author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ion Luca Caragiale | Păcat… | Nu vrea și pace. Obosită, cu tot sângele-n obraji, tremurând de ciudă, ea se duse, luă o bucată de mămăligă și o bardă și se-ntoarse iar... Cum o văzu venind, Priian se-nfipse în copite și bârligă coada... Ea se apropie binișor-binișor... cu mâna stângă întinsă, cu dreapta ascunsă la spate, spunând prietenului ei, care o necăjise, vorbe mângâioase... El ținti asupră-i ochii mari și proști și cu și fără încredere aruncându-i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de lapte... Stete nemișcat... Fata înaintă lin mâna... Priian întinse botul fraged, dar, până s-apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte; tăișul se-nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian se-necă în sânge... Sărmanul se tăvăli și începu să zvâcnească grozav din picioare. Mama o văzu venind întunecată și stropită de sânge pe obraz, pe mâini și piept. – Ce e? – Am tăiat pe Priian în fundul grădinii.... Ai să-ți arăt! Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot. – Haină, haină! strigă mama... De ce? – Iac-așa! A bătut-o rău; ea a răbdat - nici o vorbă, nici o lacrimă. Mama însă s-a văicărat mult de mâhnire și de grije... Dar când s-a supărat pe tat-său și i-a trântit candela din cui și a umblat fugară trei zile pân pădure, de nu mai știau und’ s-o caute?... | 224 |
Ion Luca Caragiale | Păcat… | Dar mai târziu - fată mare! - când, dintr-o vorbă de nimica, a înșfăcat în brațe pe Stanca Radii, și nici una nici alta, s-o arunce de sus de pe tăpșan, unde se făcea hora, de râpă?... Au trebuit doi flăcăi să lupte s-o scape pe Stanca... Păcat de așa frumusețe și mândrețe de femeie să fie așa de cruntă și dârje! Pe biata preoteasă Sultana a chemat-o Maica Domnului de vreme... a plâns-o mult bărbatul pe blânda femeie, pe care o iubise atâta pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei de sărmanul cules de pe drumuri. Văduvul nemângâiat și-a măritat fata curând după moartea nevestii: nu mai era de trai - trebuia odată căpătuită. E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger... urât și moale de genunchi... vorbește peltic... pricepe greu... Bun om, cumsecade... dar nu e ce-ar fi să fie - mai ales pentru astfel de femeie, alt bărbat trebuia. Mitu a crescut mare și voinic... Astăzi el este învățător în Dobreni. Părintele Niță a dorit mult să-l aibă aproape și a izbutit să-l permute aici de acum șase luni, ca să-l poată însura și așeza.. II Toate acestea trec acum prin mintea părintelui Niță, și de aceea bătrânul e foarte mâhnit. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Păcat… | Zadarnic luptă să gonească gândurile care-l frământă - cântecul de afară i le încurcă și mai tare: Ileana fata lui, nevasta lui Matache, șade în curte cu bărbia rezemată în mână și cântă. Ileana cântă frumos, e știută; dar acuma căldura cântecului este deosebită; glasul ei arde. Omul, care învățase atâtea, asculta mușcându-și buzele: el bănuia... nu, înțelegea bine ce putere a ridicat așa de înalt coardele cântăreții. O melodie simplă și monotonă, - dar câte înțelesuri, câtă pierzanie | 79 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă subt umbrarul de dinaintea dughenii, așteptând dilijența, care trebuia să fi sosit de mult; e o întârziere de aproape un ceas. Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal; dar așa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate... Precupeț, vânzător de mărunțișuri, samsar, câteodată și mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor și ștergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieși - toate le încercase după accidentul care-l făcuse să-și piarză locul de băiat într-o mare dughiană de vinațuri. Doi hamali coborâseră în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînțelegere se ivi între dânșii la împărțeala câștigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână și lovi în frunte pe tovarășul său, care căzu amețit și plin de sânge la pământ. Băiatul, văzând sălbătăcia, dete un țipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă și, trecând pe lângă băiat, ridică mâna asupră-i... Zibal pică leșinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni când se întoarse la stăpân, locul lui era ocupat. | 201 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Atunci începu lupta grea pentru viață, care se îngreună și mai tare prin căsătoria cu Sura... Răbdarea însă ostenește soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, și hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui. Aci se află el acuma de cinci ani. Are strânsă o avere bunicică în bani și vinațuri bune, îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul - friguri de baltă. ... Și oamenii sunt răi și pricinași în Podeni!... Ocări... batjocuri... suduituri... acuzări de otrăvire prin vitriol... Dar amenințările! Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decât chiar lovitura. Ceea ce muncește acum pe Leiba mai mult decât tremurătura frigurilor este o amenințare. "A! goi ticălos!" gândește el oftând. Ticălosul este badea Gheorghe - pe unde o fi! - un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută. Gheorghe venise într-o dimineață de toamnă la han, obosit de drum; ieșea din spital - zicea - și căuta de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a arătat a fi om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. | 201 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Era o slugă rea, leneș și obraznic... și fura. Într-o zi a amenințat pe balabusta îngreunată, care-l ocărâse cu drept cuvânt, s-o lovească în pântece... altădată a asmuțit un câine asupra lui Ștrul cel mic. Leiba i-a făcut numaidecât socoteala și l-a trimis. Dar Gheorghe nu voia să se ducă; el pretindea cu violență că s-a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în deal la primărie să ceară vătășei ca să-l alunge. Gheorghe a vârât repede mâna în sân strigând: "Iudă!" și a voit să se năpustească asupra stăpânului. Din nenorocire, sosea atunci o haraba încărcată cu mușterii. Gheorghe a început să rânjească zicând: "Ce te-ai spăriet, coane Leiba?... Iacă mă duc". Și apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cât putu înapoi, îi șopti: "Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupâne... Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!" Atunci intrară mușterii în dughiană. "Să ne vedem sănătoși la înviere, coane Leiba!" adăogă Gheorghe depărtându-se. Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peșcheșul "modest" adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos și să-l batjocorească. | 208 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Leiba a stăruit călduros să-l facă a înțelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe de sat și chiar de șosea. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povățuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de așa ceva, ca să nu deștepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi și săraci, pofte de călcare. Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic[1] și doi călărași: era bănuit pentru o pricină. Ce bine era să-l fi mai răbdat Leiba măcar până la sosirea acestor oameni!... Dar Gheorghe era acum cine știe unde... Deși asta se petrecuse de mult, totuși, în mintea omului prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui vrând să scoată ceva din sân și a cuvintelor lui amenințătoare. Cum se deștepta așa de limpede acea amintire? Era Sâmbăta Paștelui. Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi chilometri printre bălți, se auzeau clopotele bisericii... Și se aude așa de ciudat când ai friguri: aci foarte tare, aci aproape deloc... Noaptea care venea era noaptea Paștelui; scadența făgăduielii lui Gheorghe... "Dar poate că l-au prins până acuma!" ...Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar până la câștiu[2] viitor. | 203 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Cu capitalul lui se poate deschide un negoț frumos în Ieși... În târg, Leiba să fie sănătos, o să șază aproape de comisie... O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent... Cine plătește bine este bine păzit. Într-un târg așa mare, noaptea e zgomot și lumină, nu întuneric și tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un han în Ieși, - acolo în colț, ce loc bun pentru o dughiană - un han unde toată noaptea cântă fetele la Café Chantan. Ce viață zgomotoasă și veselă! Acolo găsești la orice ceas, zi și noapte, pe domnul comisar cu fetele și cu alți poreți[3]. Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu drumul-de-fier, care ocolește foarte pe departe mlaștinele, gheșeftul scade mereu?... "Leibă, strigă Sura din-năuntru, sosește dilijența, s-aud zurgălăii." Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părți de dealuri păduroase. În partea despre miazăzi mai cufundat, se adună, din șipotele ce izvorăsc de sub dealuri, niște băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca niște perii stufișuri de rogoz. Între partea băltoasă și partea mai ridicată despre miază-noapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetățuie; deși terenul e mlăștinos, hanul are zidurile și beciurile bine uscate. | 215 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, întinzându-și membrele obosite; el cată lung în zare către răsărit; nici pomeneală de dilijența. "Nu vine; ți s-o fi părut..." răspunde el balabustei, și se lasă iarăși jos. Foarte trudit, omul își încolăcește brațele pe masă și-și așează pe dânsele capul, care-i arde tare. La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă fața mlaștinelor, o moliciune plăcută coprinse nervii omului, și gândul începu să depene pe fusul conștiinței bolnave mai rar, tot mai rar și înmuind treptat formele și colorile închipuirilor... Gheorghe... Noaptea Paștelui... Tâlhari... Ieșii... O crâșmă în miezul târgului... O dughiană veselă, care merge bine... Sănătatea. Și ațipi... ...Sura lipsește cu copilul de mult d-acasă. Leiba iese în ușa dughienii să se uite în calea ei. Pe ulița mare e o circulație vie, o neîntreruptă fâșiitură de roate pe răzoare[4], acompaniată de ciocăniturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul asfaltului. Deodată însă circulația se oprește, și dinspre Copou se văd venind o grămadă de oameni, gesticulând și strigând foarte mișcați. Mulțimea pare că escortează pe cineva: militari, o streajă și fel de fel de public. La toate ușile dughienelor se înghesuiesc privitorii curioși. "Aha! gândește Leiba, a pus mâna pe un tâlhar!" | 206 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Cortejul se apropie. Sura se dezlipește din mulțime și urcă lângă Leiba pe treptele crâșmii. "Ce e, Sură? întrebă el. – E un nebun scăpat de la Golia. – Să închidem dughiana, să nu dee peste noi. – E legat acuma; dar adineaori scăpase. S-a bătut cu toți soldații..» Pe un jidan, pe care un goi răutăcios din mulțime l-a îmbrâncit peste nebun, nebunul l-a mușcat de obraz." Leiba de pe trepte vede bine; cu o treapta mai jos privește Sura cu copilul în brațe. Este în adevăr un nebun furios pe care-l țin câte doi oameni de fiecare parte; pumnii sunt strâns legați unul peste altul cu o curea tare. E un om cu o cherestea uriașă: un cap ca de laur, părul negru, des, barba și mustățile aspre și împâslite. Prin cămașa-i, sfâșiată de luptă, se vede pieptul lat, acoperit ca și capul de un stuf de păr. E cu picioarele goale; gura i-e plină de sânge și stupește mereu firele pe care le-a smuls cu dinții din barba jidanului. Toata lumea s-a oprit... De ce? Jandarmii dezleagă mâinile nebunului. Mulțimea se dă într-o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă un ocol cu ochii și-și oprește privirile care ard spre ușa lui Zibal; scrâșnește din dinți, se repede țintă pe cele trei trepte, și într-o clipă, apucând în palma dreaptă capul copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbește pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe niște ouă moi... Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate compara, la întâlnirea celor două titve smăcinate una pe alta. | 271 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o nemăsurată înălțime, dete să țipe: " O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!" Dar glasul mut nu se supuse voinții. "Scoală, jidane!" strigă cineva trosnind tare cu o nuia pe masă. "- Proastă glumă! zice Sura din pragul crâșmei; să sparii omul din somn, țărănoi mijic!" Leiba sări drept în picioare. "Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumețul. Dormi la nămiez, ai?... Scoală că-ți vin mușterii... sosește harabaoa poștei". Și, după prostul său obicei, care irita rău pe jidan, voi să apuce pe Zibal în brațe să-l gâdile. "Lasă-mă în pace! strigă hangiul smucindu-se și îmbrâncindu-l cu toată puterea. Nu vezi că sunt bolnav? Lasă-mă-n pace!" Dilijența sosește în sfârșit cu aproape trei ceasuri de întârziere. Sunt doi călători, care se așează împreună cu conductorul, poftit de ei, la aceeași masă. Din convorbirea călătorilor se lămurea bine împrejurarea. La tactul de mai sus al poștii, se întâmplase peste noapte o călcare cu omor în hanul unui jidov. Hangiul omorât ținea și schimbul cailor. Tâlharii îi furaseră, și până să se găsească alții în sat, călătorii curioși putuseră cerceta în voie teatrul crimei. Cinci victime. Dar amănuntele! Dacă nu s-ar fi găsit prădată, s-ar fi crezut că a fost o cruntă răzbunare, sau fapta nebuniei religioase. | 217 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | În anecdotele despre sectarii iluminați, se povestesc câteodată executări de așa absurdă sălbăticie. Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri și asculta aiurit. Apoi urmă ceva, care trebuia neapărat să umple de respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenți, unul în filosofie, altul în medicină; mergeau să petreacă în orășelul lor natal. Între ei se încinse o înaltă dezbatere academică despre crimă și cauzele ei, și dacă trebuie să fim drepți, medicinistul era mai bine preparat decât filosoful. Atavismul... Alcoolismul cu urmările-i patologice... Vițiul de concepție... Deformarea... Paludismul... Apoi nevroza! - Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne... Dar cazul de reversie! Darwin... Haeckel... Lombroso... La cazul de reversie conductorul face niște ochi mari, în cari strălucește o profundă admirație pentru cuceririle științei moderne. "Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii deprinși; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!". La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoție, după o bună ospătare cu un vin așa de bine născut și așa de bine crescut ca vinul lui Zibal, o frază de o nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine. | 241 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Entuziastul tânăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă și puțin Schopenhauer - "spre cer, cătră lumină!" Zibal era departe de a fi priceput "luminoasa" teorie. Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau așa de înalte vorbe, așa de nobile subtilități de gândire. Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai bine decât chiar conferențiarul, era ilustrația izbitoare a teoriei; cazul de reversie el îl cunoștea în carne și oase; era portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai adineori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se redeștepta acum în spirit cu o perfectă palpabilitate până în cele mai neînsemnate amănunte. Dilijența era departe. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele scăpătase și el după coasta de la apus, și seara începea să-mpăinjinească dulce formele din valea Podenilor. Hangiul, posomorât, se puse să rumege în minte tot ce auzise... În tăcerea nopții, pierduți în întuneric, un bărbat, două femei și doi copii fragezi, smulși fără veste din brațele binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc și jertfiți unul câte unul... Țipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care-i despică pântecele... Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece gâlgâitură de sânge, o horcâială surdă... Și cea din urmă jertfă, care, năucita într-un colț, asistă la toate astea așteptându-și rândul... Procesul mai grozav decât execuția, jidanul fără apărare în mâna goilor... țestele prea slabe pentru mânile năprasnice ale nebunului de adineaori. | 250 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gândul tremurând repede. O scuturătură puternică îl apuca dintre spete; el intră cu pasul împleticit în gangul hanului. Fără îndoială - gândește Sura - Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are "idei la cap"... căci ce înțeles poate avea tot ce face el de câteva zile și mai ales ce a făcut astăzi? Crâșma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se isprăvea șabăsul. De trei ori au bătut mușterii în ușa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. La fiece bătaie, el a tresărit și a oprit-o încet și cu ochii sperioși: "Nu te mișca... nu voi să intre goi aici". El a trecut apoi sub gang și s-a pus s-ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne. Tremură de nu se poate ține pe picioare, și nu vrea să se odihnească. Ce e mai îngrijitor decât toate, el, Leiba, la întrebările ei stăruitoare, a răspuns aspru și a trimis-o să se culce poruncindu-i să stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea s-a împotrivit; dar așa de scurt i-a repetat omul porunca, încât dânsa, cu toată obida, a trebuit să se supună, resemnându-se să amâne pentru mai târziu lămurirea acestor împrejurări. | 206 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Sura a stins lampa, s-a culcat și acuma doarme alături de Ștrul. Femeia avea dreptate... Leiba e în adevăr bolnav. E noapte deplină. Zibal șade de mult pe pragul ce dă în gang și ascultă... Ce? Zgomote nehotărâte vin din depărtare... Parcă sunt tropote de cai, bubuituri de mai înfundate, convorbiri misterioase și agitate. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții; când ochiul e dezarmat și neputincios, auzul pare că luptă să și vază. Dar nu e o părere... Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. Zibal se scoală și vrea să se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătâie stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit sub papucul lui face o scârțâitură prea indiscretă. Zibal scoate picioarele din papuci și rămâne în colțuni. Așa, fără vreun zgomot aprețiabil de o ureche neprevenita, el merge la poarta gangului tocmai când călăreții trec prin dreptul ei în pasul cailor. Dânșii vorbesc încet de tot, însă nu atâta încât Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe: – „S-a culcat devreme... – Dar dacă o fi plecat? | 201 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | – I-o veni rândul aldată... Da' eu aș fi vrut"... Nu se mai poate înțelege nimica; oamenii aceia s-au prea depărtat. De cine era vorba?... Cine să se fi culcat sau să fi plecat?... Cui o să-i vie rândul aldată?... Cine e acela care ar fi vrut altceva?... Și ce altceva vrea acela?... Și ce căutau pe drumul de lături - un drum pe care nu intră cineva decât anume ca să se abată la han?... O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal... "Să fie Gheorghe?" Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. Între frânturile de gânduri ce se rostogolea u în capul său, el nu putu prinde un gând întreg, o hotărâre... Aiurit, intră în dughiană, trase un chibrit, și aprinse o lampă mică cu petrol. E o idee de lumină; fitilul e așa de jos lăsat încât flacăra stă ascunsă în interiorul capsulei de alamă; numai prin grația mașinii apar de jur-împrejur niște bendițe verticale foarte subțiri de-o lumină aproape cu totul moartă... Dar este destul pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale dughienii... A! e cu mult mai mică deosebirea între soare și cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta și întunericul orb! | 208 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Ceasornicul țăcănea în perete. Zgomotul acesta monoton supără pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna și-i stinse mișcarea. Gura lui era uscată. Îi era sete. Spăla un pahăruț în cada cu trei picioare de lângă tărabă și voi să-și toarne rachiu bun dintr-un șip; dar gâtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului... Aceste sunete erau și mai supărătoare. A doua încercare, cu toată voința lui de a-și birui slăbiciunea nu avu mai mult succes. Atunci, renunță la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, și înghiți de câteva ori din șip. Puse după aceasta la loc șipul, care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se opri înecat de această impresie. Apoi luă lampa și o puse pe firida ferestrii, care da în gang; pe poartă, pe paveaoa și pe zidul din potrivă al gangului se zugrăviră niște bande late de-o lumină cu prea puțin mai deasă decât o închipuire. Zibal se așeză iar pe prag întinzându-și urechea la pândă... Clopote în deal... Toacă pentru înviere... Care va să zică a trecut de miezul nopții; ne apropiem de ziuă... A! dacă ar trece și restul acestei lungi nopți ca jumătatea întâia! ...O trosnitură de nisip strivit sub talpă! | 206 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Dar el e în colțuni și nici n-a mișcat măcar piciorul... A doua trosnitură... Mai multe... E desigur cineva afară, aci, foarte aproape. Leiba se scoală apăsându-și pieptul cu mâna și căutând să întoarcă înapoi un nod rebel ce i se ridică în gât. ...Sunt mai mulți oameni afară... și Gheorghe!... Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Învierii. Vorbesc încet: “- Dacă-ți spun eu că doarme. Am văzut când a stins lumina. – Mai bine; prindem cuibul întreg. – Poarta o deschiz eu; îi știu meșteșugul? Să-i croim ferestruica... Bârna trece pe aici..." Și se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn... Un sfredel mare se aude rozând țesăturile uscate ale blănii bătrâne de stejar... Zibal are nevoie să se rezeme: el se sprijinește în palma stângă pe poartă și cu dreapta își acopere ochii. Atunci, printr-un caprițiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în urechea omului din-năuntru foarte tare și lămurit: "Leiba! sosește dilijența!" Era neîndoios glasul Surei... O caldă rază de speranță... un moment de fericire... este iar un vis!... Dar Leiba își trage repede mâna stângă: vârful instrumentului, pătrunzând de partea asta, l-a înțepat în palmă. A mai gândi la scăpare?... | 201 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Absurd! În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua niște dimensii ne-mai-închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creștea la infinit, și borta devenea tot mai mare și mai mare, așa de mare în sfârșit, încât în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane: viața se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice. ...Lucrarea din afară urmează cu metoda și stăruință. Leiba a văzut acuma de patru ori la rând dintele răsucit de oțel pătrunzând în partea lui și trăgându-se înapoi afară. "Amu, adu herestreul..." zise Gheorghe. O limbă îngustă de herastrău trece prin borta întâia și începe să ronțăie în mișcări dese și regulate... Planul era ușor de înțeles: patru borte în patru unghiuri ale unui pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul pătratului s-a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi cu totul dezlipită de trupul întreg al lemnului, se trage-afară; prin golul rămas, o mână puternică se introduce, apucă bârna, o dă într-o parte și... goii sunt la Leiba în casă. Și același sfredel, peste câteva minute, are să fie instrumentul casnei lui Zibal și a tutulor ai lui... Doi gâzi or să țină victima răstignită jos, și Gheorghe, cu călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune și s-o țintuiască pe loc! | 259 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se-nmuie din încheieturi și încet se lăsă să cază în genunchi, ca o vită ce-și pleacă sub lovitura din urmă grumazul, pătrunsă ca de acuma ea însăși trebuie să se părăsească pe ea însăși. "Da! s-o țintuiască pe loc!… gândi el pierdut... da! s-o țintuiască pe loc!" Și rămase tâmp cu ochii holbați pe lumina de la fereastră... Câteva momente el stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată: "Da, repetă el surâzând cu o clipire fioroasă; da! s-o țintuiască pe loc!" Se petrecu atunci în această ființă un fenomen ciudat, o complectă răsturnare; tremurătura lui se opri, abaterea dispăru și figura-i descompusă de-o atât de îndelungata criză, luă o bizară seninătate. El se ridică drept, cu siguranța unui om sănătos și puternic, care merge la o țintă lesne de ajuns. O linie între cele două puncte superioare ale pătratului era pe sfârșite. Leiba se apropie curios să vază jocul uneltei. Surâsul său se caracteriza acum și mai tare. Mișcă din cap, ca și cum ar fi zis: "Mai am încă vreme". Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către care tinsese, și începu lucrul între bortele inferioare. "Mai sunt trei", gândi Leiba, și cu precauția celui mai încercat vânător intră binișor în dughiană. | 216 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Căută sub tarabă, luă ceva, ieși înapoi cu același tact; ascunzând obiectul ce-l ținea în mână, ca și cum se temea de indiscreția zidurilor, și se duse în vârful deștelor la poartă. Dar ceva grozav: lucrarea de afară s-a oprit cu desăvârșire... nu se mai simte nimic. "Ce-i asta?... Să fi plecat?... S-a dus?" fulgera prin mintea omului dinăuntru. Și la această închipuire, el își mușcă buza de jos, cuprins de-o nepomenită dezolare... "Haha!" fusese o urâtă amăgire: lucrarea începe din nou, și el se pune a o urmări cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărât, omul nostru era muncit de-o neînțeleasă dorință de a vedea lucrul cât mai degrabă sfârșit. "Mai iute! gândi Leiba cu nerăbdare... mai iute!" Acum se auzeau iar clopotele în deal. "Mai iute, bre, ne-apucă ziua!" zise un glas de afară îmboldit parcă de voința omului dinăuntru. Lucrătorul porni cu multă activitate. Încă puține mișcări, și toate punctele pătratului sunt unite. În sfârșit! Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colțuri... O mână mare și vânjoasă intră... Până să n-atingă încă bârna pe care o caută, se aud două răcnete, pe când Zibal înfășură cu putere căpătâiul liber al lațului de butucul fix de la ușa gârliciului... Lațul, era ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu un căpătâi de butuc: la o lungime potrivită, pe locul unde era să dispară pătratul scobit, un ochi pe care Leiba îl ținea deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ținea strâns celălalt căpătâi. | 252 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | La momentul cerut, Zibal dete drumul ochiului și apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber cu o smucitură supremă trase înăuntru brațul întreg. ...Într-o clipă operația fusese gata... Două răcnete o însoțiră, unul de pierzare, altul de triumf: mâna era "țintuită pe loc". Se auziră apoi pași depărtându-se grabnic. Tovarășii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta istețime. Jidanul se repezi în dughiană, luă lampa și cu o învârtitură sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieși d-asupra veselă și victorioasă, redând viață hotărâtă formelor nebuloase din preajmă-i. Zibal trecu cu lampa în gang. Tâlharul gemea greu; după încordarea brațului se vedea că renunțase la o inutilă zbuciumare. Mâna era umflată și degetele încovoiate... părea că vrea s-apuce. Jidanul apropiă de ea lampa... - Un fior: frigurile se întorceau iar. - Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispație violentă a degetelor se produse urmată de un vaiet surd... La vederea acestui fenomen, Zibal tresări... prin ochii lui scăpărase o inspirație excentrică. Începu să râză cu un hohot care zgudui bolta gangului și intră repede în dughiană. Mijea de ziuă. Sura se deșteptă deodată... parcă auzise prin somn niște răgete îngrozitoare. | 202 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Leiba nu era în odaie. Toate cele din ajun îi reveniră în minte. Se petrecea ceva rău. Sări jos din pat și făcu lumină. Patul lui Leiba era nedesfăcut. El nu se culcase deloc. Unde era?... Femeia își aruncă ochii pe fereastră; pe dealul din față se plimbă un stol de lumini mici și vioaie; care se mișcau, săltau, aci ascunzându-se, aci ivindu-se iarăși... Ieșiau de la înviere. Sura deschise oleacă fereastra; atunci auzi gemete înfundate la poartă. Înfiorată, coborî iute pe scăricică. Gangul era luminat. Ieșind pe prag, femeia fu izbită de o grozavă priveliște. Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi și cu barba rezemată în mâini, sta Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă și-l necăjește, Zibal ține ochii ațintiți asupra unui lucru spânzurat, negru și inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălțime, arde o făclie mare. Zibal privește fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruțat pe dânsul. - El n-auzise urletele de afară ale nenorocitului: era acum prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu nesațiu toate contorsiunile, toate crispațiile stranii ale degetelor, apoi amorțeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul - erau parcă labele unui gândac, care se zgârcesc și se întind, se agită în mișcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot și apoi înțepenesc sub jocul unui copil crud. | 248 |
Ion Luca Caragiale | O făclie de Paște | Era sfârșit. Mâna cocea și se umfla încetinel fără mișcare. Sura dete un țipăt. "Leiba!" Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze... Un miros gras de carne arsă se răspândea în gang; o fâșiitură se auzi și mici plesnituri. "Leiba! ce e?" repetă femeia. Se făcea ziuă bine... Sura se aruncă și trase bârna. Poarta se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de brațul drept. Mulțimea sătenilor, toți cu făcliuțele de Paște aprinse, năvăli înăuntru. "Ce e? ce e?" Îndată înțeleseră ce fusese. Zibal, care stătuse până aci nemișcat, se ridică grav în picioare. El își făcu loc să treacă, dând cu liniște lumea la o parte. "Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul. – Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt și cu un gest larg, merge la Ieși să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!" Și omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care știe că la un drum lung nu se pornește cu pasul pripit. | 179 |
Ion Luca Caragiale | Om cu noroc | Amicul meu, domnul Manolache Guvidi, este o persoană cunoscută în societatea noastră; e un om cu avere însemnată, câștigată printr-o muncă onorabilă; e un om inteligent și serios, un bun soț și un bun tată de familie. Cu atâtea calități trebuia să reușească în lupta pentru viață: invidioșii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră-i. Odată, în vremea primei sale căsnicii, el avea o mare întreprindere publică, – aceea a fost începutul prosperității lui, deoarece din câștigul acelei afaceri a ieșit cheagul averei frumoase de care se bucură astăzi. Invidioșii intriganți căutară să-l sape și, după o campanie înverșunată prin grai și prin presă, reușiră să producă în cercurile înalte un curent defavorabil amicului Manolache. Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. Atunci, ca să nu se dea bătut și totuși să nu mai meargă fără folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat și amenințat cu rezilierea contractului și cu un proces ruinător, el trimise pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare influență, care oarecând îl ajutase la nevoie, arătându-i multă bunăvoință. Domnul Guvidi se cunoștea pe sine; el știa că, cu caracterul său «neîncovoiat și mândru», n-ar fi putut conduce așa de bine ca soția sa aceasta daraveră delicată. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Om cu noroc | Doamna Guvidi, deși foarte tânără, sub înfățișarea și manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact diplomatic. În adevăr, bărbatul socotise cuminte: ceea ce omul «tare și aspru», cum se știa el, ar fi putut compromite, femeia a scos-o cu blândețe la un fericit capăt. Gurile răuvoitoare au trebuit în sfârșit să tacă ostenite; iar amicul nostru luat îndeaproape de tot sub puternica protecție a înaltului personaj de care am vorbit, și-a putut urma înainte treburile și realiza câștigul însemnat pe care-l merita munca lui inteligentă și neobosită. Și nu numai atâta: de la această împrejurare s-a stabilit între familia Guvidi și protectorul său o prietenie din cele mai călduroase, care a plutit într-un senin neîntrerupt atâția ani – până când moartea crudă a răpit în floarea vârstei pe doamna Guvidi. Sărmana femeie! așa de tânără, așa de frumoasă și atât de iubită! Cine-și putea închipui! Și ce gol a lăsat ea în urmă! „IREPARABILĂ PIERDERE PENTRU CEI CE RĂMÂN NECONSOLAȚI!” Acestea sunt cuvintele negre și pline de durere ce le-am citit cu toții pe panglica lată a celei mai frumoase cunune cu violete de Parma, când au urmat tristul convoi. Iar pe cununa depusă de jalnicul soț era o vorbă și mai scurtă, și mai sfâșietoare: „MEMORIE ETERNĂ: GUVIDI DEZOLAT” Mult a trecut de atunci și timpul, ca mai totdeauna, a alinat «eterna» durere, umplând încet-încet cu uitare golul ce-l lăsase în urmă-i încântătoarea pierdută. | 235 |
Ion Luca Caragiale | Om cu noroc | Când golul a fost cu desăvârșire umplut, amicul nostru Manolache s-a însurat a doua oară. Om cu noroc! Aceasta, soția a doua, este tot așa de tânără și de frumoasă cum era odinioară răposata; iar despre tactul diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari și multiple, putem spune că o întrece. Și de aceea afacerile casei Guvidi & Co. sporesc mereu și merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului nostru; norocul umblă după omul acesta ca un câine ascultător și credincios. Mă gândeam tocmai ce roman bogat și senin s-ar putea face din studiul vieții acestui tip de om fericit, pe care-l cunoaștem toți așa de bine în societatea noastră, când iată că primesc prin poștă următoarele: „Domnul și doamna M. Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceți ziua de duminică la moșia lor Moara-de-Piatră. Adunarea restrânsă de intimi. Ținută absolut fără pretenție: où il y a de la gêne, il n'y a pas de plaisir. Nota. La gară v-așteaptă trăsura.” Stilul e femeia... Grațioasa doamnă Guvidi! Îi cunosc scriptura și dictonul favorit, pe care-l spune așa de des și cu o atât de fermecătoare clipire de ochi! * Moara-de-Piatră ca moșie e o moșie mică, da, dar ce rai mic! | 208 |
Ion Luca Caragiale | Om cu noroc | E așezată la distanță de douăzeci de minute de la gară... Un parc măreț și un cottage englezesc cum se găsesc rar la noi. Cu cât socotiți că a cumpărat moșia asta? – N-o să credeți, căci în adevăr eu însumi n-aș crede, dacă n-aș ști pozitiv. Cu cât?... Cu o pereche de cai roibi... atât! Frumoși cai, ce e drept: dar, oricum, să capeți o moșie, care face două sute cincizeci de mii de lei ca o para, pe o pereche de cai, care mult-mult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! Aci însă a lucrat alt factor mult mai puternic decât interesul – patima. Fostul proprietar al Morii-de-Piatră era mult cunoscutul N... distinsul sportman, un flăcău destul de copt, putred de bogat, și care, cum îl știm toți, are o pasiune neînfrânată pentru cai. A văzut odată la șosea pe doamna Guvidi cu roibii, – îi mâna singură, – în cine știe ce dispoziție de spirit se afla omul – se zice că jucase toată noaptea trecută la «Jockey» și pierduse mult – și de atunci n-a mai avut pace nici somn. Astea le povestește însuși amicul nostru comun, Guvidi. Caii aceia au devenit pentru N... o marotă, o idee fixă, o boală, cum vreți s-o numiți. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Om cu noroc | Ce n-a făcut ca să-i capete? I-a urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit... în zadar toate. Deși bărbatul stăruise să-i facă hatârul noului prieten, nevasta nu voia cu nici un preț. — Nu fac târgul pe bani! a zis ea odată cu hotărâre. — Atunci, pe ce? a întrebat N... cu tonul omului gata la toate. — Pe... N-o să vrei... — Orice! — Pe Moara-de-Piatră! a răspuns scurt femeia, care era acuma parcă mai frumoasă ca totdeauna. — Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, amestecându-se și el în vorbă din fundul salonului, unde-și citea gazeta. — Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră?... nu te privește! i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil răsfățat. Domnul Guvidi dete din umeri și-și urmă înainte citirea. — Îți place mult?... mult? a întrebat N... — Mai mult desigur, decât îți plac dumitale... caii mei, a zis ea zâmbind cu un fel de răutate sceptică. — Asta este peste putință! a răspuns N... încet și înnecat, și ochii lui, care văzuseră multe, ațintiți în ochii femeii tinere, sclipiră într-un chip foarte ciudat. — Nu crez până nu mi-ei dovedit-o! zise ea și mai încet, accentuându-și bine zâmbetul răutăcios. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Om cu noroc | Târgul s-a făcut... Nici nu se putea altfel – altfel nu căpăta N... ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire... Roibii au fost ai lui. Și astfel, de vreo șase ani acuma Moara-de-Piatră este proprietatea Guvizilor. * Am ascultat de gentila invitație și nu mi-a părut rău. E în adevăr un loc încântător, și am petrecut în sânul acestei familii model cum nu se poate mai bine. Dar nu era o petrecere ordinară: se rupea turta Nicuții – copila unică împlinea cinci ani. Câte și ce daruri – o avere!... între altele o fotografie recentă, – încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la încheieturi cu ținte de diamant ca boabele de năut, – nașul ținând în brațe cu dragoste pe mica fină, care-i râde cu nevinovăție. Nașul a făcut o frumoasă surpriză oaspeților: a adus din București muzica roșiorilor. Ospățul a fost strălucit și balul pe iarbă verde foarte animat și vesel. A doua zi, luni, având fiecare dintre invitați afaceri de dimineață, am trebuit toți să luăm trenul care trecea la unu noaptea. O noapte de septemvrie limpede ca sticla curată... vreme dulce și lună plină... zece trăsuri mergând la pas și banda roșiorilor cântând un marș triumfal în frunte – de neuitat. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Om cu noroc | Familia Guvidi cu nașul ne-a condus la gară. Ne-am suit în vagon cu toții, după ce am mulțumit gazdelor și îndeosebi doamnei, care făcuse onorurile cu grația ei obișnuită, etc. N... care n-avea ca noi treabă, a rămas pentru o noapte la Moara-de-Piatră. Guvidi, așteptat a doua zi negreșit în orașul P... unde-l chemau niște afaceri urgente, a rămas în gară să apuce trenul ce venea din București și cu care noi ne încrucișam la întâia stație. Se înțelege că în tren am vorbit toată vremea numai despre petrecerea minunată de cu ziuă, și am fost unanimi în a ferici, cu mai multă sau mai puțină invidie, pe amicul Manolache de cât noroc a avut și are. Doamna Z... una dintre invitate, o văduvă respectabilă, care știe toate câte se petrec în societatea noastră și chiar mai multe, ne-a afirmat pe drum – „contând, se-nțelege, pe discreția noastră” – că N..., cum e cam bolnăvicios, și-a făcut testamentul și lasă aproape toată averea sa copilei lui Manolache, pe care o iubește la nebunie. Și toți, firește, am trebuit să zicem iarăși: „Mare noroc pe Guvidi!” | 185 |
Ion Luca Caragiale | 25 de minute… | ... Fiți toți joi în gară la-nălțimea patriotismului vostru, care nu s-a dezmințit niciodată, mai ales în așa plăcute, putem zice chiar fericite ocaziuni! Cetățeni!! Săptămâna viitoare este o zi solemnă pentru orașul nostru!!! Astfel se-ncheia proclamația adresată de câteva zile de părintele orășelului Z... către administrații săi, afișată pe cale publică și reprodusă în capul ziarului oficios Sentinela Ordinii cu acest frumos motto: Evenimentele mari fac totdeauna să tacă micile pasiuni! Toată lumea era în adevăr plină de entuziasm, deși Drapelul Libertății, dirijat de decanul avocaților, își termina articolul său de fond cu cuvintele: ... Vom căuta să fim cât se poate mai parlamentari, în zadar mișeii de la primărie convoacă lumea la gară! Declarăm sus și tare că joi nu va fi entuziasm, ci numai o meschină și dezgustătoare paradă oficială. Să înceteze dar cu infamele lor mistificațiuni!... Săptămâna viitoare nu poate fi o zi solemnă; ea nu va fi decât un moment trist pentru concetățenii noștri! Directorul, care era însărcinat a gira afacerile prefecturii districtul neavând deocamdată titular la citirea acestor șiruri răutăcioase, a șoptit cu zâmbetul său diplomatic: — Om vedea! Joia mult așteptată a sosit. Vodă și doamna, plecând în străinătate, trebuie să se oprească douăzeci și cinci de minute în gara din marginea orășelului Z... De dimineață, peronul gării, decorat cu împletitură de brad, cu marca județului, stegulețe tricolore și covorul cel roșu al primăriei, este înțesat de lume garnizoana, garda civică, școalele, autoritățile, notabilii și cât public a mai putut încăpea. | 248 |
Ion Luca Caragiale | 25 de minute… | Directorul a plecat de la șapte de-acasă spre a lua, împreună cu primarul, cele din urmă dispozițiuni la fața locului. Nevasta lui a rămas să se gătească și să vie mai târziu la gară cu copiii și cu amicul. Amicul este un profesor foarte tânăr, care locuiește la directorul de un an de zile; el dă lecții la copii și redijează Sentinela Ordinii; e băiat bun și scrie minunat: se dă ca aproape pozitiv că tot el a scris proclamația. Acum tot e gata... Directorul se duce la o extremitate a peronului și-și aruncă privirile la mulțimea adunată până în cealaltă extremitate... Atunci îi clipesc de departe în minte cuvintele Drapelului, și-și mângâie favoritele cu mulțumire... Dar sunt zece fără zece... și cocoana nu mai vine... Ce să fie? Trenul domnesc s-a anunțat de la stația apropiată... în patru minute trebuie să fie aici... Toți ochii joacă între ceasornic și capătul liniei... încă trei minute... Două... Un minut... S-aude șuierul cald... — La o parte, domnilor! zice grav șeful gării potrivindu-și bine șapca roșie. Iată-l! Pieptul lat al locomotivei s-arată la cotitura liniei. Arătarea crește, crește mereu, sforăind semeață și alunecând cu eleganță maiestoasă către peron. Cazanul fierbe, fanfara țipă, școlarii intonează imnul un concert monstru... Vagonul domnesc intră la peron. | 211 |
Ion Luca Caragiale | 25 de minute… | Un freamăt furnică de colo până colo prin mulțime. Deodată, și glasurile copiilor și țipetele trâmbițelor și clocotitura norului fierbinte care se smacină captiv în pântecele mașinii sunt acoperite de urale zguduitoare... Trenul se oprește, conform programei oficiale, la zece ore precise; suveranii cobor din vagon cu suita, iar consoarta directorului n-a sosit încă! Se face prezentarea autorităților și notabililor, după care vodă trece între bărbați, iar doamna între dame. Întâiul clopot! Directorul, foarte nervos, mână un vătășel călare s-aducă numaidecât pe cocoana, pe copii și pe domnul profesor. Măria-sa doamna e foarte veselă de conversația damelor; dar dumnealor o iau repede și se-ntind la vorbă... Una o povățuiește pe doamna să se păzească pe drum de răceală: — Nu te juca, soro! boala n-alege. Doamna mulțumește de binevoitoarea povață și asigură că s-a-ngrijit bine, a luat haine d-acasă... în acest timp, directorul tremură de neastâmpăr. Al doilea clopot! Măriile-lor fac un pas înapoi pregătindu-se să se suie... Directorul, asudat și înecat de emoție, s-apropie să ție un discurs. Lui vodă: — Măria-ta!... nu plecați!... nu trebuie să plecați!... D-abia al doilea clopot a sunat; n-a sunat nici măcar al treilea!... A! dacă ar fi sunat al treilea, atunci aș înțelege să vă grăbiți... Dar nu! | 206 |
Ion Luca Caragiale | 25 de minute… | Și chiar să fi sunat al treilea... să zicem!... n-aveți grijă: nu pleacă trenul fără măriile-voastre... s-a dat ordin în consecință!... Așadar, având aceasta în vedere, cu onoare sunteți invitați să binevoiți a lua în considerațiune... că acest district, acest oraș, în fine, toți concetățenii noștri v-au iubit atât și au făcut sacrificii!... Apoi, cu mai multă căldură, doamnei: — Să nu plecați măcar măria-voastră!... N-a venit încă toată lumea!... mai sunt dame, mai sunt copii, mai sunt amici, cari ar dori să vă vază ca pe o mamă! Vodă, zâmbind foarte bucuros, zice: — Mai stăm, mai stăm, domnule director. — Mersi! răspunde acesta în culmea emoției. Și, lăsând pe suverani, aleargă la capătul peronului, se suie în picioare pe o bancă și se-nalță în vârful deștelor, făcând către șoseaua dinspre oraș semne violente cu batista, în adevăr pe șosea vine o trăsură în goană, urmată de un vătășel călare. — Aide, soro! aide, nene, pentru numele lui Dumnezeu! că m-ați omorât! — Vezi! nu-ți spuneam eu că-i târziu! zice palpitând cocoana către profesor. Directorul își introduce pe peron familia și strigă sever către macagiul care stă drept, cu mâna gata pe cureaua clopotului: — Să nu tragi!... Nu e voie să suni! | 204 |
Ion Luca Caragiale | 25 de minute… | Măriile-lor n-au isprăvit încă; mai au treabă aici! Apoi către suverani: — Măriile-voastre, am onoare pentru ca să vă recomand familia mea: consoarta mea, copiii mei, amicul meu! Și pe urmă către copii: — Sărutați mâna! Copiii se aruncă și execută ordinul. Măriile-lor sunt din ce în ce mai veseli. — Am auzit, dragă, zice doamnei nevasta directorului, că ați fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău... încă-i ziceam lui dom profesor, amicul nostru, zic: vezi dumneata, dacă o prințesă și tot nu se poate pune cu voia lui Dumnezeu; dar noi ăștia!... Dar acu te-ai făcut bine... Se vede... Fie, că frumoasă ești! să nu-ți fie de deochi! să trăiești!... Totdeodată unul dintre copiii domnului director, care privesc foarte curioși pe suverani, își scobește o nară cu degetul. Mama îi dă o palmă peste mână. — Nu ți-e rușine să bagi mâna-n nas!... șezi frumos! te vede madam Carol! Copilul plânge. Domnul profesor îl smucește de mână și-l bagă la arest în sala de așteptare clasa a doua. Măria-sa doamna intervine pe lângă domnul director în favoarea micului vinovat, care urlă tare în arest. Tatăl cedează înaltei influențe și dă drumul băiatului: — Taci din gură, măgarule! și sărută mâna măriei-sale: dumneaei s-a rugat să te iert! | 209 |
Ion Luca Caragiale | 25 de minute… | Suveranii s-au urcat și se arată plini de veselie la fereastra vagonului. Directorul se hotărește în sfârșit, după stăruința șefului gării, să permită a se suna al treilea. Trenul se pune în mișcare. Urale și muzică. Bărbații fac semne de adio cu pălăriile, damele bezele călduroase; directorul se șterge de sudoare obosit, iar nevasta lui strigă cât se poate către doamna: — La revedere! bon amusement! Nu ne uitați p-acolo! la revedere! Când trenul a pornit bine, o altă trăsură sosește în goană mai turbată. Decanul avocaților coboară trăgându-și după dânsul cocoana, care trage după dânsa o interminabilă rochie de catifea verde cu funde bogate de satin rose. Amândoi își fac loc cu furie prin mulțime, care acum a rupt rândurile și iese în dezordine. — A plecat? zice dezolată cocoana. Da, a plecat, i se răspunde. — Cum se poate? trenul stă totdeauna treizeci și cinci de minute! — Ăsta era tren domnesc, ma chère, zice nevasta directorului. — Ce? era să v-aștepte vodă și doamna pe dv.? adaugă profesorul cu un zâmbet răutăcios de superioritate. — Așa? vociferează decanul. Am înțeles!... Astea sunt iar intrigile lui dom director: care va să zică numai dumnealui și familia și... amicul dumnealui să vază pe măriile-lor! | 205 |
Ion Luca Caragiale | 25 de minute… | Pe urmă, întorcându-se la lumea care se duce: — Iată, fraților, o probă mai mult că astăzi opozițiunea este considerată ca afară din națiune... Foarte bine... Vom lua act și de aceasta și vom protesta! Decanul și familia sa au fost multă vreme la cuțite cu directorul și cu familia acestuia, deși damele erau surori. Chiar o polemică, „cât s-a putut mai parlamentară, s-a urmat cu privire la aceasta, între cele două ebdomadare locale, Drapelul decanului și Sentinela amicului. Tocmai la niște alegeri, o persoană de-naltă influență, aflând despre vrajba celor doi cumnați, a stăruit de i-a împăcat, promițând serios că și anul viitor va fi o zi solemnă pentru orășelul Z... și atunci trenul domnesc o să se oprească acolo un ceas... și douăzeci și cinci de minute. | 129 |
Ion Luca Caragiale | Justiție | Judele de ocol: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase... Leanca: La Hanu Dracului... Jud. : Știu... Lasă-mă să-ntreb. Leanca: Plătim licența, domn' judecător... Prevenitul: Oleo! Jud. : Tăcere! Leanca: ...E păcat pentru mine, domn' judecător... Jud. : Lasă-mă să te-ntreb... Leanca: Te las... Jud. : Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, ce reclami de la prevenitul Iancu Zugravu? Leanca (cu emoțiune treptată): Eu, să trăiți, saru' mâna, domn' judecător, eu sunt o fomeie sârmană, Dumnezeu mă știe cum mă chinuiesc pentru o pâine... De-aia și pusesem de gând de la sfântu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai mănânce o bucățică de pâine, și nu ne mai dă mâna să plătim licența. Prevenitul: Licența o plătește domn' Mitică. Leanca: Domn' Mitică?... să fie al dracului care minte? Jud. : Tăcere! Nimini n-are voie să vorbească până nu-l întreb eu. Leanca: Dacă zice dumnealui că domn' Mitică!... Eu, domn' judecător, săru'mâna, poci să jur că sunt curată la sufletul meu! Jud. : Nu e vorba de asta!... Spune cum s-au petrecut lucrurile și ce reclami de la prevenit? Leanca: Eu, domn' judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn' Marinescu Bragadiru din piață, încă chiar domn' Tomița zicea să-l iau în birje... | 234 |
Ion Luca Caragiale | Justiție | Jud. : Pe cine să iei în birje? Leanca: Clondirul... că zicea... Jud. : Cine zicea? Leanca: Domn' Toma... se sparge... Jud. : Cine se sparge? Leanca: Clondirul, domn' judecător! Jud. (impacientat): Femeie, ce tot bârâi?... Răspunde odată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi d-ta acuma de la prevenit? Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn' judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ți și dregu-ți, și mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească... (Cu obidă.) Că eu sunt o fomeie sârmană, și e păcat! vine dumnealui gol pușcă și bea până se face tun, și pe urmă, dacă am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemenește cu chinoroz și vrea s-o tulească, ș-a căzut peste tarabă și s-a făcut praf. Jud. : Ce s-a făcut praf ? Leanca: Clondirul cu mastică; și pe urmă vrea să fugă. Jud. : Cine? Leanca: Dumnealui. Jud. : Ei, ce pretinzi? Leanca: Onoarea mea și trei chile de mastică prima... Jud. : Bine; șezi și taci. Leanca: Care vine dumnealui... Jud. : Taci! Leanca: Tac, da... Jud. : Taci odată! Leanca: Am tăcut. Jud. : Iancu Zugravu! Ce ai d-ta să răspunzi la pretențiile reclamantei? Prevenitul (e afumat și pronunță foarte îngălat): Eu, domnule judecător, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? | 211 |
Ion Luca Caragiale | Justiție | că dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de mușterii. Eu zic... daca domn' Mitică... Jud. : Cine-i domn' Mitică? Leanca: Domn' judecător, uite, săru'mâna, ș-acuma e beat... Jud. : Taci! nu te-ntreb pe d-ta. (Către prevenit:) Cine-i domn' Mitică? Prev. : Domn' Mitică?... nu-l cunoști pe domn' Mitică? (Râzând ironic.) Al dracului domn' Mitică! Jud. : Vorbește serios! Cine-i domn' Mitică? Prev. : Care va să zică, domn' Mitică de la pricepție. (Cu un zâmbet de fină intenție.) Pricepi dumneatale acușica cum vine vorba noastră. (Face cu ochiul.) Jud. : Ce-are-a face domn' Mitică? Prev. : Dacă i-a plătit licența. Leanca: Să fie-al drac... Jud. : Taci! (Prevenitului:) Nu e vorba de licență, e vorba de clondirul cu mastică. Prev. : A căzut de pe tejghea, domn' judecător; era pe margine. Jud. : Cine l-a-mpins? Prev. : Piaza rea, fincă zicea că cheamă vardistul... Eu nu vream, că sunt comersant... Leanca (dându-i cu tifla): Comersant de piei de cloșcă. Jud. : Te invit să fii cuviincioasă aici! aici nu-i permis să dai cu tifla! Prev. (vesel): Bravos, domn' judecător! ai văzut și dumneatale acușica ce pramatie e dumneei? Jud. : Nu-ți permit să fii necuviincios aici!... (aspru) M-ai înțeles? Leanca (veselă): Hahaha! | 202 |
Ion Luca Caragiale | Justiție | bravos, domn' judecător!... să spuie ce comerț învârtește... Jud. (mai aspru): Taci, că te dau afară! Prev. : Hahahaha! Brav... Jud. (foarte aspru): Răspunde! ce comerț faci d-ta? Prev. : Am fost zugrav de case român, domn' judecător... Dac-am văzut că mă omoară concurența străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moși. Jud. : Da' de chinoroz cum a venit vorba? Prev. : Am vrut numai s-o speriu c-o stric (face cu ochiul) pardon, la ficsonomia obrazului... Leanca: Să mă sperii? N-ai venit odată cu căciula umplută cu chinoroz...? Prev. : Las-o p-aia! aia-i altă căciulă! (Judelui:) Aia a fost la politică... nu-nțelege dumneei... fomeie... Jud. : Bine, toate bune, dar de ce vii beat la judecătorie? Prev. : (obidit): Dacă n-am aminteri coraj, domn' judecător!... Jud. : Destul. (Condamnă pe prevenitul Iancu Zugravu la șapte lei despăgubire civilă și doi lei cheltuieli de judecată.) Leanca: Da, domn' judecător, onoarea mea, săru' mâna, nereperată, cum remâne? Prev. (malițios): Las' că ți-o reperează domn' Mitică! | 164 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | D. Mariu Chicoș Rostogan, distinsul nostru pedagog și director al școalei model „Ulpiu Traian”, este destul de cunoscut tutulor acelora cari se interesează de mișcarea noastră culturală, așa ca să ne scutim de a-i mai face vreo reclamă. Ne mărginim doar să dăm aci, cu sfințenie, prelegerea pe care d-sa a ținut-o, în fața școlarilor săi, asupra cometei de luni 1, marți la 2 noiembrie. Pentru ca să guste cititorul și mai bine această producțiune, trebuie să-i amintim că vechea noastră cunostință, eminintele pedagog d. Mariu Chicoș Rostogan, totdeauna, înainte de e și i, pronunță pe: n ca gn franțuzesc; t ca k; d ca gh; g ca j; c ca șș, etc. Pe ici, pe colo, pentru a ținea deșteaptă această amintire, transcriem cât se poate mai exact felul de pronunțare a eminintelui pedagog, lăsând cititorului să suplinească părțile din cale-afară originale. Iată prelegerea d-lui Mariu Chicoș Rostogan: Profesorul: Am primit ghe la onoratul ministeriu următorul țircular: „Domnule director, În apropierea zilei de prima novembre, lumea toată și mai cu seamă masele populare sunt adânc mișcate de profeția savantului Falb asupra sfârșitului lumii prin întâlnirea pământului cu cometa lui Biela. Ministeriul vă invită dar cu onoare a face copiilor din școala dv. | 203 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | o prelegere populară despre comete în genere și despre falșitatea prevederilor sinistre, adică despre imposibilitatea unei ciocniri a planetei noastre cu un alt corp ceresc. Știm cu toții că influența generațiunilor cari trăiesc simultaneu este reciprocă. Astfel, copiii, mergând pe la căminurile lor, ar aduce îmbărbătarea de care au astăzi atâta nevoie masele poporale ignorante, a căror imaginație este totdeauna pornită la superstițiuni și la credință în supranatural. Primiți, domnule director, distinsa noastră considerațiune.” No! auzit-ați numa cum se esprime onoratul ministeriu cătră migne, mă?... „cu onoare!” și... „ghischinsa noastră considerățiune!...” Numa voi, niște râtagni, nu cunoașteți rășpectul, și doar ghestul vă muștruluiesc... Ne vom îngheplini aședar misiugnea și vă vom face o prelejere ghespre comeată. Școlarul Ionescu: Apoi, a trecut... Profesorul (aspru): Nu fă larmă, spurcăciune!... Silențium și atențiune, că-z intrăm în makerie! Numele „comeată” iaște ghe jănul femenin: o comeată, două comeake, și gherivă ghe la coma, coamă, capelură, pleate lunji, reșpective: comată, comeată, astru pletos, vulgo stea cu coadă. Apărițiunea comeakelor au esărțitat togheauna înrâurire asupra maselor populare, asupra prostimii, cu atâta mai mult că aceea apărițiune au fost prețesă ghe bolizi, mecheori, așteroizi, cari se arată ca o ploaie ghe steale și cari... Școlarul Otopeanu (ridicând mâna-n sus): Dom'le!... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | Profesorul: No! ai vreo observățiune ghe făcut?... Școlarul Otopeanu (în picioare): Dom'le, mama-ntr-o seară, iarna trecută, a văzut ploaie de stele, afară... Profesorul (impacient): He!... că-z doară nu era să le vază-n bordei... Școlarul: Și eu și cu taica eram culcați, și când a intrat mama în casă și ne-a spus să ieșim afară să vedem, taica n-a vrut. Profesorul (mai impacientat): Ha! Școlarul: Zice taica: nu ies din plapumă pe gerul ăsta, să știu de bine că plouă și cârnați... (Școlarii râd.) Profesorul (foarte impacientat): Tată-tău este un azin, carele nu știe să-ți ghea o educățiune zolidă. (Copiii râd mai tare; profesorul foarte aspru:) — No! basta! Merem mai gheparte și intrăm în ghemonstrățiune. (Coboară la tablă, ia tibișirul și desinează, nu tocmai exact, o elipsă cu focarele foarte depărtate.) No, acuma, Bârsăscule, tu carele ai mai multă aplicățiune la machemachică, spune-ne doară ce am vrut eu să prezent aici? Școlarul Bârsescu: Un... castravete, domnule. Profesorul (stăpânindu-și un zâmbet simpatic): Mâncă-l cu mumă-ta! (Schimbând repede tonul:) Tot la foale ți-i gândul, să le-n-dopi!... Nu-i castraveche, mâncăule!... e o elipsă, o curbă lunguiață, care are duplu țentrum; unul aici în punctul omicron, și alt țentrum togma dincoace, la ceilantă estremitake, în punctul omega. | 203 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | Aceasta-i calea comeatei. No, acuma pornim, mă rog, cu comeata de dincolo de punctul omicron pe calea ei, și merem, merem, mereu merem cătră soare, carele iaște în primul țentrum, omega. (Urmând, după metoda intuitivă, cu creta pe linia elipsei, profesorul simulează creșterea și descreșterea mersului cometei.) Cu cât se apropie ghe soare, astrul pletos își acțelărează amăsurat mersul său, nețăsare cresțendo, simțind acea atracțiune puchearnică, ca un școler diliginke când s-apropie de focarul luminii intelectuale și morale, de școala și de profesorele său... Apoi, cu cât se depărkează de la primul țentrum și mere cătră al doilea țentrum, se leneveaște amăsurat și îmblă-ncet și tot mai încet, descresțendo ca un școler puturos și fără aplicățiune, (cu dezgust) carele preajetă la dătorință. Exempla doțent: bunăoară, întăi ca Bârsăscu Sțipiogne, și al doilea ca Ioanescu Agnibal alias agnimal! (Râsete.) Silențium!... Pentru aceea doară, cu toate calculățiunile și operățiunile alghebraice asupra proțesului mehanic, că a plus b musai că este, mă rog, ecval cu ț, comeata nicighecât nu vine prețize. Școlarul Ionescu: Zicea că vine ieri seara, dom'le. Profesorul: Au zis tată-tău... Școlarul: Nu, dom'le; Falb... Profesorul: Ai văzut tu pe Falb... Școlarul: Nu, dom'le, era în „Universul” și-n toate gazetele... Profesorul (grav): „Ugniverzul”, doară și toate gazetele cvotighiene nu sunt compekenke în cauză; pântru așa un lucru trubuie să conzultăm publicățiunile șpețiale, cum e bunăoară Mundus oder Țodiacon, „Univerzal-transțendental-cosmologhișe-astronomișe-meteorologhișe Flighende Bleter”, acea publicățiune de fală care apare o dată la lună și în care se arată țălebritatea erughițiunii germâne, pântru carea, ca s-o poată cineva pricepe, musai să aibă știință ghespre rățiunea pură, musai să știe jugheca ca Kant. | 268 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | (Școlarii râd tare.) Faveke lingvis! vitelor și grobianilor, când caut să vă scot din acele credințe rătăcite, a căror consecvenție este ignoranția și imbețilitachea!... Căci au fost proști și neghiobi, ștultorum numerus infignitus! cari au crezut cum că orice comeată iaște un sămn, o amenințare, o piază rea... Școlarul Otopeanu: La noi, la Otopeni, spune, dom'le, tata, că s-a stârpit toate vacile când a venit cometa ailaltă. Profesorul: Dar mumă-ta de ce nu s-au stârpit, boule?... No, merem mai gheparke... fără collocvium! Să vedem numa care este posibilitakea ghe o întâlnire a globului terestru cu comeata lui Biela... (Hotărât:) Apoi, asta nu-i slobod, asta nu se poake, gheoarece toți erughiții au proboluit negativa! (Cu siguranță:) Natura non fațit zaltus, mă prostovanilor! Ea au pus doară ghestul spaț, ca să aibă loc corpurile cerești să îmble care-ncătrău în univerz, fără coliziune, fără craval: să aibă fiecarele pântru trubuințele reșpective comoghitakea lui! (Școlarii râd foarte tare și fac zgomot.) Profesorul: Nu larmă, râtanilor inconștii! nu râdeți ca ruralii, cari n-aveți decât inștincturi chelurice și nu simțiți penetrățiune la contâmplățiunea naturii carea (cu multă elevațiune) după cum lucră este, mă rog, pântru șpectatoriul cu perșpicațitache, un șpectacol plin de admirățiune și venerățiune!... No! acuma văz't-ați că ieri nu s-au întâmplat nimica... De ce n-ați vin't la școală ieri, să azistați împreună cu profesorele vost'?... | 221 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | Școlarul Bârsescu: Ni-era frică de cometă... Profesorul: Frică, ha?... No du-che! Școlarul Ionescu: Eu am venit, dom'le, cu Popescu Ion și cu Otopeanu Marin, și-am stat de la două până la patru, și dumneata n-ai venit. Profesorul: Ha! Școlarul: Și când i-am spus mamii, a zis că n-ai venit de frica cometii. Profesorul (supărat, cu humor amestecat cu dispreț): Pe mine să mă-nvățați corajul, tu și cu mumă-ta, niște loaze! pe mine? care, în cătane, la Zolfărino, unde au fost și cu franțozul și cu talianul, am avut un frache mai mare undrofițir în gavaliri și un unchiu de pe mamă fetfeb la granatiri!... și cari or mâncat acolo, mă-roc, ghimpreună cu drăguțul ghe'mpărat o paparadă ghe așele, mă rog. Voi! pe migne... Corajul? Vezi numa! (Transportat, cântă cu mult avânt eroic:) „La Zolfărino ghe vale, Mere-un gheneral călare Și tot strigă-n gura mare: Împărache înălțache! Cu răcuke gnenvățake Pugne pașe, nu che bache, Că-ți perzi cătagnele toake! ......und zo vaiter...” (Copiii aplaudă și râd.) Profesorul: Nu larmă, vitelor cari n-aveți reșpect ghe istoria neamului!... Merem acu mai departe, să vorbim de temp'ratura comeatii și apoi de conzistenția ei, pentru ca mai apoi, la urmă, s-ajungem, mă rog, la concluziunea aceea, cum că nicicând n-avem să ne temem de sfârșitul lumii, carele nu se poate. | 215 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | No! temp'ratura! (cu multă volubilitate) Vremea, mă rog, se-mparte, după cum au proboluit Țelzius, în două părți, cari se despart una de alta la acel fixum, carele se cheamă zero-graduri sau nul... De-acolo, aceea care mere-n sus — Bârsescule, fii atent! — este partea călduroasă, și aceea care mere-n jos — Ioanescule, nu căsca gura, că intră musca! — este partea friguroasă, iar la nul, mă rog, apa — Popăscule, vrei să mânci bătaie! — apa prinde pojghiță. De aceea, iaște iarnă și vară, dupe cum arată la termometrul lui Țelzius, reșpective țentigrad, iar acei cari știu carte, iar nu ca poporul de rând, numesc căldura plus și frigul minus. Prin urmare, e proboluit cu metoaghele moghearne cum că comeata este totdeauna în minus: despre o inflămățiune dară nu poate fi vorba. No! acum conzistenția. (Și mai volubil:) Conzistenția comeatii conzistă din materia cea mai faină din toate puncturile de vedere a senzurilor noastre; mutachis mutanghis, mai faină decât o beșică de săpun, mă rog! Materia în jenăre e doar ceva, mă rog, carele nu există, ci e mai apoi numa o însușire a lucrului în sine carele iaște o enerjie, carea nu se știe și pe carea semper ignorabimus! ... Aceea apoi nu-i ghe nasul vost', niște mucoși! | 209 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | că e prea înalt; aceea o veți ștudui când veți îmbla la Univerzitache, cum am îmblat si eu. De nasul vost' este doar aceea care vă spun eu, cum că destulu-ți-i vorba măiastră a marelui jeniu Neftone, că o comeată cât de mare, măcar ca de-aici pân-la Budopeșta, prin condensățiune, o poate vârî într-un... într-un... fingherhut... pălăria ghejetului... ghejătar... vulgo năpărstoc. No, acuma, concluziunea. Mereți acasă și spuneti tată-tău și mumi-ti, reșpective părinților voștri ignoranți, să nu mai fie neghiobi să aibă frica ghe fignis munghi, că cine crede în superstițiuni devine ridiculos față cu știința și merită ghesprețăluit. (Școlarii râd, Ionescu mai tare ca toți.) Profesorul (dând din cap cu dispreț către Ionescu): Las' pe alții să râdă; nu râghe tu, urecheatule, că eu che urechesc înc-o toană; che fac numa apoi să vezi steale și comeache ziua miaza mare! înțălesu-m-ai? (Copiii devin din ce în ce mai impacienți și mai zgomotoși.) Profesorul: De aceea trubuie că să avem pântru știință cel mai 'nalt reșpect, dar totdeodată cu ceea mai profundă moderățiune, mă rog. Că-z știința nu trubuie tractată în mod excluzivist, nici ca pe o zeiță ce stă în ceriu, cum spune Schiller, nici ca pe un dobitoc ghe muls! | 202 |
Ion Luca Caragiale | Despre cometă – prelegere populară | (Copiii devin și mai impacienți și mai zgomotoși.) Profesorul (ridicând emfatic tonul pe măsură ce crește zgomotul școlarilor): Aignem ist ghi visenșaft, ghi hohe, ghi himlișe Ghiotin... măgarilor! ghem anghern, ghi tiuhtighe Kuh... boilor! ghi in mit Buter fersorct... porcilor! (Profesorul iese cântând „La Zolfărino ghe vale”; copiii ies foarte veseli după el, făcând un zgomot nemaipomenit.) | 57 |
Ion Luca Caragiale | Emulațiune | Două zile întregi, 10 și 11 mai, vechea noastră cunoștință, d. Marius Chicoș Rostogan, pedagogul absolut, a urmărit cu cel mai viu interes, pas cu pas, pe elevii liceului „Traian” de la Severin, cari au fost aceea ce se numește le clou (cuiul) cu ocazia festivităților naționale în anul acesta. Prin multe emoțiuni a trecut ziua eminentul pedagog, și ceea ce vedea ziua nu-l lăsa să doarmă noaptea. Acel cui al sărbătorilor regale i-a rămas la inimă. După două zile de emoțiuni adânci și de gânduri înalte, după două nopți de insomnie, d. M. Ch. Rostogan intră vineri, 12 mai, dimineața, în clasă foarte posomorât. Se vede bine, după fizionomia și după mișcările eminentului profesor, că sufletul i-e încărcat. De ce, oare? Vom vedea îndată ce-l vom asculta. Cititorul știe, fără să mai alterăm modul normal de a scrie româneasca, micile particularități de pronunțare ale eroului nostru național-cultural. Profesorul intră, cum am zis, posomorât; se uită lung la școlari, clatină din cap considerându-i, apoi începe solemn. Să-l ascultăm cu atenția cuvenită. Profesorul: — No!... care dintă voi au fost ieri ș-alantăieri la paradie? Școlarul Ionescu: — Am fost toți, domnule... Profesorul: — Toți?... bine! Văz't-ați numa la paradie pe colejii voști din ghimnazium „Traian” de la Turnul Zeverin, cari au vin't ... Școlarul Georgescu: — Numa' după ei ne-am ținut toată ziua, domnule; d-aia n-am venit ieri la școală. | 229 |
Ion Luca Caragiale | Emulațiune | Profesorul: — N-ați vin't ieri la școală, ha?... Școlarul Otopeanu: — Nu, domnule, că te-am văzut și pe dumneata că umblai după ei, și... Profesorul: — No!... văz't-ați numa?... Școlarul Ionescu: — Dumitale ți-era cald, domnule... Profesorul: — Ha! Școlarul Otopeanu: — Te ștergeai mereu cu basmaua... Profesorul (impacientat): — Tu închide-ți râtul!... No!... văz't-ați numa ieri ș-alantăieri la paradie cum au fost cununate cu lauri și înaltă aprobățiune disțiplina aceea și aplicățiunea aceea, m'rog, pe carea au arătat-o școlerii aceia? Otopeanu: — Păi? Profesorul: — No!... văz't-ați numa ce iaște lucrul acela, m'rog, carele se cheamă reșpectul dătorinții (cu elevațiune) carele este fundământul acelui lucru, m'rog, carele se cheamă adevăratul romăgnism?... Că-z eu ce vă spun în toate zilele, măgarilor! și vă muștruluiesc (foarte sentimental) cu aceea dragoste, cu acel devotământ ca un adevărat părinte pântru copiii lui, m'rog! ca să scot și din voi, oameni... și voi (foarte mâhnit) n-ascultați! Școlarul Otopeanu (afectat de mâhnirea profesorului): — Ba, ascultăm, domnule! Profesorul (schimbând tonul, foarte aspru): — Ba n-ascultați, râtanilor! că dacă ați fi ascultat, în atâta vreme de patru ani, de când fac cu voi rotățiune, mi-ar fi sucțes și mie să vă scot o dată la un defilir în paradie; să capăt și eu aceea înaltă aprobățiune, carea este ca o recompenză, m'rog. | 216 |
Ion Luca Caragiale | Emulațiune | Școlarul Anibal Ionescu (făcând zgomot în bancă, cu tonul înfundat cătră camaradul său Otopeanu): — Astâmpăr'te, dom'le! Profesorul (tunător): — Ce-i acolo, animale? (Ia rigla de la tablă și o joacă-n aer.) Ionescu: — Domnule! Otopeanu nu mă lasă-n pace. Profesorul: — Otopene! socotești că nu ți-s urechile destul de lunji? Otopeanu: — Nu... domnule! nu i-am făcut nimica... el nu mă lasă pe mine. Ionescu: — Nu, domnule! Profesorul (cu toată asprimea): — Silențium! No!... uitați-vă numa vitele, cum nu știe asculta cu atențiune când le vorbesc de un așa lucru, m'rog, care ar trubui să provoace o emulățiune... Pântru aceea, toate ostenelile mele cu cele mai din urmă metoade nu mi-au sucțes! (Se emoționează treptat.) Pântru aceea doară ieri ș-alantăieri am simțit acel simțimânt carele se numește, m'rog, penetrățiune, când am văzut aceea mândreță de școleri ca o lejiune din acelea cari au vin't cu divul Traian și au trecut întâi pe la Viminacium – Ionescule! – și a doilea pe la Egreta-Drubetis – Ghiorghiescule! – pe podul lui Apolodor – Otopene!!! – ...aceea mândreță de școleri, cu peptu-naintre, cu capu-ndărăpt, cu pas amăsurat pe muzică! (Ridică linia ca o sabie, scoate pieptul, înalță fruntea.) Așa școleri să fi avut, ca să fac cu ei, m'rog, un defilir! | 210 |
Ion Luca Caragiale | Emulațiune | (Pornește.) Links! rechts! links! rechts! links! rechts! (Defilează pe dinaintea băncilor cu mult soldatesc.) Școlarii aplaudă foarte veseli. Profesorul (oprindu-se ostenit): — Așa școleri romani îmi trubuia mie! da nu niște loaze levantine ca voi, cari nu știți decât numa doară să vă rânjiți și nu aveți reșpect pentru dătorință! Școlarul Ionescu: — Domnule, tata spunea aseară c-a citit la gazetă, că zice că e acolo la Severin un profesor mare, l-a decorat regele, că zice că el... Profesorul (cu humor): — Ce e tată-tău? Ionescu: — E de aici, domnule! Profesorul: — Nu te-ntreb de unde-i, prostule! te-ntreb, ce-i. Ionescu: — Ce să fie, domnule! Profesorul: — Ce meșteșug are, boule? Ce-i? popă? negustor? hengher? Ionescu: — Nu, domnule... pantofar... zice că-l cheamă d. Costescu. Profesorul: — Pe cine-l cheamă d. Costescu? pe tată-tău? Ionescu: — Nu, domnule; pe profesorul de la Severin; zicea tata: așa profesor, halal să-i fie! Profesorul: — Spune-i tată-tău, șușterului, așa de la mine: ne, sutor, ultra crepidam, că-z doar nu toți șuștării or să aibă compekența să se pronunțe obiectiv asupra metoaghelor de pedagojie care iaște cea mai înaltă știință. Înțelesu-m-ai? Ionescu: — Nu, domnule! Profesorul: — Vina tată-tău și mumii-ti, că te-or făcut prostovan! | 202 |
Ion Luca Caragiale | Emulațiune | Școlarul Georgescu: — Domnule, pe mine a zis tata că mă trimete la Severin în gimnaziu... la d. Costescu. Profesorul: — Da tată-tău ce-i ? Georgescu: — Avocat și deputat... Profesorul: — Te poate trimite și la Kecikemet! tot dejaba! daca n-ai aplicățiune, n-are ce-ți face, să fie nu Costescu, să fie, m'rog, și cel mai emininke pedagog, m'rog să fie măcar și Peștaloțiu! că-z doară te-am proboluit de atâta vreme, de patru ani, de când fac cu tine rotățiune! Otopeanu: — Și eu o să rog pe taica să mă trimeată tot la d. Costescu... Profesorul: — Da trimeată-te și la furci!... (Schimbând tonul:) No! basta cu colocvia! Nu vreau să vă las să mereți mai departe în ghimnazium fără să aveți și voi o disțiplină. Curând acuma va veni finele anului, când vom arăta, m'rog, cu toții onoratului ministeriu cum am știut să ne împlinim datorința, ca să căpătăm și noi o înaltă aprobățiune. Pântru aceea dar, m-am hotărât ca de astăzi o oară pe zi să aibă o destinățiune hotărâtă pântru muștruluială, ca să proboluim, m'rog, spiritul nostru de emulățiune. De astăzi, vom începe să facem până la împărțirea premiilor ecserțir. Aceia dintă voi, cari vor avea mai multă aplicățiune, vor fi amăsurat, corporali și undrofițeri, iar acele loaze, cari vor fi proști, vor rămâne cătane proaste. | 220 |
Ion Luca Caragiale | Emulațiune | Trubuie ca să arătăm și noi, m'rog, onoratei azistențe, care va fi de față ca să ne onoreză la un defilir, că ne-am dat osteneala, așa că toți musai să strije cu patriotism: virtus romana rediviva! No!... acum să vă văz! toți după mine la ecserțir, ca o lejiune traiană! (Merge la ușă, o deschide de perete; apoi se-ntoarce, ia rigla ca o sabie, așează pe copii în linie de companie, si pornește urmat de micii legionari, comandând:) Peptu-naintre! capu-ndărăpt! forverț! marș! Links! rechts! links! rechts! (Iese pe ușe. Copiii urmează foarte mândri pe comandantul lor. Ajung în curte.) Profesorul se oprește și comandă: — Halt! Școlarii se opresc în repaos pe loc. Profesorul asudat, se șterge cu basmaua. — No!... văz't-ați că nu e v-un lucru mare, daca aveți o țâr de atențiune și de aplicățiune?... Gândiți-vă numa la reușita aceea măreață – când onoratele matroane romane ale soțietății (cu mândrie prospectivă crescândă) vor arunca cununi de flori asupra voastă, și feld-mareșalii și gheneralii, și onoratul ministeriu, și toți șpectații inșpectori, și rejele și rejina, și cronprinții, cari sunt, m'rog, mai mari ca un erțherțoc , vă vor da înaltă aprobățiune, și mie, profesorelui vost', pântru împlinirea dătorinții după metoada mea, o distințiune, m'rog, o decorățiune până să mă pună în penziune, cum i-or dat și Costescului, m'rog! | 219 |
Ion Luca Caragiale | Emulațiune | – gândiți-vă numa la reușita aceea măreață, care, neam de neamul vost', niște râtani! nu s-au învrednicit, mă rog! Ionescu: — Da!... da' noi n-avem ca băieții lu' d. Costescu, muzică. Profesorul: — Muzica nu-i de lipsă!... Destulu-ți-i un trombetaș și un dobaș la o mică lejiune romană! Otopeanu: — Eu bat toba, domnule! Profesorul (obosit): — S-o bați pe pielea tată-tau, măgariule! No!... destulu-i pântru astăzi. Mereți acas' cu mândrie la mamele voastre, și mâne cu toții iar la ecserțir! Copiii vor să iasă în neregulă. Profesorul zbiară: halt! Ei se pun în rând și ies pe poarta școalei, militărește, pe când profesorul le comandă cadența pasului: links! rechts! | 110 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | Era la școala numarul 1 de băieți „Decebal" din urbea G... Trei ani de-a rândul, din clasa întâia primară și până-n a treia, doi școlari eminenți și-au disputat cununa de merișor, smulgând admirația profesorilor, revizorilor, inspectorilor și tutulor autorităților. Acești doi școlari sunt Artur Ionescu și Ioniță Păunescu. Cel dântâi este fiul unic al lui d. Mandache Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent și mai cu greutate din tot județul și stâlpul oricărui guvern. Asta e bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel județ. Cel d-al doilea este copilul natural al Păunii văduvei, menajeră, care trăiește cu lucrul pe la case boierești. În clasa întâia au obținut: Artur Ionescu, media 9 și fracția 97 și trei sferturi; Ioniță Păunescu, media 9 și fracția 98 și un sfert. Premiul întâi cu cunună: Ioniță. În clasa a doua: Artur Ionescu, media 9 și fracția 98 și jumătate; . Ioniță Păunescu, media 9 și fracția 99 și un sfert. Premiul întâi cu cunună: iar Ioniță. În clasa a treia: Artur Ionescu, media 9 și fracția 99 și jumătate; Ioniță Păunescu, media 9 și fracția 99 și 3/4. În sfârșit, acuma termină acești doi eminenți școlari clasa a patra. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | D. Mandache Ionescu a zis scurt lui Artur: — Daca iei premiul întâi cu cunună, te duc la expoziție; dacă nu, mergem la țară. Și când d. Mandache zice ceva scurt, apoi e lucru zis. Toată urbea așteaptă cu încordată nerăbdare să vină rezultatul examenului anual și împărțirea premielor. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori: reacționarii pariază pentru Ioniță, progresiștii pentru Artur. La cafeneaua centrală, sunt în prinsoare peste treizeci de dulceți și cam tot atâtea cafele, plăcinte, brânzoaice și mișmașuri. Numai d-ta, iubite cetitor, numai d-ta, care încă n-ai fost mamă, nu vei putea înțelege emoția și neastâmpărul din ce m ce crescânde ale mamei lui Artur, grațioasa madam Aglae Ionescu. Madam Ionescu stă, umblă, mănâncă, doarme, face orișice, fără să poată părăsi un moment gândul că și-n anul acesta fracțiunea lui Artur are să fie covârșită de a lui Ioniță; căci, se-nțelege, nu poate fi vorba decât de o mică diferență de fracție a fracției, amândoi concurenții fiind eminenți. Chinuită de gândul ei, mama lui Artur, întâlnind în stradă pe d. Tiberiu Bumbeș, institutorul, care o salută până la pământ, se hotărăște să-și calce pe inimă, oprește caleașca și strigă: — Pardon, domnule Bumbeș! un cuvânt... — Cu tot respectul! | 203 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | zice foarte unsuros tânărul Tiberiu și se apropie cu capul gol de scara trăsurii. — Aș dori să vă vorbesc ceva... Puteți, dacă nu vă aduce prea mult deranj, să poftiți chiar astăzi pe la mine... — Doamna mea... zice d. Tiberiu încântat. — ...Pe la ceasurile unu și jumătate după amiaz'... — Cu plăcere, doamna mea... cu mare plăcere... . . — Atunci, la unu și jumătate negreșit... Să vă aștept?... Veniți?... — Nesmintit, doamna mea!... O salutare grațioasă!... Trăsura pornește... D. Tiberiu se acopere și merge la bărbier, să-și potrivească ciocul, mustățile și părul, pe care-l piaptănă drept în sus. De ce adică — se-ntreabă cetitorul — madam Ionescu trebuie să-și calce pe inimă, când oprește trăsura spre a vorbi d-lui Bumbeș? O! răspunz eu; este un lucru intim, pe care am uitat să-l spun mai dinainte. Iată: D. Tiberiu este tânăr, și este un secret public în tot orașul că acest tânăr adoră-n tăcere pe grațioasa Aglaia, care nu poate să sufere pe tânărul Tiberiu, fiindcă acesta se uită foarte cruciș. De câte ori, în treacăt, îl vede aruncându-i ocheade galeșe pe sub ochelarii lui albaștri, fiindcă poartă ochelari albaștri, o apucă un fel de leșin la inimă cu dureri de cap; începe să caște, și cască, și cască și trebuie să meargă numaidecât acasă, să puie să-i descânte de deochi. | 224 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | La un bal de binefacere, iarna trecută, d. Bumbeș sta într-un colț al salonului și privea pe grațioasa doamna Ionescu danțând. A privit-o mult; ea a început să caște, a căscat mult, până când, în mijlocul unei figuri de cadril, a dat un țipăt năbușit, i-a venit rău, a vrut să cază, și au trebuit s-o scoață pe brațe afară la aer și să-i descânte. Dacă-n treacăt și de departe, ochii șașii ai d-lui Tiberiu exercită așa influență asupra nervilor acestei dame, firește că pasul ce s-a hotărât ea să-l facă, trebuie să-l fi făcut călcându-și pe inimă. Trebuie să aibă mult curaj această persoană ca să se supună de bunăvoie maleficiului, așa de aproape, piept în piept. E unu și douăzeci și cinci de minute... Iată că sună cineva... Doamna Ionescu simte că-ncepe să-i zvâcnească în partea stângă a corsetului. E omul cu ochelari albaștri. Jupâneasa-l introduce în salon. Tânărul institutor poartă o redingotă neagră foarte lungă-n poale; În schimb, pantalonii tot negri sunt destul de scurți; jiletca albă deschisă; o fundă mare rose-pâle la gât, ale cărei căpătâie fâlfâie la fiecare mișcare pe manișca egretie ca porțolanul; în picioare pantofi galbeni și ciorapi crême; în mâini mănuși gris-perle; o pălăriuță canotieră de paie de deosebite fețe, cu panglica ecoseză asortată și umbrelă cenușie de soare. | 217 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | Fiindcă-i vânt afară, pălăria este garantată cu șiretul petrecut printr-un nasture al redingotei. În salon nu este nimini. D. Bumbeș își scoate pălăria pe care o ține-n mâna stângă, pune umbrela lângă un scaun, apoi trece drept la oglinda din față, își potrivește cravata și manișca egretie, care tot iese afară din jiletcă, își scoate bine manșetele și așteaptă-n picioare. O ușă se deschide... E stăpâna casii, mai strălucitoare ca totdeauna, sorbind pe nări dintr-o batistă înmuiată în triplu extract de vervenă. Femeia se oprește palidă-n ușă, ca sub puterea unei fascinațiuni. D. Bumbeș încă se recomândă. După salutările obligatorie în așa circumstanță, doamna face, cu o sforțare eroică, doi pași, și poftește pe tânărul să ia loc, apoi șade și ea, ștergându-se cu batista udată. Tânărul ia cu precauțiune de la spate poalele redingotei, le aduce bine în față și se așează. — De mult nu am avut plăcerea a vă vedea, domnule Bumbeș... — Ei! doamna nu m-a văzut; dar eu am văzut pe doamna de multe ori, când umblă, mă rog, în promonadă și prin bolți ... — Eu, drept să spun, nu v-am văzut de la balul de astă-iarnă... — Iè răspunse tânărul, privind galeș sub ochelari și zâmbind foarte ciudat. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | Iè! când tonțolea doamna așa delicat și eșpanzibil... și i-au vint un acțes... cu doi ofițiri, mă rog... — Știți pentru ce v-am chemat, domnule Bumbeș? — Ba! — ...Să vă rog de un lucru. — De un lucru? să-l știu numai cum că... carele-i acela, mă rog frumos la doamna. Și zicând acestea, se uită grozav de adânc pe sub ochelari. Doamna tace un moment, apoi cască și se șterge pe frunte. — No! numai doamna să spună, mă rog, apoi eu sunt gata la comando, mă rog. No! ce, poruncește doamna, mă rog? Și iar se uită... Doamna cască grozav, apoi, mirosind batista și aplecând ochii-n jos: — Aș dori ca Artur al meu să ia și el o dată premiul întâi; destul l-a tot luat feciorul Păunii. Până când atâta persecuție pentru copilul meu? — No! că-z asta, mă rog frumos la doamna, nu-i perzecuțiune; asta, mai apoi se conzidărează după coefițenturi, mă rog. Doamna ridică ochii și, întâlnind privirile de sub ochelarii albaștri, înghite-n sec și iar și-i pleacă. — Eu tocmai de asta am ținut să vă vorbesc, ca să vă rog... ca să vă rog să fiți mai indulgenți cu Artur... Ce Dumnezeu, pentru un punct la sută! | 204 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | — Ei! ei! un punct... Apoi aia trubuie ca să fie conziderat, mă rog frumos la doamna. — Ei!... dacă ai vrea d-ta! Se aud trosnind fălcile doamnei. — No! că-z aia altcum nu depândă de la voința mea, mă rog; aia s-a hotărât în conziliul inștitutorilor. — Cum, s-a hotărât deja? — Iè! s-a hotărât, mă rog, de aseară, după călculațiunea coefițientelor. — Și... cât a avut feciorul Păunii? — Apoi, mă rog frumos, putem să spunem la doamna prețize. D. Bumbeș scoate o hârtie din buzunar și citește: — Păunescu Ioanițiu, media 9 și fracțiunea 99 și jumutate, mă rog. — Și... Artur? — Apoi, mă rog frumos, putem să spunem și aia la doamna prețize... Ionescu Artur, media 9 și fracțiunea 99 și un sfert, mă rog. Doamna se scoală, și hotărâtă: — Și pentru atâta diferență, nici în anul ăsta, Artur să nu ia premiul întâi?... Atunci pentru ce ai venit aici? D. Tiberiu, foarte afectat, ridicându-se și potrivindu-și poalele: — Apoi pentru că m-au chemat doamna, mă rog. Că-z eu dacă nu mi-ar fi făcut onoare doamna să mă cheme, eu apoi n-aș fi cutezat altcum să mă prezentez la doamna, mă rog frumos.... Zic zeu lui Dumnezeu! | 203 |
Ion Luca Caragiale | Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului | Doamna sună. Jupâneasa intră. — Să-l dați afară pe domnul. — Să am iertare, mă rog... — Afară! Doamna iese pe unde a venit, foarte nervoasă. — No! că-z nu trubuie să fie grobiană doamna! mă duc, mă rog... Cu tot reșpectul și conziderățiunea... am onoare. Jupâneasa îl împinge. D. Tiberiu pleacă înjurând ungurește. De prisos a mai spune că, seara, la d. prefect al județului, unde era de față și d. Mandache Ionescu, s-a petrecut o scenă foarte penibilă, când d. prefect, în vreme ce d. Mandache citea o gazetă, i-a zis d-lui Bumbeș cu toată asprimea: — Și, în sfârșit, alege! vrei să rămâi aci la noi, ori vrei să pleci mâine? Ai înțeles? La acestea, d. Bumbeș a avut curajul să răspunză: — Iè... Că-z asta nu-i greu lucru de ales!... Să am iertare, nu trubuie să se supere d. prefect și să fie grob, mă rog frumos... Facem apoi la fracțiune o mică rectificațiune... Și, scoțând catalogul: — ...Păunescu Ioanițiu, media 9 și fracțiunea 99 și jumutate; apoi, Artur Ionescu, mă rog frumos, media 9 și fracțiunea 99 și trei firtale... No! vezi numa! | 188 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | A fost odată un împărat ș-o împărăteasă, care aveau trei feciori: ăl mai mare să fi avut șapte anișori, ăl mijlociu vreo șase și Prâslea vreo patru. Și erau frumoși și cuminți de-ți era mai mare dragul să-i vezi. Odată, împăratul pleacă la vânat după fiare cu o sumedenie de curteni; și merg ei cât merg călări pân păduri, pân munți, și numa într-o livede răcoroasă, când se opresc să mai răsufle caii de atâta urcuș, aud niște miorlăituri, să fi zis că e vreun cotoi sălbatic, ori cine știe ce lighioană. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotul. Împăratul zice: "Ce să fie?" că nu se vedea nici o mișcare în iarba înaltă a pajiștii și miorlăiturile îi dedeau zor înainte. Un curtean tânăr, mai îndrăzneț, zice: "Nu dați drumul câinilor! ", sare jos de pe cal și, pâș-pâș pân iarbă, merge binișor cu arcul gata cătră locul bănuit. Aproape de tot, se oprește și-ntinde arcul. Altă miorlăitură... Trage, săgeata vâjâie și se pierde în desișul ierbii care se clatină din vârf... Altă miorlăitură tot pe loc. În sfârșit, vânătorul mai face un pas, doi, se uită bine, și rămâne încremenit. În iarbă, la un loc bătătorit într-adins, o copăiță și în copăiță un copilaș - el miorlăia așa. | 218 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Cine-l lăpădase tocmai aci? Norocul lui... A vrut el împăratul să meargă-nainte la vânat, că la asta plecase, da unde a fost chip de țipetele broscoiului, că făcea o gălăgie, un tărăboi de nu-l încăpea pădurea. Așa, zice întâiul sfetnic, ăla era un prieten vechi și bun al împăratului: – Măria-ta și boieri dumneavoastră, eu zic să ne mulțumim cu atâta pe ziua de astăzi. Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poșândicul ăsta pe mâna unei femei, că cu așa trâmbiță nu mai întâlnim noi vânat cât om umbla. S-au întors cu copilul încet la pas, și, ori de osteneală că țipase, ori de zăngănitul armelor, ori de legănătura mersului domol călare, copilul a adormit în brațele sfetnicului, care i-a cântat tot drumul. În sfârșit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașă-l, spală-o - că era fetiță - premenește-o, aleargă de-i caută sân... mă rog, toate celea multe câte trebuiesc la un pui de om. Și feciorii împăratului, bucuria lor, că aveau acuma o păpușe vie să se joace cu ea! Hrănită, îngrijită, alintată ca o fată de împărat, cum nu era să crească bine? Creștea mare și frumoasă, dar frumoasă, nu așa - frumoasă! | 209 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Au crescut feciorii și fata până a ajuns ca de vreo optsprezece ani și ei care de câți era. O iubeau împărăteasa și împăratul pe fată de-o pierdeau din ochi, cât era de mlădioasă când umbla de colo până colo pe covoarele moi, de nu s-auzea pășind, și cu trandafirii în păr și râdea de toate celea, parcă era, când s-arăta în fața bătrâneților lor, ca un luceafăr strălucitor și vesel în fața unui drumeț ostenit. Și erau toți fericiți. Da numa, ce să se pomenească odată împăratul și-mpărăteasa, tocmai când ședeau amândoi de vorbă și puneau la cale că ce rost să-i facă fetii ăsteia, să-i găsească un voinic, un om de neam pe potriva ei, ca fată de suflet a unei case împărătești - ce să se pomenească? Vine feciorul ăl mai mare și zice cu glas tremurat: – Măriile Voastre, taică și maică, vă sărut mâinile, vreau să vă spui o vorba și să vă fac o rugăciune mare! Zice împăratul: – Ce e fătul meu? Spune. Băiatul zice: – Sărut mâinile măriilor-voastre, am venit... să îndrăznesc... dacă nu vă e cu supărare... să-mi dați mie pe Ileana de nevastă... că... mi-e dragă și fără ea nu pot trăi. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Împăratul răspunde: – Fătul meu, asta nu se poate. Ești fecior de împărat și ai să fii împărat. Nici inima ta n-are voie să bată cum îi place și nici tu n-ai voie s-o asculți cum bate. Dacă vrei s-o iei pe Ileana, lapădă-te de tronu-mpărătesc, pe care ar fi să mi-l moștenești tu când o vrea Dumnezeu să mă cheme de aici; lapădă-te de tron, și atunci, rămâneți: tu bărbatul Ileanii și frate-tău ăl mijlociu împărat pe bun drept în locul tău la vremea ta. Gândește-te bine toată noaptea și mâine să-mi dai răspunsul! Dar când a zis vorbele astea, împăratul s-a posomorât rău de tot - adică: să nu te socotești că-i glumă ce-ți spui eu. A plecat tânărul pe gânduri. N-apucă împăratul să se întoarcă spre împărăteasă, s-o întrebe ce zice de asta, și iacătă feciorul ăl mijlociu intră, se închină pân’ la pământ, sărută mâna tatii și mamii și zice: – Taică și maică, măriile-voastre, am venit să vă fac o rugăciune: eu vreau să mă însor și vă rog să-mi dați pe Ileana, că fără Ileana eu mor. – Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate. – De ce, măria-ta? – De ce, de ce... Uite pentru că nu vreau eu! | 208 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | zise împăratul restit. Ieși afară! ieși, că se întâmplă nu știu ce! – Ai văzut, măria-ta? zise împărăteasa, după ce a plecat flăcăul mâhnit. – Am văzut, răspunse împăratul încruntat. – E un lucru mare, măria-ta, zice împărăteasa, și încă mie mi-e frică și de altceva. Și cum zice vorba asta, hop și Prâslea, de douăzeci și doi de ani, de-abia cu câteva tuleie în bărbie, iar: "Ileana și Ileana, că de unde nu, îmi fac seama singur" și începe să plângă și să cază în genunchi la părinți, că-i era mai mare milă mă-sii de el. Se scoală împăratul necăjit foc și șart! o palmă lui Prâslea de a răsunat tot palatul: – Ieși afară, mucosule! Plânse Prâslea și fugi! Împărăteasa plânge, și împăratul turbat trimete să cheme numaidecât pe întâiul sfetnic. Cum sosește bătrânul, împăratu-i spune tot. – Măria-ta, zice sfetnicul, nu trebuie să te superi așa de tare. Cine n-a trecut prin asta? La tinerețe e boală cu leac, să-i trimetem pe copii să se plimbe pân lume un an; un an să n-aibă voie nici unul să puie piciorul pe pământul împărăției noastre, și peste un an să mai vorbim: boală trecătoare. Ochii cari nu se văd se uită. | 203 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Împăratul chemă pe unul câte unul dintre feciori, și fiecăruia le spuse porunca hotărâtă, scurt și apăsat, așa că nu mai era chip să mai zică băiatul nici cârc. – Ai înțeles? – Am înțeles, măria-ta! Și au sărutat fiecare mâna taichii și maichii și și-au luat rămas bun de la Ileana, și-au plecat tustrei călări tot uitându-se-napoi, cât au putut să mai vază, cum fluturau în vârful turnului, de departe, două năframe albe. S-au despărțit la răspântie și au apucat care pe unde. Au umblat ei cât au umblat, așa hoinari, multă vreme pân lumea largă de colo până colo, și ce să vezi? Când mai erau vreo trei luni până să li se împlinească termenul, ajung ei, fără să se caute, într-un târg mare, unde se ținea iarmaroc vestit odată la zece ani. Și ținea iarmarocul ăsta o sută de zile în cap. Se strângeau acolo la vreme toate bogățiile de mărfuri din patru părți ale lumii, bunătățile și leacurile pământului, și minunile iscodeniilor toate, și comedii și solomonii, ghicitori, cântăreți și panglicari și paiațele ăi mai dântâi: veneau toți să-și arate care mai de care meșteșugul... și lume... lume de toate neamurile și limbile din depărtări. Umblând așa pân iarmaroc, feciorul nostru ăl mai mare dă peste un negustor care vindea un plocat frumos cu părul creț și dulce ca mătasea porumbului fraged. | 226 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Plocatul cela era vrăjit, că cine șede pe el, până să stingă o scânteie, ajungea unde gândea. Ce mai încape tocmeală multă? - l-a cumpărat. Tot în vremea asta, al doilea frate găsește pe un pusnic de la Sfântul Munte, ori de unde o fi fost, care vindea o iconiță făcătoare de minuni a Maichii Precistii, și iconița aceea avea puterea că cine ar fi fost pe moarte, dacă o atingea cu credință de buze, îi trecea boala și se ridica-n picioare bun zdravăn, parcă nu l-ar fi fost durut în călcâie măcar. – Câte parale? – Atâtea. – Poftim. A luat iconița și-a plecat. La o înghesuială nerăzbită, cum e la orice iarmaroc, iacă se întâlnesc cei doi frați și nu le vine să crează ochilor, și se iau în brațe – că pasămite își tăinuise unul altuia șiretenia de-acasă. Când să-și spuie câte toate le văzuseră și cât li e dor de maica și de taica de-acasă, iacătă un zgomot grozav: un tânăr alerga pân iarmaroc plângând și căutând cai să zboare ca vântul și ca gândul că el trebuie numaidecât să plece acasă. Fuga și ei, să vază și ei. Când colo era chiar Prâslea. Cum îi vede dă un țipăt: - O, frații mei iubiți, ia uitați-vă în oglinda asta, gândiți-vă la părinții noștri acasă și să vedeți grozăvie! | 223 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Doamne! Doamne! ce să facem? Și cum se uită ei în oglindă și se gândesc casă, ce să le vază ochii? Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit, albă cum îi varul, cu ochii ca sticla duși în fundul capului fără o rază de viață – broboane mari de sudoare pe frunte – stârlici la-ncheietura mâinilor încucișate pe piept – și sughite rar – sfetnicul bătrân îi ține lumânarea, și mitropolitul în sfită de aur s-apleacă și apropie de buzele ei fripte lingurința cu grijanie; și la o parte și alta a patului, în genunchi, plâng înfundat împăratul și împărăteasa cu capetele lor bătrâne pe picioarele răcite ale bietei fete... Repede, flăcăi! toți pe plocat... Au ajuns... Iconița la buzele moartei... Se mișcă fata... clipește din ochi... își ridică mâna la frunte... își dă frumos părul într-o parte... zâmbește... se scoală... E sănătoasă... sărută pe părinții și pe frații ei, și începe iar să râză ca mai înainte și să umble de colo până colo; fuge în grădină, taie trandafiri, și-i pune în păr și spune la copilării și râde de parcă s-a sculat o ciocârlie din somn și-și cântă cântecul de dimineață. A pus împăratul să clădească o biserică mândră cum nu mai fusese până atunci în toată împărăția, spre lauda Fecioarei, care făcuse o așa minune. | 220 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Și a mâncat și băut la sărbători mari trei săptămâni lume după lume, pe socoteala curții împărătești. Acu, toate bune: fata a scăpat; să fie sănătoasă, să trăiască, și Maica Domnului buna, care a păzit-o, să-i dea noroc... Da... fata ca fata; ce te faci cu flăcăii? că de a doua zi au început iar să vie unul câte unul la împăratul să-și spuie păsul. Cui s-o dea? Care are mai mult drept s-o ia? Fără oglindă n-ar fi văzut-o în ce hal era și n-ar fi îndrăznit să calce porunca împăratului, să vie înainte de termen. Fără plocat, n-ar fi sosit la vreme. Fără iconiță ar fi dus-o toți la groapă. Au stat seara la sfat împăratul, împărăteasa și sfetnicul cel bătrân, și până-ntr-un târziu n-au putut să se înțeleagă cei doi bătrâni cuminți, cui trebuie dată fata: ba unuia, ba altuia, ba lui Prâslea; ba să se tragă sorți, norocul s-aleagă! Împărăteasa, dacă văzu și văzu că nu se mai isprăvește vorba și ea cam picotea de somn, zice: "Doamne! măria-ta, cum sunteți dumneavoastră bărbații! vă pricepeți la împrejurări mari, și la ale mici vă pierdeți cumpătul și rostul... Război mare să fi fost de făcut și pâna acum îl puneați la cale. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Stau și v-ascult de-atâta amar de vreme... am căscat de mi-a trosnit fălcile. Ce mai tura-vura... vorbă lungă degeaba? iacă, o s-o ia ăl de l-o iubi fata, că dreptul lui e!" – Ei? întreabă cine a ascultat povestea, care dintre flăcăi a luat-o pe Ileana? – Nu știi dumneata, răspunde povestitorul, cum se isprăvesc toate poveștile cu trei feți-logofeți? Pe cine era să iubească fata?... pe Prâslea. – Dar ceilalți cum au rămas? – Au rămas destul de bine. Ăl mare a rămas cu topuzu-mpărătesc; ăl mijlociu cu iconița... Puțin lucru e să împărățești? Nu-i destul să nu mori niciodată? Dar era și drept să fie a lui Prâslea, pentru că el dacă nu o lua pe Ileana, rămânea cu oglinda, și s-ar fi tot uitat în ea, ar fi văzut-o pe fată mereu cu altu-n brațe și s-ar fi prăpădit băiatul... Și dacă se prăpădea el, se prăpădea și fata, se prăpădea și mă-sa, împărăteasa, care tot pe el îl iubea mai mult, că era Prâslea, și ar fi fost mai mare păcatul să se întâmple atâtea nenorociri pentru o biată dragoste de tinerețe. | 186 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | Cu tot uetul balului, am auzit șoptindu-mi clar la urechea dreaptă: „Trebuie să fii prea sec de spirit, ca să te lași amețit de un drăcușor așa de tânăr !“ Era o povață foarte cuminte, pe care desigur aș fi urmat-o, dacă aveam numai o ureche; însă de-abia își termină consilierul înțelept propoziția, și, la urechea stângă, altul îmi șopti și mai clar: „Trebuie să fii prea sec de spirit, ca să nu te lași purtat de atâta farmec…“ Nu m-am uitat împrejur, să văz cine sunt cei ce-mi șopteau. Îi știam. Erau cei doi consilieri intimi ai mei, cari nu mă părăsesc nici un pas, nici o clipă, nici ziua, nici noaptea, nici deștept, nici în somn. Îi cunosc bine pe amândoi, mai bine de cum mă cunosc ei pe mine. Eu sunt sigur de caracterul lor; ei nu se pot niciodată bizui pe al meu. De câte ori nu i-am amăgit, urmând, cu toată povața stăruitoare a unuia – pe care mă prefăceam că o ascult cu tot interesul – îndemnul celuilalt. Dar e și vina lor: unul mă trage la dreapta, altul la stânga; când unul îmi zice da, altul îmi zice ba, așa că eu, sau trebuie să stau pe loc, așteptând în zadar o împăcare a lor imposibilă, sau trebuie numaidecât să urmez pe unul, și astfel să contrariez pe celălalt. | 226 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | Însă, ce e regretabil pentru mine, e că totdeauna, după ce am urmat pe unul departe pe o cărare, când mă uit înapoi, mă căiesc, că n-am urmat povața celuilalt. Acum, stam singur după perdelele unei ferestre, pitit într-adins în întuneric, pentru a scăpa un moment de persecuția unui drăcușor de cincisprezece ani și a-mi culege mințile. Înțelege bine cititorul că, nu în ironie, numesc pe domnișoara Nina „un drăcușor“: la grandiosul bal, ea venise costumată așa, ca s-adeverească zicătoarea că puiul, și de drac, e frumos… În costumul de mătasă neagră, cu clinuri și bendițe stacojii; cu manteluță de catifea, care-i împlinea talia micuță încă neformată bine, mititelul Mefisto avea niște mișcări de o mlădiere diabolică: asta îmi amintea vorba că un drăcușor se poate strecura prin cea mai îngustă crăpătură. Ceea ce mai ales se potrivea de minune cu atributele personajului, erau cei doi ochi negri, cari aruncau de sub tichia de catifea niște priviri câteodată insuportabile. În totul era, simțeam bine, o arătare primejdioasă, un prilej de pierzare, de care trebuia să fug făcându-mi cruce. Din ascunzătoarea mea de după perdele, unde mă refugiasem scăpându-i pe înșelate, o urmăream cu privirile cum aluneca de colo până colo, ca argintul viu, prin mulțimea pestriță, cu un neastâmpăr febril, după ce, de la categoric până la brusc, refuzase orice invitație la danț. | 223 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | O clipă, o pierdui din ochi; și clipa aceea, în care se stinse, între atâtea colori strigătoare, delicioasa siluetă neagră, mi-a fost, trebuie să mărturisesc, foarte penibilă. Atunci, la urechea stângă auzii, călduros: „Pe tine te caută !“; iar la urechea dreaptă, batjocoritor: „Ei aș !“. Această replică răutăcioasă m-a ofensat… Așa ? am zis; și, dând cu amândouă mâinile perdelele într-o parte, am intrat în lumina balului. O frumoasă Domniță din veacul [al] XVI-lea îmi ieși drept în față. Era o veche cunoștință a mea, care-mi ceru brațul s-o conduc la bufet. Domnița era una din cele mai mândre frumuseți ale societății noastre – și văduvă. Deși favoarea ce-mi făcea era destul de prețioasă, o favoare de care nu se bucurau decât foarte puțini intimi, am fost grozav de contrariat de întâlnirea aceasta prințiară. Dar nu era chip să scap… A trebuit să mă execut. Am pornit cu ilustra mea tovarășe pe latura vastului salon, căutând calea mai liberă, și, pe când îmi spunea că a doua zi e hotărâtă să plece pentru câteva luni în Italia, și că i-ar face mare plăcere să fie însoțită de un om de spirit, amuzant și iubitor de artă, eu căutam, distrat, în toate colțurile, nu cumva voi mai găsi cu ochii norocul ce mi se părea pierdut pentru totdeauna… Să fi plecat ?… Aș fi fost dezolat !… Am ieșit din salon pe ușa cea mare și am pornit să coborâm pe scara de marmură către splendidul bufet din catul de jos. | 251 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | Dar, când pășeam a doua treaptă, îmi apăru jos, pe spalierul de mijloc al scării de onoare, între ghirlandele de flori luminoase, domnișoara Nina, care suia în fugă din bufet. Cum ne-a văzut, s-a oprit pe loc, în timp ce eu am făcut o mișcare, pe care Domnița, cu gândul la călătoria proiectată, probabil, a trecut-o neluată-n seamă. Am coborât încet-încet ! Nina sta înfiptă în călcâie dinaintea noastră, așteptându-ne să sosim. Mândra Domniță, trecând liniștită în fața fetiței, a mângâiat-o zicându-i cu multă bunăvoință: „Unui așa drăcușor frumușel i-ar ședea bine și în rai“, la care drăcușorul, aruncându-mi o privire aproape infernală, răspunse înțepat: „Merci, Madame…“, și într-o clipă zbură pe scară-n sus și dispăru pe ușa cea mare în salon. Am intrat cu Domnița în bufet, unde era multă lume… Când voiam să aduc la gură o cupă de șampanie, am simțit la spate un fior călduros, ca și cum mi s-ar fi apropiat repede de corp o flacără, așa că m-am întors brusc în loc… Drăcușorul !… Era în ochii ei o privire atât de hotărâtă și de impunătoare, cu un înțeles așa de categoric și de precis, încât, dacă Domnița n-ar fi avut buna inspirație a-mi cere singură s-o duc înapoi la fotoliul ei rezervat în salon, aș fi fost în stare să fac o nepoliteță rugând-o, sub orice pretext, cât de stângaci aș fi putut imagina în pripă, să mă scutească de atâta onoare. | 239 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | Urmăriți la o cuminte distanță de drăcușorul meu, a cărui emanațiune o simțeam de departe devenind din ce în ce mai pătrunzătoare, am pornit înapoi spre salon. După ce am lăsat la locul ei pe Domnița, m-am întors. Rezemată de o coloană de lângă ușa cea mare, Nina mă aștepta. M-am oprit în loc și mi-am cufundat privirile din tot adâncul sufletului asupra siluetei aceleia, care lua proporții miraculoase. M-am dus cu dragă inimă, împins de o putere irezistibilă, drept la ea, fără nici o sfială de cine știe ce ochi bănuitori. Își scosese mănușile roșii, și mâna-i mică, cu care-și apăsa partea stângă a pieptului, strălucea într-un mod uimitor pe pieptarul ei de atlas negru. Figura ei avea un aer straniu – un amestec de răutate inspirată și de profundă imputare. Sprincenele-i fine erau încruntate, buzele strânse, și fruntea, atât de tânără încă, întunecată. Mi-a luat brațul fără să-mi zică o vorbă, și, fără să-i zic o vorbă, am urmat-o machinal. Brațul îi tremura așa, încât al meu, contagiat, începu să tremure asemenea. Ea mi-l strânse cu putere, și simții distinct cum, sub corsajul de mătase, zvâcnea precipitat de pereții coastelor mici resortul neastâmpărat al vieții. Ocolind cu multă prudență punctele salonului, unde, în grupuri, puteam întâlni cunoștințe indiscrete, trecurăm într-un salonaș turcesc, apoi într-o altă încăpere mai mică, fără să fim împiedicați de cineva, și ajunserăm la o ușă ascunsă în perete. | 234 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | Nina ciocăni de trei ori, într-un mod caracteristic; ușa se deschise; fusei împins înăuntru; drăcușorul intră după mine și trase ușa care se încuie de sine. Eram în odăița de studiu a d-șoarii Ana, fiica stăpânei casei și prietenă intimă a d-șoarii Nina, cam de aceeași vârstă. Balul era departe. Nu se mai auzea câtuși de puțin zgomotul lui. Rămăsei încremenit în picioare, pe când drăcușorul, fierbând și bătând nervos din vârful botinei de lac, își arunca departe mantaua de catifea și mănușile roșii. După ce mă privi apoi îndelung cu ochii pierduți, se trânti pe o canapea, ascunzându-și capul în amândouă mânile. Stam pe loc, cuprins de un vag sentiment de frică; însă încet-încet, în fața acestei minuni, la care nu mă săturam să privesc, frica începu să se schimbe într-o delicioasă senzație. După mișcarea umerilor înțelesei că drăcușorul plângea înfundat cu hohot. Nu mai puteam sta locului; mă repezii fără să știu ce fac și, luând în brațe cu putere drăguțul corp, ușurel ca o pană, îl ridicai drept în sus… Plângea cu adevărat, zbătându-se în brațele mele ca o pasăre sălbatică rănită pe care o culege brutal vânătorul. „Nino ! i-am strigat; nu-i frumos ce faci ! un drăcușor nu plânge niciodată !… Te rog !… Nino !“ Pe sub perdeaua de lacrimi, atât de bogate și de ieftine la așa vârstă, ea-mi aruncă drept în ochi o privire nespusă; încet-încet apoi, pleoapele cu genele mari închiseră ferestrele atât de luminoase ale acelui suflet ciudat; fața se făcu cum e varul, nasul se subție, buzele se albiră și se întredeschiseră, și fermecătorul cap al micului Mefisto se aplecă pe spate, lăsat în gol în afară de brațul meu. | 281 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | „A leșinat ! trebuie deșteptată !“ auzii la urechea stângă, care se ridicase la o stare exaltată de sensibilitate, pe când urechea dreaptă era, poate tocmai pentru asta, cu desăvârșire surdă. Atunci, simțind că mi se opresc bătăile inimii, îmi aplecai binișor capul și-mi apropiai buzele mele de ale ei… Erau reci ca gheața… Iar când voiră să se deschiză spre a zice o vorbă – ce vorbă, nu știu – simții că mă ciupește cineva de urechea surdă. Era domnișoara Ana, care sosise pe la spate fără s-o auz, râzând foarte veselă; zdrobită de oboseala danțului, ne spuse gâfâind: „Destul !… Nino, te caută toți în bal; trebuie să pleci !“ Am îmbrăcat amândoi repede cu manteluța lui pe bietul drăcușor, care era cu totul aiurit; i-am șters frumușel lacrimile, i-am aranjat frizura deranjată sub tichiuța de catifea și i-am deschis ușa secretă. Drăcușorul a stat o clipă în prag, apoi, cu o volubilitate felină, s-a repezit înapoi la mine, să-mi dovedească iute că aceleași buze pot fi și reci ca gheața și fierbinți ca flacăra cea mai vie. Când, după o plimbare de trei ceasuri în sanie, mă întorceam de dimineață de la Șosea, unde mersesem să caut somnul prea greu de găsit acasă, am auzit venindu-mi de departe, pe aripile unui vânt subțire și înghețat, țipătul unei locomotive, mi s-a ridicat de deasupra ochilor vraja minunatei nopți trecute. | 231 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | La urechea dreaptă, care, nu știu de ce, își recăpătase sensibilitatea, mi-a sunat: „Ar fi o nerozie să nu profiți de ocazia fericită a unei călătorii împreună cu o femeie așa de distinsă.“ „Dar drăcușorul cum rămâne ?“ mi-a șoptit la urechea stângă. „Ei aș !“ am răspuns. Am mers în grabă acasă, mi-am făcut repede valiza și am pornit la gară. Trecând pe o stradă de-a dreptul, mi-a venit ideea să cârmesc la stânga, să fac un ocol mic, spre a trece pe dinaintea caselor unde locuia Nina. Dar m-am gândit pe dată c-aș putea pierde trenul și am aplecat în jos mâna cu care vream să ating umărul birjarului. Am ajuns la gară cu cinci minute înainte de plecarea trenului. L-aș fi scăpat !… M-am suit vesel. Tovarășa mea de călătorie era de mult la locul ei. A fost foarte mulțumită văzându-mă hotărât în sfârșit s-o însoțesc, și mi-a dovedit aceasta îndestul pe urmă. Am petrecut în Italia câteva luni, pe cari nu le pot uita niciodată; și asta o datoresc înțeleptului meu consilier din dreapta… Dar, precum am zis mai sus, ce e regretabil pentru mine e că, de câte ori urmez pe unul din consilieri departe pe o cărare, când mă uit înapoi, totdeauna mă căiesc că n-am urmat îndemnul celuilalt. | 215 |
Ion Luca Caragiale | Între două povețe... Schiță | Și de aceea, mi-aduc de-atâtea ori aminte de mititelul Mefisto și tot de-atâtea ori regret că odinioară consilierul de la stânga n-a insistat mai mult și n-a știut să profite îndestul de surditatea urechii drepte… Scăpam o încântătoare călătorie în Italia… Ei ! și ?… De unde știi pe ce alte țărmuri și mai fericite… Și acum, când e atât de mult de atunci, iată-i pe bunii mei consilieri că tot nu s-au împăcat; unul îmi zice: „Ai făcut foarte cuminte !“ iar celălalt: „Mare neghiob ai fost !“. | 89 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit. Mă-sii i-a abătut să-l nască tocmai despre ziuă la lăsata secului de postul mare, când se pornise o zloată grozavă. Paștele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brișca la moașa satului tocmai în margine. Moașa dormea; d-abia se-ntorsese acasă de la arendașul moșiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deștepte, până să se-mbrace femeia, până să se urce-n brișcă. Copilul a așteptat cât a așteptat și, până să-și piarză răbdarea mă-sa, care se văita cumplit, și-a pierdut-o el p-a lui și s-a repezit așa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoțeii de la brișca lui tată-său la scară. Peste vreo patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: Radu, Răducanu, Cănuță – fără praznic la călindar. După ce s-a lăpădat de trei ori de Satana nașu-său pentru el, popa satului a luat copilul în mâni și l-a vârât odată în cristelniță: „În numele Tatălui!...” copilul a răbdat; pe urmă înc-odată: „...ș-al Fiului!...” copilul a-nceput să urle de apă rece parcă-l băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: „...ș-al sfântului Duh!...” copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă, și a scăpat în fundul cristelniței. | 215 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | Popa a scos mâinile goale din apă, iar nașa a început să țipe: — Se-neacă, părinte, copilul!... Ce faci? Popa și-a sumes iute mânicile și l-a scos cât a putut mai degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol bătrân; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochișorii lui cârpiți ca un broscoi în pierzare. L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au frecat, până i-a venit iar sufletul la loc. — Măă! zice popa; mulți copii am botezat de când sunt preot... să vă trăiască! dar așa copil sucit n-am mai văzut! Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai când se făcuse copil de-nvățătură... De una, mai bine pentru ei: mare bucurie n-aveau să capete dupa urmările lui. Bunică-sa despre tată l-a luat pe copil la oraș și l-a dat la școală. A-nvățat Cănuță cât a-nvățat, până a ajuns cu chiu cu vai în clasa a patra. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul și pe urmă: — Cănuță! — Prezent! — Câți domni a avut țara românească? — Mulți, domnule. — Mulți, mulți! da câți? neghiobule! — ...Câți, domnule? | 202 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | — Dar tu mă-ntrebi pe mine? or eu pe tine, prostule? — Să-i numărăm, domnule... — Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule? — Am învățat la ar'metică, domnule. — Mergi la loc, nătărăule! Altădată să-i numeri. S-a dus Cănuță la loc și s-a apucat să numere și iar să numere. A doua zi a venit dascălul și mai supărat: — Cănuță! — Aici. — Câte feluri de numere complexe avem? — Multe, domnule. — Câte, dobitocule? — Câte, domnule? — Răspunde tu, boule! — Să le numărăm, domnule! — Acu să le numeri? până acum ce-ai numărat, măgarule? — Am numărat domnii, domnule! — Mergi la loc, vită! Altădată să le numeri. Iar s-a dus la loc și s-a apucat să numere câte feluri de numere complexe avem. A treia zi, dascălul intră turbat: — Cănuță! — Prezent!... Numerele complexe... — Nu te-ntreb de numerele complexe... — ...Domnii țării românești... — Stăi, întâi să te-ntreb, loază. Câte râuri are Europa? — Mă duc să le număr, domnule... Și a plecat Cănuță. S-a dus la bunică-sa acasă și i-a spus că nu mai merge la școală măcar să-l taie. Bunică-sa a alergat la dascăl, și dascălul i-a spus: — Babo, dă-l la meșteșug. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | Poate meșteșugul să-i dea de căpătâi, că nu-i de școală, e copil sucit, una îl întrebi și alta răspunde. S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde știi? nu e toată lumea făcută să se procopsească-n școală... să-l dau la stăpân; poate acolo să-i fie norocul lui. L-a dat pe Cănuță la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, când mai bine, când mai rău. Într-o seară, băcanul a încărcat un coș mare cu fel de fel de mezeluri și cu vreo douăzeci de sticle de vin, să le trimeață la un mușteriu. Afară era polei grozav. Cănuță s-a aplecat și d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie. — N-o să aluneci cu el, mă? a-ntrebat stăpânul. — De! jupâne; știu eu? — O să-l poți duce? — E greu... — Haide! s-a răstit jupânul. Dar să dormi și să mănânci, știi? leneșule! Cănuță a dat să ridice coșul și n-a putut. Jupânul ca să-l îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă; pe urmă, jupânul și încă un băiat au ridicat greutatea și i-au pus-o lui Cănuța în cârcă. Copăcel-copăcel, băiatul a mers câțiva pași până la colțul stradei pe unde presăraseră negustorii cenușă pe dinaintea prăvăliilor; dar când s-apuce pe o ulicioară mai neumblată, ca să mai scurteze din drum, tocmai venea o birjă cu caii răscăcărați de teama alunecușului. | 225 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | Băiatul s-a ferit repede-n lături și odată, bâldâbâc! și zdronc! Cănuță într-o parte cât colo și sarcina din spinare într-alta. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul; dar s-a ridicat degrab să vază ce s-a făcut coșul. L-a apucat vârtos de toartă și l-a smucit cu putere. Ciudat lucru! Coșul era acum mai ușor. Când l-a ridicat de la pământ, a-nceput să curgă din fundul coșului ca dintr-o stropitoare ciuruită: se spărseseră sticlele și acum se scurgea rămășița vinului. Ce să facă? La mușteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? Unde să se ducă? Să se-ntoarcă la prăvălie!... N-are să-l omoare doar. De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om așa de rău... Dar... — Unde ai căzut, ticălosule? — În colț la ulicioară. — Pentru ce ai apucat pân ulicioară, afurisitule? Nu puteai merge pe podul Mogoșoaii, pe unde e măturat și cu cenușă pe jos? Ai? — Ca să nu mai ocolesc, jupâne! — Să nu mai ocolești?... Ți-e lene să umbli, mișelule!... Patruzeci de franci!... Face pielea ta câtă pagubă mi-ai făcut tu mie? Și trage-i, și trage-i... I-a tras atâta, încât bietul Cănuță, după ce s-a închis prăvălia, nici n-a mai mâncat. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | S-a culcat îmbrăcat pe mindir și a dormit tun până la ziuă, parcă făcuse un ziafet. A treia seară îl trimite iar cu marfă la alt mușteriu. Acuma era coșul foarte ușurel. — Măă! să vii degrabă. — Viu, jupâne. — Bagă de seamă să mai spargi ceva iar!... Peste câteva minute vine-n prăvălie o damă și târguiește fel de fel de trebuincioase pentru casă. — Să-mi dai un băiat să mi le ducă numaidecât cu mine și cu contul, să-l plătesc acasă. — Care dintre băieții ăi mici e aicea? întreabă jupânul. — Nici unul! răspunde tejghetarul. Sunt toți duși. — Dar Cănuță? — N-a venit încă. — Veni-i-ar numele... Dama-și pierde răbdarea; se uită la ceas: — Atunci, zice, iau o birjă, că m-așteaptă la masă; am musafiri; și trimite dumneata pe băiat mâine, ori poimâine, cu contul. Jupânul, negustor vechi, care cunoștea cât se-ntinde poimâine al cocoanei, zice dulceag: — Dar... știți că... mai este un contișor... — Ce contișor? zice dama. Orice-o fi, plătește bărbatu-meu când o trece pe aici. — E cam de mult, zice jupânul zaharisind și mai tare tonul. De! cu vremea asta, și la noi, negustorii, nu prea merge... Eu zic, coniță, mai bine să așteptăm băiatul... zău! | 206 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | mai bine să așteptăm băiatul. — Care va să zică nu am atâta credit la dumneata? — Mă iertați, sărut mâna, răspunde cu glasul ca miambalul jupânul, frecându-și mâinile. Apoi schimbând deodată tonul, aspru către tejghetar, pe când intră mai mulți mușterii: — Băiete! vezi ce-a poftitără domnii. — Mersi, zice dama foarte înțepată, și iese, trântind ușa. Orișicât, să lași să plece așa un mușteriu supărat, o damă, nu face pentru un negustor... Tocmai când se gândea jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat, iacătă și Cănuță, alb de măzăriche. — Unde ai stat până acuma, nemernicule? zbiară jupânul. — Am fost la d. Popescu. — La d. Popescu?... Un ceas pentru o palmă de loc?... — Am dat pe podul Mogoșoaii, jupâne; pân ulicioară alunecă. — Pe podul Mogoșoaiei?... ca să caști gura la prăvălii!... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. Desigur numai din pricina firii lui pe dos, i s-a părut lui Cănuță două palme mult mai dureroase decât bătaia de deunăzi. Deunăzi, după atâta pisăgeală, se culcase fără să se plângă de șale și dormise ca o buturugă; acuma n-a putut s-adoarmă de usturimea urechilor. A plâns înfundat toată noaptea pe mindirul lui până despre ziuă. | 207 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | Se împlinea acu, peste o minută, a treisprezecea învârteală a pământului împrejurul soarelui de când tânărul Cănuță se grăbise a ieși să se bucure de razele acestuia. Un neastâmpăr nesuferit ridică pe băiat de pe mindir. Cănuță oftă adânc ca și cum ar fi răsuflat întâia dată, își șterse repede ochii ca și cum ar fi văzut întâia oară lumina. În perete ardea o lămpșoară afumată. Toți băieții ceilalți dormeau adânc. Își luă într-o basma lucrușoarele lui, mai nimic, și ieși. Mijea de ziuă când, rupt de oboseala trupului și mai ales de a sufletului, înghețat de atâta umblet pe frig, bătea în geam la cocioaba bunică-sii, în fundul unei mahalale de la marginea orașului. Baba se deșteptase, își aprinsese candela la icoane și se-nchina. — Cine e? — Eu bunico. I-a deschis. — Ei! ce cauți tu până-n ziuă? — Am fugit de la jupânul. — De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urât gând i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. — ...Pentru-că... nu mai vreau să stau. — Nu-ți dă de mâncare? — Ba da. — Muncești prea mult? — Mult... dar... nu mult. — Te bate? Băiatul dete din cap ș-ncepu să plângă. A vrut bunica să-l mustre, să-l îndemne la supunere – ba, că așa bate stăpânul, să-nvețe băieții minte; ba, că trebuie să aibă copilul răbdare dacă e la stăpân: că dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpân nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? | 248 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | s-ajungă vagabond, ori pungaș, ori să se prăpădească pe drumuri; că de! e băiat mare acuma, de treisprezece ani... de treisprezece ani...! Și și-a adus aminte baba că adineaori, acu, a împlinit copilul copilului ei d-abia atâta, și că e destul de mâhnit el și de bătut la ziua lui, când alți copii cine știe ce bunătăți și ce mângâieri au la ziua lor: ce să-l mai mustre și ea?... și tot uitându-se la el cum plângea ca un prost, șezând pe marginea lăzii, cu legătura într-o mână, și se ștergea cu căciula la ochi, a început și baba să plângă ca o proastă... Când răsărea soarele mare pe un cer limpede ca sticla, Cănuță dormea la căldură în patul bunică-sii. Tot fire sucită! omul când doarme fără grijă, doarme pe-o ureche, nu pe brânci: nici pe una nici pe cealaltă nu voise să doarmă, fiindcă-i erau prea simțitoare de cu seara. Tot așa și iar așa, pentru nimicuri, a schimbat Cănuță mulți stăpâni. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra și pentru o picătură se supără și dă pe-afară. Și lumea vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea înțelege ce se petrecea în sufletul lui Cănuță? | 208 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | Paharul stă de fața; sufletul lui Cănuță sta ascuns și pe semne era prea mic, prea strâmt – dedea repede pe dinafară. Multe și de toate a-ncercat el în viața lui, ca să și-o poată cârpi de azi pe mâine. A făcut, fiindcă și el era român, a făcut și politică: a părăsit totdeauna opoziția, din cauza nemărginitei și injustei ei violențe, în ajunul venirii ei la putere, și s-a alipit totdeauna de guvern, care în definitiv nu era așa de vinovat, cu câteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziție. Și pe urmă iar așa și tot așa. Ducând viață destul de grea, i-a venit și lui ceasul, și s-a însurat ca toată lumea. L-a înșelat la început soacră-sa, nu i-a dat zestrea făgăduită – el a zis și n-a prea zis ceva. L-a înșelat nevasta întâia oară – el a zis prea puține. A doua oară – n-a zis nimic. Dar odată, la Blagoviștenii, a făcut ce-a făcut și din toata sărăcia a cumpărat un crap mare și borțos, ceva rar: patru chile și plin cu icre. L-a dus acasă și a rugat pe nevastă și pe soacră să i-l facă umplut la cuptor cu stafide și coconari. Femeile, din una într-alta, mai cu treabă, mai cu vorba, au uitat să scoată peștele la vreme. | 217 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | Când l-a dat la masă – sfarog. Cănuță și-a ieșit din pepene. Fără nici o vorbă și-a lăsat nevasta și a pornit divorț a doua zi cu probe de altă dată; ar fi pornit numaidecât, dar nu se putea, era sărbătoare, mâncare de pește, nu se ținea tribunal. Femeia era însărcinată... A-nceput să plângă, că ce o să se facă ea fără Cănuță. El n-a vrut s-asculte. De necaz, de mâhnire, femeia a lepădat la mă-sa și cât pe-aci să piară de boală și de mizerie. A alergat soacră-sa la el: — Cănuță maică, fie-ți milă! e nevastă-ta, iart-o! se prăpădește fata, moare! ce Dumnezeu! Cănuță maică, pentru un crap! Aș! Cănuță, bărbat strașnic, o ținea într-una: — Crap necrap, nu se poate, cocoană! am pornit hârtie, s-a isprăvit. În sfârșit a scăpat femeia după o îndelungată suferință. Într-o dimineață, când plecase după daraveri, Cănuță se-ntâlnește cu nevastă-sa, slabă, legată pe sub fălci: se plimba în piața Teatrului de colo până colo ca o desperată. O durea îngrozitor o măsea de sus. Fusese la dentist, dânsul dormea. Îl aștepta să se deștepte; dar nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe; stând în salonul de așteptare, i-era frică să nu-nebunească de durere. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | Pe când vorbeau amândoi – c-aminteri nu erau supărați – iată că vine în fugă mare feciorul de la dentist și-i spune să poftească. Femeia pornește hotărâtă; dar după un pas se oprește și, întorcându-se către bărbatu-său: — Ai și tu cu mine Cănuță; mi-e frică. Omul merge după ea. Ajung în salonul de așteptare. Femeia cade zdrobită pe un jeț, legănându-și capul strâmbat și aiurit de suferință. — Poftiți, zice doctorul, deschizând o ușă. Femeia se scoală și ia de mână, dârdâind ca de friguri, pe Cănuță; amândoi intră după doctor. Ea albă ca hârtia, se așează pe scaunul de operație. El se face că fluieră ca pentru el singur, ținând mâinile la spate și uitându-se la o cadră din perete. Dar n-are răbdare, vrea să se-ntoarcă. Atunci un țipăt... Gata! — Haha! zice doctorul. Bine-ai făcut c-ai venit! aveai un abces care se putea sui la ochi, și pe urmă... — Ei, domnule doctor! zice femeia cu tonul blând al celei mai hotărâte scârbe de viață, după ce se clăti bine în gură... Câte supărări am eu, mă mir cum nu mi-a copt până acu și inima! Cănuță nu mai fluiera. A plătit vizita doctorului. A plecat cu nevastă-sa. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Cănuță om sucit | A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. Pe urmă s-au suit amândoi într-o birje; au mers acasă, s-au împăcat și au trăit încă destulă vreme împreună. Ar mai fi trăit încă bine, dacă nu i se întâmpla lui Cănuță să moară. Într-o zi, dintr-un nimic, iarăși pentru un moft – ceruse împrumut o mică sumă unui prieten pe care l-a fost îndatorat pe vremuri cu mai mult, și acesta îl refuzase – s-a iritat așa de grozav din ceartă încât i-a venit un fel de necăciune... Rău... rău... până seara a murit. L-au îngropat a doua zi ca pe toți morții. La șapte ani, i-au facut după obicei parastas, ca să-i scoată oasele și să i le spele. Era de față la slujbă nevasta și câteva rude. Când au dat groparii de coșciugul lui și i-au ridicat binișor capacul putred, ce să vezi! În loc să stea oasele lui Cănuță de-a lungul și cu fața-n sus, hârca sta-n sus cu ceafa, și țurloaiele erau pornite către grătarul coastelor. — Ăsta n-a fost mort bine când l-au îngropat, a zis popa. — Aș! a răspuns femeia. M-aș fi mirat, Dumnezeu să-l ierte, să-l găsesc la loc... Sfinția ta nu l-ai cunoscut pe răposatul Cănuță... om sucit! | 216 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală... de-acolea, până-n Popeștii-de-sus, o poștie: în buiestru potrivit, un ceas și jumătate... Buiestrașu-i bun... dacă-i dau grăunțe la han și-l odihnesc trei sferturi de ceas... merge. Care va să zică, un sfert și cu trei, un ceas, și până-n Popești unul și jumătate, fac doua și jumătate... Acu sunt șapte trecute: ăl mai târziu până la zece, sunt la pocovnicu Iordache... Am cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în sfârșit!... de așteptat, mă așteaptă... Așa socotind în gând, am și văzut de departe, ca la o bătaie bună de pușcă, lumină multă la hanul lui Mânjoală, adică așa-i rămăsese numele; acum era hanul Mânjoloaii - omul murise de vreo cinci ani... Zdravănă femeie! ce a făcut, ce a dres, de unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia bărbatu-său, acum s-a plătit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatră, și încă spun toți că trebuie să aibă și parale bune. Unii o bănuiesc că o fi găsit vreo comoară... alții, că umblă cu farmece. Odată au vrut s-o calce tâlharii... S-au apucat să-i spargă ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul și când a tras cu sete, a picat jos. | 216 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | L-au ridicat repede! era mort... Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut - amuțise. Erau patru inși. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia începu să strige pe fereastră: hoții! și-n față-le, iacă zapciul cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Strigă pomojnicul: "Cine-i?" Hoții cei doi fugi care-ncotro! rămâne mutul cu frate-său mort în cârcă. Acu, ce te faci la cercetare? Toată lumea știa că mutul vorbește; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc - degeaba. De atunci li s-a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul... Până să-mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă de cară poposesc în curtea hanului; unele duc la vale cherestea, altele porumb la deal. E o seară aspră de toamnă. Chirigiii se-ncălzesc pe lângă focuri... de aceea se vedea atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul în primire să-i dea grăunțe la grajd. Intru în cârciumă, unde fac refenea oameni mulți, pe când doi țigani somnoroși, unul cu lăuta și altul cu cobza, țârlâie într-un colț oltenește. | 206 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.