author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Mi-e foame și frig - m-a răzbit umezeala. – Unde-i cocoana? întreb pe băiatul de la tarabă. – La cuptor. – Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu și trec, printr-o săliță, din cârciumă în bucătărie... Foarte curat în bucătărie... și abur nu ca în cârciumă, de cojoace, de cizme și de opinci jilave - abur de pâne caldă. Mânjoloaia privighea cuptorul... – Bine v-am găsit, cocoană Marghioalo. – Bine-ați venit, cocoane Fănică. – Mai s-o fi găsind ceva de mâncare? – Pentru oameni de omenie ca dumneata, și la miezul nopții. Și repede cocoana Marghioala dă poruncă unei cotoroanțe să puie de masa-n odaie, și pe urmă s-apropie de cotlon la vatră, și zice: – Uite, alege-ți. Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică și ochioasă, știam. Niciodată însă de când o cunoșteam - ș-o cunoșteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo n-era drumul la târg - niciodată nu mi se păruse mai plăcută... Eram tânăr, curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel. M-am apropiat pe la stânga ei, cum era aplecată spre vatră, și am apucat-o peste mijloc; ajungând cu mâna la brațul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc. | 210 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | – N-ai de lucru? zice femeia și s-a uitat la mine chiorâș... Dar eu ca s-o dreg, zic: – Strașnici ochi ai, cocoană Marghioalo! – Ia nu mă-ncânta; mai bine spune ce să-ți dau. – Să-mi dai... să-mi dai... Dă-mi ce ai dumneata... – Zău... – Și eu, oftând: – Fie, că strașnici ochi ai, coană Marghioalo! – Dacă te-aude socru-tău? – Care socru?... de unde știi? – Dumneata gândești că dacă te ascunzi sub căciulă, nu te mai vede nimeni ce faci... Nu te duci la pocovnicu Iordache să te logodești cu fata a mai mare?... Aide, nu te mai uita așa la mine; treci în odaie la masă. Multe odăi curate și odihnite am văzut în viața mea, dar ca odaia aceea... Ce pat! ce perdeluțe! ce pereți! ce tavan! toate albe ca laptele. Și abajurul și toate cele - lucrate cu iglița în fel-de-fel de fețe... și cald ca sub o aripa de cloșcă... și un miros de mere și de gutui. Am vrut să mă așez la masă și, după obiceiul apucat din copilărie, m-am întors să văz încotro e răsăritul să mă-nchin. M-am uitat cu băgare de seamă de jur împrejur pe toți pereții - nici o icoană. | 203 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Zice cocoana Marghioala: – Ce te uiți? Zic: – Icoanele... Unde le ții? Zice: – Dă-le focului de icoane! d-abia prăsesc cari și păduchi de lemn... Femeie curată!... M-am așezat la masă făcându-mi cruce după datină, când deodată, un răcnet: călcasem, se vede cu potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub masă. Cocoana Marghioala sare repede și deschide ușa de perete; cotoiul supărat dă năvală afară, pe când aerul rece năpădește-năuntru și stinge lampa. Caută chibriturile pe bâjbâite; caut eu încolo, caută cocoana-ncoace - ne-am întâlnit piept în piept pe-ntunerec... Eu, obraznic, o iau bine-n brațe și-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lăsa; îi ardea obrajii, gura-i era rece și i se zbârlise pe lângă urechi puful piersicii. În sfârșit iacă jupâneasa aduce tava cu demâncare și cu o lumânare. Pesemne om fi căutat mult chibriturile, că țilindrul lămpii se răcise de tot. Am aprins-o iar. Bună mâncare! pâine caldă, rață friptă pe varză, cârnați de purcel prăjiți, și niște vin! și cafea turcească! și râs și vorbă... halal să-i fie cocoanei Marghioalii! După cafea zice cotoroanții: – Spune să scoată o jumătate de tămâioasă... Grozavă tămâioasă!... Mă apucase un fel de amorțeală pe la încheieturi; m-am dat așa-ntr-o parte pe pat, să trag o țigara cu ale din urmă picături chihlimbarii din pahar, și mă uitam prin fumul tutunului la cocoana Marghioala, care îmi sta pe scaun în față și-mi făcea țigări. | 239 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Zic: – Fie, cocoană Marghioală, strașnici ochi ai!... Știi ce? – Ce? – Dacă nu te superi, să-mi mai faci o cafea; da... nu așa dulce... Și râzi!... Când vine jupâneasa cu cafeaua, zice: – Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară... – Ce e? – S-a pornit un vânt de sus... vine prăpăd. Am sărit drept în picioare și m-am uitat la ceas: zece și aproape trei sferturi. În loc de o jumătate de ceas, stătusem la han două ceasuri și jumătate? Vezi ce e când te-ncurci la vorbă! – Să-mi scoață calul! – Cine?... Argații s-au culcat. – Mă duc eu la grajd... – Ți-a pus ulcica la pocovnicu! zice cocoana pufnind de râs și ținându-mi calea la ușă. Am dat-o binișor la o parte și am ieșit pe prispă. În adevăr, era o vreme vajnică... Focurile chirigiilor se stinseseră; oameni și vite dormeau pe coceni, vârându-se cuminți unii-ntr-alții jos la pământ, pe când pe sus prin văzduh urla vântul nebun. – E vifor mare, zise cocoana Marghioala, înfiorată și apucându-mă strâns de mână; ești prost? să pleci pe vremea asta! Mâi de noapte aici; pleci mâine pe lumină. – Nu se poate... Mi-am tras mâna cu putere; am mers la grajd; cu mare greutate am deșteptat un argat și mi-am găsit calul; l-am închingat, l-am tras la scară și m-am suit în odaie să-mi iau noapte bună de la gazdă. | 236 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Femeia, dusă pe gânduri, ședea pe pat cu căciula mea în mână, o tot învârtea ș-o răsucea. – Cât am de plată? am întrebat. – Îmi plătești când treci înapoi, răspunse gazda, uitându-se adânc în fundul căciulii. Și pe urmă se ridică în picioare și mi-o întinse. Mi-am luat căciula ș-am pus-o-n cap, așa cam la o parte. Zic, privind pe femeie drept în lumini, cari-i sticleau grozav de ciudat: – Sărut ochii, cocoană Marghioalo! – Umblă sănătos! M-am aruncat pe șea; jupâneasa bătrână mi-a deschis poarta, și am ieșit. Rezemat cu palma stângă pe coapsa calului, mi-am întors înapoi capul; peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschisă, și în deschizătură, umbra albă a femeii adumbrindu-și cu mâna arcurile sprincenelor. Am ținut la pas încetinel, fluierând un cântec de lume ca pentru mine singur, până când, cotind după zaplaz să-mi apuc drumul, mi s-a ascuns vederea cadrii. Am zis: hi! la drum! și mi-am făcut cruce: atunci am auzit bine ușa bufnind și un vaet de cotoi. Gazda mea știa că nu o mai văz, intrase degrab în căldură și apucase pe cotoi cu ușa, desigur. Afurisit cotoi! se tot vâră pântre picioarele oamenilor. Să fi mers o bucată bună de drum. | 203 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Viforul creștea scuturându-mă de pe șea. În înalt, nori după nori zburau opăciți ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, alții pe deasupra la deal, perdeluind în clipe largi, când mai gros, când mai subțire, lumina ostenită a sfertului din urmă. Frigul ud mă pătrundea; simțeam că-mi îngheață pulpele și brațele. Mergând cu capul plecat ca să nu mă-nece vântul, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tâmple fierbințeală și bubuituri în urechi. Am băut prea mult! m-am gândit eu, dându-mi căciula mai la ceafă și ridicându-mi fruntea spre cer. Dar vârtejul norilor mă amețea; mă ardea sub coastele din stânga. Am sorbit în adânc vântul rece, dar un junghi m-a fulgerat pân tot coșul pieptului de colo până colo. Am plecat iar bărbia. Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o și am pus-o pe oblanc... Mi-era rău... N-am făcut bine să plec! La pocovnicu Iordache trebuie să doarmă toată lumea: m-or fi așteptat; pe vremea asta, or fi crezut oamenii, firește, că n-am fost prost să plec... Am îndemnat calul care se-mpletecea parcă băuse și el... Dar vântul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă mărunt și-nțepos... Îmi pun iar căciula... Deodată sângele începe iar să-mi arză pereții capului. | 218 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Calul a obosit de tot; gâfâie de-necul vântului. ÎI strâng în călcâie, îi dau o lovitură de biciușcă; dobitocul face câțiva pași pripiți, pe urmă sforăie și se oprește pe loc ca și cum ar vedea în față o piedică neașteptată. Mă uit... În adevăr, la câțiva pași înaintea calului zăresc o mogândeață mică sărind și țopăind... Un dobitoc!... Ce să fie?... Fiară?... E prea mică... Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un glas de căpriță... Îndemn calul cât pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Câțiva pași... și iar stă sforâind... Iar căprița... îl opresc, îl întorc, îi dau câteva lovituri, strângându-l din zăbală. Pornește... Câțiva pași... Iar căprița... Norii s-au subțiat de tot; acuma văz cât se poate de bine. E o căpriță mică neagră; aci merge, aci se-ntoarce; aruncă din copite; pe urmă se ridică-n două picioare, se repede cu bărbița în piept și cu fruntea înainte să-mpungă, și face sărituri de necrezut și mehăie și fel-de-fel de nebunii. Mă dau jos de pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptul capului, și-l apuc scurt de căpăstru: mă aplec pe vine-n jos: "Ța-ța!" și chem căprița cu mâna parcă aș vrea să-i dau tărâțe. Căprița se apropie zburdând mereu. | 204 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Calul sforăie nebun, dă să se smucească; mă pune în genunchi, dar îl țiu bine. Căprița s-a apropiat de mâna mea: e un ied negru, foarte drăguț, care se lasă blând sa-l ridic de jos. L-am pus în desaga din dreapta peste niște haine. În vremea asta, calul se cutremură și dârdâie din toate încheieturile ca de frigurile morții. Am încălecat... Calul a pornit năuc. De mult acum, mergea ca praștia sărind peste gropi, peste moșoroaie, peste bușteni, fără să-l mai pot opri, fără să cunosc locurile și fără să știu unde mă ducea. În goana asta, când la fiecare clipă îmi puteam frânge gâtul, cu trupul înghețat și capul ca-n foc, mă gândeam la culcușul bun pe care-l părăsisem prostește... De ce? Cocoana Marghioala mi-ar fi dat mie odaia ei, aminteri nu mă poftea... Iedul se mișca în desagă să se așeze mai bine: mi-am întors privirea spre el: cuminte, cu capul deștept scos afară din desagă, se uita și el la mine. Mi-am adus aminte de alți ochi... Ce prost am fost!... Calul se poticnește; îl opresc în silă; vrea să pornească iar, dar cade zdrobit în genunchi. Deodată, printr-o spărtură de nori se arată felia din urmă aplecată pe o rână. | 204 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Arătarea ei m-a amețit ca o lovitură de măciucă la mir. Mi-era în față... Atunci sunt două luni pe cer! eu merg la deal: luna trebuie să-mi fie în spate! Și mi-am întors repede capul, s-o văz pe cea adevărată... Am greșit drumul! merg la vale... Unde sunt? Mă uit înainte; porumbiște cu cocenii netăiați; la spate, câmp larg. Îmi fac cruce, strângând de necaz calul cu pulpele amorțite ca să se ridice - atunci, simț o zvâcneală puternică lângă piciorul drept. Un țipăt... Am strivit iedul! Pun mâna iute la desagă: desaga goală - am pierdut iedul pe drum! Calul se scoală scuturându-și capul ca de buimăceală; se ridică în două picioare, se smucește-ntr-o parte și mă trântește în partea ailaltă; pe urmă o ia la goană pe câmp ca de streche și piere-n întunerec. Pe când mă ridic zdruncinat, auz foșneală pântre coceni și un glas de om din apropiere, tare: – Tiu! Ța-ța! Ptiu! Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii! – Care-i acolo? strig eu. – Om bun! – Care? – Gheorghe! – Care Gheorghe? – Nătruț... Gheorghe Nătruț care păzește la coceni. – Da nu vii încoace? – Ba iaca viu. Și din coceni, se arată umbra omului. | 201 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | – Mă rog, frate Gheorghe, unde suntem noi aicea? am rătăcit cu viforul ăsta drumul. – Da unde vreai dumneata să mergi? – La Popeștii-de-sus. – Ehei ! La pocovnicu Iordache. – Ei da. – Apoi, n-ai rătăcit drumul... da mai ai de furca până-n Popești... Aicea ești d-abia în Hăculești. – În Hăculești? am zis cu bucurie. Atunci sunt aproape de hanul lui Mânjoală... – Uite-l colea; suntem în spatele grajdului. – Hai de-mi arată drumul, să nu-mi rup gâtul tocm-acuma. Rătăcisem vreo patru ceasuri... În câțiva pași am ajuns la poartă. La odaia cocoanii Marghioalii lumină, și umbre mișcă pe perdea... A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul cel curat! Eu oi fi rămas să capăt vreo laviță lângă cuptor. Dar noroc! cum am ciocănit, m-a și auzit. Jupâneasa bătrână a alergat să-mi deschiză... Când să intru, mă împedic pe prag de ceva moale - iedul... tot ăla! era iedul gazdii mele! A intrat și el în odaie și a mers să se culce cuminte sub pat. Ce să spui? Știa femeia că mă-ntorc?... ori se sculase de dimineață?... Patul era nedesfăcut. – Cocoană Marghioalo! atât am putut să zic, și vrând să mulțumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viață, am dat să ridic dreapta spre frunte. | 215 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | Cocoana mi-a apucat repede mâna și, dându-mi-o în jos, m-a luat cu toata puterea în brațe. Parcă văz încă odaia ceea... Ce pat!... ce perdeluțe!... ce pereți!... ce tavan!... toate albe ca laptele. Și abajurul și toate cele lucrate cu iglița în fel de fel de fețe... și cald ca sub o aripă de cloșcă... și un miros de mere și de gutui. Aș fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el înainte de logodnă și m-am întors la han, până când, bătrânul, care vrea zor nevoie să mă ginerească, a pus oameni de m-au prins și m-au dus legat cobză la un schit în munte: patruzeci de zile, post, mătănii și molitve. Am ieșit de-acolo pocăit: m-am logodit și m-am însurat. Tocma-ntr-un târziu, într-o noapte limpede de iarnă, pe când ședeam cu socru-meu la lafturi, după obiceiul de la țară, dinaintea unui borcan de vin, aflarăm de la un isprăvnicel, care sosea cu cumpărături din oraș, că despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculești; arsese până în pământ hanul lui Mânjoală îngropând pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaș de jăratic. | 209 |
Ion Luca Caragiale | La hanul lui Mânjoală | – A băgat-o în sfârșit la jăratic pe matracuca! a zis socru-meu râzând. Și m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu câtea oară. Pocovnicul o ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și că iedul și cotoiul erau tot una... – Ei aș! am zis eu. – Era dracul, asculta-mă pe mine. – O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e așa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede și la bune... – Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te duce... – Da dumneata de unde știi? – Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă! | 118 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Asta e culmea!... culmea!... strigă d. Lefter, ștergându-și fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget în toate părțile... Nu e și nu e!... — Femeie, trebuie să fie-n casă... Dracu n-a venit să le ia!... Dar ce au pierdut? ce caută? Caută două bilete de lotărie, cu care d. Lefter Popescu a câștigat. Însă oricine mă poate întreba: — Bine, dacă a pierdut biletele, de unde știe d. Lefter de câștig? E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutați, ca de cabulă, de la d. căpitan Pandele, fiindcă îi spuseseră mulți, când se tot plângea că n-are noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut... Și a făcut învoială, pe onoare, față cu martori, să dea din câștig, dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului. Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist: — Ți-ai găsit! eu și noroc! Dar d. căpitan Pandele, mai optimist: — De unde știi dumneata norocul meu? Ș-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor. A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea ori, s-au tras în sfârșit amândouă în aceeași zi. La prima (Lotăria «Societății pentru fundarea unei Universități Române în Dobrogea, la Constanța»), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câștigat numărul 076.384; iar la a doua (Lotăria «Asociațiunii pentru fundarea și înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la București»), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câștigat numărul 109.520. | 239 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | D. Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri amândouă lotăriile. Era seară; omul ședea la masă cu consoarta sa în sălița de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpește viața din zi în zi, când aude o birje oprindu-se-n poartă, apoi pași apăsați în curticică și pe urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. Lefter sare să deschidă, bănuind în gând: „Hait! iar ne cheamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e șeful), să ne canonească până la miezul nopții, ca să se recomande ministrului că e grozav!” – iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în négligé. D. căpitan Pandele intră ca o furtună și, vorbind din ce în ce mai tare, ca și cum d. Lefter ar fi surd: — Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?... se poate să fii așa de indiferent? te caut ca un nebun de atâtea ceasuri? — Ne-a ținut până adineaori turbatul la canțilerie... De ce? — Leftere!... nu știi nimica? — Ce? — Ieri s-a tras lotăriile noastre! — Ei? — Am câștigat! — Nu mă-nnebuni!... Cât? — La amândouă am câștigat loturile mari! ale mari de tot! Și căpitanul pune pe masă listele oficiale și alături carnetul său. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 Universitate-Constanța, 109.520 București-Astronomie. Cititorul a înțeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci soții Popescu. D. Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând, cu tot respectul, un concediu de două-trei zile, pe motiv că nu se simte deloc bine. Așa și e; e bolnav. După o muncă zadarnică de atâta vreme, după ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când așa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simțit că i se taie încheieturile și așa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moțăit de câteva ori ș-a adormit. Femeia a șezut și ea pe un scaun că nu mai putea de picioare și de mijloc – se-nțelege de atâta alergătură și de-atâtea ridicături. Să fi ațipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas și, deodată, se scoală drept, cu fața luminată de raza adevărului... — Știu unde sunt! acum știu!... uf!... le-am găsit! — Unde? — În jacheta mea a cenușie de vară... Cu ea eram la berărie când le-am cumpărat. Țiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru... Acolo, sunt!... sigur!... Adu-mi jacheta! Pe cât își aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roșea, se-ngălbenea... — Care jachetă? | 220 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume. — Cea cenușie. — Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca și cum ar fi simțit un junghi grozav. — Ce? — Am... dat-o. — Ce-ai dat? — Jacheta! — Care jachetă? — A cenușie! — Cui? — N-ai spus tu că n-o mai porți? — Cui? cui ai dat-o, nenorocito! — La o chivuță. — Pentru ce? — Pe farfurii. — Când? — Alaltăieri... — Alaltăieri!... fără s-o cauți prin buzunare! — Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic. — Taci! strigă crunt d. Lefter... Pe câte farfurii ai dat-o? — Pe zece... Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde ea fără să mai știe ce spune. — Unde sunt farfuriile?... Voi să văz farfuriile! Adu farfuriile! poruncește strașnic d. Lefter. Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce și le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, și altul pembe îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ș-o sună – porțălan. — Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic. Și, pac! trântește una jos... țăndări! și pe urmă, paf! alta asemenea. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | — Leftere! — Așa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg: sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nțelegi, sparg al dracului! Și iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăvește pe toate, d. Popescu își scoate batista, își șterge sudoarea frunții și se așează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de față-n picioare: — La care chivuță? o știi? — La Țâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căință. — Știi unde se află această chivuță? — Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor. — Destul, nenorocito! Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter și d. căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent și d. comisar al secției respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câștigului – se-nțelege, câștig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul știe unde stă chivuța Țâca. | 203 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică într-un peș, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenți, pitulați, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ș-apoi trece, urmat de d. căpitan și de d. Popescu, să bată la ușă... O fetică zdrențuită vine să deschiză. În sălița luminată de pălpăiala a câțiva tăciuni de pe vatră, miroase strașnic a carne cu prune: o țigancă bătrână pregătește de cină. Țoți trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-și mâna la nas. — Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar. — Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios cu ochii ei mari la cei trei domni. — Aprinde-un muc de lumânare și hai de ne du în odaie, s-o așteptăm. Fata stă la-ndoială. — Haide! se răstește d. Turtureanu... și toți trei intră, împingând pe fată-nainte. — Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită. — Avem treabă cu fie-ta, cu Țâca... — Lipsește ceva dintr-o casă... știe ea ce lipsește, adaugă d. Lefter. — Vai de mine! boiarule, zice bătrâna... N-are Țâca obiceiul... La toate casele boierești o cunoaște pe Țâca... la toate cocoanele mari o știe pe Țâca... — Haide! | 216 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ș-aprinde! cât vrei să mă ții în picioare? — Iac-aprinz... Da nu se poate, Țâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Țâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Țâca... Poate, altă chivuță... Și zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ș-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviță, un scaun și o sobiță de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălțăminte, pălării, șaluri purtate, pe sub paturi și pe laviță fel-de-fel de mărfuri de farfurărie și sticlărie... La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede și-ncepe să scotocească luând și examinând pe rând bucățică cu bucățică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei așa grămezi pestrițe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut și ele o clipă, nouă, neveștejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze... el caută... caută mereu... Fatalitate! jacheta cenușie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă și Țâca, d-abia ducându-și coșul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilei-ntregi și flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Cum intră, o înconjură toți trei musafirii; d. Lefter o ia de pept: — Unde mi-e jacheta? — Care jaghetă? — Jacheta a cenușie... — Care jaghetă cenușie? — Jacheta cu biletele... — Care belete, boiarule? — Te faci că nu știi, gașperiță! — Sa ma trasnească Dumnezeu! sa hie al dracului! — Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu. — Dacă spui, ai bacșiș bun, adaugă d. căpitan Pandele. — Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce sa spuie? vai de pacatele noastre, daca nu știe... auzi colo! ce sa spuie? — Taci tu! zbiară d. Turtureanu și-i dă brânci babei cât colo în săliță. Baba își face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiță. — Sa n-aibă parte!... dă să zică Țâca. — N-ai fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienții numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă-naltă, subțirică, frumoasă, oacheșă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniță cu păr d-asupra sprâncenii din stânga și se poartă legată la cap cu roșu? — Ba, am fost. — Atunci, de ce minți? — Ba, nu minț, boiarule; am fost. Ei? — Nu ți-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche și altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenușie? | 223 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | — Ba, mi-a dat. — Atunci, de ce minți? — Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliță. — Taci tu!... Unde e jacheta? — E pa mine... o port pa dedesubt. — Ca să nu te prinz! — Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig... Sunt borțoasă, boiarule... alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi țâne cald la pântece și la șale. — Dezbracă-te, poruncește d. Lefter. — Iaca... Și Țâca începe a-și lăpăda țoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămașă, se vede jacheta cenușie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuța se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură... desigur o fi căzut în căptușeală. Țâca scoate și o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile... În căptușeală, nimic și iar nimic. — Ce mi-ai făcut biletele? răcnește îngrozitor cu pumnii-n-cleștați d. Lefter, pe când ceilalți doi o strâng de aproape într-un colț. — Care belete? zbiară și chivuța ca o nebună; ș-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliță în țigănește: „Săi, că se sfarojesc prunele de tot!” — Ce ai spus pe țigănește? urlă d. Lefter. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | — Haoleu! încep să se bocească baba și copila, ce năpaste a fost să cază pe noi! — Să-mi scoți biletele! scrâșnește d. Lefter; să-mi scoți biletele, hoațo! că te omor, mă-nțelegi? te omor! Și-i trage Țâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cușcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter și cu gravitate: — Las-o, mă rog... Las' că spun dumnealor la secție. Apoi iese-n ușă, dă un țignal; sergenții răsar ca din pământ, și haide! le-au pornit pe nemâncate... Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă... Femeile nu știau nimic despre bilete... Cu tot zelul său, nu putuse depăși limitele prudenții; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter și căpitanului: — Cu baba și cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Țâca, nu prea, fiindcă, e, pardon, în poziție; dacă se întâmplă la secret vreun avort... Nu știi dumneata? Astăzi nu mai poți conta pe inferiori... și nici pe superiori! S-aude... Gazetele atât așteaptă ca să ne persecute... Dar îți spun eu că nu e! Biletele n-au fost în jachetă; pot face prinsoare pe ce poftești... Să vezi când ți-o mai trece nițel asta... cum să zic? | 210 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | amorul-propriu, – așa e tot omul la-nceput când îi vine o surpriză de așa un câștig, – să vezi, ai să dai peste ele acasă. D. Lefter susține că Țâca i-a furat biletele – chivuțele și jidanii nu sunt proști: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile. — Ia, dă-mi-le, mă-nțelegi, la discreție, să stau eu cu dumnealor în tête-à-tête la secret... Să vezi cum scot biletele... Și zicând aceasta, se uită cruciș, fioros și scrâșnește din dinți. D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra instrucțiunei criminale pe temeiul îndelungatei d-sale experiențe în serviciul siguranței publice. Așa, femeile rabdă mai mult, sunt mai piloase decât barbații. Dintre bărbați, bulgarii întrec pe toți la răbdare; mai puțin ca toți rabdă țiganii, și țigancele mai puțin de cât toate: cum le strângi puțin în corset, „stai că spui, mânca-te-aș!” De aceea le slăbise pe chivuțe, lăsându-le însă tot la secret nemâncate, să se mai gândească – poate!... dar nu-i vine să crează. Pe când vorbește d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citește gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie și trece pe lângă masa lor către fund. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Este șeful său de la minister, un tip foarte posomorât și din cale afară aspru. D. Lefter se scoală și salută; șeful d-abia moțăie din cap și se așează la o masă puțin mai departe. — Uite, zice d. căpitan și arată și celorlalți gazeta care scrie: „Precum se știe, cele două mari lotării s-au tras zilele trecute. Numerele care au câștigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanța-Universitate, 076.384; – la București-Astronomie, 109.520. Un lucru curios însă; până acuma, fericiții posesori ai numerelor câștigătoare nu s-au prezentat să-și reclame dreptul. Pentru numeroșii noștri cititori și gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câștigătorii, amintim că, după șase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câștig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăților respective.” Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter șeful său, care-l ochia pe sub sprâncene din când în când cu privirea plină de mustrare – adică: „Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că ești bolnav, ca să-mi lipsești de la datorie, și pe urmă-mi bați berăriile... Bravo!” – cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu stăpâni la propoziția finală din notița gazetei, și izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt: — Hahaha! | 222 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | să știi, nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen... Îmi cunosc eu norocul!... Hahaha! Râsul și vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârșit și el să izbucnească... Imputări amare de neglijență, de indiferență, de imprudență! Când are cineva hârtii de valoare așa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo... Trebuie să fie cineva prea sec! Așa trebuie să pați când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ș.c.l... Și asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând și înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deștele pe marmura mesii. Peste câteva momente, domnul șef, care a plătit paharul său de bere, se scoală și, trecând spre ușă pe lângă masă, zice: — Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog, cel puțin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere. — Am fost bolnav, domnule șef. — Mofturi!... — Parol, domnule șef; mâine viu negreșit. — Te rog! zise scurt și apăsat șeful și plecă fără să salute. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | D. Turtureanu se uită la ceas... Târziu! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secție. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el. — Merg și eu la secție, nene Turturene, s-o mai văz pe hoață! D. Turtureanu se-nvoiește numai după ce amicul își dă cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câștig de la cinci la zece la sută, dacă se găsesc biletele. — Pe viitorul și pe onoarea mea! nene Turturene! Au sosit... Nenorocire!... Inspectorul trecuse pe la secție adineauri; cercetase la secret, notase ceva, foarte supărat, în portofel, și liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu vorbe blânde. — De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile dumitale! a zis d. comisar. D. Lefter atunci a-nceput să se vaite. — Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliția, nu ne protejați contra bandiților, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înțeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă săturați nici cu zece la sută? | 202 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Cât vreți, cât poftiți, domnule? șaptezeci? nouăzeci? sută la sută? Și apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorității, care e compusă din pungași, din zbiri complici cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a-nvoit cu țigancele... — Frumos! sublim! adaugă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie. Ș-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător: — Rușine pentru acest început de secol! de trei ori rușine! Prudența și amiciția au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă autorității în exercițiul funcțiunii, și poate că tot i l-ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieșit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet. Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârșit în maidanul din strada Emancipării, în fața cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei chivuțe... Poate... poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui violența... și d. Popescu bate cu sfială la ușa sărmanei locuințe... Nici un răspuns... Mai bate odată, tot așa de discret... Același rezultat... Să bată mai cu inimă!... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Dar mai multă inima n-are... Se apropie în vârful galoșilor de ferestruică și ascultă ce să fie înăuntru... În tăcerea dimineții umede și neguroase, se aud bine horcăieli... Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse. D. Lefter șezu pe marginea de lemn a prispii și aprinse o țigaretă... Șezu cât șezu așa, meditând un discurs bine simțit pentru a convinge pe chivuțe că niște femei muncitoare pot câștiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câștigat totdeauna o bucățică de pâine... Ar fi păcat! și mai la urmă, el a dat de știre: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente și... oneste, ș.c.l... Deodată, se aude zgomot ușor în casă... în sfârșit, s-au deșteptat... Musafirul se scoală-n picioare, tușește și pune mâna pe bordul pălăriei. În același moment ușa se deschide și se arată-n prag chipul nețesălat al fetei: — Haoleu, mamă! săriți! c-a venit hăla iar! Femeile sar degrab: — Iar ai venit, nebunule? țipă Țâca. — Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Și, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomenește fleașc! | 203 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | drept în ochi, o strachină cu prune sleite! — Na belete! — Sa pui sa ne omoare, nevinovate, la poliție, ai? oțule! Și după ce i-au luat văzul, trage-i, pumni, palme, și pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiță, fata cu o scurtătură de lemn și femeia cu un târn, și dă-l tava pân noroi: — Na belete! na belete!! na belete!!! Când au ostenit bine chivuțele, a plecat și d. Lefter destul de ostenit și dumnealui dar repede, și cu capul gol, de degrab ce-i era, – și chivuțele după el: — Hò! Hò! nu mai vrei belete? sa mai vii la belete! hò! oarrba!! Pe la șapte și jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns... De cu seara, venise un prieten de la minister și lăsase o scrisoare... O citește: Dragă Leftere, Astăzi, când am plecat de la canțilerie, d. Georgescu, șeful, mi-a zis să te anunț că, dacă mâine nu vii la serviciu, poți să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire și pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputați și au făcut gură că se trăgănează lucrurile. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | De mâne, începem pe cât o ține Camera, canțileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vino negreșit. Șeful e turbat rău. Al tău fidel amic, Mitică La opt și cinci, d. Lefter, spălat și premenit, suie treptele ministerului. Întreabă pe aprod: — Șeful a venit? — Acușica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeți imediat la dumnealui. D. Popescu grăbește și intră foarte umilit. Șeful, care se plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se oprește: — Ai venit, domnule? — Da, domnule Georgescu... — Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt domnul șef... Să-mi aduci la moment dosarul afacerii Goldstein... Și altădată, să știi că te dau afară! Statul nu plătește impiegații, ca să facă beții noaptea și ziua să zacă – uite ce prăpădit ești! – în loc să vie la datorie... M-ai auzit? Mergi de-mi adu dosarul! Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul și apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre dește jos o hârtiuță mică îndoită. S-apleacă – o ridică – o privește lung – dă un țipăt... Toți zeii! toți au murit! toți mor! numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el!... | 213 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Sunt aci!... aci biletele!... aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbește pe-ntuneric! D. Lefter e liniștit – acea liniște a mării, care, înțelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: fața ei este senină, fără creț, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmături de corăbii înghițite pe de-a pururi, înainte de a fi putut ajunge la liman! El ascunde-n sân, între flanelă și piele, într-un plic de pânză, cele două bucățele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această reminiscență vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se se așează bine în jețul său de mușama și așterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziție, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta ironie: Domnule Ministru, Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului. Vă rog dar respectuos să binevoiți a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor. minister. Binevoiți etc. Eleutheriu Poppescu Ia apoi dosarul și demisia și intră hotărât la șeful, care lucrează cu nasul vârât în hârtii: — Domnule șef, iată dosarul Goldstein. — Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l aici. — Și mai iată, «domnule Georgescu», vă rog foarte mult, și demisia mea. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | — Bine... Las-o aici. — Vă salut. — Bine... Du-te. După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii, intră la bancherul unde au fost depuse biletele en gros. — Mă rog, unde se-ncasează câștigurile de la lotăriile care s-au tras alaltăieri? — Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cineva să le-ncaseze și prin noi. Aveți vreun bilet câștigător? — Am... două câștigătoare, răspunde fără afectare d. Popescu, și arată de departe biletele, ținându-le grațios între două degete. — Sunt câștiguri mari? — Măricele... Am amândouă câștigurile mari! Bancherul deschide niște ochi plini de admirație și zice, dând să ia biletele: — Dați-mi voie, mă rog. Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoiește biletele și întreabă: — N-aveți listele oficiale? — Ba da. Iată-le. — Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: zero-șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru Universitate-Constanța. — Nu, răspunde bancherul: una-sută-și-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci. — Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-și-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci București-Astronomie. — Ba, pardon, zice bancherul... București-Astronomie zero-șapte-zeci-și-șase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-și-patru. D. Lefter nu-și dă seama bine de ce, dar simte o sfârșeală, și cade, alb ca porțelanul, pe un scaun lângă cantoră, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia; se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, și zâmbind și el fără afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid: — Uite ce e, stimabile: v-ați înșelat. | 222 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Și iacă de unde provine... Dumneata ai... Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a întâmplat!... Al dracului!... Dumneata ai la una tocmai numărul care a câștigat la cealaltă și... — Și... ce? — ...și vice-versa. Cum aude cuvântul vice-versa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul și se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă: — Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i șarlatanie, mă-nțelegi! Vă-nvăț eu minte pe d-voastră să umblați d-acu-ncolo cu infamii, și să vă bateți joc de oameni, fiindcă este o exploatare și nu vă mai săturați ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbește-n mofturile d-voastră și cu tripotajuri ovreiești de bursă, care suntem noi proști și nu ne-nvățăm odată minte ca să venim, mă-nțelegi, și să ne revoltăm... da! să ne revoltăm! Așa să știți: proști! proști! proști! Ș-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi și cu pumnii în cap și să tropăie din picioare, făcând așa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forței publice ca să scape de d. Lefter... Dacă aș fi unul din acei autori care se respectă și sunt foarte respectați, aș încheia povestirea mea astfel... ...Au trecut mulți ani la mijloc. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Țigănești, putea vedea acolo o mică bătrână, oacheșă, înaltă și uscată ca o sfântă, cu o aluniță mare păroasă d-asupra sprâncenei din stânga și cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunța oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te miri pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuță. Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureștilor, trecătorii puteau vedea un moșneag micuț, intrat la apă și scofâlcit, plimbându-se liniștit, cu acea liniște a mării, care, potolită în sfârșit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânul se plimba regulat, – dimineața, de colo până colo pe dinaintea Universității – seara, cum răsăreau aștrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, – șoptind mereu, cu un glas blajin, același cuvânt: „Vice-versa!... da, vice-versa!”... – cuvânt vag ca și vagul vastei mări, care sub fața-i fără creț, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine știe câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute! | 208 |
Ion Luca Caragiale | Două loturi | Dar... fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu știu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu și cu madam Popescu. | 30 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | În sfarșit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câțiva voinici, spoiți cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneți și foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoția de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni. Popa era un om cu dare de mână; rămas văduv, deși foarte tânăr, trăia cu maică-sa. Îi mergeau treburile cât se poate de bine. În timp de un an și jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, și mai avea, se zice, și bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo comoară. La așa stare, trebuia, se-nțelege, să se oprească ochii tâlharilor. Într-o seară, Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alți doi, cu carele, după lemne la pădure. După miezul nopții, iacăte oaspeții negri: l-au legat, l-au schingiuit și i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greșala să țipe, și tâlharii o omorau, cum s-a și întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile. | 224 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | De mirare însă un lucru – popa avea un buiestraș minunat și două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva și mai curios – câinii din curte, niște dulăi ca niște fiare, nu dedaseră măcar un semn de viață! Hoții au fel-de-fel de meșteșuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă pesemne un fel de mâncare descântată ori cine știe ce. Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu mușchii curmați de strânsura frânghiilor, cu călușu în gură, d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrab, și bietul om a povestit, gâfâind și cu mintea pierdută de groază, tot ce pătimise. Nu trecură nici două săptămâni și se auzi de altă călcare – aceea, în adevăr, spăimântătoare. Dar în sfârșit fărădelegea asta fusese cea din urmă. Oamenii spoiți cu negru căzuseră în lanțurile justiției az-noapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea aceasta se împrăștiase într-o clipă ca o lumină liniștitoare peste câtetrele hotarele bântuite. Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestrașul lui, popa Iancu. Și calul și omul erau zdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase după daraveri de negustorie, - vindea vite și cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea tâlharilor. | 206 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Maică-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neica Stavrache, hangiul, fratele-său mai mare. Hangiul era foarte mulțumit: om cu dare de mână, cu han în drum – mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopți nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cu urechea și așteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreșit trebuia să-i vie și lui rândul odată și-odată. Preotul intră în cârciumă, tocmai când d-l Stavrache se pregătea să închiză. -Neică, zise el privind ciudat și sperios în toate părțile, aș vrea să-ți spui ceva numaidecât. -Ce? -Ai să vezi. Închide și aide-n odaie amândoi... am venit la d-ta ca la un duhovnic... După aerul și tonul tânărului, fratele mai mare nu știa ce să crează; totuși înțelese că preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi și pe femeie să se culce, închise obloanele prăvăliei și poarta hanului, și, după ce toată lumea se liniști, intră în odăiță unde-l aștepta popa trăgând tutun și oftând greu. -Ce e, mă? -Am venit la d-ta ca la un duhovnic... N-aude nimeni? -Aș! cine s-auză? -Neică Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit! -De ce? Popa a-nceput să plângă cu hohot și să se bată cu pumnii în cap. | 213 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Neica Stavrache nu înțelegea deloc. -Ce să mă fac?... ce să mă fac, neică?... spune d-ta, că mi-ești frate mai mare... Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu de-nțeles, firește; așa de greu că d-l Stavrache, mai întâi, nici n-a voit să crează. Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea acareturi și cuprins, mai bogat decât multă lume dimprejur! - frate-său! preotul - să fi fost capul bandei de tâlhari! Și cu toate astea era adevărat. Dracu-l împinsese! Și nenorocitul își povesti din fir în păr toate isprăvile. Călcarea de la el fusese un marafet ca să adoarmă bănuielile. Cu câteva zile înainte, un notar de stat - era cam beat - dușman vechi al popii, întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: "Bun buiestraș ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal haiducesc, să lase toate poterile-n urmă!" și pe urmă: "Bine-ți mai merge, părințele! mai cumpărași o sfoară de moșie! Cum de nu ți-e teamă să te calce tâlharii! pesemne că ești dres!" Neica Stavrache ascultă în sfârșit și povestirea isprăvii din urmă de la arendașul Dărmăneștilor... Dar nu popa îl omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la așa crudă faptă; ce era să le faci însă? | 210 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | erau îndârjiți: baba țipa și arendașul a tras cu arma - nu mai era chip să stăpânești pe băieți. Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai prin întâmplare: aminteri puneau mâna poterașii și pe el... Dar toți cetașii sunt prinși... Or să-i pună la cazne.. ei au să spună tot... tot... Or să pună mâna și pe el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgea părul din cap. -Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă! -Cum?... Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îți putrezesc oasele. Pe când vorbea d-l Stavrache, deodată s-aud afară zgomot, strigăte și bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi rămân încremeniți. -Nu deschide! zice popa scoțând un revolver de subt anteriu. Dar bubuiturile se-ndesesc, - sunt oameni mulți afară. D-l Stavrache, fără să mai asculte de stăruințele popii, care tremura ca varga, îl împinge cât colo și trece-n prăvălie. Trăgând bine cu urechea, hangiul înțelege că are a face cu o lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă și mai tăcută; nu râde și nu chiuiește așa cu chef pe la miezul nopții. Și d-l Stavrache a ghicit bine. Strigând: "Numaidecât!" aprinde lampa și merge să deschiză. | 206 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | În adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă, în câteva trăsuri, conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști către Dunăre - la război. Poposesc două-trei ceasuri aci, să odihnească și caii; despre ziuă or să pornească; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineață la stația cea mai apropiată - cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt mușterii buni, băieți cu dare de mână, și cântă, și râd, și fac fel-de-fel de nebunii. D-l Stavrache face tot ce poate ca să-ndatoreze pe bravii tineri. După ce au băut binișor, se aștern unul lângă altul, ticsiți, în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiți, tinerii fără grije dorm buștean. Hangiul, posomorât, stă câteva minute la gânduri adânci; dar deodată fața i se luminează: înăuntrul frunții a scânteiat o mare inspirație. Omul trece repede în odaia unde îl aștepta cu atâta nerăbdare cainicul. Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atât de-ncet și de discret și-au șoptit. E destul a arăta numai ce au făcut. Preotul Iancu s-a așezat pe un scaun în mijlocul odăiții. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece și a-nceput să-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscălește. | 210 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Apoi i-a tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine și la urmă i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degrabă. La patru despre ziuă, voluntarii s-au deșteptat, s-au pus la rând și s-au numărat. D-l Stavrache le-a făcut socoteala, a încasat suma de douăzeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis: -Uite ce e... e aici un tânăr care ar vrea să meargă și el volintir cu d-v... Îl primiți? -E vârstnic?... -Da. -Are părinți? ori copii? -N-are nimic. -Are formele gata? a întrebat ofițerul. -Forme n-are; dar... să le faceți d-v. -Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie. -Da' nu s-ar putea să-l luați cu d-v. și să-și facă formele acolo unde vă duceți? -Ba... s-ar putea. -Atunci... Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe domnul Iancu Georgescu - un tânăr foarte voinic, frumos și curat, ras proaspăt - o înfățișare demnă și severă. Camarazii l-au salutat cu un "ura" puternic de s-a cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, după ce s-a sărutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite înapoi. De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu... Se-necase? Îl răpusăse cineva? | 201 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Nici urmă nu lăsase, parcă intrase-n pământ. În locul lui se orânduise alt preot; nu-l putuseră aștepta oamenii cât lumea; nu putea rămâne sat de creștini fără liturghie. Când d-l Stavrache se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al maică-sii, pe la-nceputul lui decembrie - (bătrâna, după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, murise, dimineața, la 28 noiembrie) - se-ntâlni cu factorul rural... O scrisoare cu timbrul de la Turnul-Măgurele și cu data din ajunul morții bătrânii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede, omul deprins a nu mai aștepta zadarnic vești de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se închise în odăiță și desfăcu nervos plicul: "Iubite neică, mai întâi nu lipsesc a cerceta despre scumpa d-v. sănătate, a dumitale și a maichii"... D-l Stavrache își șterse ochii cu colțul șorțului și, foarte înduioșat, urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de așa de departe ca să aducă în liniștitul sat un fel de răsunet al zbuciumului din locurile războiului. Fugarul era dinaintea Plevnei. Se bătuse cu mare curaj și cu mult noroc în trei rânduri; luase un steag de la inamic, într-o încăierare unde ai noștri erau aproape zdrobiți; fusese numai sergent pe câmpul de onoare, căpătând "Virtutea militară" și o decorație rusească. | 207 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | În curând Plevna era să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate. Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înțelesuri din chipurile omenești, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veștilor despre succesul de bravură al răspopitului. Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr, scrisoarea era expediată cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma... Plevna era luată - asta se zvonise oficial în toate unghiurile țării. Primarul mai știa, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberați zilele acestea spre a se-ntoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârșit. -Dar... întrebă distrat d-l Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu tâlharii prinși astă-primăvară? Tâlharii fuseseră osândiți la diferite pedepse și desigur erau și așezați la locurile de muncă. "Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a fost la judecată despre popa, despre capul și gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători! ...Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? ...Dar dacă îndrăznește și se-ntoarce?... Atunci, ce-i de făcut? ...Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba! | 204 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | ...Dar dacă-i vine așa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplându-se orice s-o întâmpla! că odată a purtat barbă și plete. ...Da, dar atunci procurorul îl rade și-l tunde de-a binele. ...O veni?... n-o veni?..." Pe când d-l Stavrache își ridică așa de sus interesanta-i clădire de ipoteze, iacătă altă scrisoare: e tot de la Turnu-Măgurele - de astă dată însă e slovă străină... Slovă străină!... Ei! lucru dracului!... "Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaștem, dar venim să îndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar înaintat în grad în timp de campanie, mort pe câmpul de onoare cu trei gloanțe inamice primite în pântece. Am stat la căpătâiul lui plângând până când a închis ochii. Mare păcat că s-a prăpădit așa viteaz soldat! Un moment nu a arătat lașitate; deși foarte slăbit de atîta durere și pierdere de sânge, tot glumea; zâmbind și-a cântat singur popește foarte frumos: vesnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale și ne-a rugat să-ți scriem negreșit să-l ierți, fiindcă acuma s-a spălat de sânge, și să-i spui maică-sii, bătrânii, pe care o cunoști, să-i poarte regulat de grijă sufletului. Pe urmă a-nceput să aiurească și s-a sfârșit. Salutare: sub-loc. | 202 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Marin Dobrescu; sergent major, George Popescu". D-l Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-și facă inimă! Nu trebuie să se lase copleșit de așa durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brișcă și a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor. II Demult, acuma, domnul Stavrache stăpânește mirazul rămas de la frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai putut da și despre care nici nu se mai pomenește. Avocatul povățuise destul de limpede pe hangiu... Un om stăpânește o avere ; cu drept ori fără drept, o stăpânește. Câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are nevoie să ia nici o măsură legală. Și mai mult la urmă situația d-lui Stavrache este mai limpede decât a oricărui proprietar. -Averea a fost a popii? -Da, a popii. -Făcută de el, din munca lui?... -Cea mai mare parte. -Popa are copii? -N-are. -Are femeie? -Nu. -Are părinți? -Nu. -Mai are alt frate? -Nici unul, decât pe mine. -Atunci... stăpânește sănătos, a adăugat avocatul, și dacă te-o supăra cineva, atunci vino la mine... Numai unul singur te-ar putea călca... -Cine? | 220 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | întrebă d-l Stavrache. -Popa. Moștenitorul zâmbi și cu siguranță răspunse: -Aș, nu mai poate călca, săracu! Apoi, văzând că răspunsul său era prea sigur face o impresie ciudată avocatului, se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios: -Cine știe unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu. dacă n-a mai venit el la avutul lui atâta amar de vreme! Au trecut cinci ani de la război și nimeni, în adevăr, n-a supărat pe d-l Stavrache, afară decât popa Iancu volintiru, care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul să neliniștească pacinica stăpânire a hangiului. Dar orice se-ntâmplă des nu ne mai mișcă ; orice minune a treia oară trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fără multă emoție vizita înstrăinatului, care venea cine știe de unde, de departe. D-l Stavrache stă în odăiță, căutând să desfacă niște socoteli încurcate, când intră nenorocitul fugar. Stins de oboseală, bolnav, cu fața hiravă și cu ochii-n fundul capului ca în clipa morții, ocnașul era îmbrăcat în haina vărgată de la ocnă, de unde scăpase, ca prin minune, pilindu-și lanțurile. Umblase prin codri nemâncat ; trecuse prăpăstii ; haina și nădragii îi erau numai zdrențe ; opincile sfâșiate ; palmele și tălpile picioarelor și gleznele pline de sânge. | 221 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Dar în sfârșit, ajunsese la frate-său. -Ticălosule! Strigă d-l Stavrache, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele! Fugarul a plecat oftând și când a ajuns în prag: -Nene, zice, fă-ți pomană, dă-mi o bărdacă de apă. Atâta a putut să zică și a picat jos moale ca o cârpă. Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă ; s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. Ocnașul în luptă cu moartea s-a acățat de frate-său cu o mână de gât și cu alta de brațul stâng. Hangiul a dat atunci să-l salte de jos ; a incercat o dată, de două, de mai multe ori din răsputeri - degeaba: toate puterile și sudorile fuseseră de prisos ; trupul greu ca plumbul era peste putință de dezlipit de la pământ. Hangiul simțind că se frânge de la mijloc, voi să dea drumul murindului și să se ridice în picioare ca să răsufle și să-și recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu și mai grea decât cea dintâi: ocnașul, în ceasul morții, se încleștase cu o putere covârșitoare de gâtul și de brațul hangiului. Se opinti încă o dată cu supremă energie, ridică de la pământ pe nenorocit ; dar acesta fu apucat de un cutremur grozav, se zbătu din toate încheieturile și, biruind cu greutatea-i de mortăciune cea din urmă putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunche, îl trânti jos și-i puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. | 257 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Apoi începu să râză ca un nebun scrâșnind din dinți și-i zise: -Gândeai c-am murit, neică? A stat mult d-l Stavrache supus sub călcâiul ocnașului ; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a făcut o săritură deznădăjduită... Ocnașul a sărit cât colo ca un mototol, a bufnit în ușă, ușa s-a deschis de perete, și mototolul a pierit în întunericul nopții. D-l Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile și făcându-și cruci peste cruci... Dor de frate - bine ; dar urâtă vizită. Până la ziuă, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo până colo ; s-a-nchinat într-una rugându-se fierbinte pentru odihna sufletului răposaților, și a băut mereu rachiu bun, ca să-și îndepărteze gândurile rele. A doua zi s-a dus la biserică și a aprins lumânări pentru sufletele morților. Apoi, deși zdruncinat, și-a văzut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea... mai cu seamă și-a petrecut vremea cu niște vin care pornise să se turbure și să se oțețească... acu era limpede ca untdelemnul franțuzesc și dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut inima nimica ; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză ; tocmai înspre seară de tot a gustat nițel pește sărat cu usturoi și a băut câteva pahare de vin nou. | 231 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Pe urmă s-a-nchinat frumos și s-a culcat cu gândul la cine știe ce. ....................................................................................................................... Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă, și boabele de apă prelingându-se de pe streșini și picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate și ciudate înțelesuri. Legănate de mișcarea suntelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine așa de larg încât conștiinții îi era peste putință din centru să-l mai urmărească din ce se tot depărta - omului i se pare c-aude afară un cântec de trâmbițe... militari, desigur. Hangiul ascultă mai bine: cântecul strălucește din ce în ce mai tare. Se apropie. D-l Stavrache iese afară pe prispa cârciumii. E o zi luminoasă de primăvară. În adevăr niște militari, o companie care urcă la deal în marș de paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alai după militari. Au ajuns în fața hanului. Căpitanul comandă oprirea pe loc. Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul! Căpitanul bagă sabia în teacă și înaintează către d-l Stavrache ; acesta se dă pas cu pas mereu înapoi până în cârciumă, închide repede ușa și-ncearcă s-o încuie ; dar până să clipească, ușa sare din țâțâni și căpitanul s-arată-n prag și, râzând cu hohot, strigă: -Gândeai c-am murit, neică? | 245 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Stavrache trece-n tindă - căpitanul - după el ; fuge în odăiță - degeaba: nesuferita arătare îl urmărește de aproape. Nemaiputând răbda prigonirea, hangiul se repede sălbatic și apucă de gât pe căpitan ; acesta se lasă fără a face o mișcare. Hangiul se-ndârjește și-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicii. Dar cu cât strânge mai tare cu atât chipul căpitanului se luminează ; cu cât el scrâșnește, cu atât militarul râde mai zgomotos și mai vesel. Și când d-l Stavrache își descleștează degetele amorțite și cade pe o laviță, căpitanul îl întreabă: Gândeai c-am murit, neică? Și rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucișate și cu privirea țintă asupra lui Stavrache. Apoi făcu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. Ieșiră amândoi pe prispa din drum. Căpitanul dete comanda plecării, trâmbițele sunară, soldații își ridicară armele și urmată de obștea satului compania plecă, în frunte cu căpitanul al cărui râs acoperea cântecul trâmbițelor și zgomotul mulțimii. ....................................................................................................................... Dis-de-dimineață, d-l Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului rugându-l să vie negreșit până seara să-i facă sfeștanie acasă. III Era o sloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș, de nu mai știa vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla. | 220 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Deși aproape de nămiez, în tot satul era astâmpăr desăvârșit ca-n puterea nopții ; ba nici glas de câine nu se mai auzea - cine știe în ce adăposturi se odihneau paznicii curților! Drumul parcă era pustiu: care om cuminte să-nfrunte așa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a hotărât vântul să bată numai dintr-o parte ; ploaia a contenit ; a-nceput ninsoarea mărunțică și deasă, și s-a pornit crivățul s-o vârtejască. Așa vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru căldare! D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gândește mai la una, mai la alta. Dar e frig în prăvălie. Mai înțeleg să se canonească negustorul când știe pentru ce ; dar așa, degeaba! Pe așa vreme e de prisos să mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urmă prăvălia și trece-n odaie, la căldură: călători n-or să mai treacă, și toată lumea din sat știe să intre pe portiță-n curte și să bată la ușa din dos. În adevăr, după ce se dezmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei, iacăte, pe-nseratele că bate cineva la ușă. | 205 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | -Cine-i acolo? întreabă hangiul. -Eu, domn' Stavrache, răspunde un glas slab de copilă... Deschide... Hangiul trage veriga. Vântul de afară duhnește pe ușă aruncând înăuntru o fetiță foarte rebegită. Copila d-abia poate vorbi ; fălcile îi sunt înțepenite de frig, deși, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămășuță minteanul lui tată-său ; pe picioarele goale niște cizmulițe vechi ale mă-sii, și pe cap un testemel. -Ce vrei? -M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, și taica de doi bani țuică. Și fata scoate de sub mintean cu băgare de seamă două clondire. -Da'... zice să nu mai pui gaz în a de țuică și țuică-n a de gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate... Și... să măsori bine... -Da' bani ai adus? -Ba!... zice că să scrii. -Iar să scriu? Și d-l Stavrache, urmat de fetiță, trece-n prăvălie bolborosind: -Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliți! În prăvălie d-abia se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarnă țuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă subt tarabă să ridice tinicheaua cu gaz ; în clipa aceea, fetița întinde mâna, ia covrigul și să să-l vâre iute sub mintean ; dar d-l Stavrache se ridică. | 209 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | O fi tras cu coada ochiului, ori știa că fusese un covrig pe tarabă și acu pierise? că, fără vorbă, lip! o palmă peste obrazul înghețat. -Lasă covrigul jos, hoațo!... De mici vă-nvățați la furat, fire-ați ai dracului! Fata a lăsat covrigul și a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundându-se în negura nopții viscoloase. Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a mai băut un păhăruț, a mai cotrobăit prin odaie... Să fi trecut așa ca la un ceas, când prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afară... Ascultă cu dinadinsul - urechea nu l-a amăgit. De astă dată se aud și bătăi în ușa de la drum a prăvăliei. Mușterii.. călători... Cine dracu mai umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare și trece-n prăvălie la ușe, unde cei de-afară bat mereu. -Care-i acolo? -Oameni buni! E o sanie cu clopoței afară. D-l Stavrache deschide. -Bună vremea! zice o momâie de om, înalt și spătos, cu glugă mare, și intră, pe când altul, tot așa de îmbrobodit, stă în fața cailor, care nu se pot astâmpăra locului de bătaia vremii. -Bună să-ți fie inima! | 204 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | răspunde gazda. -Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii prăpădiți ; noi, degerați. Să punem caii la grajd și nouă să ne dai un colțișor până la ziuă. -Bucuros, zice hangiul... Dar dacă o fi poarta nemețită, e greu de deschis. Din norocire, poarta era nemețită numai pe dinafară ; pe dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argați ieșiră din grajd, poarta trosni spărgându-și lipiturile de gheață, sania fu trasă în curte și caii puși la iesle. Cei doi musafiri suiră pe prispă, își scoaseră glugile, se scuturară bine de zăpadă și intrară în căldură. Se vedeau pe cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, cirezari, orzari, ori cine știe ce... Când d-l Stavrache se-ntoarse peste câteva minute în odaie, aducând pe tavă vin și pahare, găsi pe unul din musafiri în picioare încălzindu-se lângă sobă, acela care intrase întâi ; celălalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese să-și dezmorțească oasele. -N-ai ceva mezelic? Se afla... Măsline, costițe de râmător afumate, pastramă și telemea... Pe când gazda căuta în prăvălie, cu ușa de la mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind așa de încet că nu putu înțelege un cuvânt. | 211 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Dar întorcându-se cu mezelicul, văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie. -Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din picioare, și așezându-se singur la masă, începu să guste cu mare poftă. Mâncând, firește, începu vorba. -Strașnic viscol, domnule! -Da' de unde sunteți d-v.? -De departe... -Și încotro vă duceți? -Nu știu... Să mă crezi că nu știu. M-a luat prietenul cu el așa, tovarăș de drum, și uite ce sfântă de vreme ne-a apucat. -Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând sprâncenile ; să umble omul așa pe drumuri fără să știe unde merge... -Ei de! răspunse simplu musafirul ; vezi? Și-și urmă gustarea liniștit. După ce se gândi nițel, gazda: -Dumneavoastră sunteți... negustori? -Nu. -Foncționari... -Știi, nici tocma funcționari ; dar... cam așa. -Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții. -Ba nu! După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul două pahare de vin: -Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache. -De unde știi că mă cheamă Stavrache? -Mi-a spus prietenul. -Da'... dumnealui... de unde știe? -Știu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-era frică să înnoptăm pe așa vreme ; zice: n-ai grije ; mânem aici aproape, la han la neica Stavrache. | 209 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | -Pesemne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul și dete să se apropie de pat, să vază pe omul care dormea cu fața la perete. Când deodată: -Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem frați buni? zise omul din pat râzând și ridicându-se drept în picioare în fața hangiului. Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în țeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfățișarea și vorbele acestea! Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să mai scoată un sunet nu se mai putu închide ; ochii clipiră de câteva ori foarte iute și apoi rămaseră mari, privind țintă, peste înfățișarea aceea, în depărtări neînchipuite ; mâinile voiră să se ridice, dar căzură țepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nălțându-și gâtul afară din umeri, ca și cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr vrând să-l desprindă de la pământ, unde parcă era înșurupat... Dar după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede mai jos chiar decât fusese, apăsându-și gâtul în umeri, ca și cum puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară și-ncepură să frământe sec din degete ; ochii-și întoarseră privirile din adânci depărtări de-afară afundându-le treptat înăuntrul bolții capului, în alte depărtări mai adânci poate ; gura se-nchise și fălcile se-ncleștară. | 221 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | -Șezi, necă, zise fratele mai mic, așezându-se la masă. Hangiul ascultă. -Te miri firește că mă vezi... Hangiul zâmbi. -Mă credeai mort, nu-i așa?... Aș! scrisoarea din urmă a fost o glumă... Hangiul începu să râză. -Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi... E vorba de dreptate frățească... Dumneata ai la mână chezășie averea mea. Eu... de! până acuma m-am învârtit prin lume cum am putut ; de-atâta vreme nu te-am supărat... Acu... ce să-ți mai spui? Am umblat cu banii reghimentului... și de-aia am venit... să nu mă lași! nu mai e vorba de dreptate: de pomană îmi dai... Nu bei și d-ta cu noi? Zicând acestea îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul ; îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleștată, tremurând și, ca și cum ar fi băut, deșertă paharul peste bărbie pe sân. Musafirii se uitară lung unul la altul. -...Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să mă-mpușc... Neică! adăogă omul cu multă căldură ; neică! să nu care cumva să mă lași... Nu zici nimic? Drept răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniștit ; se duse drept la icoane ; făcu câteva cruci și mătănii ; apoi se sui în pat și se trânti pe o ureche, strângându-și genunchii în coate. | 208 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Pe când musafirii steteau nedormiți, uitându-se când la unul când la altul, când la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. Dormea?... Visa urât?... Așa de repede s-adoarmă?... Se preface?... Dar n-apucase să-și pună din ochi atâtea întrebări, și horcăielile se porni ca un clocot, întrerupte de gemete din adânc, în timp ce trupul tremura tot mai tare și mai tare clănțănind din dinți. Fratele se apropie de pat și atinse cu mâna umărul omului chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoară atingere, un răcnet! - ca și cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roșit în foc - și omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plină de spumă roșcată. Ca o furtună se repezi, apucă masa și o trânti de dușumea, făcând tot țăndări. Lumânarea căzând se stinse, și odaia rămase luminată numai de candela icoanelor și de tăciunele din vatră. Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, dete alt răcnet zguduitor și se năpusti asupra lu frate-său: îl doborî la pământ, năruindu-se peste el. -Săi, că mă omoară! Tovarășul voi să apuce pe Stavrache de la spate ; acesta părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc și-nhăță pe celălalt de gât: într-o clipă la pământ. | 211 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | -Mă strânge de gât! vrea să mă muște! Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârșită putere față de amândoi uniți, hangiul mai avea și o repeziciune de mișcări ne'nchipuită. S-ar fi a sfârșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua de la brâu... Stavrache ocupat cu tovarășul nu lua seama că i se întâmplă ceva la picioare ; fratele i le apucă, le-nfășură de două ori strâns bine și închise capătul curelii în cataramă ; apoi îl apucă pe la spate dându-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lăsă pe tovarăș, dete să se-ntoarcă în loc ; dar picioarele nu se mai putură cumpăni. Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului așa că Stavrache șovăind nu-l mai ajunse cu mâinile și se prăbuși ca un taur, scrâșnind și răgind. Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân. Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Îi prinseră fiecare câte o mână, i le răsuciră în loc, frângându-le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe amândouă din susul capului și i le legară strâns cu brâul tovarășului, pe când Stavrache îi scuipa și râdea cu hohot. | 207 |
Ion Luca Caragiale | În vreme de război | Acu era legat butuc. Tovarășul se sui pe pat, luă candela de la icoane, să caute lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să cânte popește. -Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. -N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gânduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cânta nainte, legănându-și încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta. | 81 |
Ion Luca Caragiale | Proces-verbal | Astădi Miercuri 2 oct. anul una mie nouă sute orele 1 p. m. Noi comisarul secției 55 după reclamația părților și anume domnișoara Matilda Popescu de profesiune particulară menajeră împreună cu mama sa d-na Ghioala Popescu idem, domnișoara Lucreția Ionescu de profesiune rentieră împreună cu mătușa sa d-na Anica Ionescu de profesiune văduvă pensionară viageră și d. Stavrache Stavrescu de profesiune propietar, după ce l-am eliberat adi dimineață de la secție, deoarece la prima cercetare ce am făcut-o aseară la fața locului pentru scandalul provenit, s-a pronunțat cu vociferări la adresa guvernului, care este un obiceiu al său cunoscut de toți concetățenii din această suburbie și în contra noastră chiar în eserciciul foncțiunii, transportându-ne în strada Grațiilor No. 13 bis unde se află imobilul în cestiune al susmencionatului propietar Stavrache Stavrescu, închiriat domnișoarii Matilda Popescu cu mama sa pe șase luni, de la sf. Dumitru corent până la sf. Gheorghe următor și pe care nu-i permite a intra în posesiune numai cu arvuna fără a complecta chiria, iar domnișoara Lucreția Ionescu cu mătușa sa trebuie să se mute și pretinde că nu vrea, deși propietarul susține că i-a rămas pe trecut datoare 22 de lei, lăsând și soba stricată, care d-sa contesteadă și nu lasă nici o mobilă amanet, constatând următoarele: Avînd în vedere că d. Stavrache Stavrescu, propietarul imobilului din strada Grațiilor No.13 bis, lipit în dreapta cu imobilul aceluiași propietar cu No. | 234 |
Ion Luca Caragiale | Proces-verbal | 13 simplu, iar în stânga un loc viran tot al aceluiași propietar nengrădit depunându-se fel de fel de murdalâcuri de către vecini cum și de trecători, pentru care i s-a făcut în mai multe rânduri proces de contravențiune asupra salubrității publice, iar imobilul respectiv cu No. 13 bis fiind compus dintr-o cameră, o săliță și o bucătărie, toate de carămidă și o magadie de scânduri de lemne de foc, pe care l-a închiriat cu contract în regulă încă de la sf. Gheorghe trecut domnișoarii Lucreția Ionescu pe un an, iar acum sub felurite pretexte refudă, nevoind să considere absolut nimic. Considerând că domnișoara Lucreția Ionescu pretinde că este în dreptul său deoarece în virtutea contractului cu timbru în regulă, când se știa că are domiciliu, neașteptându-se nicidecum, căci nu a avut măcar cea mai mică somațiune iar biletul de închiriat a fost pus ilegal și de aceea nu i-a dat nici o importanță, credând că este numai o glumă fiindcă datoria de 22 de franci nu intra la socoteala chiriei pentru că este bani împrumutați din mână, fiind prin urmare altă chestiune, și soba nu se putea strica, fiindcă a fost vară, și astfel nu voiește a evacua, deși sus-disul propietar i-a dat mobilele afară oprindu-i amanet un șifonel cu oglindă șlifuită în valoare de una sută douădeci de lei și o lampă sistem cu două fitiluri de porțolan cu abajur pentru suma de 18 lei, contestând patru care pretinde propietarul iar dânsul susține. | 244 |
Ion Luca Caragiale | Proces-verbal | Având în vedere că d-șoara Matilda Popescu reclamă să intre imediat în casă neputând sta cu mobila d-sale expusă la intemperii, deoarece vremea amenință a se strica și începând să pice poate să i-o ude, și se păteadă fiind pluș de coloare delicată, și deoarece a părăsit orice alt domiciliu știind că a dat arvună de cincideci de lei și că poate conta cu siguranță iar propietarul a încuiat imobilul și a luat cheia, prin urmare nu cedeadă să lase a intra măcar un lucru cât de mic pâna ce nu i se achită tot restul chiriei în valoare de alți 50 de lei în plus peste arvună, ca să nu mai pață și cu domnișoara Matilda Popescu, căci s-a săturat, iar aceasta promite pe onoare cel mult peste cinci dile, adică la 1 Noiembre. Considerând că din cercetarea ce am făcut-o aseară, când am fi putut pentru ca să facem proces-verbal de ultragiu adus guvernului și nouă ca agenți ai forței publice de către sus-numitul propietar, dar am credut de cuviință a nu mai continua nici un scandal, deoarece ne-am mărginit a duce la secție pe provocator până i va trece momentele de primă furie fiindcă pretindea până la sosirea noastră ambele chiriașe împreună cu mama și mătușa lor l-ar fi insultat și chiar l-ar fi lovit, încât de-abia a scapat spre a veni să reclame, care noi n-am constatat fiind dus la o altă chestiune de aceeași natură în strada Pacienții. | 243 |
Ion Luca Caragiale | Proces-verbal | Având în vedere că după cum redultă din declarațiile părților, aseară ar fi venit domnișoara Matilda Popescu în birjă singură fără mobilă numai cu mama sa d-na Ghioala Popescu ca să vadă când începe să se mute domnișoara Lucreția Ionescu și cu mătușa sa d-na Anica Ionescu, iar acestea au început să râdă spunând că parol, dumneavoastră ați luat casa! iar la întrebarea domnișoarii Matildii Popescu că de ce râde, vechile chiriașe au răspuns că dânsele o au casa până la sf. Gheorghe, atunci a început nouele chiriașe să râdă, iar la întrebarea d-șoarii Lucreții Ionescu că de ce râde nouile chiriașe au răspuns că dânsele au dat arvuna în regulă, și atunci au început să caute pe propietar căci era ascuns în casa sa de alături. Considerând că la pretențiunile chiriașelor sus-numitul propietar a amenințat cu dare afară din casă pe d-șoara Lucreția Ionescu și pe mătușa sa d-na Anica Ionescu, căci nu le mai dă casa, neplătind regulat chiria și având chiar pe trecut o datorie de 22 de lei și soba stricată, d-na Anica Ionescu exesperată a strigat să-i crape ochii cui minte, dacă datoria e de la chirie și soba nu era așa, pe câtă vreme d-șoara Matilda Popescu a dis că dacă se știe cu casa încurcată pentru ce face escrocherie și o mai dă și la alții! | 223 |
Ion Luca Caragiale | Proces-verbal | iar propietarul i-a raspuns că cu dumneata nici nu vorbesc până nu văz toată chiria că n-am poftă și de alt bucluc, și atunci pretinde dânsul că toate chiriașele au sărit asupra-i caudându-i lediuni. Având în vedere că după intervenția noastră pentru a împăca pe părți, am luat în cercetare și actele constatând ca în chitanța dată de sus-numitul propietar că a primit arvuna de 50 de lei pentru imobilul pe care l-a închiriat domnișoarii Matilda Popescu nu se specifică numărul 13 bis ci dice numai 13 simplu iar amândouă imobilele sunt la fel identice cu deosebire că amândouă au fața pusă altfel cătră răsărit și cătră apus lipite spate-n spate, pentru ocadie ca să poată sparge didul de la mijloc și să facă un singur corp dacă s-ar ivi un amator cu famelie pentru o încăpere mai mare. Considerând că toate chiriașele promit ca în cel mai scurt termen să achite resturile de datorii, iar chiriașele vechi să plătească și chiria pe semestrul următor, care propietarul se-nvoiește, iar d-șoara Matilda dice că sametegal ori la No. 13 bis, ori la 13 simplu, căci a luat casa providoriu până la sf. Gheorghe, iar propietarul care e becher poate să se mute în alt imobil mai mic pe care-l are în aceeași stradă la No. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Proces-verbal | 12 vidavi, unde a rămas nenchiriat pretindând amatorii ca strada de curând construită nu are canal și tramvai. Având în vedere că în fine s-a convins propietarul că e mai bine cu o bună maneră pentru ca să rămâie prin urmare domnișoara Lucreția Ionescu cu matușa sa d-na Aneta Ionescu la No. 13 bis, iar d-ra Matilda Popescu cu mama sa d-na Ghioala Popescu să se stabilede la No. 13 simplu, și nu rămâne nici cu imobilul de la No. 12 nenchiriat nemaiavând speranță după sf. Dumitru, deoarece fiind pe sedon de iarnă lumea s-a grăbit și a rămas foarte multe imobile goale, care se vede în fiecare stradă chiar mai la centru peste tot de închiriat. Drept aceea am încheiat predentul proces-verbal spre a servi la trebuința părților... Comisar secției 55 Mitică Pișculescu | 134 |
Ion Luca Caragiale | Accelerat no. 17 | Un individ purtând pe umeri o șubă largă, cu o căciulă mare pe ceafă, stă la masă în restaurantul Gării de Nord și bea ceai. Are un geamantan de pânză cu cercuri de tinichea alături pe un scaun, și pe masă un sac de piele neagră, prin mănușa căruia își ține petrecută bine mâna stângă până la încheietura brațului. După figură, după maniere și port, trebuie să fie vreun negustor, ori arendaș din provincie. Un domn bine îmbrăcat, blană cu guler de astrahan și căciuliță asemenea, bea cafea la altă masă, fumează și se uită din când în când către provincial, care nu ia seama de loc că-l observă cineva. În același timp, domnul trage cu ochii la ușă: așteaptă desigur pe cineva, și cu nerăbdare. Negustorul plătește ceaiul. Îndată, iată și hamalul vine să-i spună că trenul a tras la peron; îi ia geamantanul de pânză și vrea să-i ia și sacul de piele, ca să-l ușureze pe pasager; dar acesta își trage repede mâna cu sacul și refuză serviciul. Sacul nu e mare, dar trebuie să fie greu, fiindcă pasagerul, ridicându-se, trebuie să-l țină și de dedesubt cu mâna dreaptă. Hamalul pornește spre ușă; negustorul după el. Domnul, care n-a scăpat din ochi nici o mișcare, s-a ridicat și el și pornește pe urma negustorului la câțiva pași. | 220 |
Ion Luca Caragiale | Accelerat no. 17 | Negustorul s-a suit într-un vagon de clasa întâia, și șade pe coridor cu sacul lui în brațe. Domnul se plimbă de colo până colo pe peron, trăgând cu ochiul aci cătră partea pe unde vin pasagerii, aci cătră geamul la care stă în picioare omul cu sacul, pe când acesta se uită foarte distrat pe geam la mișcarea de pe peron. Mai sunt cinci minute... Domnul de pe peron se vede bine că fierbe de nerăbdare... În sfârșit, un om îmbrăcat modest, un fel de fecior de casă, făcându-și greu loc prin mulțime, sosește gâfâind cu un geamantan frumos de piele rusească, cu un tartan și cu un bilet de clasa întâia. — Dobitocule! era să mă faci să scap trenul!... Apoi, luându-și bagajul și biletul, trage la o parte pe fecior și îi șoptește pripit și cu un aer foarte sever. Mai sunt două minute. Domnul, ajutat de fecior, se suie în vagon unde e negustorul. Acesta, îndată ce s-a suit domnul, trece din coridor în cupeu, pe când domnul face fel de fel de semne de inteligență feciorului său, care stă drept în față-i pe peron. Fluierul întâi... Apoi numaidecât al doilea... Frânele se desfac... Trenul a pornit. Domnul intră în cupeu după negustor, care s-a dezbrăcat de șubă și șade cu sacul pe mână. | 217 |
Ion Luca Caragiale | Accelerat no. 17 | — Bonsoar, zice domnul. — Bonsoar, răspunde negustorul. Și domnul se așează pe fotoliul din față, după ce și-a pus geamantanul în plasă și tartanul la căpătâi. Doi-trei kilometri tăcere. — Mergeți departe? întreabă domnul. — De! departe și nu departe... — ...? — Până la Mărășești... — Până la Mărășești? — Da. Dar dv.? — Și eu tot până la Mărășești. — Vezi?... După daraveri... — Da, după daraveri. Dar dv.? — Tot după daraveri. Conductorul... Taie biletul domnului și întinde mâna cătră negustor... — 753, zice omul, care pare că deja moțăie, și pune mâna în buzunar să arate carta... Conductorul salută și pleacă. — Aveți cartă permanentă? întreabă domnul. Sunteți poate la Senat... — Ba nu... am bilet de abonament... Am multe alergături și-mi vine mai ieftin... Chitila... — Puțină lume astăzi în tren. În tot vagonul suntem numai noi și încă un pasager în alt cupeu. E bine... putem dormi până la Mărășești! zice domnul, lungindu-se pe fotoliuri și acoperindu-se cu tartanul. — A! eu nu dorm niciodată în tren, zice negustorul... Știți, umblu cu bani... Pungași... — Frate, să fie adevărat?... — Ei, bravos! Nu s-a-ntâmplat și mai acu o lună?... — Eu, drept să-ți spun, nu m-am gândit niciodată... S-o fi întâmplat așa o dată. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Accelerat no. 17 | — Numa o dată? — În clasa întâia? — Tocmai în clasa întâia, firește, zice negustorul. Mie, ce să-ți spui? mi-e frică al dracului. Mi se-ntâmplă câteodată să am sume mari cu mine... bunioară ca acuma... — !... — Glumă e să mă arză odată cu o avere de om. — ...!!! — Patruzeci de mii de franci!... — ...!!! — Să ferească Dumnezeu! M-ar omorî! adaogă provincialul. — Nu ți se pare dumitale că e prea cald aici? întreabă domnul, ștergându-se de sudoare. — Nu — răspunde negustorul — e tocmai potrivit. — Mie mi-e grozav de cald. Și domnul iese să se răcorească puțin în coridor. Peste câteva momente, domnul se reîntoarce la locul lui. — Mă rog — zice provincialul — trenul ăsta se mai oprește undeva până la Ploești? — Da... la Periș, două minute. — La Ploești, ne dăm jos, să luărn câte-o dulceață... — ...Ne dăm, dacă vrei, zice domnul distrat, ca de pe altă lume, și se trântește să doarmă, învelindu-se cu tartanul peste cap. Trenul a plecat din Periș. Negustorul scoate un măr din buzunarul șubei și începe să ronțăie. Deodată domnul se ridică: — Peste putință să dorm... teribil de cald! Apoi, dă geamantanul jos, îl deschide și scoate un șipușor elegant; deșurupează dopul și oferă negustorului. | 216 |
Ion Luca Caragiale | Accelerat no. 17 | — Cognac... — Mersi... De zece ani nu mai pun spirtoase în gură... — E extrafin... — Mersi... Sunt oprit... Domnul, mâhnit de refuz, înșurupează la loc dopul, pune șipușorul în geamantan, pe care-l aruncă iar în plasă. Apoi, suflând greu de căldură, iese iarăși în coridor, unde se plimba de colo până colo. Provincialul se lungește bine, punându-și sacul căpătâi. Conductorul: — Biletele pentru Ploești, domnilor!... Domnul din coridor dă discret biletul său... și reintră în cupeu, trăgând ușa cu multă băgare de seamă ca să nu deranjeze pe negustor, care are probabil intenții să ațipească. — Puteți umbla cât de tare, zice omul culcat; nu dorm. Unde pot eu dormi?... Mă lasă să dorm căpătâiul ăsta? și zicând asta, bate cu palma pe săculeț, care sună foarte plin. Domnul scoate portabacul și oferă negustorului: — Regale... — Mersi, zice omul cu sacul; de zece ani m-am lasat de tutun... Sunt oprit... Apoi, după o pauză lungă: — Apropo, ziceai dumneata adineaori... de pungași... în tren. Să vezi ce s-a-ntâmplat unui negustor, un prieten al meu!... Venea cu doi inși de la Roman în clasa-ntâi... I-a luat vreo opt mii de lei... Știi cum? Unul i-a tot dat să bea niște vin dulce cu dresuri, și altul i-a dat să fumeze o țigară, cu afion, cu dracu știe ce... A adormit omul buștean... Când s-a trezit la București cu capul buimac, eră singur în vagon, și tot, blană, geamantan, bani, ceas, tot îi luaseră. | 245 |
Ion Luca Caragiale | Accelerat no. 17 | — Ei! i-o fi luat și inelele din deget, zice domnul, râzând ciudat. — De unde știi asta? întreabă iute negustorul. Apoi, după o pauză scurtă, râzând și el: — Firește că i-a luat și inelele. — Intrăm în Ploești... — Ne dăm jos? întreabă provincialul, și, ridicându-se, își petrece mâna prin mănușa sacului și ia bunda pe umeri. Domnul stă o clipă la gânduri; apoi: — Ne dăm... Nu-ți iei — adaogă zâmbind ironic — și geamantanul? — De geamantan nu-mi pasă! câteva boarfe de schimbat. Ploești... Trenul stă la peron. Negustorul coboară cu sacul; domnul după el cu geamantanul de piele rusească și tartanul... Dar, n-apucă să facă trei pași, și dau piept în piept cu doi vlăjari, niște mitocani, cari parcă le-ar ține drumul. Domnul vrea să dea pe de lături. — Scurt mișcarea! comandă cu autoritate negustorul, și cele două namile au și-nhățat strâns pe domnul, fiecare de câte o mână... Orice luptă ar fi zadarnică! — Luați-i sacul! ordonă aspru negustorul. Oamenii ascultă. — Legați-l bine!... Pe urmă, cătră domnul, care tremură din toate încheieturile și nu protestează câtuși de puțin față cu așa sălbătăcie: — Apoi, de când mă freci, amice! cât o să umblu după d-ta?... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Accelerat no. 17 | Cognac, a?... extrafin... Țigarete, a?... Regale, a?... | 7 |
Ion Luca Caragiale | High-life | Tânărul Edgar Bostandaki este suplinitor la catedrele de muzică, desen, gimnastică, scrimă și religie de la gimnaziul clasic înființat de curând în urbea sa natală. Gimnaziul are până acum numai clasa întâia și e întreținut de comună; se speră că la anul viitor se vor completa patru clase, trecând totul pe seama Statului. Deși încărcat cu predarea a cinci cursuri importante de gradul secundar, tânărul suplinitor găsește destulă vreme să frecventeze societatea înaltă din localitate, unde trece drept un perfect gentilom. În adevăr, Edgar este un tânăr care are multe succese în saloanele din Târgul-Mare. Vorbește franțuzește de când era mic și se pricepe foarte bine la mode și confecțiuni, așa că nu odată este consultat asupra acestui capitol. Profesia de cronicar high-life nu este ușoară, fiindcă trebue să scrii despre dame, și damele sunt dificile, pretențioase, caprițioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poți pretinde că ești un om galant; insiști cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănueli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o societate foarte restrânsă și foarte aleasă ca societatea din Târgul-Mare, un cronicar de salon trebue să-și drămuiască atenția cu cea mai mare stricteță. | 204 |
Ion Luca Caragiale | High-life | Grea profesie, ce-i drept; însă tânărul Bostandaki, om de spirit și cu educațiunea distinsă, a fost parcă născut a fi cronicar high-life. Cronicele lui, în formă de corespondență, le publică într-un ziar cotidian din cel mai apropiat oraș mare de provincie. Dar, va zice cineva: — Bine! însă cronicarul este și el om, mai ales dacă e tânăr; trebue să aibă și el simpatiile și preferințele, antipatiile și aversiunile sale. El stă într-un colț al salonului cu carnetul său în mână și privește la vârtejul valsului; în acest vârtej, ochii lui trebuesc să deosebească între toate pe câteva, mai grațioase, și, între aceste câteva mai grațioase, pe una, ne-ntrecută, adorabilă. — Ei, da, răspunz eu, înțeleg ce spuneți. Însă cronicarul de salon trebue să-și calce pe inimă, să fie discret și imparțial. Și asta n-o poate oricine, cum o poate Turturel. — Care Turturel? — Edgar Bostandaki. . . Turturel este numele pe care i l-au dat în copilărie, alintându-l, papaia, mamaia și duduile, surorile mai mari... Turturel — așa-i că sună bine? — este pseudonimul destul de transparent cu care Edgar își semnează cronicele. Ei! și totuși cât de corect și de discret, cât de galant și de imparțial, însuși Turturel a greșit odată un carnet mondain. | 208 |
Ion Luca Caragiale | High-life | Din inițiativa unui comitet compus de damele din înalta societate a Târgului-Mare, reședința subprefecturii Plășii-de-Mijloc, s-a dat în saloanele Otelului Regal de acolo «Un mare bal filantropic, al cărui venit se va împărți giumatate în folosul umanității suferinde și giumatate pentru sporirea fondului de întreținere a gimnaziului clasic local, până la trecerea lui în bugetul Statului». Maiorul a oferit muzica militară, pe care a adus-o cu trenul de la reședința prefecturii. A fost un bal cum nici într-o capitală de județ nu se poate mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma și fracul au fost minunat reprezentate, deși frac nu purtau decât subprefectul, primarul și Turturel; restul sexului urît, purtau unii redingotă, alții jachetuță scurtă. Onorurile balului le-a făcut comitetul damelor, sub președința tinerei doamne Athenaïs Grégoraschko, soția subprefectului. S-a petrecut până la șapte dimineața, când aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la ușa orizontului și să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănțuitori că trebue, cu regret, să se desparță. A doua zi, d. Turturel, punea la poștă pentru gazetă un carnet mondain, cu notița: «Rog a se trimite, după obiceiu, 50 de exemplare pi adresa mè». | 203 |
Ion Luca Caragiale | High-life | Seara, cronicarul citea în fața comitetului damelor, al cărui secretar era, darea de seamă asupra rezultatului operei de binefacere. De prisos să reproducem textul întreg al acestei lucrări de caracter oficial. Ne mărginim a-i da concluziunile: «Venit brut, 575 lei; cheltueli, 368 lei; beneficiu net, 207 lei; 103 lei, 50 bani pentru sporirea fondului de intreținere a gimnaziului; 103 lei, 50 b. pentru umanitatea suferindă». După ce au mulțumit comitetului de dame, d-l Edgar Bostandaki în numele gimnaziului, iar d. primar în numele umanității suferinde, ședința oficială s-a ridicat. Apoi s-a învârtit un maus. Peste două zile, iată că mult așteptatele exemplare din «Vocea Zimbrului» sosesc. Ele conțin cronica atât de dorită: «Cum se pitrece la noi»... Extragem la întâmplare câteva rânduri: «...Sâmbătă seara s-a ținut în fine la noi strălucitul bal filantropic sub presidenția grațioasei doamne Athenaïs Grégoraschko, născută Perjoiu... «...O enormă afluență de tot ce Târgul-Mare are mai distins, fiecare ținând să mulțumească încântătoarei prezidente inițiatoare, prea amabila doamnă Athenaïs Grégoraschko... «...În acordurile muzicii militare, care, intonează cu destul brio un vals vaporos, perechile pornesc ca duse pe niște valuri, în cari se perde conștiința, iar timpul pare că s-a oprit pe loc ca să admire cum trec în vârtej ferbinte, uimitor, nebunesc, atâtea ș-atâtea flori, parcă smulse de vântul aprig al pasiunii... Doamna Athenaïs Grégoraschko, regina adorabilă a valsului adorat... «...Dar la un semnal, ușile din fund se deschid... Supeul! | 233 |
Ion Luca Caragiale | High-life | Un moment de odihnă pentru această zvăpăiată tinerețe, un moment de odihnă și de reconfortare!... Doamna Athenaïs Grégoraschko face onorurile, luând loc în capul mesei, cu grația nespusă care o caracterizează... «...Dopurile pocnesc, pare c-ar fi la un atac de tiraliori, care nu sparie de loc pe bravii convivi... Șampania curge în valuri. Doamna Athenaïs Grégoraschko dă semnalul și aci; ridicând în sus cupa plină de delicii ca divina Hebe, atinge de buzele răci buzele sale calde, cu acea delicateță poetică cu care fluturelul atinge caliciul unui miosotis... «...Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenaïs Grégoraschko, infatigabilă silfidă...». Aci o îngrozitoare greșală de tipar... A doua zi, duminică dimineața, la cafeneaua din centru, spiritualul cronicar high-life cetea mai multor tineri din localitate carnetul lui: Cum se pitrece la noi. Tinerii îl ascultau cu multă admirație și poate cu mai multă invidie: e desigur fericit un tânăr care dispune, pe lângă talentul stilului, de o coloană de publicitate, ca să se facă, firește, atât de plăcut damelor! Pe când se comenta articolul și autorul căuta să explice amicilor săi ce înseamnă «divina Hebe» și «calici», iată că deodată intră d. subprefect, Raoul Grégoraschko, soțul «infatigibilei silfide». D. subprefect salută în dreapta și în stânga cu gravitate, apoi, drept în fața lui Edgar Bostandaki și cu un ton neobișnuit de aspru: — Domnule Turturel! | 223 |
Ion Luca Caragiale | High-life | uite-te la mine... Te opresc, magariule, să faci de mauvaises plaisanteries pi conta doamnei Grégoraschko, soția mè! Apoi face un ocol prin cafenea bufnind: — A-t-on jamais vu pareille insolence! Edgar nu pricepe deloc... Însă Raoul se întoarce iar și, gesticulând cu cravașa, de care nu se desparte niciodată: — Altădată, dacă-ți mai permiți di aeste, îți rup urechile. — Dar... — Urechile! m-ai înțeles? espèce d'imbécile! Și iese turbat, făcând să șuere aerul sub jocul cravașei. Toată lumea rămâne uimită. Din ce pricină?.. Hebe?.. Calici?.. — Nu înțeleg deloc, zice Turturel, dând din umeri cu totul nedomirit. Pe când fiecare caută cu deamănuntul să găsească în cronică motivul penibilei scene, iată că intră în cafenea d. maior Edmond Buzdrogovici, grație amabilității căruia opera filantropică avusese concursul grațios al muzicei militare. Fără să salute și vădit foarte supărat, Edmond se apropie de Edgar, cu așa pas și aer strașnic, încât Edgar se ridică drept în picioare în fața lui Edmond. — Domnule! zice Edmond, ferbând ca un samovar; dumneata ești acela cari scrii porcăriile aeste?.. Răspunde! Și-i vâră lui Edgar gazeta sub nas. Edgar, ferindu-se, răspunde hotărît: — Da! — N-o fost și madam Buzdrogovici, soția mè la bal? — Ba da! | 202 |
Ion Luca Caragiale | High-life | — Atunce, di madam Buzdrogovici, soția mè, pentru ci n-ai pomenit nimică?.. nici chiar numele!.. Să fi fost fără compliment — nu pretinde!.. dar nici macar numele!? — Domnule maior. . . — Mișălule! strigă Edmond. Și scurt mișcarea! până să-i zică unul dintre amici «Ăra! da, stăi, bri omule!» îi trage două palme vajnice și iese. — Nu mai înțeleg nimică, pi onoarea mè! zice Edgar și iese și el. | 71 |
Ion Luca Caragiale | Succes | Puțină lume astăzi și-o mai fi aducând aminte de o vestită foaie, care apărea odinioară în capitală, pe vremea războiului independenței, voi să vorbesc de «Națiunea Română», pe care o dădeam la lumină Frédéric Damé și cu mine în tovărășie. Viața acelei foi a fost pe atât de scurtă pe cât de glorioasă, așa că o pot povesti în puține cuvinte. Armatele creștine trecuseră Dunărea. Într-o dimineață mă pomenesc cu un bilețel de la Damé, cam așa: «Iubite amice, Treci îndată pe la mine. Este vorba de o afacere foarte importantă, care ne poate face norocul la amândoi». Îl cunoșteam pe Damé ca om deștept și întreprinzător. Fără întârziere m-am dus să-l văz, torcând pe drum fel de fel de frumoase închipuiri. În câteva vorbe mi-a spus tot planul lui: o gazetă cum n-avusese țara până atunci; o gazetă fără coloare politică; o gazetă de informațiuni de pe câmpul războiului; o gazetă care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenții. Să-i căutăm numele... Numele unei gazete e greu de găsit; dar după câteva minute de gândire, Damé a fost norocos: «Națiunea Română!». Trăiască «Națiunea Română»! Am lucrat o zi întreagă pe coale de tipar să-i nimerim fizionomia... Pe seară ne-am învoit cu amicul nostru Cucu tipograful. | 206 |
Ion Luca Caragiale | Succes | Capul gazetei s-a aranjat frumos și am și început să dăm materie. A treia zi a apărut primul număr: jumătate cu articole de entuziasm și jumătate cu depeși și corespondențe de pe teatrul războiului. Ceea ce era mai greu de făcut era jumătatea entuziastă: nici declamațiile zadarnice nu sunt ușoare, mai cu seamă când n-ai o deosebită înzestrare pentru așa ceva. Depeșile însă și corespondențele curgeau ca din isvor, așa că încet-încet, afară de un prim articol declamator, gazeta nu mai conținea decât știri și iar știri, care de care mai amănunțite și mai senzaționale. De unde aveam atâtea? Le traduceam din gazete străine și le localizam. Luam dintr-o gazetă de la Viena o corespondență lungă de război, în care se vorbea de lucruri petrecute la Poradin, la Rusciuk, la Varna, la Vidin, la Constantinopol, etc. Ei bine, din această corespondență făceam tot atâtea corespondențe câte lucruri conținea ea, și le datam pe fiecare ca din localitatea unde s-ar fi petrecut lucrul. Astfel aveam corespondențe din Stambul, Vidin, Varna, Rusciuk, Poradin, etc., și, ca să dăm o dimensiune convenabilă fiecărei corespondențe, peste faptul de care era vorba, turnam multă zeamă de fantazie, ș-apoi descrierea localității, notițe istorice și date statistice, mai toate luate dintr-un vechi, dar excelent pe vremea lui, dicționar de Conversație. | 213 |
Ion Luca Caragiale | Succes | «Națiunea Română» mergea cum nu mai mersese până atunci gazetă în țară. De unde până atunci gazetele politice nu se vindeau cu numărul, ci se împărțeau numai la abonați, tipărindu-se în cel mult 1500—2000 exemplare, gazeta noastră, fără nici un abonat, se trăgea de la 12 la 15 mii. Eram firește foarte mulțumiți și noi și tipograful, care avea parte de tovărășie la câștig. Tipografia «Cucu» era atunci în Lipscani lângă hanul Șerban-Vodă, exact pe locul unde este colțul grilajului Băncii Naționale cu strada Caragheorghevici. Ziua și noaptea trăgeau mașinile numai și numai gazeta noastră, iar în ulicioară, care era pe-atunci o înfundătură, făceau un sgomot teribil vânzătorii țipând să li se dea foi: o activitate febrilă continuă. Biroul redacției îl aveam într-o prăvălioară din aceiași înfundătură, față-n față cu tipografia. De-acolo mânam oștirile, de-acolo ordonam atacul redutelor, de-acolo vedeam fierbând gândurile Statelor-majoare și samovarele de la Poradin. Damé era un om cu deosebite calități — foarte harnic, neobosit și înzestrat cu o fantazie rară. Aveam o hartă a peninsulei balcanice și o sumă de stegulețe de hârtie pe ace de gămălie. În fiecare zi își așeza armatele și combina mișcările probabile: și, ce e drept, în cele mai multe cazuri nimerea mai dinainte mișcările, ghicind gândurile conducătorilor războiului. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Succes | Mi-aduc perfect aminte că a prevăzut faimoasa diversiune a lui Mehemet-Ali pe Lom, îndată ce am primit gazetele din Viena cu descripția ei amănunțită. Dar gazeta mergea, progresa necontenit din succes în succes: 18.000. Armatele creștine împresuraseră acum Plevna. Acolo trebuia să se termine la un fel războiul; către acolo prin urmare steteau ațintite cu încordare crescândă toate privirile. Într-o zi, Damé îmi zice: — Gazeta noastră a întrecut așteptările mele. Am avut o idee fericită. Sânt acuma aproape sigur că ne-am făcut o situație. «Națiunea Română » are să fie o moșioară pentru noi... Să dea Dumnezeu! am răspuns eu fără mult avânt. Nu știu de ce, dar aveam un fel de neîncredere în viitor. Pe deoparte consideram succesul spontaneu al gazetei ca un foc de paie, care trebuia să se stingă cu atât mai curând cu cât s-aprinsese mai iute. Pe de altă parte mă gândeam că războiul o să mai dureze o lună-două, cel mult trei, și că, ne mai având cu ce să hrănim curiozitatea publicului, o sa rămânem și noi cu prea puțină hrană. Când n-o mai fi război, când s-or termina tratativele de pace — căci nu prevedeam că, fără de un congres european, harta peninsulei balcanice nu se putea modifica — ce noimă va mai putea avea o gazetă care trăește exclusiv cu corespondențe și telegrame de pe teatrul războiului? | 227 |
Ion Luca Caragiale | Succes | Așa mă gândeam eu; însă tovarășul meu și mai optimist și mai prevăzător, socotea mai bine. — Dacă răsboiul se termină, cum e lucru aproape sigur, în favoarea armatelor creștine, nu se poate închipui ce eră de mișcare publică se va deschide în România independentă, după două veacuri și mai bine de restriște. Mișcarea economică și politică va lua un avânt nepomenit, și «Națiunea Română» va fi primul jurnal european în țară. Să dea Dumnezeu! am zis eu. Nu mi-ar părea rău deloc. Pentru a întemeia însă cu desăvârșire succesul gazetei noastre ne mai trebuia ceva. În starea de încordare în care se aflau spiritele, așteptând rezultatul împresurării Plevnei, nu mai erau de ajuns corespondențele localizate după gazetele vieneze — veneau prea târziu. Ne-am gândit dar, fiindcă aveam acuma mijloace, să trimetem un corespondent special, întâi la Turnu-Măgurele și apoi chiar la Plevna. De colo până colo, am găsit unul — un om cu un nume bine cunoscut în societatea noastră, bine crescut, afabil și inteligent, dar boer scăpătat. Am hotărît așa: corespondențe prin poștă să ne trimeată în toate zilele, scriind în fiecare seară absolut tot ce ar fi putut afla peste zi; iar telegrame să ne trimeată imediat ce ar afla ceva important, a cărui comunicare ar prezenta vreun caracter de urgență. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Succes | Pentru telegrame am aranjat un dicționar cu cheie. I-am dat boerului bani de drum, de cheltuială și leafa pe o lună înainte, și l-am expediat la Turnu-Măgurele. Acolo, om de lume, cunoscând multe doamne de la Crucea Roșie și pe ofițerii români, a intrat numai decât în relațiuni și cu cei mai de seamă ofițeri ruși. Și în adevăr ne trimetea în fiecare zi corespondențe destul de interesante. Într-o zi, pe la începutul lui Noemvrie, merg foarte de dimineață la redacție, înaintea lui Damé, care de regulă venea totdeauna înaintea mea. N-apuc să-mi scot haina, și intră factorul dela telegraf. Nu pot zice c-am presimțit ceva, dar mi-a trecut un fior prin tot corpul. Am iscălit tremurând țidula, iar depeșa am aruncat-o pe masă fără s-o deschid. Mi-am făcut o țigară, am fumat-o, și tocmai apoi am luat încetinel depeșa și fără pripă nervoasă, am deschis-o. Iată-i cuprinsul, pe care nu i l-aș putea uita vreodată: «Médoc fini, Votca, Tzuica dedans». Cetesc de zece ori, ținând alături dicționarul cu cheie: Médoc — Plevna; fini — luată; Votca — Rușii; Tzuica — Românii; dedans — înăuntru. Ce să fac? Să stau să fac un număr de gazetă și tocmai seara să dau știrea? | 202 |
Ion Luca Caragiale | Succes | Peste putință! Vestea aceasta de bucurie o s-o aibă și alții; se răspândește de dimineață-n oraș, iar noi venim cu ea după înfierbințeală. O idee. Alerg în tipografie și strig: — Să nu se strice zațul numărului de-aseară! Norocul meu! Zațul era neatins. Ieșim tot cu foaia de-aseară într-o nouă ediție cu depeșa. În câteva minute, mașinile pornesc, și vânzătorii aleargă nebuni pe strade sbierând: — «Națiunea Română» cu căderea Plevnei! Bucureștii întregi în picioare; fierbe lumea toată; încep să se arboreze drapelele tricolore. .. Un entuziasm furtunos... Damé, bătându-mă pe umăr, îmi zice radios: — Notre fortune est faite, mon bon! Dar n-apucă să termine, și auzim un zgomot infernal, afară. Publicul dă năvală în înfundătură; huiduiește, lovește, sparge geamuri. — Fugiți! ne strigă un băiețel dela tipografie, intrând prin dos. Fugiți! vă omoară! L-am văzut pe Damé galben ca un mort; nu știu cum m-o fi văzut el pe mine. N-am așteptat altă deslușire și am ascultat fără replică de comanda băiețelului. Ce fusese? Din nenorocire, Médoc nu era încă fini, nici Votca și Tzuica încă nu erau dedans. Corespondentul nostru făcuse un chef strașnic toată noaptea cu niște Muscali, care-l asiguraseră că, pe când ei beau, Osman-Pașa se predă armatelor crucii. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Succes | Despre ziuă, afumat de șampanie, ne expediase telegrama cu alte băuturi. «Națiunea Română» trăise. Peste o lună, când a capitulat în sfârșit Gazi-Osman, eu și tovarășul meu am plâns de emoție, ca fiecare român gândindu-se la națiunea sa... Médoc fini!.. | 40 |
Ion Luca Caragiale | La conac | Din Poenița vine domol la vale un călăreț tânăr, în buiestru țăcănit... N-are de ce să gonească: soarele nu s-a ridicat nici de două sulițe; înainte de nămiez are să ajungă la conac, la Sălcuța, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, să dea grăunțe calului; până la toacă, e-n oraș la boierul. Gândindu-se la boierul, se pipăie-n sân – legătura cu banii stă bine. A trecut de cotul dealului la câmp deschis. E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipește undoind aerul dimineții calde, iar în păduriștea de mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se-ngână și care de care se-ntrec în feluri de glasuri. — Da-ncotro, 'ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe tânărul călăreț. Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreț. De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că și-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineață pe un drum așa de căutat întotdeauna! — La vale... răspunde tânărul. Da' dumneata? — Tot la vale... Și cu vorba aceasta, strângându-și calul în pulpe, trece alăturea înaintașului. | 214 |
Ion Luca Caragiale | La conac | — Drum bun, flăcăule! — Și dumitale! — Bine că te-ntâlnii!... Mi-e urât să fiu singur, mai ales la drum. Călătorul după chip și port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umblă pân sate după daraveri; un roșcodan grăsuliu, cu fața vioaie; cârn și pistrui; dar om plăcut la înfâțișare și tovarăș glumeț; numai atâta că e șașiu, și când se uită drept în ochii tânărului, îi face așa, ca o amețeală, cu un fel de durere la apropietura sprincenelor. Merg ei astfel domol alături în buiestru țăcănit, vorbind mai de una mai de alta, și rămâne lucru hotărât că se opresc împreună la conac pentru o gustare; și din vorbă-n vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci aproape să intre-n Sălcuța. Cotind la stânga, de după tufișul movilei pe care stă biserica, li se arată, ca la o bătaie de glonț, coperișul nou de tinichea al turnului strălucind în soare. Tânărul îndeamnă calul ținând scurt zăbala. Tot așa și negustorul. Calul ia vânt. Trecând prin fața bisericii, flăcăul își face cruce. Atunci aude pe tovarășul, rămas câțiva pași înapoi, râzând grozav. Întoarce capul: tovarășul, nicăieri... Mare minune!... Unde a putut pieri? A intrat în pământ? | 201 |
Ion Luca Caragiale | La conac | Nu... E la han... Îl așteaptă sub umbrar... Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut înainte. Firește că așa a trebuit să fie: în pământ n-ar putea intra un călăreț cu cal cu tot... La conac, tingirile și căldările clocotesc, grătarele sfârâie, cântă lăutarii, forfoteală și larmă mare, și clopote și clopoței, pe care le sună vite și cai mișcându-și capetele. Tovarășii de drum, după ce atârnă de gâtul cailor trăistile cu grăunțe, se așează la o masă. Negustorul scoate din geanta lui un șip cu rachiu și cinstește pe tânărul... Bun rachiu!... O căldură plăcută cuprinde măruntaiele, și ce poftă de mâncare!... Mâncarea e bună și vinul și mai bun... Negustorul bea și-mbie pe tânăr, și tânărul voinic, se ține bine: pahar la pahar și dușcă la dușcă... Încet-încet, tovarășii s-au înfierbântat bine... Dar le trebuie vin, și degeaba bat în masă și strigă: nimeni nu-i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie și afară subt umbrar. Pierzându-și răbdarea, negustorul se scoală de la masă și merge-n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se șterge de sudoare și suflă din adânc. Celălalt se-ntoarce mânând înainte o fată voinică și frumoasă, care, cu mânecile sumese până la subțiori, aduce pe o tavă uscătură și udătură. | 210 |
Ion Luca Caragiale | La conac | Ajungând prin îmbulzeală la masă, șașiul se uită lung la tânăr, ba-i mai face și cu ochiul către fată. Fata lasă tava pe masă și pornește. Flăcăul vrea s-o apuce de braț; ea scapă și pleacă; el o cheamă-napoi; ea-și întoarce capul râzând, dă din umeri parc-a zice: «acu n-am vreme de jucării!» și intră-n prăvălie. Șașiul se uită la flăcău și iar îi face cu ochiul: «după ea!» Flăcăul se scoală hotărât drept în picioare și urmează calea ce i-o arată ochiul tovarășului... A trecut de mult de nămiez și încet-încet au plecat, unii câte unii, cărăuși, negustori și drumeți alții, care la deal, care la vale, și lăutarii au tăcut și s-a liniștit de tot și s-a limpezit locul. La conac a mai rămas prea puțină lume... Într-o odaie, ațipesc așa după masă, cei doi tovarăși, fiecare pe câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă; poate sta și de vorbă cu un drumeț. Negustorul se uită la fată, se uită șașiu la băiat și merge să vază ce mai e pe dincolo, pân odaia unde s-au pus niște orzari să-nvârtească un stosișor... Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o fata care are atâta treabă... N-apucă să plece fata și roșcovanul intră-napoi. | 214 |
Ion Luca Caragiale | La conac | Tânărul s-a culcat de-a binele... Aș! E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după tovarăș în odaia d-alături, unde e pont mare de câștig: orzarii sunt și mai buni de iubit – joacă și prost și gros. — Hai, scoală! Între orzari, cine să fie? – Neica Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru. Nu stau mult la vorbă ca să înțeleagă unchiul de unde vine și unde se duce tânărul. Vine de acasă și se duce la oraș, să plătească boierului câștigul întârziat, cinzeci de galbeni, pentru sfoara de moșie din Poenița, pe care o ține taică-său în arendă. Și jocul pornește iar... Tânărul se vâră și el... și joacă. — Mă, țângăule, zice unchiul, ia-ți calul și mergi de-ți caută de treabă!... Ai auzit?... Dar țângăul se uită în ochiul tovarășului, care-i stă în față, și se face că n-aude. Merge înainte și bine merge! are un noroc nemaipomenit. — Mă, secule! zice unchiul. Ți-e destul... Pleacă! Aș!... S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind lumânări. — Mă, băiete! a-nnoptat... Ce faci? — Lasă-mă, unchiule! — ...Bine! răspunde omul bătrân și joacă-nainte... Dar jocul e joc și norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe și să meargă tot 'ndărătele... Sudori peste sudori... Tânărul se oprește și stă la gânduri, uităndu-se ca-n gol; dar întâlnește ochiul tovarășului, care-i dă o povață mai tare decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân și scoate legătura... Înainte... Unchiul ridică ochii spre nepot, zâmbind cuminte, și fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu multă luare aminte asupra mesei. | 265 |
Ion Luca Caragiale | La conac | E trei după miezul nopții... S-a dus arenda!... – și două inele și ceasul!... S-ar fi dus și calul și șaua, dacă unchiul și orzarii n-ar fi suflat în lumânări și n-ar fi mers să se odihnească... Cine a câștigat?... Cine a știut să joace, firește: unchiul și cu unul dintre orzari, tovarășul lui; alți doi orzari au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce aveau; dar au pierdut și ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai tari. Acu, toți jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de pe la miezul nopții și e întuneric adânc. Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când, în picioare, drept, în față-i, stă tovarășul său de drum. Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus și-i pare că vede în întunerecul nopții strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua. — Ce-i de făcut? întreabă. — Dorm toți butuc, șoptește cald șașiul... Ușa e scoasă din țâțâna de jos... Dacă o ridici binișor, poți intra pe dedesubt; poți pe urmă s-o descui pe dinăuntru și să ieși frumos. Intră încetinel; lasă-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă bine unde răsuflă, și trece-le cu basmaua asta pe la nas fiecăruia... Odată să tragă-n suflet din mirosul ăsta, și nu se mai deșteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul. | 223 |
Ion Luca Caragiale | La conac | Și zicând acestea, îi dă basmaua-n mână și-l împinge pe flăcău încet-încet spre ușă. Băiatul trece basmaua în mâna stângă și, ștergându-se de sudoare: — Doamne! doamne! suspină el și cu dreapta-și face cruce. Atunci un hohot strașnic se aude... Flăcăul se-ntoarce-n loc. E beznă-mprejuru-i, și nicăieri ochiul luminos al tovarășului. Tânărul se moleșește din toate-ncheieturile și se prăbușește pe prispă. ...Se face ziuă... — Scoală mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas cunoscut. Flăcăul se trezește buimăcit. Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d-abia târându-se pe picioare. — Cât ai pierdut, mă? — ...Tot. — Cât tot? — Ce-am avut eu... și... — Și ce mai? — Și... arenda. — Cinzeci de galbeni? Nepotul dă din cap punând ochii în pământ. — Cine te-a pus să joci, dacă nu știi jocul? — Dracul m-a pus! — Nu ți-am spus de trei ori să pleci? — Da. — N-ai înțeles că te luam la sigur? — Nu. — Prostule! Și unchiul trage din brâu un pungoci mare, scoate o mână de bani și numără pe masă. — Numără-i și tu. Sunt cincizeci? — ...Da. După o tăcere, în timp ce băiatul a strâns banii, i-a legat și a vârât adânc legătura în sân: — Cu mine să joci tu, mă! | 212 |
Ion Luca Caragiale | La conac | țângăule mucos? Și-i arde părintește două palme strașnice. — Altădată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni, dacă nu știi juca! Ia-ți acu banii și pleacă degrabă la boierul... Uite... mai ține doi lei de parale, să ai ce mânca pe drum. — Sărut mâna! În câteva clipe, băiatul e călare... — Ei! ce stai? nu pleci? — ...Unchiule, să-ți faci pomană, să nu spui taichii, că mă omoară! — Dacă te faci băiat de treabă, nu-i spui. — Mă fac... sărut mâna! Și flăcăul dă călcâie buiestrașului. — Mă! strigă după el unchiul. Ia seama, că te ia dracul dacă te mai iei după el, nătărăule! Către seară, tânărul, flămând și-nsetat, trece pe dinaintea conacului de la Sălcuța în buiestru-mbășicat. O fată naltă și voinică cu mânecile sumese până la subțiori, stând rezemată de un stâlp al prispei, se uită lung după călăreț. El apleacă bărbia-n piept, strânge scurt zăbala și îndeamnă calul la iuțeală. Vrea și el să se uite odată înapoi, dar a apucat să cotească la dreapta pe după movila bisericii, și prispa conacului nu se mai poate vedea. Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poenița, buiestrașul gâfâind își potolește puțin mersul la urcuș. | 203 |
Ion Luca Caragiale | La conac | Soarele, scăpătând la apus, se uită îndărăt cu stăruință caldă la păduriștea de mesteacăni, unde atâtea pasări ale primăverii se cheamă, se-ntreabă și-și răspund, se-ngână și se-ntrec în fel de glasuri, întorcându-se fiecare pe la cuibul său. | 37 |
Ion Luca Caragiale | Five o'clock | Five o'clock pe englezește înseamnă ora cinci. În lumea mare, fiecare damă-și hotărăște o zi pe săptămână (jour fixe), când primește, la orele cinci după-amiază, vizite și face musafirilor tratație cu ceai; de aceea se mai zice și five o'clock tea, adică pe românește ceaiul de la ora cinci. În genere, damele din lumea mare publică în carnetul lui Claymoor, spre știința numeroaselor lor cunoștințe, ziua lor de primire. De exemplu, citim în „L'Independance roumaine”: „Madame Esmeralde Piscopesco, five o'clock tea tous les jeudis.” – Azi e joi. Haide, zic eu, la Madame Piscopesco. Feciorul în frac și cu mănuși albe mă introduce în salonul splendid al somptuosului hôtel Piscopesco. Dar nu văz pe nimeni... A! În fund! auz, în salonașul intim de cel mai pur stil Louis XV, ciripind pe-ntrecute, ca doi scatii, două glasuri de coconițe. Merg acolo. Madam' Măndica Piscopesco cu surioara sa, Madam' Tincuța Popesco. Cocoana Măndica mă-ntâmpină cu grația-i obișnuită. Mărturisesc drept... Am mare slăbiciune de ceea ce francezul numește la causerie și de aceea frecventez bucuros cercurile mondains. Îmi place adică, pe românește, să stau de vorbă cu damele din lumea mare. Găsesc în conversația lor mult mai multă grație decât în conversația bărbaților. Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decât spun bărbații lucrurile cele mai serioase... O floare, o panglicuță, o deosebire d-abia simțită între două nuanțe, un nimic, distilate prin mintea subtilă a unei femei și exprimate prin acele dulci modulațiuni de voce și prin jocul acela încântător al luminilor ochilor capătă, pentru mine cel puțin, un farmec invincibil, iată-mă dar în elementul meu... Aci desigur, am să petrec câteva momente delicioase. | 280 |
Ion Luca Caragiale | Five o'clock | Eu: Madam Piscopesco, dați-mi voie... Măndica: Vii tocma' la pont... Tincuța: Ai fost...? Măndica: Taci, tu!... Las' să-l întreb eu... Ai fost aseară la circ? Eu: Am fost. Tincuța: Cine mai... Măndica: Taci, soro! n-auzi? (Către mine): Ai văzut pe Mița? Eu: Pe sora matale? Măndica: Nu... Pe Mița, pe Potropopeasca a tânară? Eu: Da; era într-o lojă în fața mea... Măndica (Tincuții): Ai văzut? Tincuța (mie): Cu cin'... Măndica: Taci!... (Mie): Cu ce pălărie era? Eu (încurcat): Cu... (Tincuța vrea să mă-ntrerupă.) Măndica (astupându-i gura cu mâna): Cu o pălărie mare... Eu (răsuflând): Da... Măndica (Tincuții): Ai văzut? (Mie): Bleu gendarme! Eu: Da... Măndica (mie): Cu pamblici vieux-rose... (Eu dau din cap afirmativ.) Măndica (Tincuții): Te mai prinzi aldată? Tincuța: Stai, să vedem... (Mie): Era cu bărbatu-său? Măndica (Tincuții): Taci tu! Tincuța: Apăi, lasă-mă și pe mine, soro!... Tot tu? Măndica (mie): Era cu Protopopescu? Eu (încurcat): Mi se pare că... Măndica: Nu era cu Haralambina? Eu (și mai încurcat): Cu care Haralambina?... Tincuța: Cu mă-sa. Eu:? Măndica: ... O bătrână mică, urâtă, parcă-i o smochină uscată, și gătită-gătită... Eu (răsuflând): Da. Tincuța: Cu părul roșu vopsit... Eu: Da, da. Tincuța (Măndichii): Ai văzut? Măndica: Ce să văz?... Parcă mă-sa nu știe! | 203 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.