturora, împărțiau ordine, plesniau din bice, și veșnic aveau pe buze înjurături, pe cari le aruncau odată cu scuipatul înegrit de scrumul lulelelor. Se observau veșnice aruncături de priviri dușmănești, sau de cuvinte amenințătoare între unul și altul.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Țiganii
|
Țăranii, cari luau parte la muncă, descărcând carele cu rândul, ațâțau cu ironia lor cunoscută pe acești sgomotoși voevozi, cari au fost totdeauna batjocura poporului româuesc. Iar peste toate aceste frunți ale bieților trudiți soarele cădea greu și arzător. Muiați în sudori, aiuriți de sgomot și de praf, pe fețele lor se citia melancolia aceleiași robii în care se născuseră. Toate aceste brațe musculoase, neobosite și puternice, se înmuiau sub lanțurile supunerii, fără să știe pentruce, dintr’o veche și neînțeleasă deprindere. Spre seară, un șuierat lung, — ca și cum ar fi fost țipătul suprem al oboselei — vesti întreruperea muncii. Țăranii porniră către sat. O pace nesfârșită, venită din afundul amurgului, aducea par’că o mângâiere pentru cei obosiți. Mașinile acoperite cu pânze mari negre aveau înfățișarea unor monștri adormiți. Țiganii se îndreptară spre pimnițile de unde li se împărția tainul lor de rachiu. Mergeau în grupe deosebite, urmând a se certa cu o furie care creștea din ce în ce. În fruntea lor, cei doi vătafi își arătau pumnii unul altuia. Ura ivită între ei de mult timp creștea. Cu mânecile cămășilor își ștergeau pletele albite de praf; femeile ar fi voit să se sfâșie sau să-și asvârle una într'alta copiii, cari sugeau goi sânurile lăptoase.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Țiganii
|
Bărbații își vorbiau mai pe șoptite, aveau înțelegeri tainice. Sus, cu tăcerea ei eternă, luna se ivi printre stelele rari, întunecate de lumina ei. * * * În apropiere de arie, două sălașe de Țigani își așezaseră corturile. Venite de aiurea, ele poposiau o vară întreagă pe câmp, iar odată cu sfârșitul treieratului porniau iarăși pe drumuri pribege. Între vătafii acestor două cete se stabilise o veche ură. La acești oameni, nevoia de a se certa între dânșii este una din semnele cele mai caracteristice ale naturii lor primitive. Dintr’un nimic ei se sfâșie, se luptă, se ucid. N'au decât instincte, cărora li se supun ca unor tirani neînvinși. În noaptea aceea, vătaful cel bătrân vorbise oamenilor săi să dea foc corturilor din tabăra vrăjmașe. Numărul lor eră mai mare, și în felul acesta credeau să izbutească a-i înspăimânta și a-i sili să plece. Femeile aprinseră focurile dinaintea corturilor, pregătind cina; mai deoparte oamenii vorbiau grupuri, grupuri. Copiii de țâță plângeau în leagăne, sau aruncați goi pe pământ; caii, împiedicați, pășteau într’o livadă din apropiere. Câte un câine slab lătră de foame; iăr în ritmuri prelungi și monotone s’auziă dedeparte țirăitul insectelor de câmp. De obiceiu la ora asta începeau viorile.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Țiganii
|
De astă dată insă nu se auzi nici un cântec. După o cină scurtă, focurile se stinseră; oamenii intrară sub corturi. Se făcu pace. Luna lăsă peste nemărginirea câmpiilor farmecul ei dumnezeesc de uimitor. Ai fi crezut că încearcă să îmblânzească cu razele ei pe necăjiții pribegi, neliniștiți de gânduri rele pe așternuturile lor de paie. Târziu, câțivâ Țigani, aproape despuiați, se strecurară pe brânci spre corturile unde dormiau supușii vătafului tânăr. Aprinseră cârpe muiate în păcură și deteră foc la câteva corturi, cu o repeziciune de tâlhari îndemânatici. După câteva clipe, aripi ușoare de fum începură a se înălța în aer, apoi se zăriră flăcări. La un moment dat, taberele vrăjmașe fură în picioare, înarmate cu furci de fier, cu lopeți, cu securi și cu pari. Urmară sgomote de țipete sălbatice, de răcnete furioase, de gemete și de glasuri, cari asvârliau neîntrerupt un amestec de cuvinte barbare. Părea o luptă de animale înebunite de foame. Flăcările se întinseră dela un cort la altul. Eră ca un lagăr de soldați aprins. Câte odată gemetele se auziau atât de dureroase, încât ai fi crezut că acești oameni se sfâșie cu unghiile și cu dinții. Slugile dela arie, deșteptate din somn, alergară să vadă ce se petrece.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Țiganii
|
Apropiindu-se de corturi, simțiră un miros greu de plete și de cărnuri arse. Un țăran, înmărmurit de groază, strigă cât putu: — Vă ard copiii!... Lupta urmă cu aceeaș furie. La lumina flăcărilor se zăriau străluciri de ochi sălbatici și frunți pătate de sânge. Singură luna, din înălțimea ei senină, răspândiă, peste cei buni ca și peste cei răi, eternul ei farmec de o melancolie nesfârșită.
| 66
|
Traian Demetrescu
|
Ce nu se iartă
|
Îi plăcea să taie. De mic copil se obișnuise cu această deprindere. Văzându-l, ai fi putut ghici că într’însul se desvoltă o sensibilitate precoce de criminal și o imaginațiune care începea să fie ademenită de nostalgii de sânge. În școală, cu un briceag ascuțit și mic, tăia banca, colțurile cărților, sau nuiele lungi de trestie. Acasă prindea muștele și le tăia aripile cu foarfecile, sau alergă după fluturi și-i înțepa cu ace. Mai târziu vecinii îl chemau să le taie puii de găină; el privia, cu ochii umezi de plăcere, spasmele bietelor pasări, rămase fără cap. În ajunul unui Crăciun tăia un porc. Multă vreme povesti prietenilor săi agonia animalului, iar nările i se dilatau, ca și cum veșnic l-ar fi urmărit mirosul cald al gâtului, care se despicase sub vârful cuțitului. * * * Tatăl său murind, el urmă acelaș negoț: măcelăria. În hală, unde se vindea carne, își petrecea zilele cu aceeaș plăcere nemăsurată, ca a unui savant printre cărțile sale. Tăia în fiecare dimineață câte un bou. Simția un delir de sensații, fără de care vieața i-ar fi fost cernită. Într’o Sâmbătă, după amiazi, legă o frânghie de coarnele unui junc frumos și blând, atrăgându-l spre locul de tăiere.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Ce nu se iartă
|
Juncul întinse gâtul, pornind greoi și nevinovat. Soarele ardea. Ajunși aproape, juncul făcu o mișcare înapoi și păru că vru să scape de tirania ștreangului. Mirosia a sânge... animalul ghicise moartea. Măcelarul încercă să-l tragă înainte, dar el opuse o rezistență îndoită. Se încinse o luptă de forțe... Vita păru biruită, și aplecând grumazul căzu în genunchi. Ochii ei se rugau ... Această cerșetorie de vieață, pornită din privirile naive ale unui animal, înduioșa inima măcelarului, îi stinse nesațiul de sânge — și o iertă. * * * Anii trecură. Măcelarul tăia înainte. Uitase întâmplarea cu juncul, și vechea plăcere cerea a fi mulțumită cu aceeaș furie sălbatică. Era ca o ereditate, venită de departe... Vânzarea cărnii — fie vie, fie moartă — aduce bani: măcelarul se îmbogăți. Într’o noapte îl chinui urîtul de a dormi singur, și fără a mai pregeta, se însură. Luă o femeie frumoasă. O iubia; dar adese ori, în loc de sărutări, avea pentru obrajii ei pumni. Patima lui brutală era dorința de a stăpâni, de a înfricoșa. Tirania este o plăcere, ca și bunătatea. Cei cari tortură, cei cari ucid, simt poate aceleași voluptăți, ca și cei cari mângâie, ca și cei cari iubesc. Măcelarul purta lângă inimă cuțitul.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Ce nu se iartă
|
* * * Aflase că-l înșală. Dar se făcu a nu înțelege, pândiâ în tăcere și urma să-și taie vitele cu mai multă plăcere. În noaptea acestui suflet barbar se desfășurau meditațiuni îndelungi și liniștite, ca în mintea senină a unui judecător înțelept. Erau însă umbre de îndoieli ce înlăturau hotărîrea. Nu arăta nici o turburare; dimpotrivă începuse a-și chemă femeia pe nume, mai blajin; și într’o zi îi atinse părul cu o delicateță de copil sfios. Ea se credea scăpată de orice temere. Se da amantului său aproape în fiecare noapte, după ce bărbatul adormia. Măcelarul începuse a juca rolul unui somnoros într’o dramă, unde numai sufletul lui veghia. În casa lor domnia liniștea înșelătoare a oceanurilor. Mugetul vitelor tăiate impresiona auzul măcelarului într’un mod neobișnuit. Îl irita, îi făcea rău, și par’că ar fi voit să asurzească, să nu mai audă nimic. Înțelesese câteva șoapte ironice ale vecinilor, într’o dimineață, pe când mergea spre hală. Soarele îl supăra — mai bine ar fi fost să n’aibă ochi, să nu vadă - căci în sfârșit nu se mai îndoia acum: femeia îl înșelă. Planul fu simplu, încheiat într’o clipă: va tăia-o. * * * Noaptea — târziu. Un câine, legat în lanț, urlă trist.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Ce nu se iartă
|
Ulița e plină de întuneric... Măcelarul sta ascuns după staulul vitelor, într’o groapă unde s’aruncă gunoiul. Nevasta îl credea dus în târgul de săptămână să cumpere boi. E în casă cu amantul. Încet, abiâ călcând în vârful picioarelor, respirând rar și apăsat, măcelarul pornește spre ușă. În mâna dreaptă ține cuțitul cu care taie vitele. S’aproprie de prag; ascultă. S’aud șoapte calde. I se întunecă mintea, dar nu se înfurie. Împinge ușa și intră cu o seninătate îngrozitoare. Femeia în cămașe, se ridică din pat, aiurită. O clipă sângele îi dă năvală spre inimă, ca o revărsare uriașe. Dar văzându-l încă neclintit, aproape instinctiv cade pe scânduri, în genunchi. Ochii ei se rugau ... O amintire uitată fulgeră în mintea măcelarului: juncul. Dar de astădată lașitatea iertării nu-l mai înduioșă: se repezi asupra femeiei, sălbăticit de această amintire, și după o clipă simți un val de sânge cald udându-i mâinile.
| 150
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
Stăm pe-o bancă, la soare. Ascult pe Filip cum îmi vorbește într’o românească abia înțeleasă și prin gesturi stângace și copilărești. Vine din Rusia. Tatăl său e negustor bogat într’un orășel de lângă granița Austriei. Are frați și surori mai mari ca el; mama lui a murit. El iubia mult pe mama lui și era vesel și fericit când ea era în vieață. Acum par’că e străin și singur în lume. După ce au îngropat-o, el a plâns cum nu credea că omul poate să plângă atât de mult. De unde vine izvorul acesta nesecat de lacrimi? Dar într’o zi, tatăl său s’a răstit la el și i-a spus să nu mai plângă «că e rușine». El și-a oprit lacrimile, de frică și «de rușine». Tatăl său e un om serios, aspru și nu se gândește decât să facă bani. Lui Filip nu-i plac banii. Nici cartea nu-i place. A învățat puțin, știe numai să citească și să scrie. Iarna însă îi place să citească, la gura sobei. Surorile lui cumpără povești scrise de Tolstoi. Ce frumoase sunt!... El a auzit vorbindu-se adeseori despre Tolstoi. E un om bun și cuminte, și umblă în haine sdrențăroase. Țărani' ruși — mojicii — îl iubesc mai mult decât pe Țarul.
| 208
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
Animalele însă tot mai dragi îi sunt decât cărțile cu povești. Curtea lor e plină de pasări domestice și de vite. Are și un corb dresat, pe care îl chiamă Fedor. Toată ziua îl necăjește. Într’o zi era să-i sară în cap și să-l lovească în ochi cu ciocul. Câinii sunt mai blânzi decât corbii. Săracii!... De când nu i-a văzut!... Și ei l-or fi dorind!... Când scrie scrisori acasă, totdeauna întreabă: ce fac câinii? Vara, în orășelul său, e urît. E praf; arborii nu-s frumoși și oamenii aleargă toată ziua după treburi. — Dar ce-ai vrea să facă oamenii, Filip? îl întrerup eu. Filip ridică din umeri: să facă altceva, nici el nu știe lămurit ce. Dar a băgat de seamă, că banii și afacerile astea învrăjbesc pe oameni; îi amărăsc și nu-i lasă să trăească în tihnă. Ce bine e să trăești liber și simplu în mijlocul naturii! Orașele, cu vuetul și luxul lor, îl fac neliniștit și bolnav. De toate îmi spune Filip, dar despre fete nu. Ia s’aduc vorba pe dedeparte. Filip tace, pune ochii în pământ. înțeleg că nu-i plac fetele, nu cunoaște încă femeia; e virgin! Mă uit lung la el să văd dacă ar putea vreodată să-l viseze și să-l dorească o femeie.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
E înalt, spătos, cu mâinile și picioarele peste fire de mari. Ochii lui de un albastru spălăcit sunt umezi și sinceri ca ai unui câine. Uneori acești ochi îți fac impresia că nu văd nimic; stau nemișcați și aiuriți. Atunci Filip tace și se gândește. Când îți vorbește, ochii lui te privesc drept și adânc în ochi, par’că ar voi să-ți străbată în suflet. Glasul său e cald și sfios. În trupul acestui colos de optsprezece ani e un suflet de copil. Când îl vezi, ai crede că e în stare să lupte cu un taur, și cu toate astea n’a îndrăznit până la vârsta asta să sărute nici o fată. Un prieten al său, băiat voinic, frumos și îndrăzneț, i-a spus de multe ori să se ferească de dragoste. Fetele au guri prea dulci și mai totdeauna ele te fac nefericit Prietenul său a iubit pe o fată cu părul moale și mătăsos ca mătasea porumbului. Apoi fata a fugit c’un altul, care nu eră frumos ca prietenul său, dar avea să moștenească o avere mare dela părinți. Și Filip încheie această banală poveste de iubire cu o privire și un gest cari ar însemna: — Eu n’am să iubesc pe nici una !
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
* * * Multe îmi spune Filip. Eu îl ascult și caut să-l înțeleg. Ne-am împrietenit pe drum, venind în aceeaș trăsură, dela Rădăuți spre Solea. A învățat multe cuvinte românești dela tatăl său, care a călătorit adeseori prin România. Are o ținere de minte rară. Pe drum chiar l-am deprins să rostească și să priceapă câteva vorbe românești. Cuvântul Dumnezeu l-a impresionat ca un sunet dulce. După ce l-a repetat de câteva ori, s’a uitat spre cer și am înțeles că vrea să mă întrebe dacă cred într’însul. — Ce crezi că sunt în cer, Filip? l-am întrebat zâmbind. — Îngeri... și mama mea ... Filip e un adolescent religios; se duce la biserică, ascultă evanghelia și dă la săraci. Când îi spun că nu mai cred în nimic, el mă căește cu o privire plină de o nesfârșită milă. El blestemă cărțile cari le-am citit și m’au făcut să uit pe Dumnezeu. Și sufletul lui, credincios și bun, se apropiase de sufletul meu sceptic și trist! * * * Prietenia asta îmi făcea bine. Veniam să petrec o vară întreagă printre arbori și mi-era drag că întâlnesc și un frate. Căci îmi sunt frați toți acești nenorociți, buni și simpli.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
Dacă mă vedea abătut, știa să găsească, pentru a mă alintă, un cuvânt bun, o privire mângâietoare, un gest cald, prietenos. Îi vorbiam despre moarte; îi arătam pământul: «țărână... oase ... viermi... pricepi, Filip?» Părea înfiorat: îmi șoptia ca un copil care se silește să fie curagios : — Nu mori... nu mori... — Te uită întâi ai tăi; pe urmă femeile pe cari le-ai iubit, pe urmă amicii, pe urmă toată lumea ... Când nu mai ești, n'ai fost niciodată. Țărâna acoperă totul. Pricepi, Filip? — Nu mori... nu mori... Mă pricepea bietul Filip: atât de expresivi sunt ochii omenești, când vorbești despre iubire și despre moarte! Nu ne despărțiam cu ceasurile. Când ne obosiau plimbările prin pădure, mergeam să ascultăm orhestra. Atunci îmi vorbia despre o soră a lui, Anușca — oarbă! — care «cântă dulce din guriță». Când va muri, și ea va merge la cer, printre îngeri. Ah, ce bună și ce nenorocită e Anușca! Ea nu poate vedea soarele, florile, nopțile cu stele. În ochii ei e o veșnică noapte. Pentru ea lumea e neagră ca un mormânt. Întreb pe Filip, dacă sora lui e frumoasă. Da, Anușca e frumoasă și ar iubi-o mulți, dar ea trăește singură, cu cântecele ei triste și dulci.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
Ea nu vrea să iubească, poate de teamă că ar muri de durerea de a nu putea să vadă pe iubitul ei. Filip, e așa de mulțumit că-l înțeleg! Din vorbe stricat rostite, din gesturi copilărești și stângace, îi prind și-i lămuresc aproape toate gândurile și simțirile lui. Uneori suntem veseli. Bem bere, râdem; Filip îngână cântece populare din Rusia. «Filip, într’o zi o să ne despărțim și n’o să ne mai vedem, poate, niciodată!» Cuvintele astea îl posomorăsc. De ce i le repet ? El nu vrea să le-audă. L-am învățat să priceapă și să rostească «niciodată!» Și n'am întâlnit om care sä rostească mai sfâșietor de trist vorba asta: «niciodată!» Plouă în dimineața aceea. Filip mi-a strâns mâna, repetându-mi obișnuitele lui cuvinte: — Buna dimineața!... Sănătate? Era trist; tatăl său îl rechemă pe neașteptate; îi trimisese bani de drum. Filip bănuia scopul tatălui său: voia să-i deschidă o cârciumă într’un sat, să-l procopsească. Filip — naivul, bunul meu Filip, — cârciumar! Vă puteți închipui un fluture tăvălindu-se prin noroiu și un porc sburând din roză în roză? Cu toate astea am căutat să-mi liniștesc prietenul, cum puteam mâi bine. Dar prevedeam că nu ne vom despărți într’un chip vesel sau nepăsător.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
Firește; clipe de-astea ne par uneori banale, dar ele ne amintesc bătăi de inimă mai calde, mai puternice detât cele obișnuite; lacrimi mai fierbinți, fioruri mai adânci. Trebuie să fie serios tot ce mișcă biata inimă omenească. Așa de bine mă obișnuisem cu tovărășia lui Filip! Îmi plăcea mult făptura asta naivă, simplă și blândă. Și mă atrăsese tocmai pentrucă spiritul lui nu strălucia, sufletul lui n’avea ascunsuri și necunoscuturi. Era ceva primitiv în firea lui; îmi făcea impresia unui sălbatec blând! Și asta mă fermecâ pe mine — civilizatul! În ajunul plecării am rugat pe Filip să-mi dea o floare din pădure, în semn de amintire. Mi-a cules o floare albastră, cu petalele în formă de spini, fără miros și fără nume. Dacă mi-ar fi adus o floare cunoscută și frumoasă, nu mi-ar fi făcut atâta plăcere. A doua zi, disdedimineață, trebuia să plece. Filip nu se depărta de lângă mine ; câte odată îmi strângea mâna. Ne plimbam prin pădure; străbăteam cărările cele mai ascunse. — Niciodată ! — Niciodată! Ne pomeniam aducându-ne aminte de vorba asta. El o șoptia mai des; îi simția înțelesul ei, ca un gol imens. Totuși ne-am făgăduit să ne scriem. El îmi va scrie în nemțește, eu în românește.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Filip
|
Scrisorile lui mi le va tălmăci un prieten; iar pe ale mele, tatăl său. Mâine Filip va fi departe. Mâine, poimine, voiu întâlni oameni de spirit, foarte gravi, ocupați cu afaceri serioase, cari n’au timp să fie buni și să iubească. Ce groază și ce desgust! Seara ne-am despărțit. Nu ne-am spus nici un cuvânt: nu puteam. Filip și-a acoperit ochii în mâini. Mi-am adus aminte de vorbele tatălui său: — A!... Filip... «e rușine»! Dar lacrimile curgeau...
| 78
|
Traian Demetrescu
|
Gestul frumos
|
Un poet decadent din Paris a numit mișcarea brațului, făcută de anarhistul Vaillant, când a aruncat bomba în Camera franceză, — «le beau geste». Cuvântul e original. Poeții aceștia, cari se numesc decadenți sau simboliști, au câte odată o originalitate bizară. Cu toate acestea mă îndoesc de sinceritatea lor, și adeseori îmi fac efectul unor dibaci farsori. Mulți din criticii moderni îi lămuresc ca un produs bolnăvicios și anormal al bătrânei civilizațiuni din Franța. Dar sinceri sau mincinoși, e sigur că acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. Vechiul simț estetic îl lasă pe seama negustorilor, cari gustă arta cu aceeaș satisfacție grosolană, cu care ar digeră o porție de icre. Ei cer artei emoțiuni rafinate, ne mai simțite, nepotrivite mulțimii. Și de aci, iată-i pierzându-se în rătăciri, ce-i fac neînțeleși și ridicoli. Iar uneori par odioși de bizari. Căci ce însemnează calificarea de frumos a unui gest de asasin? A asvârli o bombă explozibilă în mijlocul unui parlament, într’o biserică, într’un teatru sau pe stradă, nu este tot atât de îngrozitor și de urît, ca mișcarea ce-ar face-o brațul unui criminal, înfigând cuțitul înt’un piept omenesc? * * * Gesturi frumoase? O! Eu cunosc altele; le-am văzut deaproape și m’au fermecat.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Gestul frumos
|
Veți crede că am să vă vorbesc de gesturile oratorilor, artiștilor sau ale femeilor. Cei dintâi au adeseori gestul brutal, puțin monoton, adeseori de o gravitate ridicolă, și rare ori elocinte. În cele mai multe cazuri, vorbitorii aceștia înlocuesc sărăcia vorbelor prin gesturi exagerate. La cei de-ai doilea se vede studiul, meșteșugul — și aceasta îmi displace. Un gest judecat în oglindă, măsurat cu compasul, nu ne mai impresionează decât văzându-l la un artist, care ar ști să ascundă părțile artificiale. Despre gesturile femeilor nu vorbesc. Ele fac parte din psihologia amorului, și ne farmecă sau ne displac, după cum știu să ne atragă sau să ne respingă. Dar gesturile cele mai firești, cele mai simple, cele mai expresive le-am remarcat la țăranii noștri. Știu că mulți vor rămâne mirați de grosolănia observațiunii mele. Ei însă, cari fără îndoială au privit totdeauna de departe și de sus pe țăran, n’au putut niciodată să-i prindă frumusețea și farmecul de care este însușit acest tovarăș al plugului. De un cârd de ani, aproape în fiecare vară mă retrag în pașnicile singurătăți dela țară. E o veche deprindere de a-mi reîntineri sufletul, abătut de sgomotul și răutățile vieții de oraș. În zilele de muncă plec pe câmp.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Gestul frumos
|
Bătrânii rămași acasă îi dau ziua bună în cale — și liniștita mișcare a mânei drepte, pentru a-și netezi pletele, după ce și-au descoperit capul, e plină de bunătate și de prietenie. — Pe unde s’apuc, moșule, la fântâna lupului? întreb pe unul din ei. — Ia... încolo... drept prin miriște... Și brațul lui larg și calm îmi arată un drum depărtat în zare... Plec înduioșat și vesel, însoțit de farmecul acestui gest, cum ne însoțesc surâsul și buna urare a unei mume, când ne despărțim de ea. Soarele arde câmpiile și în aer se împrăștie mirosul voluptos al pământului care fecundează. Seninul cerului îți intră în suflet, ca privirea unei femei iubite: Și e blând, e liniștit, e fermecător tot ce te împresoară. Lângă o margine de pădure, țăranii cosesc iarbă. Fâșiitul ritmic al coaselor, când retează iarba, e nespus de muzical. La oarecare distanță, crezi că sunt niște coarde atinse în mod regulat de vârful fin și ușor al unui deget. Aceea ce hotărăște această armonie e brațul îndemânatic și mlădios al țăranului. O! frumosul gest al cositului!... E mai elocinte decât gestul exagerat și falș al deputatului care țipă : «Patrie... și pântec»; e mai înduioșător decât gestul marchizului de melodrame, care moare în actul al V-lea, cu spada de tinichea înfiptă in inimă... Mărturisirile acestea pot să vă pară naive, dar cred că sensațiile noastre cele mai sincere sunt cele naive.
| 235
|
Traian Demetrescu
|
Gestul frumos
|
Ele se arată ca o vibrare firească a sensibilității noastre, nepervertită de nici un rafinament sau ipocrizie. Dar lucrul în sine rămâne adevărat. Asemuiți gestul nervos și afectat al unui tânăr de saloane, cu gestul sobru, la locul lui, determinat de expresia justă a sufletului, care îl întrebuințează un țăran; și spuneți-mi dacă nu e drept să fiu obosit și să râd de cel dintâiu, să înțeleg și să mă uimesc de cel de al doilea. Cu cât e mai frumos și de un înțeles moral mai înalt, față de gestul odios al unui anarhist distrugător și nebun! Și nu este o emoțiune de estetică falsă a numi frumos gestul asasinului, când s’ar putea fixa, atât de admirabil, fie în versuri, fie în marmoră, fie în culori, diferitele gesturi de munca, de resemnare, de desnădejde și de revoltă, ale nesfârșitei mulțimi de obidiți ? Nu este nedemn ca arta să glorifice gestul unui braț omorîtor? E dureros de constatat cum mulți din artiști înlătură orice intervenire a conștiinței, când e vorba de a-și arăta originalitatea unui adjectiv sau a unui verb, cari pot avea înrâuriri periculoase. Le beau geste al poetului decadent nu va ameți, poate, imaginațiile bolnave ale atâtor dezordonați?
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Gestul frumos
|
Cât de mult e mai frumos gestul tău, bunule muncitor, care răstorni brazda, arunci sămânța și faci să răsară din pământ pâinea — de care tu ești adeseori lipsit. Și cât de măreață, cât de generoasă e privirea ta peste întinsul bogat și spornic al grânelor — de cari tu nu te vei folosi...
| 54
|
Traian Demetrescu
|
Artă și artă
|
Cu o luna înainte se afișase în oraș punerea în studiu a operei «Fata mamei Angot». La teatru se făcea o pregătire neobișnuită; toți lucrau cu tragere de inimă, fără preget, dela servitorul care ridică cortina până la directorul trupei de artiști. Reprezentația asta reînvia speranțe în bieții actori: chiriile neplătite, birturile cu mâncări pe datorie, lefurile neîncasate cu săptămânile, atâtea mizerii și nevoi erau amenințate să fie risipite la întâia izbândă a operetei. Pânzele de păiajeni, cari începuseră a lua în stăpânire lojile, erau rupte din colțurile unde fuseseră urzite cu atâta măiestrie; iar galeria, sub măturile servitorilor, se despovăra de straturile ei groase de praf. Doi zugravi-pictori redau culori unor copaci, ale căror frunze abia se mai cunoșteau, după niște pânze vechi. Într’o sală largă și luminoasă, în care se aflau câteva scaune de paie, masa suflerului și un clavir, se făcea repetiția rolurilor. Bărbați, femei, mai toți tineri, unii ținând în mână ochiuri de hârtie, pe cari erau scrise cupletele, alții răsfoind caiete, pe jumătate rupte, unde se află imprimată muzica libretului, își dau o silință nestăpânită de a învăță. Șeful orhestrei, cu un rest de țigară în colțul gurii, întovărășia corul la clavir, iar cu piciorul și cu capul bătea tactul.
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Artă și artă
|
Era un om înalt, slab, nervos, cu o figură obosită, pe care se vedeau urmele vițiurilor. Scandalurile lui prin cârciumi, pe stradă, cu femei și bețivi, erau îndestul de cunoscute, dar nimeni nu căuta să-l învinuească prea mult, din cauza talentului său muzical. — Mi s’a adus berea? întrebă el pentru a doua oară. Corul se opri; un servitor bătrân intră tocmai atunci, aducând o halbă cu bere spumoasă și limpede. — Bravo, moșule... Să mai trăești încă o sută de ani!... Șeful orhestrei bău jumătate din pahar, apoi se întoarse către servitor, care părea că așteaptă ceva. — Bacșișul?... îl întrebă el, zâmbind; altă dată, acum sunt ușurel, moșule. Servitorul răspunse : — Vă foarte mulțumim, nu mă gândesc la asta; dar vreau să vă spun... — Ce? — ... că o coconiță vrea să vă vorbească; așteaptă afară. — Sa poftească înăuntru. — Am înțeles, domnule șef, și servitorul ieși. Domnule șef — acesta era numele, cu care îi plăcea să fie numit, nume căruia el îi da o însemnătate exagerată. Să conduci o bandă de muzicanți!... Asta e mai mult decât a conduce o armată la răsboiu. În momentul acela, ușa sălii fu deschisă încet, cu un fel de sfială, și o fată, simplu și sărăcăcios îmbrăcată, între 18—20 de ani, înaintă câțiva pași spre șeful orhestrei.
| 220
|
Traian Demetrescu
|
Artă și artă
|
— A!... D-ta ești?... — Bonjour... am venit... Coriștii se uitau unii la alții, zâmbind: fata asta era de o stângăcie!... Desigur e dela mahala... Unde a pescuit-o șeful? Noua venită se făcuse roșie și se uită spre vârful picioarelor. Șeful o întrerupse din vorbă: — Știu pentru ce ați venit. Dar mai bine poftiți diseară la mine, vă voiu examina acolo, dacă aveți sau nu voce pentru teatru. Fata se întoarse spre ușă, apoi, făcând o mișcare de nehotărîre, întrebă: — La ce oră? — La orice oră, diseară... A... fiți bună și spuneți-mi cum vă numiți?... — V'am mai spus... Câțiva râseră; șeful adaugă: — Mi se pare, dar am uitat. — Eliza... — Și pronumele ? — Smeureanu... — Mersi, domnișoară; poftiți diseară, la mine, la orice oră. Fata ieși. Râsul celorlalți izbucni din nou: — Dar cine e gâscă asta ? — Unde-ai găsit-o, domnule șef? — Auzi!... Să-i examineze vocea!... Șeful păstra o față serioasă: — Pst!... tăcere, domnilor și luați seama la cupletul no. II Repetiția reîncepea. * * * Seara, Eliza se afla în locuința șefului de orhestră. Era o fată, a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari pe cari i le ghiciai din ochii ei, din glasul ei.
| 219
|
Traian Demetrescu
|
Artă și artă
|
A cui era, de unde venia, nimeni nu-și da seama; avea aerul de a fi prea singură și străină în lume. I se păruse că are un glas frumos și se adresase către șeful orhestrei, ca s’o primească în cor. Între teatru și stradă alesese pe cel dintâiu, sperând să găsească un mijloc mai curat de a trăi. Va face artă — un cuvânt pe care ea nu-l înțelegea, dar căruia îi da un înțeles senin și frumos. Șeful eră vesel, în ochi îi ardea o dorință, apăsa clapele clavirului cu un fel de nervozitate. — Ia să vedem, domnișoară, zise el, puteți prinde nota asta? S’auzi sol. Fata deschise gura, lăsându-i-se să se vadă dinții albi și mărunți... — Așa... — Nu așa; zi: soool... — Sooool... — Fals ... Știi scara? — Puțin. — Ia să te-auzim ... — Do, re, mi, fa sol.... — și nu-și mai aduse aminte. Șeful urmă: — ... la, si, do ... do, si, la, sol, fa, mi, și vrei să te faci artistă?... Bravo! Eliza îl încredința: — Voiu învăța-o lesne... Dacă vreți sa vă cânt un cântec, să vedeți ce glas am ... — Știi vreun cântec frumos ? — Da.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Artă și artă
|
Ah! ochi albaștri, Frumoși ca cerul... Ea începu să cânte tremurând glasul, dându-i o căldură sentimentală, naivă și puțin ridiculă. Glasul eră slab, nemelodios, dar nespus de înduioșetor — un glas de copilă cerșetoare, plângând pe stradă. Șeful se sculă plictisit, se apropie de ea și vru s’o pue pe genuchi. —Ia lasă glasul, drăguțo; n’ai talent... Și chiar dacă ai avea, cu arta mori de foame. Tu ai altă artă, mai bună, mai sigură: arta ta de femeie ... Fata se depărtă de lângă el; în ochi i se ivi o expresie de frică și de întristare. — Nu, domnule, n’am venit pentru asta. Sunt fata onestă, vroiu să rămân onestă. — Onestă... și cu ghetele rupte... Bravo! — Am glas; vă rog, ascultați-mă. — N’ai glas, fetițo; cine ți-a băgat în cap prostia asta?... Ai tu altceva ... El s’apropie din nou, voia s’o înduplece; altfel se temea de un scandal, fata putea să țipe și vecinii nu l-ar mai fi îngăduit în apropierea lor. Fata pusese mâna pe cleampa ușii : — Nu, domnule; lăsați-mă să plec... E păcat să mă nenorociți. — Dar cadourile, dar rochiile cari o să ți le cumpăr? — Vă mulțumesc, nu-mi trebuie.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Artă și artă
|
Un loc în teatru, dacă se poate. — Asta nu se poate; n’ai glas. — Să vă cânt altceva: «Nici noaptea nu mă lași în pace». Șeful părea adâncit în neliniștea unei hotărîri brutale. Eliza se uita în ochii lui: erau schimbați, aprinși. Îi fu frică și folosindu-se de un moment, pe când se auziau glasuri într’o cameră de alături, deschise ușa și ieși. Începuse să ningă rar și mărunt. Ea se opri în stradă; și cu capul aiurit, stăpânită încă de frică, porni fără să știe unde. Picături mari și fierbinți de lacrimi i se iviră în ochi; câteva căzură pe obraji și se sparseră pe buze. Își iuți pașii. Câțiva trecători întoarseră capul către ea; un cerșetor, văzând-o că plânge, simți că ființa asta era mai nenorocită decât el.
| 131
|
Traian Demetrescu
|
Rugăciunea
|
Așa secetă, locuitorii din satul Mierla nu mai pomeniseră de mult! Nici cei mai bătrâni nu-și aduceau aminte. Aproape două luni de când nu căzuse un pic de ploaie. Ți-era jale să te uiți pe câmp: porumbii începuseră să îngălbenească, iar când bătea vântul se auzia un freamăt uscat, ce suna în sufletul țăranului ca un vaiet de sărăcie. De unde pricina mâniei ăștia dumnezeești? Iată întrebarea și nedumerirea oamenilor din satul acela. Să fi fost ei mai încărcați de păcate ca alți oameni? O fi și asta, căci suprefectul le spusese într’o Duminecă, la primărie: — La voi uscătură pe tot locul, și în satele vecine plouă cu găleata. Nu mai rămânea nici o îndoială: Dumnezeu își întorsese mila dela acești creștini nevrednici de bunătatea lui, amenințându-i cu o foamete îngrozitoare. Horele se făceau, ca de obiceiu, în fiecare Duminecă, sub nucul de lângă Fântâna părăsită, dar par’că nici cei tineri nu mai aveau inimă pentru joc și dragoste. Horele se spărgeau înainte de vreme, iar prin cârciumi vioarele s’auziau rar. În mijlocul acestei desnădăjduiri, pe care oamenii o simțiau din ce în ce mai adânc, o singură scăpare rămăsese. Dacă într’o săptămână ploaia ar cădea o zi, două, fără întrerupere, porumbul putea să fie pe jumătate reînviat.
| 209
|
Traian Demetrescu
|
Rugăciunea
|
Și bieții plugari așteptau să vază această minune arătându-se în cea din urmă săptămână a speranței lor. Cine știe, poate lui Dumnezeu i se va face milă, dacă nu de ei, cel puțin de copiii lor. Cu toate astea vorba unui bătrân, rostită într’o ceată de oameni, iar pusese pe frunțile țăranilor posomorîrea desnădejdii. Moș Toader, om blajin, tăcut și trăind mai mult singuratic — un fel de filozof al satului — ghicise de ce Dumnezeu nu-i milostivia cu ploaia lui roditoare și sfântă: — Cum să nu fie mâniat pe noi ăl de sus — și unchiașul făcu un gest larg spre cer — dacă popa al nostru, în loc să-și vadă de biserică, stă ziua și noaptea numai prin cârciumi? Cuvintele acestea par’că ridicară după conștiințele oamenilor o piatră grea, căci se găsise, în sfârșit, un bătrân care aruncă toată mânia lui Dumnezeu pe singurul popă. Și răspunsurile de aprobare se deslănțuiră. — Așa e... Așa e... Moș Toader, cu acelaș glas vehement și sonor, urmă: — Ați văzut d-voastră pe popa al nostru măcar o zi treaz, și în toată firea ca toți oamenii? Eu unul puiu mâna în foc, că nu l-am văzut. — Nici eu ... — Nici eu ... — Nici eu ... — Ba eu l-am văzut umblând numai pe două cărări.
| 219
|
Traian Demetrescu
|
Rugăciunea
|
— Și d’aia zic, adăugă bătrânul, cât timp nu ne-om curăți de popa ăsta, Dumnezeu foc și pucioasă poate să ne dea, dar ploaie, ba. Cât ai clipi, vorbele lui moș Toader își făcură drum prin tot satul. Primarul fu de părere să facă o jalbă semnată de toți locuitorii și s’o adreseze protopopului. În jalbă trebuia să se spună tot: cum popa face slujba bisericească beat, cunună beat, se duce la înmormântări beat, joacă cărți prin cârciumi și se leagă de femeile tinere ale oamenilor. Dacă protopopul nu le va face dreptate, locuitori erau hotărîți s’aleagă pe câțiva dintre dânșii, cari să ducă jalba la episcop. Țăranii rugară pe învățătorul satului să le scrie jalba; firește nimeni nu s'ar fi priceput mai bine ca el. Dar învățătorul, un om tânăr, deștept, cu puțină filozofie ateistă adunată în cap, nu primi, ba chiar sfătui pe câțiva oameni să nu se mai apuce de asemenea lucruri. — Ce aveți cu popa? le spuse el; bea și el poate mai mult ca alții; dar vorba e, își face el treburile bisericești? Oamenii fură încredințați că învățătorul e «de partea popei». Jalba rămase s’o facă notarul. Popa din satul Mierla n'are mai mult de patruzeci și cinci de ani; e înalt, voinic, cu ochii totdeauna strălucind de bunătate și de o veselie aproape copilărească.
| 221
|
Traian Demetrescu
|
Rugăciunea
|
El nu se ceartă cu nimeni, nu face nimănui rău, iubește pe copii cum ii iubia Christ, dar țăranii îl nesocotesc, îl urăsc pentrucă bea. În adevăr popa e unul din acei bețivi cari devin legendari. Pentru el a bea mereu a devenit o nevoie organică; bea fără întrerupere, pentru a-și potoli o sete veșnic nepotolită. El spune că această patimă nesățioasă i-a venit dintr'o mare nenorocire, a doua zi după moartea copilului său cel mic. Când învățătorul a mărturisit popei hotărîrea țăranilor de a trimite o jalbă la protopop, el a ridicat din umeri, repetând cuvintele astea: — Și dacă beau, ce le pasă lor?... Nu omor pe nimeni, nu fur, nu înșel; beau pentrucă așa mi-e voia... Ei, și? Apoi, după o pauză: — Le-oiu arăta eu cine e bun la Dumnezeu. Popa n’a mai pregetat, a dat de veste dascălului că vor face o rugăciune pe câmp, pentru ploaie. Dascălul însă, văzându-l că nu se cam ține sdravăn pe picioare, i-a răspuns: — Părinte du-te mai întâi de te culcă; liniștește te, și mai târziu om vedea... Popa l-a întrerupt: — Ba, uite, așa beat cum sunt, o să mă rog la Dumnezeu și are să m'asculte. Popa a îmbrăcat patrafirul, a luat o cruce, și însoțit de dascăl, a pornit dela biserică pe șoseaua satului, îndreptându-se spre câmp.
| 222
|
Traian Demetrescu
|
Rugăciunea
|
Țăranii cari întâlniau pe popă și-l vedeau cum se clătina pe picioare, îl priviau lung, clătinând și ei din cap: — Mai mare batjocură de cele sfinte nici că se poate. Câteva femei bătrâne, o ceată de copiii sdrențăroși și desculți se luară după popă. Pe câmp, lângă Fântâna părăsită, unde se făcea hora, convoiul se opri. Popa își descoperi capul, citi un capitol din Evanghelie, apoi îngenunche, ridică brațele către cer și rosti de trei ori, cu glas puternic și rugător: — Doamne Dumnezeul nostru! Întoarce-ți îndurarea ta către noi, păcătoșii! Iartă-ne, cu ce ți-am greșit, și lasă să cadă peste rodul muncii noastre ploaia ta binefăcătoare și sfântă! Femeile căzură cu fața la pământ, gemând înăbușit și trist: copiii se uitau înfiorați la popă, unii începură să plângă, alții, neștiind să se închine, aduceau mâna numai la frunte și la umărul drept. Cerul era de un albastru albicios; soarele ardea cumplit. Nimic nu se clătină în aer, era ca o înmărmurire de moarte peste tot. * * * A doua zi cerul începu să se înnoreze. Se înțelege, era o întâmplare, dar oamenii crezură că Dumnezeu auzise glasul popei. Norii deveniau tot mai groși; fulgere și bubuituri puternice răsvrătiau haosul.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Rugăciunea
|
Oamenii începură să aibă părere de rău că se mâniaseră împotriva popei: — Prea ne-am cam pripit cu jalba aia... — Aruncați-o în foc... — O fi bând popa, dar alte păcate nu l-am văzut făcând. Chiar și moș Toader își schimbă vehemența: — Mai știi... sufletul popei o fi mai curat la Dumnezeu, decât al nostru. Noaptea ploaia s’a pornit ca un potop, care aținut doua zile. Câmpul reînviase; oamenii erau siguri că cea mai mare parte din munca lor era scăpată. După întâmplarea asta, multă vreme țăranii erau încă nedumeriți, cum se înduioșase Dumnezeu de rugăciunea unui popă beat. De atunci locuitorilor din satul Mierla li se părea foarte firesc ca popa lor să citească Evanghelia beat, să boteze copiii beat, sa meargă la înmormântări beat, să cunune beat. O singură dată, popa a slujit în biserica treaz, și oamenii erau cât pe aci să trimită la protopop o... jalbă.
| 152
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
Un nor subțire umbrise soarele. Ea îl asemănă cu vălul fin de mătase albă, ce-i acoperia umerii. Era în asfințit. Par’că totul se pregătia după închipuirea noastră: soarele trebuia să se ivească cu încetul; nuanțele lui erau să se învedereze mai felurite pe dunga norului; pentru ochi priveliștea devenia mai puțin banală ca obișnuitele apusuri pe un orizont senin. Rozele din parc aromiau seara. Stam retrași. Lumea ieșise pe terasă: bărbați, femei, copiii; o mică societate cosmopolită sau, mai bine zis, un amestec pestriț de Germani, Polonezi, Români, Ruși — și un American! Americanul se deosebia printr’o originalitate mai caracteristică: un trup de colos, deprins din copilărie cu educațiunea forței, în care inima își urmă veșnic aceleași bătăi liniștite și regulate, iar în minte-i nu încăpeau decât concepții de mari speculațiuni meșteșugite. Acest om, lipsit de imaginațiune și de simțire, ieșise pe terasă, cu stomacul plin, descheiat la jilectă, pentru a-și fuma havana și a digera în fața apusului. Ceilalți îl priviau ca pe un fericit fără seamăn, venit din patria minunată a bogățiilor fabuloase. Capetele tuturora, pleșuve și având formele cele mai ciudate, păreau niște pepeni mari galbeni, la cari un copil răutăcios și spiritual ar fi adăugat ochi, nasuri și guri dintr’un material oarecare.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
Convorbirile lor se mărginiau la afaceri de negoț, la întreprinderi financiare, sau la politica de toate zilele. Din când în când se făceau mici socoteli bănești, prin cari cei mai bogați se plângeau de scumpătatea hranei și locuinței. Pe toate aceste figuri, natura nu lăsase să-i scape o trăsătură fina; o expresie de bunătate, de inteligență. Toate erau scoase din acelaș tipar grosolan; făpturi cari apar cu miile pe minut, din cari apoi se recrutează nepăsătorii, cinicii, răii, adese ori, fericiții acestui pământ. Femeile lor, mai toate trecute de treizeci de ani, păreau niște bărbați în fuste. La ce vârstă avuseseră aceste femei farmecul sexului lor? Aceleași glasuri sparte sau aspre, aceleași gesturi grosolane sau stângace, aceleași fețe, peste cari sufletul nu mai trimitea nici o resfrângere, aceleași grămezi de carne cu nervi, ce nu puteau să vibreze la atingerea, nici a durerii, nici a fericirii, nici a pietății. Spiritul lor era dedat tot cu aceleași banalități și mizerii ale vieții de toate zilele. Dela întâia observație, contrastul ne izbise brutal: atâtea suflete moarte în fața celei mai mărețe priveliști a naturii! Ne simțiam străini în lumea asta. Ne gândiam la visătorii, la artiștii, la cugetătorii, cărora săracia nu le-a îngăduit să treacă dincolo de barierele orășelelor pline de praf, de noroiu și de negustori, pentru a-și înecă privirile și sufletul în zările albastre și largi!...
| 226
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
Unde sunt acești setoși de ceruri și de apusuri de soare? Prin ce mansarde și prin ce cafenele vegetează bieții nostalgici, când ei ar trebui să se găsească în locul acestor nesimțitori și parveniți în redingote și în fuste?! Ah, banii! banii!... * * * Ochii noștri se afundau în senin. Marginile norului începeau să se arginteze. Bărbații își aprindeau țigările, unii pipele negre și mirosind urît; femeile își răcoriau fețele aprinse cu evantaliuri mari, mișcate fără gingășie; râdeau, vorbiau de constipațiile de cari suferiau, din cauza mâncărilor prost gătite de către bucătăresele otelului. Prin înălțimile limpezi ale spațiului rândunicile se alungau, ca niște suflete după idealuri... Din când în când trecea spre păduri câte un corb singuratic, al cărui sbor părea leneș și molatic ca sborul unui vis. Soarele ieșise după nor. O simfonie imensă de culori, în care galbenul și tradafiriul dominau, se imprăștiase peste albastrul orizontului. Norul abia se mai deslușia de sub praful razelor: părea o insulă mică de argint... În curând avea să piară. Peste vârfurile pădurilor risipite pe dealurile din depărtare, lumina apusului da naștere la game de nuanțe uimitoare. Verdele brazilor devenia felurit și surprinzător; își pierdea posomorîrea lui monotonă și aspră. Ramurile se vedeau ca niște re{ele nesfârșite, țesute din raze și culori.
| 211
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
Era un ceas sfânt, când sufletul se uimește mai adânc de farmecul nemărginitului și al tăcerii. Atunci mi se păru că aud trecând pe coardele simțirii mele acorduri uitate, o îngânare de note dintr’un cântec vechiu — cântecul plăcerii de a trăi. Vieața își redobândia înțelesul ei tainic, fermecător de mincinos și de dulce! Moartea îmi părea ca un gest brutal și odios al Firii. Ea mă înțelesese și-mi vorbia încet: — «Pentruce oamenii simpli și credincioși se gândesc atât de puțin la moarte și o privesc în față senini și neînfricoșați? Pentruce un Pierre Loti, un Guy de Maupassant, la gândul că odată vor muri, își înclină frunțile lor de mari visători și artiști in fața eternului «triumf al țărânei», pe când cel mai sdrențeros țăran ar ști să-ți răspundă cu o ridicare de umeri nepăsătoare, sau cu un surâs blând de martir care întrevede cerul? «Religiunea ne vorbește de o vieață viitoare; știința a sfărâmat această minciună, înlocuind-o cu un adevăr în jurul căruia totdeauna vor pluti îndoieli. De sigur știința a făcut și va face mult bine bietei omeniri: dar câte odată misiunea ei de a nimici unele din cele mai sublime iluzii ale credinței o socotesc nefolositoare și crudă.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
«Știința poate va izbuti să creeze omului o vieață mai ușoară și mai plăcută. Ei bine, tocmai atunci plăcerea de a trăi va deveni mai nesățioasă, frica de moarte mai adâncă, nevoia de a crede într’o minciună divină, mai oarbă. Niciodată scurtimea traiului depe pământ nu ne va satisface toate dorințele, toate idealurile. Și făgăduința religiunii că de aici vom trece într’o vieață veșnică mi se pare cea mai mângâietoare amăgire, cea mai sfântă iluzie ce și-a putut-o crea umanitatea! «Cum va pismui omenirea din veacurile viitoare epocile noastre, când credința n’a dispărut cu totul!» Oh, glasul ei cald, — cântec de leagăn pentru sufletul meu ostenit de dureri ... Pentruce ne gândim, uneori, la moarte, când suntem prea fericiți? E ciudată această stare sufletească: de a te simți puțin trist, tocmai pentrucă ești ferizit! Niciodată n’am gustat fericirea curată, fără amestecul unei alte sensații. Totdeauna mă neliniștiâ presentimentul vag că după sfârșitul unei fericiri urmează părerile de rău fără îndoială. Vieața ar avea, poate, o logică, dacă totdeauna după o mare fericire ar veni moartea! Lumea se coborîse în parc. Rămăsesem singuri. Seara începea să urzească pânza ei de umbre, acoperind firea ostenită pentru odihnă și visuri. O lumină gălbuie însenină culmile dealurilor.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
Răsăriâ luna. Ea îmi luase mâna, ca și cum ar fi vrut sa împărtășim fiorii aceleiași uimiri. Apoi mă întrebă : — Adu-ți aminte de câteori farmecul lunii te-a făcut sa te simți prea fericit sau prea trist — și spune-mi-o. Amintirile îmi reveniră clare: Pe malul lacului Thum. Luna răsărise pe culmea Alpilor și limpezia o cotitură a apei, mărginită între două stufuri de trestii. Spre cărarea aceea prăfuită de raze plutia un cârd de lebede. Eram singur. Priveliștea eră atât de frumoasă, că nu-mi puteam da seama bine dacă era reală în întregimea ei. Mi se părea că ea cuprindea și o parte de vis: ceva văzut aiurea, în peisajele ideale pe cari, uneori, sufletul și le zugrăvește pe pânza închipuirilor lui dumnezeești. La o cârciumă, așezată pe cellalt mal al lacului, un grup de Tirolezi cânta cântece de iubire și de beție. Când glasurile încetau câte un minut, deslușiam notele unei țitere care par’că împrăștia în noapte un fior de melancolie. Altă dată: pe valurile liniștite ale Dunării. Un pescar mă trecea într'o luntre către un ostrov. Luntrașul îmi spusese că în fiecare noapte se, adună în ostrov, o ceată numeroasă de pescari turci, cari își petreceau vremea fumând și cântând.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
Abia despre ziuă ațipiau un ceas, două. Luna se ivia mare și roșie; părea că iese din apă. Când luntrea se apropia de ostrov, pescarii turci își începeau cântecele. Era un cor depărtat, o jale de suflete trudite, desmierdându-și urîtul și singurătatea. Nemărginitul apei devenia mei misterios; noaptea mai tristă... Cântecul acelor pescari mă atrăgea, mă chema ca un glas cunoscut. Oh, pentruce nu puteam să fiu și eu printre acei oameni simpli, veșnic rătăciți pe apă? Pentruce nu puteam să schimb cu pâinea lor neagră, cu traiul lor liniștit și monoton, goana obositoare a sufletului meu după idealuri mincinoase și deșerte? Și în sfârșit, acum: lângă tine! * * * Ea mă ascultă — și îi ghiciam eterna, marea întrebare, la care niciodată omul nu va putea răspunde hotărît: — Ești fericit? Cine — făcându-și sau făcându-i-se aceasta întrebare,— n'a întrezărit surâsul îndoielii? — Ești fericit? Și cu toate astea era o fericire ce simțiam atunci! Înțelegerea dintre sufletele noastre se făcuse armonioasă, largă, ca desăvârșitul acord dintre două vioare. Ea așteptă răspunsul. Voia să-l audă, ca orice femeie, numai pentru vanitatea de a ști că a putut face pe un om fericit? Sau din dorința de a mă vedea fericit?
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Pe terasă
|
Pentruce nu puteam, pentruce par’că mi-era frică să-mi recunosc fericirea cu aceeaș siguranță cu care îmi recunosc părerile ? Simțirea omenească, deprinsă fiind prea mult cu suferința, ajunge uneori la această stare de a nu-și mai putea lămuri sensația fericirii. Ochii ei mă priviau de aproape, umezi și dulci. Glasul ei luptă să-mi depărteze gândurile de îndoială, să-mi smulgă din suflet răspunsul hotărît și adevărat. Eram fericit! Eram fericit!... Dar clipele treceau cu iuțeala lor neînchipuită — clipe nestatornice de fericire — al căror sfârșit îmi apărea cu un râs hidos de ironic, ce încremenește câte odată pe gura unui mort.
| 101
|
Traian Demetrescu
|
Scrisori găsite
|
Domnule, știu că-ți place să te ocupi cu chestiunile psihologice. Ești un visător și un analist. Câte odată nu-ți lipsește nici filozofia. Așa pari în ceeace scrii. Te citesc. Fii bun și dă-mi un sfat. Sunt cel mai nenorocit om ! Idealul meu se mărită cu un maior bătrân și urît. Am pierdut toate iluziile! Mă gândesc la moarte, la eterna pace de sub țărână ... O! ce mare ești tu Schopenhauer!... Spune-mi ce sa fac? Aștept răspuns pe adresa: Polonius, post-restant. * * * Tristul meu necunoscut, Te înșeli: n’ai pierdut toate iluziile! Au mai rămas încă. Și marile nenorociri ne vin din ele. Fără iluzii s’ar trăi așa de simplu, așa de liniștit ! Presupun că n’ai trecut peste douăzeci de ani. Vârsta aceasta e periculoasă, domnule! De obiceiu, între 20—25 ani, inima naufragiază adeseori. Îmi pare rău că te-ai adresat la mine. Eu nu știu să dau sfaturi; uneori nu știu nici chiar să le primesc. Dar pentru că m'ai bănuit filozof și psiholog, după cele ce scriu, firește, urmează să-ți vorbesc cu vehemență și cu puțin scepticism ... împrumutat dela Ernest Renan. Scrisoarea d-tale m'a înspăimântat: trebuie să fii în ajunul unui plan de sinucidere. Spune-mi drept: ai citit pe «Werther» ?
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Scrisori găsite
|
Și pentru ce vrei să mori: iubita d-tale — Idealul, cum o numești — se mărită cu un militar. Desigur, d-ta trebuie să fii sărac: vreun student cu birtul neplătit și trăind într’o mansardă friguroasă și umedă; vreun farniente cu Magdalene blonde ... în cap și înebunind de lipsa unui pahar cu bere; vreun poet care face politică și corecturi la ziare; vreun funcționar care visează în atmosfera prozaică a cancelariilor ... Și voești ca părinții Idealului să-și dea fata după d-ta? Sărmanul meu amic!... Într'un mediu social în care iubirea ar fi temelia căsătoriei, aspirația ta ar fi dreaptă; dar în societatea noastră, în care interesul și cinismul țin locul iubirii, n'ai drept nici să te sinucizi, căci vei fi ridicol. Rousseau mărturisește în «Confesiuni» că a fost puțin iubit de femei, tocmai pentru că le-a iubit prea mult. Nenorocirea lui Rousseau ar trebui să servească de experiență multor îndrăgostiți. Este adevărat că orice tânăr visează un ideal de femeie. Dar cu cât idealul va fi mai frumos, cu atât va fi mai greu să-l afli. Uneori îți pare că l-ai găsit; dar pentru a-l cuceri, va trebui să lupți cu multe și grele prejudecăți sociale. De obicei nu triumfi: alteori îți afli idealul, apoi descepționezi: a fost artificial.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Scrisori găsite
|
Atunci: lacrimi, țipete, melancolie, disperare, sinucidere — un roman întreg! Ce e de făcut? mă întrebi. Scumpe necunoscut, și eu am pierdut idealuri, ca și d-ta, dar nu m’am omorît. Cu aceasta se încărcinează decepțiile. Și apoi sinuciderea nu este un eroism : este o lașitate. Eroii adevărați îndură vieața așa cum e. Ei se revoltă, ei plâng, ei luptă pentru a o îmbunătăți, dar nu dezertează. Pe Werther îl plâng, dar nu-l admir. Și pentru că am renunțat de mult a mai căută idealuri, iubesc toate femeile. Orice femeie are ceva bun: fie frumusețe, fie cultură, fie delicateță de spirit, fie voluptate, fie virtute, fie bunătate. Ia de la fiecare ce are bun. Fii puțin copil cu ele ; sincer și gingaș totdeauna. Lasă fiecăreia câte ceva din sensibilitatea și spiritul tău. Încântă-le; nu le uită; nu fii ingrat cu ele; nu le vorbi niciodată de rău ; inspiră-le încredere și sentimente nobile. Fugi totdeauna de cele cari își tarifează sărutările. Orice s’ar zice, femeia rămâne eternul farmec al vieții: Les morts ne sont jaloux, dans leur paix solitaire, Que du murmure des baisers, zice poetul Haraucourt. Și adu-ți aminte că blazatul Müsset a mărturisit, în ora morții, că ar fi iubit și a douăsprezecea oară.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Contraste de Crăciun
|
În colțuri necunoscute din sufletul nostru, vechile deprinderi, amintirile și creșterea cari le-am primit în copilărie se ascund ca niște exilați alungați din patria rațiunii, pe care ne-a înseninat-o mai târziu cultura și experiența. Câți dintre noi, după ce am trecut prin câteva clase liceale, după ce ne-am amețit gândurile cu puțină citire de filozofi materialiști, nu ne-am ascuns simțul nostru religios — umilita moștenire pe care ne-a transmis-o o mamă pioasă — și ne-am dat de revoltați în contra cerului, de atei înverșunați!... Cu toate acestea, vremea trece ; anii ne învață, încetul cu încetul, dureroasa știință a vieții, și atunci sufletul nostru caută refugiu tocmai în credințele dispărute. Acei cari s’au deșteptat din visuri deșerte și s’au pus în urmă să privească lumea ca niște spectatori înțelepți și neturburați, s'au convins de eterna zădărnicie a tot ce există și au înțeles că senina filozofie a vieții constă în singura putere de a ști să împrumuți realității ceeace-i lipsește : poezia pe care o ai tu. Dar să fie cu putință ? * * * Realitatea!... Monstru hidos, hrănit cu iluziile și visurile noastre... Cine e fericitul care n’o vede, care o suprimă din fața simțurilor sale, care o înlocuește cu idealul său ?
| 205
|
Traian Demetrescu
|
Contraste de Crăciun
|
Întrebări amare ce îmi neliniștiau mintea, pe când mă întorceam către locuința mea — colț de realitate pustiu și urît... Era în ajunul Crăciunului. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-alungul ulițelor, și în adânca liniște a nopții se topia un vaet surd, o jale nesfârșită. Dar ce este realitea? Să fie pentru toți aceeaș? Pentru ce unii oameni sunt fericiți în mijlocul realității, iar alții se depărtează de ea ? Două amintiri îmi reveniră în minte, ca și cum ar fi voit să-mi lămurească gândurile ce mă neliniștiau. Acum câțiva ani. Sunt în salonul unei familii bogate, care sărbătorește ajunul Crăciunului. Candelabrele resfrâng o lumină binefăcătoare, care tremură în cristalul oglinzilor, ca un jeratic de stele pe suprafața lacurilor. Mobilele, prin colorile lor variate, adaugă la farmecul ce îmbată această familie de mulțumiți. Pe o masă din mijlocul salonului se înalță tradiționalul pom de Crăciun, cu frumoasele lui podoabe. Copilul bogatului îl privește cu îngereasca lui nevinovăție. Părinții acestui copil au căutat totdeauna să deprindă sufletul odraslei lor numai cu impresiile fericirii. Ei îl feresc de orice durere și nu-i vorbesc nimic de mizeriile și suferințele în cari se află alți copii de vârsta lui.
| 201
|
Traian Demetrescu
|
Contraste de Crăciun
|
Și-mi aduc aminte ce veselie domnia în mijlocul acelei familii, și mai ales ce plăcut suna la fereastră vuetul crivățului... Eră un acord sălbatic, care contrasta într’un chip fermecător cu liniștea și căldura din salon... Ce realitate frumoasă !... * * * Mai târziu, împrejurările m’au dus în camera unor săraci. Eră tot în ajunul Crăciunului. În locul candelabrelor ardea un rest de lumânare, care răspândia raze sfioase ca privirile unui umilit. Mizeria are nevoie de a ascunde în umbră. E frig... Copiii tremură lângă soba rece... Nici un pom, nici un dar nu-i încântă, nu-i face să devie sgomotoși și veseli. Muma lor zace pe un pat de scânduri. Tatăl e lângă dânsa, ca o pază tristă. Și vântul care suflă la fereastră se vaită a nădejde; e ca o notă supremă din concertul unor mari plângeri omenești... Aici sună altfel. Iar între salonul bogatului și coliba săracului eră un singur gard... Fericirea învecinându-se cu mizeria!... Nu eră și asta o realitate? .
| 164
|
Traian Demetrescu
|
Cum s-au despărțit
|
Se întâlniau în fiecare Duminică, într’o berărie, dintr’o stradă mărginașe, unde veniau foarte mulți străini. La șapte ore seara, Titu Risipeanu, însoțit de nedespărțitul său baston de trestie, se așeză la o masă mai retrasă, cerea un pahar cu bere și aștepta. Eră un tânăr de treizeci și patru de ani, nici frumos, nici urît, cu o puternică mușculatură, cum nu se vede decât la unii gimnastici de circ. După vorbă și mișcări își da îndată pe față firea lui de țăran, pe care nici nu căută să și-o ascundă. Terminase școala comercială și intrase în serviciul unei mari case de schimb. Ocupă acest loc de aproape zece ani. Era plătit bine și se obișnuise cu munca țifrelor, ca un poet cu rimele. Părinții lui nu mai trăiau de mult; el ducea o vieață de boem. Fără a fi un mizantrop, trăia cam retras de oameni, își întocmise felul său de existentă, a cărei monotonie nu-l supăra de loc. Afară de orele slujbei, se plimbă puțin, mânca totdeauna cu aceeaș poftă bună, apoi dormia regulat opt sau nouă ore, în cea mai deplină liniște. Mai târziu se adăuga la acest program de vieață și o legătură de inimă. În fond, Titu Risipeanu era un înțelept: nu cerea vieții mai mult decât poate da.
| 213
|
Traian Demetrescu
|
Cum s-au despărțit
|
O jumătate de oră după sosirea lui, venia și cea așteptată: Edviga. Idila lor era simplă și puțin poetică. Beau împreună câteva pahare cu bere, ascultau lăutarii, cari nu uitau să cânte și cupletele tirolezilor din Vânzătorul de pasări, în hatârul Edvigei; apoi plecau acasă. După o oră se despărțiau. Edviga, o bălană de douăzeci și opt de ani, pornise într’o bună dimineață din Salzburg, orașul ei natal, pentru a se pierde în lume. Era una din acele ființe pribege, a căror vieață rămâne totdeauna necunoscută. Întâmplarea o asvârlise în țara noastră, cu aceeaș nepăsare cum aruncă valurile pe mal o scândură dintr'o corabie sfărâmată. Norocul însă n'o părăsi și Edviga putu să găsească un loc de îngrijitoare de copii, într'o familie de Evrei bogați. Duminicile, seara, avea câteva ore libere, pe cari le petrecea împreună cu iubitul ei. Întâlnirea lor în berărie devenise poveste veche. Îndrăgostiții păreau oameni liniștiți și foarte simpatici. Chelnerii îi serviau cu plăcere, oamenii de prinprejur le pizmuiau fericirea, lăutarii le cântau cântece sentimentale, iar casierița, nevasta patronului, o Poloneză de cincizeci de ani, oftă adânc și-și reamintia anii ei. Se cunoscură la gară, în ziua când Edviga venia în România. Biata fată, necunoscând altă limbă, se adresă în nemțește hamalilor să-i aducă o birje.
| 210
|
Traian Demetrescu
|
Cum s-au despărțit
|
Dar nimeni n’o înțelegea. Titu Risipeanu se afla din întâmplare acolo. El avea o veche plăcere, care cu timpul se schimbase în manie, a veni de câteva ori pe săptămână la gară, pentru ca să privească sosirea trenului. Titu se grăbi să aducă o birje necunoscutei străine și, după rugăciunile ei, primi s’o însoțească până la hotel. Edviga era aproape să plângă de bucurie că întâlnise un om care cunoștea limba ei. Pe drum se împrieteniră repede. Ea îi mărturisi că vine de departe, gonită de vânturile nenorocirii. Cunoștea muzica, avea un glas plăcut și voia să se angajeze cântăreață într’un teatru de varietăți, sau chiar la un cafè chantant. Titu o sfătui să înlăture ideile astea, îi spuse ce vieață amară și rușinoasă duce o femeie în asemenea localuri și îi promise că-i va găsi un loc, onest și bine plătit, într’o familie. Și astfel: inima țăranului ajuns om de oraș cult și mulțumit, cu inima pribegei de lângă Alpi, se apropiară, se uniră, ca și cum s’ar fi cunoscut de când lumea. Dragostea lor era un roman în câteva rânduri : se iubiau fără flăcări, fără lirism, fără gelozie ; era mai mult o prietenie, cu momentele ei firești de voluptate.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
Cum s-au despărțit
|
Cu vremea întâlnirile lor de Duminică deveniseră atât de obișnuite, încât își pierduseră orice nuanță de farmec. Dar odată Edviga veni la întâlnire cu o carte de rugăciuni, scrisă în limba germană. Titu nu-și putu stăpâni râsul. — Tu crezi în Dumnezeu? o întrebă el. — O !... mai mă întrebi ?... răspunse ea, cu un accent de uimire. Dar tu? Titu ridică din umeri, zâmbi și tăcu. El nu citise multă filozofie, dar observațiunile lui răsfrânte asupra vieții stinseseră în sufletul acestui copil de plugari sceptici cea din urmă rază a credinței. Ateismul lui era formulat într’o nedumerire simplă : «Dacă ar fi un Dumnezeu, ar există atâtea nedreptăți și rele în lume?» Edviga moștenise fanatismul educațiunii religioase din țara ei. Când descoperi că iubitul ei este un necredincios, se înspăimânta ca de o nenorocire. Ea încerca să-l facă a crede ; dete sărutărilor ei mai multă căldură, își înflăcăra ochii cu priviri religioase. — Iubirea noastră va fi mai dulce sub protecția Maicei Domnului! El înjura de toți sfinții, cu Isus în frunte, și o amenința și pe ea cu vorbe brutale. Se despărțiră supărați. * * * Era a treia Duminică, de când Edviga nu mai venia la întâlnire.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Cum s-au despărțit
|
Titu Risipeanu o aștepta liniștit, ore întregi. Pe figura lui nu se ivia nici o expresie de mânie; își fuma în tihnă țigările, golia câteva pahare și pleca singur acasă. El o credea bolnavă. Lipsa ei începu să-l îngrijească, să-l facă să sufere. Acum își da seama de golul ce ni-l lasă în suflet orice femeie, când nu ne mai iubește. Dar n’are să mai vie niciodată ? Titu își repeta această întrebare cu un fel de frică. Se obișnuise atât de mult a nu mai fi singur!... Fără îndoială este o nevoie să te întovărășească cineva în drumul vieții — mai ales o femeie!... În a cincea Duminică primi o scrisoare de la Edviga, în care erau scrise cu creionul aceste rânduri: «Ich liebe dich nicht mehr, weil du an Gott nicht glaubst». (Nu te mai iubesc, pentru că nu crezi în Dumnezeu).
| 144
|
Traian Demetrescu
|
Copiii
|
A devenit aproape un obicei ca, în fiecare zi, să mă uit de la fereastra odăiei mele într’o curte vecină. La umbra unui salcâm, un bătrân alb și venerabil — ca Dumnezeu din vestitul tablou al lui Rubens: Judecata din urmă — leagănă un copil culcat în leagăn. Bătrânul are peste o sută de ani; copilul e de câtevâ luni. În salcâm, vrăbiile ciripesc toată ziua; strada e liniștită, trăsurile trec rar; din când în când, o aripă de vânt spulberă de pe dânsa nori ușori de praf. Și e cald ... Când mititelul a adormit, bătrânul își aprinde pipa și fumează în tihnă. Nu se clintește din locul său; tace și privește — poate și cugetă. Ceilalți, din casă, se îndeletnicesc cu afaceri serioase: muma pregătește cina de seară, sau cârpește o cămașe; bărbatul, în mijlocul a doi ucenici, lucrează o pereche de ghete cu scârțietori, poruncite de domnul Viorescu, copist la tribunalul de comerț. Singură pisica, cu cercei de lână roșie la urechi, se satură, ca un oriental, de lenea orelor de vară. Tabloul acesta mă înduioșează. În familia acestor muncitori e puțină liniște și mulțumire. Fericirea nu este definită adeseori prin aceste două vorbe simple? Dar ceeace mă impresionează e bătrânul și copilul.
| 206
|
Traian Demetrescu
|
Copiii
|
Când acesta din urmă se deșteaptă, moșneagul îl ia în brațe și-l poartă prin curte. E ca un grup simbolic. Copilul își încurcă mâinile în barba ninsă a bătrânului: acesta surâde. Și mă gândiam: ce-noroc ar fi dacă bătrânul ar mai trăi câțiva ani. Din îngrijirea lui blândă, din seninătatea sufletului său, ridicat de asupra patimilor și deșărtăciunilor omenești, s'ar resfrânge ceva în firea copilului. Educatorul de o sută de ani ar hotărî o parte bună în temperamentul și caracterul micului său elev. Eu am oroare de guvernante și de pedagogi. Educațiunea, lipsită de iubire, e falsă și răufăcătoare. Guvernanta mea din copilărie nu știa englezește, nici clavirul, dar mă iubia. Era o femeie de la țară, care povestia basme c'un farmec neînchipuit și mă adormea sub cântece naive și dulci. Basmele și cântecele acele au lăsat o notă de duioșie în simțirea mea. Dar ce vreți să rămână din severitatea și sistemele de educațiune ale guvernantelor și pedagogilor? Priviți pe cei mai mulți copii ai bogaților. Aroganța, stângăcia și unele vițiuri le vin de la guvernantele și pedagogii lor. * * * În orașele din Bavaria, și mai ales in München, educațiunea copiilor este una din preocupațiunile însemnate ale consiliilor comunale.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
Copiii
|
În acest sens, sunt făcute parcuri imense, ținute în cea mai curată stare, unde nu sunt liberi a se adună decât copiii, din toate clasele sociale. Plimbându-mă într’o zi pe o stradă a Münchenului, țipetele vesele ale unei mulțimi de copii îmi atraseră atențiunea. În apropiere era un parc. Intrai înăuntru și înaintea ochilor mei se desfășură un tablou, pe care nu-l mai văzusem. O armată întreagă de ființe drăgălașe și sburdalnice alergă printre arbori, săria, râdea, se da în goana celor mai nevinovate și plăcute jocuri. În aer liber și curat, copiii se desvoltau frumoși și puternici. Și-apoi câte legături de inimă nu se contractau, pe nesimțite, în jocurile acestea comune. Copiii, când vor deveni oameni, vor înlănțui prietenii strânse, în amintirea jocurilor lor din copilărie. Atâtea simpatii omenești, atâtea uniri fericite se datoresc numai împrejurărilor din primii anii ai vieții. Era rar să întâlnesc un copil bolnăvicios sau urît în țara acestor Bavarezi calmi, sobri și practici. În Reichenhall am întâlnit de câteva ori cete de copii — între șase și nouă ani — pornind să facă excursiuni pe Alpi. Mergeau să găsească floarea pe care ei o numesc: floarea regelui. Ei râdeau de mine, pentrucă nu puteam să mă potrivesc cu mersul lor ager.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
Copiii
|
Obosiam curând, sau mi se ura; și vai ! cui nu i-a mai rămas nimic de copil sau de nebun, a murit de mult!... * * * La noi, majoritatea copiilor sunt de ceară. O călătorie făcută în câtevâ provincii și sate m’a încredințat despre asta. Lipsesc grădini, lipsește aer, orizont larg... Consiliile comunale nu pun nici o grijă pentru desvoltarea fizică a copiilor, din cari vor ieși generațiunile viitoare. Părinții îi lasă pe seama guvernantelor. Într’o zi am intrat intr’o familie de burghezi bogați. Doamna eră îmbrăcată într’un costum ușor de vară, parfumată cu peau d'Espagne, încorsetată, de abia putea să respire. Domnul eră slab, pervos și vârstnic. După câteva vorbe, schimbate asupra timpului, apărurâ doi copilași, elegant îmbrăcați. Muma mi-i prezintă: Aspasia și Virgil. Erau străvezii! Cu dânșii intrase și guvernanta, o Englezoaică aurie, asupra căreia domnul își fixâ uneori ochii. Copiii se apropiară de mine, sfioși. Doampa interveni: — Aspasio, mamă, zi: Bonjour! Fetița gângăvi: — Bonjour! Guvernanta adăugă : — Bonjour, monsieur! Fetița repetă cuvintele. Aceeaș scenă și cu băiatul. Apoi muma reluă vorba: copiii știu să cânte la clavir, învață englezește și franțuzește —bravo ! bravo ! După fiecare două trei minute, copiii tușiau uscat. Când observai că de ce nu-i lasă să se joace, să facă puțină gimnastică, doamna îmi răspunse : — S’ar putea una ca asta ?...
| 225
|
Traian Demetrescu
|
Copiii
|
Ce? sunt copii de mojici ?. . Auzi, gimnastică pentru fete? — Dar, doamnă, uitați că Herbert Spencer spune... — Ăla e nebun de legat, domnule... N’am mai zis nimic, dar m’am uitat la biata fetiță, care părea că ascultă glasul mumei cu supunere și frică. Deunăzi doamna mi-a făcut cunoscut încetarea din vieață a Aspasiei, în vârstă de opt ani. Era cernită, arăta o durere rece, și repetă într’una celor cari veniseră să asiste la înmormântare: — Ingerul mamei! Cânta la clavir, știa franțuzește, englezește... Câte drame nu se pot scrie din vieața copiilor!...
| 95
|
Traian Demetrescu
|
Femeia care înșală
|
Într’un birt, doi studenți vorbiau despre femei. Alături de dânșii, un om cu înfățișarea comună, cu ochii fixați într’un chip vag spre fumul țigării pe care o fuma liniștit, părea că-i ascultă. Din când în când făcea o mișcare nervoasă de nerăbdare, căutând să și-o stăpânească repede ; sau i se ivia în colțul gurii un zâmbet ciudat, plin de ironie și amărăciune. La celelalte mese, alți consumatori, din diferite trepte sociale, mâncau, vorbiau despre lucruri banale, râdeau și făceau un sgomot ce supără întru câtva pe necunoscutul doritor dea urmări convorbirea studenților. Aceștia reveniau asupra unui adulter, despre care se vorbise mult în public și prin ziare: soția unui poet cunoscut și admirat își înșelase bărbatul cu un militar bătrân și urît; și însfârșit, conveniseră, amândoi că singura cauză a acestor scandale era organizația burgheză a familiei de azi. Cu toate astea un punct îi lăsă nedumeriți. Toată lumea știa că această femeie luase pe poet din iubire ; nu putea să încapă nici o umbră de îndoială, mai ales de când poetul publicase un volum de sonete intitulat Sărutările, închinat iubitei lui, și care avusese un succes uimitor. Și cei doi studenți se întrebau, cu o melancolie de tineri sentimentali, dacă nu cumva ceeace numim noi iubire nu este o iluzie absurdă și protivnică legii brutale a naturii, care hotărăște înclinările, atracțiunile, legăturile dintre sexe?
| 227
|
Traian Demetrescu
|
Femeia care înșală
|
Poate că natura nu suferă ceeace am convenit să numim statornicie, credință, într’o femeie și un bărbat; natura nu e nici morală, nici imorală — este așa cum este, sălbatică și absolută ; și omul care încearcă să o potrivească după propriile lui nevoi și dorințe e ridicol și e nebun. Sub aceste reflecții, convorbirea celor doi studenți se rări, deveni mai puțin aprinsă, par’că se da biruită unui mister neînduplecat. Tăcură. Necunoscutul se sculă încet, se apropie de masa lor și le ceru voie să ia loc lângă dânșii. — V’ascult de un ceas, zise el; n’am pierdut nici un cuvânt, nici o argumentație și pro și contra ; v’am admirat patima inteligenței, care o puneți în discuțiunea unei chestiuni așa de interesante; am înțeles că ați citit pe marii scriitori cari au fost veșnic neliniștiți de problema adulterului, ați pronunțat nume vestite : Dumas-fils, Ibsen, Tolstoi, Strindberg, Bourget — și am ajuns la concluzia că vă lipsește marea și unica știință omenească: experiența ! Cei doi studenți se uitară unul la altul, ca și cum începea să se ivească o zare de lumină în nedumerirea lor, în vreme ce necunoscutul urmă, pe acelaș ton blajin, vehement și convingător: — De altfel nu e vina d-voastră, sunteți prea tineri... Cum însă bănuesc că n’ați eșit încă din Universitate și sunteți familiarizați cu științele pozitive, cari nu se bazează decât pe experiență, pe fapte, nu mă indoesc că mă veți înțelege ce-am să vă spun.
| 245
|
Traian Demetrescu
|
Femeia care înșală
|
Studenții își pironiră privirile în ochii lui, cari ajutau cu lumina lor tristă și expresivă să dea mai multă căldură vorbelor. — Da, sunt femei nenorocite, cele mai de plâns, cari se căsătoresc fără voia lor, cu bărbați pe cari nu-i iubesc, nu-i pot suferi, nici ca suflet, nici ca fizic. Acestea, când trec din patul — aș zice mormântul — conjugal, în brațele unui amant, sunt iertate și de sfinți și de oameni. Dar există un alt tip de femeie, un tip ciudat, pe care nu-l poți defini: tipul femeiei care își iubește bărbatul, îl adorează, îl vede mai presus de îngeri, de Dumnezeu și cu toate astea îl înșeală... Cuvintele din urmă produseră un efect magic : toți cei din birt, cari râdeau și beau nepăsători, se întoarseră cu fața către necunoscut și, uitând să mai mănânce, îl ascultau cu uimire și cu plăcere. Nu se mari auzi nici un țăcănit de furculiță. În tăcerea asta, făcută deodată, necunoscutul păru a-și încălzi glasul: — De ce înșală? Nici noi nu știm, nici ea n’o știe. E o pornire instinctivă — înșală, cum ar mânca, cum ar bea, cum ar respiră... Credeai că acela, în brațele căruia se aruncă, este un ideal al ei vechiu, un vis de fecioară, întâlnit la un moment dat?...
| 215
|
Traian Demetrescu
|
Femeia care înșală
|
Nimic din toate astea!... Este un individ oarecare, d-ta sau eu, un necunoscut, un străin, un tânăr, un bătrân ... «După ce ai surprins-o, îți cade în genunchi, îți jură că te iubește — și te iubește, în adevăr — te înduioșează până la lacrimi cu lacrimile ei... Dacă o întrebi : pentruce te-a înșelat ? Va fi peste putință să-ți spună pentruce. Iți va înșiră, desigur, o minciună, o finețe, o împrejurare ; dar cuvântul pentruce nu ți-l va spune niciodată. Și nu ți-l va spune, pentrucă nu poate să ți-l spună ; pentrucă ea însăși se întreabă : pentruce ? pentruce l-am înșelat ? Se făcu o pauză. Unul dintre studenți întrebă: — Aș vrea să știu, dacă d-ta ai iertă sau ai pedepsi pe o asemenea femeie ? Necunoscutul ridică din umeri și pradă unei nehotărîri ce-l chinuia : — Asta e o chestie de temperament. Unii iartă, alții pedepsesc. Des Grieux a iertat pe Manon; din potrivă, dramaturgul francez înarmează brațul bărbatului înșelat, cu faimoasele cuvinte: Tue-la! Eu amicii mei, am iertat-o!... Toți tresăriră ... — Cum ? ai fost însurat ? îl întrebă un curios. — Da, am învățat la școala asta, după cum v’am dovedit-o cu știința mea: experiența ... Amară știință!
| 208
|
Traian Demetrescu
|
Femeia care înșală
|
pe care o înveți totdeauna prea târziu... Da, femeia mea, care m’a iubit, care își făcuse din mine un ideal, m’a înșelat cu un actor dintr’o trupă de provincie... Un actor, o maimuță, domnilor, urît, hidos... De-ar fi fost, cel puțin, o celebritate !... Aș fi înțeles, atunci, patima nevestei mele; dar să te lași a fi posedată de un urangutan ... sapristi!... Necunoscutul fu scuturat de un râs nervos ; apoi se sculă: — Am iertat-o, cum se iartă un nebun, un copil, dar n’am mai putut împărți acelaș căpătâiu împreună... Un vechiu prieten îmi spunea într’o zi: amorul începe iubind o femeie și sfârșește urîndu-le pe toate. Bună ziua, domnilor.
| 112
|
Traian Demetrescu
|
Paltoane vechi
|
Nu-mi place iarna. Știu că sezonul acesta convine bogaților, cari așteaptă cu nerăbdare seratele, balurile, patinagiul, observ că ciorile, niște paseri totdeauna cernite, au aerul de-a petrece, sub cerul veșnic posomorit ; dar întorcând altă pagină a vieții, aflu că săracii nu se bucură deloc, iar vrăbiile neprimind nici o circulară dela doctorul Felix ca să nu stea în frig, sunt amenințate să moară înghețate pe crengile arborilor desfrunziți. Recunosc și eu că viforul e un solist plăcut, că vagnerianele lui sinfonii, în timpul nopții, sunt pline de taine și de o melodie sumbră, cu condiția să-l ascult dintr’o cameră bine încălzită, în fața unui pahar cu ceaiu aromatic și cald ... Dar culmea antipatiei mele împotriva iernii, o hotărește paltonul meu vechiu. În vieața mea, cumpărarea unui palton nou este un eveniment, deaceea mai în toate iernile sunt nevoit să îmbrac paltonul din ... anii trecuți. Firește, pentru boemii de felul meu, lucrul pare indiferent a purta o haină veche sau nouă ; dar observați de aproape : pe când o pălărie veche, o cismă veche, o redingotă veche trec nezărite, sau sunt foarte puțin luate în seamă, un palton vechiu se pune în evidență, fără să vrea, ca stângăcia unui om timid.
| 204
|
Traian Demetrescu
|
Paltoane vechi
|
Haina asta parcă se vâră în ochii tuturora și-i e peste putință să s’ascundă. Cel care o poartă, duce pe umeri o adevărată Cruce a Calvarului, o mare tragedie! Am notat odată iarăși o ciudată stare psihologică, pe care o determină un palton vechiu. Omul pare trist și foarte umilit; n’a făptuit nici o necinste, nici o crimă; e poate iubit și stimat de concetățenii lui, femeile îi zâmbesc — cu toate astea paltonul vechiu îl amărăște, îl face să fugă de lume. Observați pe mizantropi, toți poartă paltoane vechi. Când bietul om umblă pe stradă, după afaceri, sau să se plimbe, i se pare că toată lumea se uită la paltonul său, îl observă, îl critică, îl descoase — pe bietul palton, care e aproape descusut!... Dacă este invitat într’o familie, se duce după multe ezitări; nu se lasă a fi desbrăcat de servitorul care stă în anticameră ; își atârnă paltonul în cuier cu un fel de rușine, și intră în salon în redingota cea ... nouă ! Aproape fiecare om are o redingotă pentru zile mari. Când pleacă, domnul sau doamna, care îl însoțește până la scară, nu-și poate stăpâni un zâmbet ironic. Să nu-mi spuneți că exagerez dacă voiu afirmă că cea mai mare parte dintre oameni te judecă și te clasează după paltonul pe care îl porți.
| 222
|
Traian Demetrescu
|
Paltoane vechi
|
Poți să fii un om cinstit, un ziarist celebru, un poet de talent, dacă umbli într’un palton vechiu, ești mai puțin decât ești, sau nu ești nimic. Un bogat, râzând prostește, îmi spunea într’o zi, vorbind drept Eminescu: — L’am văzut o singură dată ; purtă un palton lung și vechiu — săracul! Într’o seară, schimbând o sumă de idei și cuvinte cu un bătrân simpatic și înțelept, îmi repetă adeseori fraza asta, bună de ținut minte. — Ei, tinere, în societatea noastră ajungi mai lesne c’un palton nou și o pereche de mănuși chic! * * * Dar ajungă cine o pofti și cine se’mbată de visurile zadarnice ale gloriei!... Ce-mi pasă mie !... Vorba e că un palton vechiu nu ține de cald. Iată de ce-mi pierd vremea să înșir aceste vorbe triste. Ah ! frații mei de gânduri și de sărăcie, spuneți-mi dacă sub condeiul meu nu vorbește inima voastră !... Spuneți-mi, dacă nu lânceziți, ca și mine, în dureroasa nostalgie de țări cu soare etern, care te scapă de paltoane vechi și de tuse — o muzică cu sonorități de mormânt!... Spuneți-mi încă dacă au drept să poarte paltoane îmblănite, călduroase și moi, bogătașii cari nu cugetă, nu simt, nu muncesc; burtăverzimea asta rea, vanitoasă și ignorantă !
| 212
|
Traian Demetrescu
|
Paltoane vechi
|
Sunt oamenii vinovați că fură, că mint, că omoară; ei bine, pentru ce n’ar fi vinovați și imbecilii aceștia că poartă paltoane noi ? Cu toate astea aș dori ca rândurile mele să nu vă facă o educațiune anarhică, să nu vă revolte. întâlnind pe stradă pe cei împaltonați, ați fi în stare să le cereți socoteala asupra crimei de a purtă paltoane noi, dar de aci s’ar naște un scandal; și gardistul, uitându-se la paltoanele voastre vechi, s’ar grăbi să vă invite ... știți unde. Umiliți și rezignați să îmbrăcăm tot paltonul cel vechiu. Închiotorându-l bine, cu mâinile în buzunare, sub culoarea lui ștearsă și nedefinită, vom avea aerul unor filozofi originali ... Căci să dăm Cesarului ce e al Cezarului: paltonul vechiu a fost totdeauna haina filozofilor.
| 129
|
Traian Demetrescu
|
O vizită
|
Peste întâmplarea, pe care voiu s'o povestec, a trecut un an, și sunt încă nedumerit dacă trebuie sau nu s’o las în uitare pentru totdeauna. Desigur ea nu este menită să emoționeze adânc pe cititori, dar tinerii noștri, cari fac versuri, vor ști să desprindă dintr’însa o înțelepciune practică. Eram singur în odaia mea. Vă scutesc de descripția odăiei mele, deși mobila mea, prin caracterul ei sărăcăcios, este de o originalitate rară. Stam la gura sobei, citind o carte, scrisă de un mare erudit, în care era vorba de misterele religiunii vedice. Sunt minunate cărțile acestea, cari te duc în timpurile primitive ale omenirii!... Deodată mi se păru că bate cineva în ușă. Ascultai puțin și în clipa aceea îmi răsări în memorie celebrul refren din poema Corbul a lui Edgar Poe : «Trebuie să fie vântul și alt nimic!» — Intră ! Un tânăr îndrăzneț, cu trup ca al adolescenților din epocile frumuseților antice, intră vesel, aducând de afară aerul curat și rece al lui Decemvrie. Mă sculai surprins : ce căută Aurora în coliba Amurgului ? — Poftim, domnule, ședeți. Și tânărul se așeză pe un scaun, care avea defectul să nu fie moale. Tânărul mi-aducea un caiet cu versuri — toată încrederea în propriul său talent atârnând de un cuvânt al meu de încurajare.
| 217
|
Traian Demetrescu
|
O vizită
|
A... domnișorul acesta era un farsor! Mă necăji: — Dar, domnule, cine sunt eu, ca să vă adresați cu atâta entuziasm la mine ? Ați greșit adresa!... Și în acelaș timp ați uitat că în țara asta există un Gherea, un Maiorescu ... — Cum ? Nu sunteți d-voastră simpaticul nostru ... — Domnule, fii bun și nu spune cuvinte de prisos. Pentrucă ai venit însă, dă-mi caietul să-l răsfoiesc puțin, iar d-ta, în vremea asta, ascultă greerii, altă speță de poeți lirici, de cari știi bine cum își bat joc furnicile. Tânărul îmi dete caietul și păru că dă atențiune cântecelor greierilor, ascunși după sobă. După ce sfârși citirea caietului întreg, obișnuita mea fire blajină mi se schimbase. Eram revoltat. — Ce minciuni monstruoase ! Ce minciuni ! — Versurile mele minciuni? întrebă tânărul, uimit. — Firește: în toate aceste elegii nu vorbești decât de moarte, de veșnica tăcere, de suspine, de mări de lacrimi... Domnule, pentru numele lui Dumnezeu, uită-te în oglindă și vezi-te că spui minciuni, că în d-ta debordează vieața !... Tânărul zâmbia ; eu urmai: — Bine, domnule, dacă d-ta ți-ai fi publicat versurile, publicul, citindu-le, ar fi crezut ce spui și te-ar fi compătimit, te-ar fi simpatizat.
| 203
|
Traian Demetrescu
|
O vizită
|
Ei bine, știi d-ta, că a smulge publicului, în mod falș, emoțiuni de pietate și de simpatie, e tot așa cum l-ai fura? A ... domnule ! — Căci să-mi mărturisești adevărat: ce mănânci în fiecare zi ? — Patru ouă, icre negre, salam, supă, două mușchiuri la grătar, rocfort, compot de caise, beau vin negru... — Și îndrăznești să faci elegii ?... Domnule, ești teribil 1 — Dar ce-are aface... — Cum să n’aibă aface ? Apoi știi d-ta că acest nutriment a lipsit, adeseori, lui Leopardi, lui Dostoievschi, lui Eminescu ? — Îmi pare rău... — Și afară de asta, când ai avut vreme să suferi, să iubești, să te descepționezi, să înțelegi vieața, să te lupți ?... Câți ani ai, domnule ? — Douăzeci și unu, neîmpliniți. — Cei mulți înainte... Merci... — Ah ! dragul meu tânăr, un altul care ar avea un piept sdravăn și o musculatură de taur, ca d-ta, ce bun strungar ar deveni! Tânărul râse. — Nu râde, te rog. Mai târziu, după ce vei citi ceva și îți vei rafina puțin sensibilitatea și imaginara, în paguba plămânilor și a brațelor, îți vei da seama că vieața se gustă mai plăcut fizicește decât intelectual.
| 202
|
Traian Demetrescu
|
O vizită
|
După cuvintele astea tânărul îmi smulse caietul din mână și-l aruncă în sobă. Ce curaj ! Eram înmărmurit. Câteva minute trecură și elegiile deveniră o mână de cenușă. — O ! tinere, sunt atâtea lucruri de făcut în vieața asta, mai folositoare și mai frumoase decât elegii proaste. Și apoi, lumea e plină de femei frumoase ... De ce-ți pierzi energia nervoasă pe nimicuri ? Deunăzi, ca și acum un an, stăm singur în odaia mea. Îmi cântau greerii și urîtul. Deodată mi se păru că aud o bătaie ușoară în ușă. «E vântul și alt nimic!»... Bătaia se repetă. — Intră ! Ca și acum un an, acelaș tânăr se ivi, cu aerul mai vesel și îndrăzneț. Mă înfuriai: iar mi-aduce elegii!... Nu-îmi ajungeau mie greerii, urîtul, melancolia?... Tânărul se așeză pe un scaun : — Nu știi ceva?... Mă ’nsor. — Bravo ! Te felicit! — Știi, ți-am urmat povața, care mi-ai dat-o acum un an, m’am ținut numai de femei... În sfârșit am pus mâna pe una, bogată și frumoasă ! — Elegii mai faci? — Păzească-mă Dumnezeu ! — și era cât pe-aci să se închine. Apoi adăugă: Am venit să te invit la nuntă. Țin mult să te prezint viitoarei mele neveste.
| 207
|
Traian Demetrescu
|
O vizită
|
I-am povestit și ei chestia elegiilor... A râs!... După ce-a plecat, am pus zăvorul la ușă. Acuma poate să mă viziteze și Norocul — nu mai deschid!
| 27
|
Traian Demetrescu
|
Arborii
|
Eu am trăit aproape toată copilăria mea printre arbori, așa că e firesc să-mi aduc aminte adeseori despre ei. Nu numai că-mi plac, dar îi și iubesc, ca pe niște singuratici, totdeauna neclintiți și tăcuți. Astă vară am stat printre ei și mi-au făcut mult bine. Sub ramurile lor înfrunzite, ce par ca niște brațe ocrotitoare, sufletul își readună ceeace a pierdut printre oameni : iluziile. Uneori frunzele îți vorbesc. Freamătul e limbagiul lor, ce-ți spune despre multe, dacă știi să-l înțelegi. Ați observat ce turburare produc vorbele unor oameni în sufletele acele cari și-au întocmit, după îndelungi meditațiuni și citiri, o estetică a simțirii ? Cuvintele grosolane, cugetările meschine cad peste aceste suflete, ca niște lovituri de ciocan peste clapele unui clavir. Niciodată însă tăcerea arborilor sau singurătatea unui colț de natură nu contrariază armonia visurilor sau simțirilor noastre. Din potrivă, ele deschid orizonturi largi cugetărilor cari se găsiau sfioase și se ascundeau în mijlocul lumii. O, frumoșii brazi depe munții Alpi! Ei nu turburau aerul ca discursurile politicianilor noștri de aici, ci-l umpleau de mirosul lor puternic și dătător de vieață!... Nu știu dacă zilele trecute amicii mei s’au dus să voteze listele viitorilor consilieri comunali, dar dacă m’aș fi dus și eu, vă încredințez că aș fi votat o listă a mea, întocmită de opt grădinari bavarezi, cu cari mă împrietenisem la Reichenhall, chemându-i să-mi prefacă orașul, în câțiva ani, într’un parc uimitor de frumos.
| 238
|
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.