author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ion Luca Caragiale | Five o'clock | (Mie): A venit cineva în lojă la ele? Eu: ... Tincuța: Mitică... Eu: Care Mitică? Măndica: Ei! care Mitică... Tincuța: Lefterescu, locotenentul... Eu: Să mă credeți, cuconițelor, pe onoarea mea va spun, da nu pot să zic, pentru că eu... Măndica: Pentru că dumneata ești cavaler și au vrei să spui. Tincuța: Da', pe Lefterescu l-ai văzut în circ! Eu: Mi se pare că era într-un stal, drept în fața mea. Măndica: Lângă loja ei!... (Tincuții) Ai văzut? Ai înțeles acum pontul... Vezi, dacă ești proastă? Tincuța: Peste poate! Eu (aruncând o privire pe fereastră și văzând o trăsură închisă, care a tras la scară): Vorbești de lup și madam' Potropopesco la ușă. Tincuța: Ea! Măndica: Vezi ce obraznică e!... Eu (având un presentiment și luându-mi pălăria): Doamnelor, dați-mi voie să vă salut... Îmi pare bine că vă găsesc totdeauna vesele și grațioase... Eu trebuie să mă retrag. Tincuța (tăindu-mi calea): Așa degrab'? Eu: Vă asigur, că... o afacere... urgentă... Măndica (acoperindu-mi ușa): Fără să iei măcar un ceai? Eu (apăsat din ce în ce mai mult de vechiul meu presentiment): Parol... Măndica: Tocma acu'? Tincuța (smulgându-mi pălăria): Peste poate! Eu (trebuind să cedez, cad zdrobit pe un puf.) Feciorul: Madam' Potropopesco. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Five o'clock | (Măndica se face roșie, Tincuța vânătă, eu galben). (Madam Mița Protopopescu apare, uimitoare de frumoasă, și de tăcută ca totdeauna, purtând pălăria bleu gendarme. Cele trei dame se sărută foarte afectuos.) Mița: E un ger afară, mașer, ca nu-ți poți face o idee... Dacă o ține așa toată noaptea, se duce dracului rapița! Eu: Nu crez... Am vorbit cu arendași... Mița: Aș! nu mi-a scris azi Potropopescu al meu? Măndica (Miții): Ai fost aseară... Tincuța (Măndichii): Taci tu! Las' să-ntreb eu. (Miții) Ai fost aseară la circ, Madam' Potropopesco? Mița: Da. Măndica: Sin... Tincuța: Taci!.. (Miții) Singură? Mița: Nu; cu maman, Tincuța: Cu maman?... Bravo! Eu (sculându-mă): Doamnelor, eu... Măndica (împiedicindu-mă să-mi iau pălăria, și încet): Tocma' la pont? (Merge să apese nasturele soneriei.) Tincuța: Și... era multă lume la circ? Mița: Foarte multă. Măndica (sunând prelungit): Ce slugi dobitoace! (Feciorul vine). Măndica: Nu te-am chemat pe dumneata; treaba dumitale e să stai la ușă; unde e dobitoaca de Roza? Ce face cu ceaiul? (Feciorul iese.) Tincuța (Miții): Era cineva dintre cunoscuți? Mița: Mai nimeni... Era Constandineasca, Treasca, Vasileasca, Georgeasca, Ogretinencile... (Roza, subreta, apare.) Măndica: Ce faci cu ceaiul ăla? Roza: E gata, coniță. Măndica: Apăi, de ce dracu' nu-l aduci odată! | 202 |
Ion Luca Caragiale | Five o'clock | Roza: E gata, în salon. Măndica: Atunci, de ce nu spui, proasto! (Roza pleacă bombănind.) Măndica: Să nu bombănești, obraznico! (Toată vremea asta, Madam' Tincuța Popesco tace, bătându-se pe palma stângă cu un cuțit de sidef pentru tăiat corespondența; pe când Madam' Potropopesco se consideră în oglindă, drăcuindu-și un cârlionț rebel din frunte care nu vrea să stea cum trebuie. Madam' Piscopesco, cu un gest degajat, ne poftește în salonul cel mare, la ceai. Un samovar și un serviciu de argint cu coroană de conte d-asupra monogramei. E.P. – Esmeralde Piscopesco – de toată frumusețea.) Tincuța (Miții): Apropo, nu mi-ai spus cine mai era la circ. Mița: Ba, ți-am spus... Ogretinencile... Tincuța: Nu... Dintre bărbați... Mița: Dintre bărbați? (Eu trec repede din salonaș și-mi iau pălăria.) Măndica: Nu iei ceaiul? Eu (ținându-mi în sus și bine pălăria): Ba da. Tincuța: Mitică... nu era! Mița: Mitică?... nu știu care Mitică... Tincuța: Lefterescu... locotenentul! Eu (frigându-mă cu ceaiul, către Măndica): Pardon, eu trebuie să... Mița (râzând foarte veselă, către Tincuța): A! Lefterescu! Mitică al dumitale... Tincuța: Ba al dumitale, obraznico! Mița: Ba al tău, mojico! (Eu, scăpând din mână paharul de ceai, împing pe madam' Piscopesco cât colo, dau în lături pe fecior și într-o clipă sunt în curte. | 207 |
Ion Luca Caragiale | Five o'clock | În poartă întâlnesc pe bravul Lefterescu). Eu: Un' te duci? Mitică: La five o'clock, la madam Piscopesco. Eu: Fugi, nenorocitule! | 20 |
Ion Luca Caragiale | Cum devine cineva revoluționar și om politic...? | Un fel de răspuns la această întrebare găsesc în una din vechile mele notițe, care cred că poate interesa pe mulți dintre numeroșii noștri cititori. Din rândurile de mai la vale se va vedea că poate cineva deveni revoluționar și om politic nu numai prin vocațiune, ci și prin noroc. Se va vedea cum, dintr-un copil care era hotărât să se devoteze altarului credinței, poate ieși un brav slujitor al unui altar și mai sfânt — altarul libertăților publice. Pe Niță îl luasem de la mamă-sa, o văduvă săracă, pe procopseală: dorea să se facă popă. Era băiat voinic, blajin și cinstit. Pentru aceasta, câtăva vreme, îmi păru foarte bine că luasem sarcina întreținerii și educației acestui tânăr. Veni însă un moment când nu mă putui căi îndestul că l-am luat de la țară și i-am înlesnit șederea în Capitală. Locuiam în fundul unei mahalale depărtate de centru, tocmai spre Obor. Într-o zi îl trimet pe Niță al meu să-mi cumpere cărbuni de la magazia de lângă gară. De la locuința mea până acolo era o cale de un ceas. Niță a plecat de mult. Aștept trei ceasuri, patru... Băiatul îl știu cinstit... N-o fi găsit cărbuni acolo și s-a dus în altă parte. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Cum devine cineva revoluționar și om politic...? | Dar trec încă trei ceasuri, se-nnoptează bine, și Niță nu s-arată. Ce să fie? I s-a-ntâmplat ceva... Ce? Mă sui repede într-o birjă: — La gară! Birjarul, în loc s-apuce pe drumul drept, o ia pe un drum de ocol. Îl opresc. — Ți-am zis la gară!... — Da... — Ei! pentru ce nu mergi de-a dreptul? pân Piața Teatrului, pân Știrbei-Vodă... — Nu se poate, coconașule; pe-acolo e revoluție... — Iar?... — Revoluție mare! Cu toată curiozitatea ce am să asist la asemenea spectacole, de astă dată m-am gândit că nu e vreme de petrecere: trebuie să caut pe Niță — băiatul e dat de maică-sa în grija mea. Ajung la depozitul de cărbuni: se încărcaseră sacii și Niță plecase cu căruțașul. Mă-ntorc înapoi acasă: Niță n-a venit încă. S-a-nnoptat de tot... E peste putință să mă culc, să las o noapte-ntreagă fără să dau de urma copilului. Mă duc să reclam la poliție. Aci dau peste o mișcare neobișnuită — jandarmi, sergenți, agenți, funcționari, bătăuși, umblă toți forfota de colo până colo foarte aprinși. În fiece moment sosesc arestați, pe cari sergenții și bătăușii îi aduc în ghionturi, ca să-i toarne la beci — s-a isprăvit revoluția! O idee îmi clipește prin minte... Dar... s-ar putea?... | 208 |
Ion Luca Caragiale | Cum devine cineva revoluționar și om politic...? | Niță?... Băiatul cel cuminte?... De unde știi? Rog pe domnul inspector să cerceteze, nu cumva în învălmășeală se află și un băiat așa ș-așa, unul care se cheamă Niță... Niță al Păunei-văduvii... La prefectură nu se află; dar... poate la vreo secție, fiindcă partea cea mai mare dintre arestați au fost aduși deocamdată la secțiile mai apropiate de locul unde au fost prinși. Se telefonează — și aflu că domnul Niță al meu se află-n adevăr la una dintre secții. Dau fuga. Comisarul respectiv îmi spune că blajinul fecior al Păunei-văduvii a făcut isprăvi mari la revoluție, și acum e ținut la secret sub învinuiri grave... Acum doarme în arest. A avut mare noroc d. Niță cu mine: cunoșteam personal pe comisarul și mă găseam și cu ceva parale asupră-mi. M-am rugat, iar m-am rugat; în fine, am făcut ce-am făcut, și am obținut liberarea tânărului pe garanția mea morală. D. comisar mi-a zis: — Știi? asta o fac pentru hatârul dumitale; aminteri, pe un spânzurat ca ăsta, să fi venit tata!... știi? Mi l-au adus pe tânărul... Dumnezeule! în ce stare! cu falca jupuită, cu un ochi vânăt, umflat cât pumnul și cu mâna dreaptă scrântită, ori ruptă, nu se poate ști, fiindcă dacă i-o atingi cât de puțin, rage ca un bou. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Cum devine cineva revoluționar și om politic...? | Cea dântâi vorbă a fost: — M-a omorât, domnule... — De ce? — Am fost și eu... — Unde? — La revoluție... — Cine te-a pus, nenorocitule, să te amesteci?... — Dracul!... nici eu nu știu... ceasul rău! Am ajuns acasă... Am chemat degrabă un doctor. Omul științei n-a găsit nimic alt grav decât starea ochiului, care nu se putea deschide din pricina umflăturii. Doctorul a prescris reconfortante, oblojeli reci, cu gheață și apă de plumb, și odihnă — o complicație cu erisipel ar putea fi primejdioasă. I-am dat eroului supă caldă ș-un pahar de vin negru; l-am oblojit; l-am legat la cap ca pe o jupâneasă care, după baie, și-a cănit părul, și l-am culcat la căldurică. A dormit bravul meu de la zece seara și până a doua zi la amiaz', gemând din când în când. Tocmai pe la cinci seara s-a dezmeticit bine și mi-a povestit tot ce i se întâmplase. Iată: Plecase, după cum spusei, pe la zece dimineața, și ajunsese fără accident la depozit pe la unsprezece. Umblase repede pe jos și se-nfierbântase; acu, stând pe loc, până să-i cântărească sacii cu cărbuni, s-a simțit răzbit de frig și apucat de fiori. A plecat după căruță. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Cum devine cineva revoluționar și om politic...? | Căruța mergând încet, băiatul a început să dârdâie de frig. Atunci s-a oprit la o cârciumă, să bea o țuică fiartă cu candel — a băut două, și văzând că-i face bine, a mai băut încă una. Simțindu-se destul de încălzit, s-a suit peste saci în căruță, că era și ostenit. Astfel, încet-încet, a ajuns în dosul Teatrului și a voit să treacă peste piață în strada Regală, de acolo pe la Colțea și pe urmă pe la Sf. Gheorghe în Calea Moșilor — pe drumul cel mai drept. Dar, vrând să treacă pe Piața Teatrului, nu știe cum, se pomenește într-o grozavă învălmășeală: în față-l năvălea poporul, în spate-l pridideau jandarmii călări. A simțit un fel de amețeală; au început să-i vâjâie urechile și să i se turbure vederea... S-a ridicat drept în picioare peste saci; căruța sta locului — calul se desprinsese din ulube și nu se mai vedea. Fără să ia seama cum calcă, Niță sparge un sac — se revarsă cărbunii. Atunci, de necaz, începe să scrâșnească dinții și să-njure cu pumnii încleștați. Turburarea era în toiul ei — țipete, huiduituri, blesteme... În toată învălmășeala, un jandarm călare se repede spre Niță cu sabia ridicată să-i despintece capul. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Cum devine cineva revoluționar și om politic...? | Niță s-apleacă în căruță, ia de la picioare un grunj mare de cărbune și plesnește drept în ochi pe jandarm, care, cu obrazul scăldat în sânge, se prăbușește de pe cal. Omul meu începe să râză cu hohot. S-apleacă iar și iar trage cu un grunj, și înc-o dată ș-altă dată, trage orbește în grămadă... Pe urmă? Pe urmă... își mai aduce aminte că a simțit o zguduitură în cap... ș-a adormit. Pe urmă, s-a trezit la secție... și altă zguduitură în cap... și iar a adormit. Bravul meu revoluționar!... „Numa, de nu și-ar pierde ochiul — am gândit eu — că nu se mai poate popi!..." Ochiul nu și l-a pierdut, din norocire; dar nu s-a popit; fiindcă de când cu împrejurarea din Piața Teatrului, a prins băiatul gust de politică. Atât mai bine! Ce ar fi ajuns? — popă la țară. Nu e mai bine om politic în Capitală? Se pot oare compara modesta carieră și activitatea umilă a unui biet preot de sat, cu cariera și activitatea unui cetățean din Capitală, care e chemat o dată pe an, regulat, în fiece primăvară, să determine direcțiunea politică a regatului român? ! | 193 |
Ion Luca Caragiale | Atmosferă încărcată | E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus duminical.. . Ai observat și dumneata, cititorule, câte progrese o făcut opinia noastră publică de când avem legea repausului duminical?.. E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mișcare febrilă neobișnuită. Mulțimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută ferbinte; toată lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de pușcă, — din norocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar, — miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestație populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin cameră à la vapeur legea pentru înființarea Monopolului băuturilor spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această țară printr-o agitație mai grozavă. Drept să spun: să merg la manifestație, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărît să reprime cu toată energia mișcarea populară, și n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; și afară de asta, te pomenești că mă încurc în vreo discuție și-mi capăt beleaua... Cine știe dacă nemeresc să mă adresez în mulțime cuiva de aceiași părere cu mine; și-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înțelege mândria eroismului civic, trebue ori să discute cu oameni de aceiași părere, ori și mai bine, să n-aibă nici o părere. | 248 |
Ion Luca Caragiale | Atmosferă încărcată | Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, ești în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine așadar să mă retrag discret într-un colț și să tac. Intru într-o berărie și aștept să pice din moment în moment ediția de seară a ziarelor politice. . . Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestație. E lume destulă și-n berărie. Un cunoscut mi se așează alături. — Ei! ce zic? — Ce să zic? răspund eu... Bine! — Cum bine! Asta e bine? — Dè! zic; știu și eu ? — Cum, știu și eu? Dacă dumneata, cetățean care te pretinzi... — Ba, zic, mă iartă, nu mă pretinz de loc. — Nu e vorba că te pretinzi, dar ești; ești un om, care va să zică, mai instruit, și ai datoria, mă-nțelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent și nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ți spun... — Nene, zic eu... — Ce, nene?.. Aoleu! vai de biata țara asta! O să ajungă rău, domnule! o s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism și totul se vinde, și sunt oameni, mă-nțelegi, care ar merita... Și omul meu ridică tonul așa de tare, încât toată lumea dimprejur își întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii și cu tonul foarte blajin; — Să mă crezi că și pe mine.. . | 235 |
Ion Luca Caragiale | Atmosferă încărcată | El, ridicând tonul și mai sus: — Ce, și pe dumneata?.. Când vine, mă-nțelegi, un guvern ca bandiții, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toți, și eu și dumneata și dumnealor (arată pe cei dela mesele apropiate) ca niște lași, fără nimica sacru, mă-nțelegi! firește că are să-și bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poți dumneatale, mă-nțelegi, să zâmbești și să ridici din umeri parc-ai fi străin, nu... — Da nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! mă iartă! — Țal! strigă omul foarte supărat... Chelnerul n-aude. — Țal!! — Lasă, zic, plătesc eu... — Mersi! Las-că avem și noi cu ce plăti atâta lucru!.. Nu ne-a jupuit până acum de tot, guvernul bandiților d-v.! — Al meu? guvernul meu?.. — Las-că știm noi... Țal! surdule! Plătește și pleacă foarte necăjit. Nu mai vin gazetele... N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, și iată o altă cunoștință se apropie și-mi cere să-i permit a sta lângă mine. — Ei? — Ei? repet eu. — Îți place ce fac mizerabilii? — Care mizerabili? — Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiții, care socotesc, că, dacă se strâng două trei sute, beți, gata pe scandal... Oameni desperați, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său... Dar astădată li s-a-nfundat... Auzi dumneata!.. | 229 |
Ion Luca Caragiale | Atmosferă încărcată | În carne vie are să tragă, în carne vie! — De, nene! zic eu... — Dar adicătele, ce poftiți, dv.? adicătele, cum o ieși o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliță cu reteveiul, guvernul... — Iartă-mă, zic; înțeleg să combați pe haimanale, dar să susții că sunt ale mele... — Ce să te iert!.. Dv., oameni inteligenți, sunteți de vină, fiindcă stați indiferenți. Ia să fi mers dumneata cu mine și cu dumnealor toți (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca niște cetățeni convinși, să facem și noi o manifestație... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, și-n berării, și-n cluburi, și lăsăm pe toți apelpisiții, care ard să puie iar mâna pe slujbușoare, ca să-și facă de cap și să răstoarne sub felurite pretexte... — Nene, zic, te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică, nu m-amestec, pentru că... — Pentru că? — Pentru că... mi-e frică... — Frică?.. bravo! Și omul meu începe să râză: — Atunci, dă-mi voie să-ți spun, adicătele, că ești o mangafa... — Sunt funcționar, domnule... — Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul... — Da ce? zic eu, cam plictisit... guvernul n-are altă apărare decât pe un conțopist ca mine?... | 205 |
Ion Luca Caragiale | Atmosferă încărcată | Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală și pleacă grăbit, fără să-și plătească halbele, pe cari le-a băut una după alta... Las' că i le plătesc eu! și nu-mi pare rău; mai puțin costă două halbe decât crudele-i lecțiuni de civism... Dar iată sosește un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau și eu două: una guvernamentală și una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul și fiindcă-l iubesc, știu să-l caut. De mult mi-am făcut rețeta cu care, în materie politică, îl poți obține aproape exact. De exemplu. Gazeta opoziției zice: „ ...la această întrunire a noastră, alergaseră peste 6000 de cetățeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianți, proprietari, șcl... ”. Gazeta guvernului zice: „ ...la această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălați, derbedei, haimanale... ” Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 și ceva de oameni, fel de fel, și mai așa și mai așa. Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informațiuni asupra scandalului, iată că, intrând pe ușa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci-și-cinci de ani și mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoțit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani — probabil fiu-său. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Atmosferă încărcată | Amândoi, tatăl și fiul, se așază sans façon la masa mea, și tatăl foarte răgușit, îmi zice cu ton de aspră imputare: — Ce cetești porcăria aia, domnule? — Pardon, zic eu... Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe și o asvârle sub picioare... — Domnilor! vreau să zic eu... — Ce, domnilor? țipă băiatul... Credeți că n-aveți să plătiți infamia?.. — Ce infamie, domnule? — O să vă arătăm noi dv. tuturor, care vă solidarizați cu regimul banditesc... — Cu regimul monopolurilor! adăogă tatăl. Înțelegând că un tată așa de răgușit n-ar putea fi niciodată pentru monopolul băuturilor spirtoase, zic: — Mă iertați, domnilor, dar... cu cine am, mă rog, onoarea? — Cu studenți! strigă băiatul. — Bine, dumneata, se vede... dar tata dumnitale... — Care tată? — Dumnealui! Și arăt pe omul cu barbă. — Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răgușit... — ! ? — ... Suntem camarazi... — Camarazi!! strig eu. Camarazi? și încep să râd... — Domnule! strigă bărbosul, nu-ți permit să insulți tinerimea universitară! Eu chem de grabă chelnerul, plătesc iute și plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi. | 194 |
Ion Luca Caragiale | Tempora | Acum cîțiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenți ai Universității noastre era și tînărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligență vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe lîngă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. Se-nțelege că, posedînd astfel de calități, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mișcările studențimii. De cîte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputînd sta indiferentă față cu împrejurările politice, se hotăra să-și spună și ea cuvîntul ei, Coriolan îi strîngea rîndurile, o organiza, o îmbărbăta, o înflăcăra și o ducea — la statua lui Mihai Viteazul. Pînă aci, Coriolan era mare, era incomparabil; dar aci, la statua eroului de la Călugăreni, era prodigios. Cuvîntarea lui era așa de zguduitoare încît, auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare nu descăleca, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face și el o demonstrație? De cîte ori auzeam pe Coriolan înflăcărînd tinerimea generoasă — și l-am auzit de multe ori — mă gîndeam că tînărul acesta și-a întîrziat intrarea în lumea terestră cel puțin cu două-trei sute de ani. A! el trebuia să se nască pe vremea cînd tirania sugruma popoarele, cînd nu erau încă proclamate drepturile omului, cînd lumea gemea cu grumajii striviți sub călcîiul despotismului. | 212 |
Ion Luca Caragiale | Tempora | Aș fi vrut să văz pe tirani față-n față cu Coriolan Drăgănescu! Desigur, proclamarea drepturilor omului n-ar fi întîrziat atîta. Dar astăzi? Astăzi, cînd ne bucurăm de atîtea libertăți, cînd nu se mai pomenește măcar de tiranie, cînd opera progresului nu mai are nici o piedică… Și, cu toate astea, chiar astăzi, sunt așa de dese împrejurările în cari ordinea publică ar fi turburată fără amestecul tinerimii generoase. Spre a da o idee despre Coriolan Drăgănescu și despre activitatea lui de tribun al tinerimii, nu voi face fraze pompoase; mă voi mărgini a reproduce cîteva pasaje din „Amicii poporului”, de pe vremea cînd acest tînăr mergea foarte des la statua lui Mihai… Să vedem. «Tinerimea universitară, avînd ca totdeauna în fruntea ei pe distinsul student în drept, eminentul tînăr Coriolan Drăgănescu, a pornit din Cișmigiu în corp compact, voind să meargă la statua lui Mihai Bravul, unde dorea să aducă, în aceste momente de doliu pentru țară, pentru popor, pentru națiune, prinosul ei marelui erou al naționalității noastre. Deși studenții înaintau în cea mai perfectă ordine, la colțul bulevardului au fost opriți de un cordon de sergenți de agenți secreți și bătăuși. În zadar tînărul Coriolan Drăgănescu, împreună cu toată tinerimea, a protestat în numele drepturilor înscrise în constituție. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Tempora | Mizerabilii polițiști nu i-au lăsat să treacă. Atunci bravul tînăr Coriolan Drăgănescu a strigat: „Fraților! La Mihai Bravul! După mine, la Mihai Bravul!“ și a voit să înainteze. Tinerimea entuziastă a voit să urmeze pe bravul ei tribun. Atunci zbirii au început să lovească în dreapta și-n stînga cu ciomegele și cu tesacele…» Apoi: «Tînărul Coriolan Drăgănescu, bravul student care se afla în fruntea tinerimii universitare aseară pe bulevard, a fost arestat de către bandiții poliției. El se află ținut la secret, fără să poată comunica nici cu părinții. Se crede că a fost lovit grav și torturat în arest; pentru aceea, mizerabilul jude, rușinea magistraturii, al cărui nume ne facem o datorie de pudoare a nu-l mai pomeni în coloanele noastre, nu permite nimănui a da ochi cu tînăra victimă a acestui regim de teroare!» Și alta: «Guvernul a nebunit! Mizerabilii își fac de cap! Aseară, pe cînd studențimea, adunată la statua lui Mihai Bravul, asculta cu inima încordată, cu sufletul transportat, patrioticul și magistralul discurs al tînărului și eminentului student Coriolan Drăgănescu, asupra dreptului ce-l are poporul de a protesta contra guvernului banditesc, poliția a dat năvală asupra acelora care vor fi mîne fala țării și, lovind, zdrobind, zdrelind orbește, și-a făcut loc pînă la statua eroului de pe treapta căreia vorbea oratorul. | 215 |
Ion Luca Caragiale | Tempora | A fost o scenă de teroare de nedescris. La vederea agenților avinați, cari voiau să pună mîna pe el, tînărul Coriolan s-a suit repede pe statuă și-ntr-o clipă a fost în picioare pe coapsa calului de unde a strigat : „Fie toată lumea martoră la această nouă infamie a celui mai infam dintre regimuri!“ Dar bandiții l-au apucat de picioare. Atunci bravul tînăr a luat pe la spate în brațe trupul lui Mihai Bravul și s-a încleștat de el cu putere. Bandiții îl trăgeau de picioare așa de tare încît, dacă tînărul nu ceda și nu-l lăsa pe Mihai Bravul din brațe, atunci ori ar fi frînt trupul de bronz al eroului, ori acele fiare sălbatice i-ar fi smuls picioarele din încheieturi. Nu! Nu! Acest guvern a-nnebunit!…» Acesta era Coriolan Drăgănescu… Și, cu toată prodigioasa lui activitate de tribun politic, el nu și-a neglijat studiile decît foarte puțin. A frecventat regulat cursurile la Universitate șapte-opt ani și, nu cu puțină bucurie, părinții, rudele și numeroșii săi amici au citit într-o zi în „Amicul poporului” următoarea notiță la ultime informațiuni: «Aflăm cu deosebită plăcere că tînărul Coriolan Drăgănescu, eminentul student al Universității noastre, și-a susținut cu succes teza de licență în drept, tratînd cu talent despre „Ordinea publică în statul modern”. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Tempora | Eminentul tînăr a fost viu felicitat de membrii comisiei. Din parte-ne ne facem o datorie a-l felicita asemenea, dorindu-i strălucita carieră pe care, desigur, cu talentele sale o merită.» Licențiat în drept! Tînăr eminent! Irezistibil orator! Caracter mare! Idei generoase!… Desigur — mi-am zis eu — iată un cetățean de mare viitor. Frumoasă carieră!… Îl avusesem totdeauna în vedere pe eminentul tînăr. Isprăvile lui ca student erau așa de zgomotoase încît mai în fiecare zi trebuia să auz, să citesc sau să pomenesc de acest frumos nume, Coriolan Drăgănescu! Parcă a fost însă un făcut… După ce am citit notița despre obținerea licenței lui în drept, încet-încet am început să uit de numele altădată atît de celebru, și era firesc lucru: îl uitam fiindcă nu mai mă-mpiedecam de el la tot pasul. De mult acum îl uitasem de tot. Era vreme turbure. Chestiuni politice acute; criză economică, agricolă, finanțiară; călcări mai mult sau mai puțin grave ale pactului fundamental — toate acestea iritaseră mult opinia publică. Studențimea era în fierbere și pusese de gînd să manifesteze. Ce s-o fi făcut astăzi la statua lui Mihai Viteazul? Ia să vedem. Am luat „Amicul poporului” și am citit: «Au trecut de culmea infamiei! | 201 |
Ion Luca Caragiale | Tempora | Săriți, cetățeni! Regimul a turbat! Fapta de azi a acestor tîlhari a întrecut tot ce se putea închipui din partea unor așa lăpădați de lege și de Dumnezeu! Studenții au fost schingiuiți, zdrobiți, măcelăriți! Bandiții regimului au avut ordin să tragă-n carne vie și au tras! A fost ceva și oribil și murdar! Sîngele generoasei tinerimi române a roșit marmora albă pe care se ridică statua celui mai mare erou român! Să nu crează însă bandiții că nu va veni ceasul pedepsei! Ucigașii tinerimii sunt notați și nu vor scăpa de răspundere măcar de s-ar ascunde în gaură de șarpe. Îndeosebi, promitem nerușinatului inspector polițist, canaliei ordinare, mișelului fără rușine, sălbaticului zbir și calău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de Coriolan Drăg…» | 123 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | Zi-ntâi de mai stil nou 1900, zi de redeșteptare, ziua florilor, ziua triumfului primăverii, a fost ziua și a unui alt mare triumf - triumful unei idei mari! ziua-n care s-a realizat în fine un ideal de multă vreme hrănit cu pasiune în sufletul celui mai neobosit dintre primarii urbani ai regatului, în sufletul bravului meu amic Leonida Condeescu, primar al urbei Mizil. Numai acela care a luptat în viața lui pentru o idee mare, numai acela care și-a jertfit liniștea, odihna, totul pentru o cauză publică, numai acela poate înțelege importanța zilei de 1 mai 1900. Mizilul!... Așezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe - o grădină - se răsfață cu multă cochetărie pe o pajiște plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare și până apune, iarna și vara. Rar se găsește o panoramă așa de plăcută și atât de luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, și mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaților; la miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, ușor povârnită, până departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă treaptă a munților; în față, nețărmurita zare a câmpiei. Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului. Alături se află Fefeleiul, ilustru pentru vechimea lui istorică, leagănul aristocrației de pe albia Buzăului; se mai află apoi aci aproape Inoteștii și mai încolo Lipia, amândouă vestite pentru cultura pasionată a rasei cavaline și pentru cursele de cai pe deșelate și pe distanțe de sute de kilometri... | 247 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | Se întinde o câmpie Pe sub poale de Carpați, Câmp deschis de... călărie etc. Mizilul strălucește în mijlocul tutulor, până acuma ca reședință de subprefectură și ca una din cele mai importante centre politice ale țării. El datorește însă în mare parte importanța sa activității, energiei și devotamentului lui Leonida Condeescu. Se poate oare zice Termopile fără a zice Leonida? Nu, desigur. Ei! tot astfel, cine zice Leonida, zice Mizil. Mizilul nu se poate concepe altfel; dar nici Leonida. Ce a făcut Leonida Condeescu pentru urbea lui este imposibil de descris pe larg într-un cadru așa de strâmt. Mă voi mărgini prin urmare a consemna, în liniamentele lor generale, unele din faptele sale cele mai importante, al căror mobil a fost totdeauna dorința fierbinte de a afirma importanța Mizilului, de a grăbi ridicarea Mizilului, de a realiza înflorirea Mizilului. Este Leonida un ambițios? Da, fără îndoială! zic eu; dar când ambițiunea nu este egoistă, ci altruistă; când ea s-aprinde pentru binele public, este nobilă și mai presus de orice laudă. Din frageda lui tinerețe, Leonida a visat un Mizil mare, un Mizil cel puțin capitală de district deocamdată... Astfel, odată l-a-ntrebat profesorul la lecția de geografie: – Leonido, care e capitala județului Buzău? | 203 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | – Mizilul, domnule! a răspuns cu mândrie tânărul Leonida, viitor primar al urbei sale natale. – Nu-i adevărat, Leonido, a zis profesorul; e Buzăul... Dar capitala județului Prahova? – Mizilul, domnule! a răspuns hotărât junele. – Nu-i adevărat, Leonido; este Ploeștii. Dar a județului Ialomița? – Mizilul, domnule! a răspuns desperat băiatul. – Nu-i Mizilul; e Călărașii... Treci la loc! Leonida a tăcut, încruntându-și sprâncenele - e foarte sprâncenat - și a trecut la loc. Dar dacă a tăcut, asta nu înseamnă că n-a gândit... "A! și-a zis el în gândul lui. A! care va să zică, Mizilul nu e capitală de județ!" De atunci tânărul nu a mai avut astâmpăr, și, înainte chiar de vârsta legiuită, s-a aruncat cu pasiune în luptele politice, și - orice glumă deoparte - trebuie să mărturisească fiecine că puțini dintre bărbații noștri politici mari și mici au fost așa de consecvenți ca Leonida: soldat credincios al partidului conservator, încă de pe vremea când nu se-ndura să crează că Mizilul ar putea fi ceva mai puțin decât capitala Ialomiței, dacă nu a Buzăului sau a Prahovei, a rămas până astăzi același - partidul său n-are un membru mai nestrămutat și mai devotat. Toate stăruințele lui Leonida pentru a face din Mizil capitala unuia dintre cele trei județe limitrofe au rămas infructuoase: era peste putință a se degrada, fără nici un motiv plauzibil, Ploeștii, Buzăul, ori Călărașii. | 232 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | În privința Ploeștilor, Leonida găsise motivul, un motiv destul de puternic: Ploeștii se făcuseră vinovați de o crimă contra unității statului; acest oraș se proclamase odată ca republică independentă; statul avea tot dreptul să pedepsească Ploeștii și să declare Mizilul capitală a Prahovei. La această argumentare zdrobitoare a lui Leonida, i s-a răspuns că un caz identic se petrecuse cu sora noastră de ginte latină, Franța: Parisul se declarase și el comună independentă; cu toate astea, nimeni nu s-a gândit să-l pedepsească prin degradare, mutând capitala districtului în altă parte, la Versailles, de exemplu. Atunci, Leonida a propus guvernului o altă soluțiune: să se ia câte o bucată din cele trei județe limitrofe, să se facă un trup, care să se declare județ de sine stătător cu capitala Mizil. Soluțiunea era neadmisibilă, din cauza crizei de care suferea tezaurul public. Fără să renunțe a gândi la realizarea visului său într-un timp mai oportun, Leonida a început să stăruie ca barem să se strămute la Mizil episcopia de Buzău. Fatalitatea însă! S-a opus sinodul. – Atunci, dacă nu se poate episcopia, strămutați la Mizil măcar regimentul 32! La aceasta s-a opus comenduirea corpului respectiv de armată. – Atunci, dacă nu se poate regimentul 32, înființați-ne un liceu clasic și mutați la Mizil Facultatea de medicină din Iași! | 216 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | La aceasta s-a opus Ministerul Cultelor. – Sau clădiține un teatru național cu o subvenție din partea statului! La aceasta s-a opus Direcția generală a teatrelor. "Mulți vrăjmași are Mizilul!" a gândit cu amărăciune Leonida, și la acest gând și-a îndoit energia. A cerut o audiența la rege. La această audiență, Leonida și-a așternut tot programul său de dezvoltare a Mizilului, arătând în culori vii suveranului perspectiva unui măreț oraș, care să fie cu vreme fala regatului. – Sire, tot s-a făcut pentru alte orașe; pentru Mizil, nimic! Noi n-avem reședință de județ, n-avem tribunal, n-avem episcopie, n-avem regimentul 32, n-avem liceu, n-avem facultate de medicină, n-vem teatru național, n-avem pod peste Dunăre - n-avem nimic, nimic, sire!... Rugăm pe maiestatea-voastră să ni se dea și nouă ceva din toate astea. Să nu se uite că Mizilul este un oraș care a luat totdeauna parte cu entuziasm la cele mai mari acte ale istoriei naționale; este păcat, sire, ca Mizilul să fie astfel persecutat! căci nu putem pentru ca să zicem alt decât că este o persecuțiune! Suveranul a promis că va recomanda atențiunii guvernului stăruințele energicului primar, și-n adevăr, cum a văzut pe președintele consiliului, i-a vorbit despre Mizil și despre Leonida. | 203 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | Președintele consiliului a surâs cu bunătate și a spus regelui: – Sire, primarul Mizilului este un tânăr foarte meritos; însă are... are... nu un cusur, ci un exces de calitate: ține să facă, cu orice preț și cât se poate mai iute, din urbea sa măcar un port de mare... Pe când Leonida medita asupra chestiunii arzătoare: "ce s-ar putea cere guvernului în favoarea dezvoltării Mizilului?" iată că Direcția generală C.F.R. înființează expresul București - Berlin via Breslau. Leonida ia itinerarul oficial și vede... o scăpare din vedere, probabil! o greșală de tipar, desigur!! în dreptul Mizilului nu se indică ora - o linie dreaptă, ca la Inotești și la Vintileanca! Aleargă la gară... Cercetează... Nenorocire! Nu e scăpare din vedere, nu e greșală de tipar! Este exact: expresul trece pe la Mizil fără să se oprească, nici la dus, nici la întors! A! asta e prea mult! Un an! un an întreg de alergături, de stăruințe, de protestări, de amenințări! un an de neliniște, de neodihnă, de luptă eroică! Atâta luptă trebuia să fie-n sfârșit încoronată de succes. În sfârșit, de la 1 mai stil nou, trenul numărul 5 Bucarest - Berlin și trenul numărul 6 Berlin - Bucarest se opresc în gara Mizil. | 205 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | Cel dintâi sosește în gară la 10 și 12 minute și pleacă la 10 și 13 antemeridiane; cel d-al doilea sosește la 6 și 37 și pleacă la 6 și 38 postmeridiane. La trecerea primului tren, simpaticul primar al Mizilului, în culmea emoțiunii, emoțiune legitimă a unui triumf atât de greu repurtat, a expediat colegului său, primarului de la Breslau, următoarea telegramă: Maire Bürgermeister, Breslau. Aujourd'hui jour solennel matin precises 10 h. 12 min. express Bucarest - Berlin arrete gare notre Midil pavoisee foule enorme presque dix mille personnes applaudissements frenetiques enthousiasme comble commission trois citoyens notables montes aller Buzeo banquet rentrer soir precises 6 h. 37 min. Midil express Berlin - Bucarest. Vive Allemagne! Vive Roumanie! Vive Breslau! Vive Midil! Salutations fraternelles! Maire Bürgermeister Midil Leonida Condeescu (Primar Bürgermaistru, Breslau - Azi-dimineață zi solemnă precis 10 și 12 min. expres Bucarest - Berlin oprit gară la Midilul nostru pavoazată mulțime enormă aproape zece mii persoane aplauze frenetice entuziasm la culme comisiune trei cetățeni notabili suit merge Buzău banchet se-ntorc seara acasă Midil precis 6 și 37 min. cu expres Berlin - Bucarest. Trăiască Germania! Trăiască România! Trăiască Breslau! Trăiasca Midilul! Salutări fraterne etc. - trad. a.). Înainte de înapoiarea comisiei de trei de la Buzău, Leonida primește următoarea telegramă: Maire Bürgermeister, Midil. | 213 |
Ion Luca Caragiale | O zi solemnă | Breslau touche profondement sentiments Midil! Vive energique maire Leonida Condeescu! Maire Bürgermeister Breslau Nedescifrabil (Primar Bürgermeister, Midil - Breslaul adânc atins de sentimentele Midilului! Trăiască energicul primar Leonida Condeescu! - trad. a.). A! dar nu e totul sfârșit! zice Leonida, și se suie în expresul numărul 6. – Unde merge acest primar, care nu obosește niciodată? – La București. – Ce treabă are la București? – Merge să stăruiască la C.F.R. ca, pe tăblița albă cu litere roșii, care indică direcția celor două exprese, să se scrie de acum: Berlin-Bucarest via Breslau-Midil, și, viceversa: Bucarest-Berlin via Midil-Breslau. | 97 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai. Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat: – Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie! – Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana. Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria. Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul". – Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel? | 205 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | – Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel? – Da' cum? – Marinal... – Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel. – Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel. – Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic. – Mariner... – Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul - și nu stă mult. Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam' mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații. – Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi. – Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se. Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. | 213 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere. – Mamițoo! mam' maree! tantii! – Ce e? Ce e? sar cocoanele. – Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!! Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă. – Biletele, domnilor! Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet... – Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița. Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d-l Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație. – Dar noi n-am declaratără? strigă mamița. – Ce e vinovat băiatul, dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare. – De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! | 201 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | zice cu pică urâtul. – Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului... – Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiți un bilet... – Să mai plătim? n-am plătitără o dată? – Și pe d'asupra un leu și 25 de bani. – Și pe d'asupra?... – Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână. – Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam' mare. Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe își pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? | 207 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | Și mam' mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable. – Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam' mare. – Nu... răspunde Goe. – Să moară mam' mare? – Să moară! – Ad', să-l pupe mam' mare, că trece! Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul: – Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce. – Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută. – Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată. – Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare. Dar mamița adaogă: – Da' pe mamițica n-o pupi? – Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor. – Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge. – Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe. – Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare. Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice: – Cine mă pupă... uite!... ciucalată! Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor. | 203 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | – Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deștept! zice mam' mare. – E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița. Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș. – Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam' mare. Mam' mare se ridică bătrânește și se duce în coridor: – Goe! puișorule! Goe! Goe! Goe nicăieri. – Vai de mine! țipă cucoana! Nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul! Și toate cucoanele sar... – A căzut din tren băiatul! Țațo, mor! Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană. – Goe! maică! acolo ești? – Da. – Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat. – Nu pot! zbiară Goe dinăuntru. – De ce?... te doare la inimă? – Nu! nu pot... – E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară. – Nu pot deschide! zbiară Goe desperat. – Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! În sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. | 215 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | Și mam' mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului. Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă. – Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare... Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică. –Ce e? ce e?... Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări... – Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment. Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul? Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. | 210 |
Ion Luca Caragiale | D-l Goe | În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă. Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela. Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș: – La bulivar, birjar! la bulivar!... | 125 |
Ion Luca Caragiale | Vizită… | M-am dus de Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori. N-am voit să merg cu mâna goală și i-am dus băiețelului o minge foarte mare de cauciuc și foarte elastică. Atențiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele și mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorții agriculturii, — d-l Popescu tatăl este mare agricultor, — despre criză șcl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăște chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii. — Să-ți spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educația. Și nu știți d-voastră bărbații cât timp îi ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație! Pe când doamna Popescu îmi expune părerile ei sănătoase în privința educației copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răgușită de femeie bătrână: — Uite, coniță, Ionel nu s-astâmpără! | 224 |
Ion Luca Caragiale | Vizită… | — Ionel! strigă madam Popescu. Ionel! vin' la mama! Apoi, cătră mine încet: — Nu știi ce ștrengar se face... și deștept... Dar vocea de dincolo adaogă: — Coniță! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne mașina!... Astâmpără-te, că te arzi! — Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel! vin' la mama! — Sări, coniță! varsă spirtul! s-aprinde! — Ionel! strigă iar mama, și se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe ușe, apare micul maior de roșiori cu sabia scoasă și-i oprește trecerea, luând o poză foarte marțială. Mama ia pe maiorul în brațe și-l sărută... — Nu ți-am spus să nu te mai apropii de mașină când face cafea, că dacă te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama? — Dar — întrerup eu — pentru cine ați poruncit cafea, madam. Popescu? — Pentru dumneata. — Da de ce vă mai supărați? — Da ce supărare! Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maiorașul, îl scuipă, să nu-l deoache, și-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută militărește și merge într-un colț al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiță și o tobă. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Vizită… | Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbița la gură și, legănându-se călare, începe să bată toba cu o mână și să sufle-n trâmbiță. Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuși că nu cred să mai ție mult gerul așa de aspru; ea nu aude nimica. — Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri! Iar eu, profitând de un moment când trâmbița și toba tac, adaog: — Și pe urmă, d-ta ești roșior, în cavalerie. — Maior! strigă mândrul militar. — Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; și maiorul nu cântă cu trâmbița; cu trâmbița cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă și merge-n fruntea soldaților cu sabia scoasă. Explicația mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gât toba, pe care o trântește cât colo; asemenea și trâmbița. Apoi începe să comande: — Înainte! marș! Și cu sabia scoasă, începe să atace strașnic tot ce-ntâlnește-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea răgușită intră cu tava aducând dulceață și cafele. Cum o vede, maiorul se oprește o clipă, ca și cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, și maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului. | 218 |
Ion Luca Caragiale | Vizită… | Inamicul dă un țipăt de desperare. — Ține-l, coniță, că mă dă jos cu tava! Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut imprudența să iasă din neutralitate și să intervie în război, primește în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă. — Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoți ochiul... Ți-ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă și să te iert! Maiorul sare de gâtul mamei și o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat dulceața, mă pregătesc să sorb din cafea... — Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu. — Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... și... dumnealui... mi se pare că-i cam place. Și zicând «dumnealui», mama mi-arată râzând pe domnul maior. — A! zic eu, și dumnealui? — Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu țigara-n gură, să te prăpădești de râs... ca un om mare... — A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă... — Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de dulceață... — Ajunge, Ionel! | 208 |
Ion Luca Caragiale | Vizită… | destulă dulceață, mamă! iar te-apucă stomacul... Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru lingurițe; apoi iese cu cheseaua în vestibul. — Unde te duci? întreabă mama. — Viu acu! răspunde Ionel. După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură și mă salută militărește, ca orice soldat care cere unui țivil să-i împrumute foc. Eu nu știu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul și mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind țigareta mea, militarul o aprinde pe a lui și, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, și îmi zice: — Scuipă-l, să nu mi-l deochi! Maiorul și-a fumat țigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am adus-o eu și-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniștea ciucurilor de cristal. — Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară mama? Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o trântește cu mult necaz de parchet. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Vizită… | Eu aduc spre gură ceașca, dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres... mingea îmi zboară din mână ceașca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, culoarea oului de rață. — Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ți-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe domnul!... Altdată n-o să-ți mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate: — Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu nițică apă caldă!... Dar n-apucă să termine, și odată o văd schimbându-se la față ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt și, ridicându-se de pe scaun: — Ionel! mamă! ce ai? Mă-ntorc și văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat. — Vai de mine! țipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul! Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât și la piept. — Nu-i nimica! zic eu. Apă rece! Îl stropesc bine, pe când mama pierdută își smulge părul. — Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-și mai vine în fire; vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? | 204 |
Ion Luca Caragiale | Vizită… | Altdată să nu mai fumezi! Am lăsat pe madam Popescu liniștită cu scumpul ei maior afară din orice stare alarmantă, și am ieșit. Mi-am pus șoșonii și paltonul și am plecat. Când am ajuns acasă, am înțeles de ce maiorul ieșise un moment cu cheseaua în vestibul — ca să-mi toarne dulceață în șoșoni. | 54 |
Ion Luca Caragiale | La Moși | Vagoane de tramvai galbene și albastre, tramcare, trăsuri boierești, căruțe mitocănești și biciclete și lume multă pe jos... De pe atâtea strade și căi, ca de pe atâtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, așa ar fi și pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în învălmășeala Moșilor, dacă n-ar fi cuminți să-și hotărască mai dinainte locul și momentul de întâlnire. De aceea, foarte cuminte au făcut madam Georgescu a lui d. Mitică ceaprazarul și madam Petrescu a lui d. Guță de la minister și cu tanti Lucsița, moașa diplomată, de și-au dat „rendez-vous: la trei ceasuri fix în pavilionul central la berărie - cine vine întâi așteaptă pe ceilalți. În interiorul unui vagon închis al tramvaiului vechi, stau înghesuite, pe banchete și-n picioare, treizeci și patru de persoane suferind foarte tare. Între toate acestea, una sufere mai grozav - e cucoana Lucsița; fiindcă toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere pe lângă astea și de foame. | 210 |
Ion Luca Caragiale | La Moși | Când se oprește vagonul la Sf. Gheorghe, se face roșie, apoi galbenă și pe urmă simte o sudoare rece, și iar fierbințeală și iar răcește, și răsuflă greu, ștergându-se pe sub bărbia grasă, și zice: – Uff ! dacă stiam, mai bine luam birze! (că vorbește cam peltic). Teribelă căldură! mor! Vagonul pornește de la Sf. Gheorghe și intră în Calea Moșilor... Parcă umblând, tot e mai bine, tot se mai face nițel curent. Curentul astâmpără puțin căldura; dar foamea nu se poate astâmpăra cu o slabă suflare de vânt. A fost desigur o mare imprudență din partea acestei dame să plece de-acasă așa, trei ceasuri după dejun, fără să guste ceva, mai cu seama că, din cauză că se grăbea să nu scape ora de rendez-vous la pavilionul central, a dejunat așa de ușor: trei ouă răscoapte, o căpățână de miel cu borș, niște stufat, prune cu carne, friptură la tavă și salată de castraveți, trei cinzecuri cu sifon și o cafeluță. La Zece Mese, vagonul se oprește iar. Cocoana Lucsița se simte foarte rău. Pe trotoar, lângă ferestrele vagonului, se aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu. Moașa se scoală cu o hotărâre supremă și, pardon în dreapta, pardon în stânga, își face loc până la ușă; împinge cu puterea desperării pe toți de pe platformă și dă să sară; vagonul se pune-n mișcare; moașa se aruncă jos făcând un pas fals. | 235 |
Ion Luca Caragiale | La Moși | Bragagiu, de două ori salvator! Dacă nu-l apuca în brațe, cine știe ce se-ntâmpla cu cocoana Lucsița, cum e corpolentă și robustă! Într-un colț, e puțintică umbră. Acolo îl atrage ea pe salvatorul ei și bea una după alta două litre de bragă. Braga este, ca băutură, foarte răcoritoare și igienică; iar ca mâncare, cea mai ușoară și totdeodată cea mai reconfortantă. În câteva clipe, moașa Lucsița s-a simțit rentremată; sfârșeala și acel sentiment de pierzare, care-i vine omului când simte un gol de chaos la lingurea, au dispărut cu desăvârșire. Dar este târziu: două ceasuri și trei sferturi... Vagoane după vagoane trec toate pline cu vârf: un locșor nu se mai găsește. La fiecare vagon, cocoana moașa face semne cu umbreluța, cu batista, strigă: "oprește!" – Nu mai e loc! Și vagoanele își urmează drumul cu indiferență. Dar iată că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon se oprește. Doi tineri eleganți de pe treapta platformei de dinainte se dau jos scuturându-și pantalonii și pulpanele redingotelor de contactul cu mitocanii. Locuri goale! Cocoana moașa se aruncă cu toată bravura, apucă bara de fier, suie treapta, împinge, se vâră și ajunge pe platformă. Un tânăr, strivit sub presiunea cucoanei, zice: – Pardon, doamnă! | 207 |
Ion Luca Caragiale | La Moși | Nu vedeți că nu mai avem loc? – Eu văz că este! răspunde cocoana Lucsița. – Da; da' dumneavoastră sunteți corpolentă! – Bine că esti dumneata subțirel!... Pe mine asa m-a făcut Dumnezeu, voluptoasă!... Cui i plațe!... cui nu... – Taxa, mă rog! strigă conductorul. Coana Lucsița scoate din portofel biletul pe care-l avea din Piața Teatrului. Conductorul observă biletul. – Ăsta nu-i de la mine. – Da' de la ține? întreabă cocoana. – De la alt vagon. – Da' țe? nu e tot vagonul vostru? Am plătit până la bareră... m-am dat zos... – Dacă v-ați dat o dată jos - întrerupe conductorul - trebuie să plătiți a doua oară. – A doua oară? Bravos! frumoasă sarlatanie! Dar în sfârșit plătește și ia biletul nou. Vagonul sosește la barieră. Cocoana Lucsița coboară. Din amândouă colțurile vine profumul de mititei: e o senzație neplăcută pentru cine e sătul; dar cui i-e foame, profumul acesta-i pare mai bun decât odagaciul. Cocoana Lucsița se pornește cu nările umflate spre unul dintre colțuri, ca o panteră atrasă de mirosul țapului sălbatic. – Băiete! doi mititei! Reconfortată, o ia pe jos și intră în pavilionul central, unde o așteaptă cu nerăbdare compania. – Mitică! zice cocoana moașa, după ce rupe o bucată de turtă dulce de la madam Georgescu; fați ținste?... | 217 |
Ion Luca Caragiale | La Moși | Mă! băiete, o halbă!... da să nu-mi pui guler de gheneral! Târgul e în toiul lui... Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea! După ce plătește d. Mitică, zice madam Petrescu: – Haideți întâi pe la oale, că am promis să cumpăr un fluieraș, pentru băiețelul lu' madam Ionescu, stăpâna casei. – Haide. Și au plecat spre oale. Când să treacă drumul, coana moașa zice: – Stați! Gogoși prăjite în ulei! Sahanul clocotește... Una... două... trei... – Aide, țațo! lasă-le focului de gogoși! nu simți că miroase a rânced? Iar o să-ți strici stomacul. – Ba, să mă ierți! nu miroase de loc a rânțed. La oale... A cumpărat madam Petrescu fluierașul și au pornit toți la grădină la Iliad. Când să intre, strigă cocoana moașa la unul cu fes: – Mă! dzeanabet, ăla cu sampanica! ad-o limonadă!... Și după ce bea: – E rețe, bravos! mai ado una. Pe urmă trag toți planeta de la o italiancă cu papagalul. D. Mitică a citit planeta cocoanii Lucsiții: "Ai să pați multe după inima ta cea largă; dar să ai coraj, căci vei trăi până la adânci bătrânețe în mare fericire." – Ei, ass! țe să mai paț; dacă n-am pațit eu cât am fost zună! | 207 |
Ion Luca Caragiale | La Moși | acuma, haber n-am! Pe urmă d. Mitică a tratat-o pe tanti cu două bărdace de floricele calde... Lăutari cu țambalul, și flașnete, și claranete cu toba mare, și trâmbicioare, și fluierașe, și hârâitori, și clește clănțanind pe grătare, și strigăte, și zbierete, și chiote! - e o plăcere!... și un miros de grătar încins! - e o bunătate!... S-a așezat prin urmare compania noastră la o masă, și a comandat cârnați și fleici și două baterii cu sifon mare. – Mă băiete! a strigat coana moașa... la fleiți să le pui țimbru, m-ai înțeles? și să le frețe bine cu țeapă, m-ai prițeput? Și trage-i pe urmă fălci! – Ce cioar'le, țațo! zice madam Georgescu; iar manânci? – Țe mănânc? țe-am mai mâncat? Și s-a făcut roșie ca sfecla și a băut un macmahon pe nerăsuflate. Dar deodată, ca printr-un farmec, se opresc într-o clipă și lăutarii, și cimpoierii, și claranetele și toate glasurile, și în acea clipă se aude banca pe care stă coana Lucsița făcând ca o cadență de fagot; apoi, iar pornește cu mult brio grandioasa simfonie: muzici, jucării, clește, glasuri... – Țe? țe râdeți? zice coana moașa roșie ca focul. – Nu-i nimica! strigă d. Mitică. Sifonul meu a făcut așa. | 205 |
Ion Luca Caragiale | La Moși | – Ce sifon? zice madam Petrescu. Nici n-ai pus mâna pe el! – Parcă dumneata n-ai văzut sifoane să scârție fără să le atingi! dacă răsuflă la mașină... Dar până să explice d. Mitică, moașa s-a sculat repede și s-a pierdut în învălmășeală. – Unde-i țața? unde-i coana moașa? – S-a dus în grădină - zice d. Mitică - să mai tragă o planetă!... Al dracului d. Mitică! | 68 |
Ion Luca Caragiale | Situațiunea | A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopții, parcă s-a mai potolit puțin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... să respirăm. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie, și fiindcă am poftă de vorbă, aștept, nu cumva o pica vreun alt bucureștean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: dacă o durere împărtășită e pe jumătate ușurată, desigur o bucurie în doi e îndoită. Așteptând, miros cum din apropiere adie dulce un zefir, pe când un municipal își face cu măturoiul lui enorm datoria, stricând odihna prafului și făcând să se-mbrobodească în ceață din ce în ce mai deasă luminile felinarelor. Prin ceața aceea, mi se arată legănându-se o umbră... se apropie... Să fie un amic?... Da, e un amic; n-am așteptat degeaba - e amicul meu Nae; și lui i pare bine că m-a-ntâlnit. – Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ștergându-se de sudoare. – Teribilă! răspunz eu. – Dar acuma tot poți pentru ca să zici că respiri. – Se-nțelege... De unde vii? – Am fost pe la berării cu niște prietini. – Ce mai nou? – Prost, monșer... Este o criză, mă-nțelegi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poți pentru ca... – Lasă, Nae, că se mai și exagerează... – Ce se exagerează, nene? | 232 |
Ion Luca Caragiale | Situațiunea | Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu știți, care, mă-nțelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înțeleg și eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândești, te-apucă groaza, monșer, groaza!... Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, apoi, după ce oftează adânc: – Eu pot pentru ca să-ți spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar știi?... foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem țara mea, care era peste putință ca să prevază cineva o situațiune foarte tristă, fiindcă le-am spus și dumnealor... – Cari dumnealor? – Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orișicât ai zice, când vezi că bate falimentul la ușe și nu mai e nici un patriotism... Nae face o figură foarte mâhnită; e așa de obidit, încât ai crede că vrea să plângă. – Bine, Nae - zic eu - nu trebuie să fie omul așa de pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte... este o recoltă admirabilă. Nae, schimbând figura și zâmbind cu compătimire de ignoranța mea: – Ce recoltă, nene, ce recoltă? | 211 |
Ion Luca Caragiale | Situațiunea | Dumneata n-ai văzut rapița? – N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară. – Apoi vezi!... Rapița, moft! – Ei! moft. – Firește că moft, că nu poate pentru ca să dea nici patruzeci de milioane, și dumnealor, mă-nțelegi, lucru mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapița, care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la pogon... Ai văzut acuma? unde sunt o sută cinzeci de milioane, care se lăuda? – Bine, da' numai rapița e?... da' grâul?... da' porumbul?... da' alelalte? Nae, iritat, maimuțindu-mi tonul: – Da' cuponul de iulie? Da' cuponul de septemvrie? da' cuponul de noiemvrie? da' alelalte? – O să le plătim. Nae, încărcând tonul: – O să le plătiți! Cu ce o să le plătiți? Nu te mai lipești de Disconto... – Ce-i aia? – Aia-i aia, care știi dumneata de câte ori am spus eu, că o să se-nfunde odată cu cheltuielile nebunești, care pot pentru ca să zic că nici o țară nu s-a mai întâmplat, pentru ca să vie și să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă împrumut fără voia dumitale! care atunci însemnează ca nu mai ești independentă nici la tine acasă, după ce ți-ai vărsat sângele ca să ajungem pentru ca să aibă fortificații și să poți zice la un moment dat: până aci! | 222 |
Ion Luca Caragiale | Situațiunea | nu permit! – În sfârșit, guvernul o să... Nae mă-ntrerupe: – Las' că și guvernul... Dumnezeu îl știe și pe el, care toate gazetele urlă în fiecare zi despre criza ministerială, pentru că nu se-mpacă, și numa intrigi și la conservatori și la liberali, în loc să facă un guvern de coaliție, cu toți bărbații de stat, care să le zică regele, mă-nțelegi, serios: vă ordon pentru ca să limpeziți situațiunea, fincă așa nu poate pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo și dumnealui încoace, fiincă, niciodată nu s-a-ntâmplat în alte țări, nici pe vremea fanarioților, putem pentru ca să zicem, nici înainte de independență, în detrimentul prestigiului, care trebuie toți să lupte, dacă e vorba să aibă pretenții de oameni politici... Dumneata nu vezi, cu chestia economiilor... – Ba văz! – Apoi, dacă vezi, ce mai umbli cu mofturi? – Ba nu umblu de loc cu mofturi; e o chestie destul de grea. – Economii? Hm! Zice că face economii... mofturi! și cu bugetul încărcat cu treizeci și șase de milioane, care mă prinz cu dumneata pe ce poftești că nu poate pentru ca să fie o realitate... – Dacă e vorba de economii - zic eu - pentru ce nu desființăm armata, care?... | 207 |
Ion Luca Caragiale | Situațiunea | – Ce vorbești, domnule? se poate să spui astfel de absurdități?... tocmai acuma să desființăm armata? – De ce nu? – Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poți pentru ca să știi de azi pe mâine cum poate pentru ca să devie o complicațiune... Dumneata nu vezi ce se petrece în China cu boxerii, și toată Europa nu poate pentru ca să se-nțeleagă; asta e o chestie mare, nu vorbi așa, îmi pare rău! S-a răcorit binișor... Ceața s-a lăsat încet-încet peste capetele noastre, așezându-se iar la pământ. E târziu... Fanaragiul companiei de gaz a început să închidă becurile. Se face ziuă. Plătim și ne sculăm. – Unde mergem? întreabă Nae. – Eu - zic - mă duc spre casă. – Ai la o simigerie, trebuie să scoață covrigi calzi. – E târziu, Nae... – Eu nu mă duc d-acu acasă, zice Nae... Mai umblu prin oraș... pân-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. - !... – Nu pot, monșer, pentru ca să stau când face... Mă plimb așa de colo până colo; mai beau o bere, un macmahon, un șvart, mai vorbesc cu un prietin, trece vremea; și când mă-ntorc... gata. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Situațiunea | – Face greu? – Știi, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ăl din urmă, Costică, a fost mai greu: i l-a scos cu fiarele... - ! !... – Acu a venit doctorul, da' a zis că poate pentru ca să n-aibă trebuință de clește... - ! !... În momentul când deschiz ochii cât pot mai mari, trece o birjă cu o damă. La lumina zorilor, Nae recunoaște desigur pe acea damă, pentru că începe să strige, luându-se după trăsură: – Madam Ionescu!... Coană moașă! Madam Ionescu! Dama întoarce capul, recunoaște și ea pe Nae și oprește trăsura. – A făcut? întreabă Nae. – Da, răspunde moașa. – Ușor? întreb eu. – Foarte ușor. – Uf! adaog. Ce? – Băiat. Și trăsura moașei pornește. – Bravo, Nae! să-ți trăiască! – Mersi, asemenea... Ei, acu nu mai am grijă... Ai la simigerie... Și mă ia la braț. – Știi ce-ar trebui la noi? zice Nae. – Ce? – O tiranie ca în Rusia... Nu mai merge, mă-nțelegi, constituția, care aceea ce vezi că se petrece, nu poți pentru ca... Zic: – Nae! scuză-mă: e așa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg... – Îmi pare rău... – Mi-e așa de somn, care trebuie negreșit pentru ca să mă culc. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Situațiunea | La revedere. M-am suit într-o birjă și l-am lăsat pe fericitul tată pentru ca să meargă singur la simigerie. | 19 |
Ion Luca Caragiale | Întârziere | M-am suit, la Sinaia, în trenul 14, acceleratul care pleacă la ora 6 și 8 minute spre a ajunge în București la 9 și 10. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. E adevărat că vagonul din urmă al unui tren se clatină mai mult; în schimb însă, nu e priveliște mai plăcută, într-o călătorie cu drumul de fer, decât la fereastra din spatele trenului, lucru de care un amator se poate bucura foarte rar, fiindcă orice tren trebue să aibă la coadă un frânar de siguranță, și puține vagoane de călători sunt prevăzute cu frână de mână. Trenul a plecat din Sinaia la ora regulată și a ținut strict mersul reglementar până la Ploești. Am putut dar să mă bucur de o minunată priveliște, valea Prahovei desfășurându-se în fugă spre miază-noapte pe măsură ce trenul gonea spre miază-zi. De la Ploești, trenul de Predeal ca să apuce spre București schimbă frontul și, ca și cum ar vrea să se întoarcă înapoi, locomotiva se pune acolo unde până aci era coada trenului. Am voit să găsesc un alt vagon la capătul celălalt, care acum rămăsese coadă: n-am mai avut noroc; cea din urmă trăsură era un furgon de bagaje. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Întârziere | M-am resemnat și m-am suit în același vagon în care gustasem destulă plăcere; și am făcut bine. Vagonul ne mai fiind în coadă, frânarul de siguranță îl părăsise, iar locul de la pavilionul de observație, unde e frâna, era acuma gol. M-am suit acolo și am putut vedea pe deasupra vagonului înaintaș și a locomotivei, linia în depărtare. Am pornit regulat din Ploești la 8 și 8 și, menținând mersul reglementar, am intrat în stația Periș exact la 8 și 38. Trecând de la semnal spre stație, trenul și-a micșorat foarte simțitor viteza și în fața gării s-a oprit. Cui e obișnuit cu mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute la itinerar îi dă de gândit... Știu că trenul 14 nu se oprește, la Periș... Mi-am închipuit numaidecât că un personaj important vrea să se urce de acolo. Dar trenul stă, și mi se pare că auz pe peron glasuri alarmate... Nu-mi închipuesc ce poate fi; în orice caz, pentru trenul nostru, cum linia este dublă până-n gara de Nord, și cum nu s-a oprit brusc, vreo primejdie nu-i probabilă. Mă uit de la locul meu înainte. S-a cam înnoptat și nu se prea vede departe; dar semnalul luminos de la ieșire către București se vede închis — e lumină roșie. | 213 |
Ion Luca Caragiale | Întârziere | Mă cobor din vagon și împreună cu mine și alți pasajeri. Întrebăm pe impiegații de mișcare și aflăm cauza opririi trenului nostru: la ieșirea din Buftea, stația următoare, a deraiat un tren de marfă, care trecea de la București spre Ploești. Astfel, și linia noastră e închisă. Telegraful și telefonul lucrează între Buftea și Periș. Personalul mișcării mișună cu multă febrilitate. În sfârșit, aflăm care sunt dispozițiile luate de inspecția respectivă. Trenul nostru așteaptă aci, în Periș, trenul 122, care, venind din Moldova pe urma noastră, va ajunge aci la 9 și 20. Pasajerii din ambele trenuri se vor sui într-unul singur: acesta va porni spre Buftea, se va opri la locul catastrofei, și vom transborda: toate trenurile de la București se opresc în Buftea, ca să se-ntoarcă înapoi cu călătorii spre București; iar trenul nostru se va întoarce înapoi cu pasagerii de la trenurile spre Moldova și Brăila-Galați. Aproape un ceas trebuie să așteptăm trenul 122. Pe când toată lumea se plimbă pe peron la răcoarea splendidei seri de vară, o cocoană scoate capul dintr-un vagon și strigă, către cine, nu se poate ști: — Ce dracu, domnule! mult o să mai stăm aici? Apoi, cu multă indignare: — Ce dobitocie! | 202 |
Ion Luca Caragiale | Întârziere | Personalul mișcării n-are vreme să răspunză cocoanii. Mă sui în vagonul unde se află acea damă și după ce o salut frumos, încep să-i explic toată împrejurarea: cum a deraiat trenul de marfă, cum trebue să se unească trenul 14 cu 122, cum o să transbordăm șcl. — Să fie ai dracului! zice cocoana foarte supărată. — Cine, coconiță? întreb eu. — Dumnealor de la drumul de fer... De ce nu bagă de seamă! — Ei! zic eu; nu se poate fără câte una de asta, dacă e odată drum de fer... — Pentru că sunt dobitoci!... Și cât o să întârziem? — Apoi, zic eu, cu manopera de aici, cu transbordarea de la Buftea, poate să întârziem vreo două ceasuri... — Două ceasuri?.. Fir-ar ai dracului! Care va să zică, atunci, când ajungem în București?... — Era să ajungem la 9 și 10... și acuma... — Și acuma? — Acuma o să ajungem pe la 11 trecute. — Ce dobitocie! — Și, dacă-mi dați voe, coconiță, de unde veniți d-voastră? — Dela Vălenii-de-Munte.... Mă recomand: madam Sevastița Stănescu, născută Vasilescu. — Sunteți din capitală? — Da. Sunt măritată la Văleni, dar viu des la București, am părinți, Noi suntem din București... Dacă cunoști dumneata pe domnu Christache. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Întârziere | — Nu, zic, n-am onoare... — Domnul Christache Vasilescu, casele ale frumoase din Popa Chițu... tata. — N-am onoarea... Și... mergeți la București în plimbare... — Nu; merg la dandist... am un dinte... Bine, frate, cât o să mai stăm aici?... că m-am plictisit... Fir-ar ai dracului! — Iată, zic eu, sosește trenul de Moldova; acuma, numa să se aranjeze cu al nostru, și plecăm. — Ce dobitocie! După fel-de-fel de mișcări, care durează încă aproape un ceas, iată că plecăm încetinel. — Bodaproste! zice cocoana. E o damă de vreo treizeci de ani, foarte frumușică și bine făcută — afară de mâni, care poate n-ar strica să fie mai micșoare și, dacă trebue să judec după botine, și despre picioare aș îndrăzni să zic același lucru. E destul de șic îmbrăcată; un corsaj de mătăsică roșie, fustă de mătase neagră și o pălăriuță de mult gust... — Ce încet umblă I... fir-ar ai dracului! — Pe semne vă supără dintele; d-aceea vă grăbiți... — A! nu mă supără! Da să-și bată joc de pasajeri așa!... Uite ce încet umblă!... Asta e mare dobitocie! Am ajuns. Toți pasagerii ne dăm jos... Un hamal ia bagajul cocoanii; eu o ajut să se dea jos... E o priveliște destul de interesantă la locul catastrofei. | 212 |
Ion Luca Caragiale | Întârziere | Mormanul acela fantastic la lumina torțelor, activitatea personalului tehnic pentru curățirea liniei de cadavrele îngrozitor de mutilate ale vagoanelor, și restabilirea ei, forfoteala aceea, mișcările febrile ale luminilor de deosebite colori, toate acestea fac un minunat efect pitoresc. Întorcând ochii de la atâtea lumini, din partea dreaptă spre stânga, pe poteca mai puțin luminată, pe unde trecem ca să ajungem dincolo, la trenul de transbordare, văd că am perdut pe cocoana... Îmi pare rău, însă nu multă vreme, fiindcă de o dată o aud la câțiva pași înaintea mea: — Fir-ați ai dracului, să fiți! Se împiedicase cocoana în jurubița de sârme de pe marginea liniei și căzuse. Am alergat și am ajutat-o să se ridice... — Fir-ar ai dracului, să fie! Plecăm spre București... Linia e liberă de acuma... A! sfântă lipsă a obstacolelor! — De-acu, zic, conița mea, într-o jumătate de ceas suntem în gara de Nord... — Câte ceasuri să fie? — 11 și 25. — 11 și 25?... Fir-ar ai dracului! — La 12 fără cinci, suntem în capitală. — Ce dobitocie! În adevăr, la ceasul spus coborîm. Cocoana se repede jos drăcuind și împingând pe hamal să meargă mai iute. Eu, după dumneaei... Pe peron o întâmpină un tânăr și frumos ofițer de călărași, care o primește cu efuziune în brațe. | 216 |
Ion Luca Caragiale | Întârziere | Într-o clipă perechea trece pe ușa de ieșire, se suie într-o trăsură și: mână degrabă, birjar! — Așa? zic eu... Am înțeles... Bun dandist are cocoana! Mă sui și eu într-o birje... Mi-e foame... Birturile sunt închise acuma. Merg la o berărie să mănânc ceva... Pe cine aflu la berărie? Pe madam Sevastița Stănescu cu dandistul dumneaei, locotenentul. Mă așez pe trotoar la o masă alături de tânăra pereche. Cum mă vede, grațioasa damă mă recunoaște și întorcându-se către dandist: — Lache, uite dumnealui este domnul din tren... Pe urmă către mine, cu multă afabilitate. — Recomand pe frate-meu, locotenent Pandele Vasilescu... — Mersi, domnule, c-ai ținut așa de bună companie sorii-mi, îmi zice locotenentul... Nu luați loc cu noi? — Mă rog... — Zău, zice cocoana, dacă nu era domnul așa de amabil ca să conversăm, ce mă făceam eu atâtea ceasuri de urît?... Ce dobitocie! Închipuește-ți, Lache, la caracterul meu, trei ceasuri... Fir-ar ai dracului! ! | 158 |
Ion Luca Caragiale | Amicul X | Un tip eminamente simpatic este amicul meu X... foarte bine cunoscut de noi toți bucureștenii. Cum să nu-l cunoaștem? ÎI întâlnim așa de adesea, pretutindeni: în somptuoasele saloane de elită, în sindrofiile modeste de mahala, la Capșa, la Gambrinus, la Zdrafcu, la Jockey și Ia cafeneaua Schreiber din Lipscani, în Orient-Express, în tramcar, în cupeu cu roate de cauciuc, pe jos în galoși — pretutindeni gata a te saluta cu toată afabilitatea și a-ți întinde cordial mâna lui, să fii mitropolit sau paracliser, general ori căprar, ministru ori comisionar de stradă, nobil, mojic, șcl. Din cauza acestei mulțimi imense de varii cunoștințe, pe care știe să le cultive cu o artă superioară, X... devine pentru fiecare din noi cel mai prețios prieten. Frecuentând atâtea ș-atâtea cercuri diverse, cari-i sunt de o potrivă de familiare, se-nțelege câtă admirație trebuie să-mi inspire mie, care cunosc așa de puțină lume și care sunt așa de puțin introdus mai ales în cercuri de seamă, unde se-nvârtesc personaje ilustre. El știe câtă admirație-mi inspiră, cât ascendent moral și intelectual exercită asupră-mi; de câte ori însă ne întâlnim amândoi, nu-mi arată niciun fel de mândrie care m-ar atinge; totdeauna modest, simplu și fără nici o pretenție, mă pune în curent cu tot ce se petrece în sferele înalte. | 212 |
Ion Luca Caragiale | Amicul X | Omul acesta pare că nu știe cât prețuiește pentru mine amiciția lui: nu-și face idee, de sigur, ce fericit sunt eu de când aflu de la dânsul importantele secrete ale zeilor. Eu stau într-un local ieftin de consumațiune, într-o berărie populară, pierdut în mulțime, și mă gândesc: eu nu sunt un cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt un număr trecut la statistica populației, și poate chiar acolo trecut cu vederea, fiindcă, la ultimul recensământ al populației capitalei, mai la toți din mahalaua noastră au mers agenții cu catastifele, la mine n-au venit. Nu sunt vreun ambițios ; dar gândul acesta mă mâhnește... Să te vezi, să te înțelegi așa de mic, așa de nensemnat! Sub povara acestei gândiri, oftez și-mi aplec în jos fruntea cu umilință. Dar simț îndată o mână pe umărul meu încovoiat; ridic ochii; a! ce plăcere! este amicul meu X... Vine din cine știe ce sfere înalte, să-mi facă onoarea a sta într-o berărie populară alături cu mine. O strângere de mână cordială. Această strângere de mână îmi ridică imediat moralul. Îl cunosc bine pe X... știu că are să mă înnobileze, să mă facă să am o mai bună părere de mine, comunicându-mi lucruri ce nu le poate ști un om care nu frecuentează decât lumea de jos, cum am zice, care nici la picioarele Olimpului nu poate s-ajungă vrodată. | 229 |
Ion Luca Caragiale | Amicul X | Cu respect și cu dragoste mă ridic și-i fac loc la masa mea, și nu mă așez pe scaun decât după ce el s-a așezat mai întâi. Amicul meu răsuflă, scoate batista și se șterge de sudoare; desigur, a venit pe jos. Fața-i e radioasă; clipește foarte semnificativ din ochi; de câte ori clipește așa, cu privirile parcă ar fi întoarse deandărătele către fundul magaziei cu gânduri și idei, sunt sigur că e plin de informațiuni de mare însemnătate, de o importanță capitală. Eu încep să palpit de nerăbdare: vreau cât mai iute să-l pornesc a da drumul neprețuitului izvor. — Uf! zice amicul meu; grozavă căldură azi! — Grozavă! zic eu. — Ce mai nou? — Ce să fie ? zic... Știu eu ?... De unde să știu eu ?... Eu să te întreb pe dumneata, nu dumneata pe mine. Amicul meu zâmbește cu acea satisfacție pe care o simte orice om când i se face dreptate. — De unde vii? întreb eu. — De la Take... Cetitorul nu știe, firește, de la care Take vine amicul meu X... Eu însă știu. Amicul meu X... care este în termeni familiari cu toată lumea, firește că nu va zice ca mine și ca dumneata, când am veni dela acel Take, că vine dela d-l Take Ionescu, ci zice pur și simplu: — De la Take. | 225 |
Ion Luca Caragiale | Amicul X | — Ei?... — Nu vrea să între în combinație... Hotărît!.. Cât n-am stat de capul lui!.. Nu vrea și pace!.. —! — ...Când intram la el, ieșea șeful... Noi, eu și dumneata, zicem d-l Petre Carp, sau d-l Carp, când ne e mai degrabă; amicul meu X... zice și mai simplu: șeful. — Ei? — Șeful era bine dispus... zice: «Mergi la Take?» zic «Da!» zice: «Mai caută de-l convinge și tu, că pe mine m-a obosit!» și a plecat râzând. Nu-l știi pe șeful?... — Nu! zic eu. — ...Zeflemist... Am râs alaltăeri cu el la Continental!.... — ! !... — Era și Barbu... — D-l Delavrancea? — Da... și Nicu... — D-l Filipescu? — Ei, da! și Costică... — ?... — Costică Arion... Costică ar fi vrut mai bine justiția; dar nu-l știi pe șeful? cu șeful nu se discută. 0 pauză, în timp ce nu știu cum să admir mai mult pe acest om, care, stând la mijloc, pe când de o parte îi stau atâtea personaje strălucite, de altă parte îmi permite să stau eu. Iată cum te ridică prietenia unui așa bărbat!.. Rup tăcerea, și, timid: — Frate, a adevărat că or să scază lefurile? — Nu se știe nimic pozitiv până acuma. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Amicul X | Tocmai de asta vorbeam ieri cu Alexandru... Amicul meu vede că-l privesc cu ochii unui om care nu-nțelege și: — Cu Alexandru... cu Marghiloman... EI nu e de părere să se-ntindă prea mult coarda economiilor; el crede că trebuesc studiate mijloacele de a crea izvoare de producție. Du reste, asta este și părerea șefului și a lui Nicu, în fine a tutulor. O trăsură trece pe dinaintea berăriei unde ne aflăm Ia masă. În trăsură este un domn cu barbete... Parcă l-aș cunoaște... L-am văzut tot în trăsură, mi se pare, la o paradă, când s-au deschis Camerele... Amicul meu salută foarte familiar pe domnul din trăsură, care, uitându-se în altă parte, nu bagă de seamă și nu răspunde la salut. — Aha! zice amicul meu. A venit și el... Azi, mâne, se isprăvește cu formarea cabinetului. — Care el? — Nu l-ai văzut când l-am salutat?... Costică. — A! ăsta e Costică Arion? zic eu; îl credeam mai tânăr. Amicul meu râde cum se râde de un ignorant. — Nu Costică Arion... Costică Ollănescu. — A!... Ei cum s-aude că o sa se combine, dacă nu intră și d-l Take Ionescu? — Apoi, dragă, dacă până Ia urmă nu l-om putea convinge pe Tăkiță, lucrul este hotărît așa: Șeful, prezidenția și finanțele; Maiorescu, justiția; Alexandru, externele; Costică, instrucția. | 219 |
Ion Luca Caragiale | Amicul X | — Care Costică? — Arion... Costică, internele. — Ălălalt... — Ollănescu... Nicu, domenele, și Ionaș, lucrările publice. — La război, cine? — Jac. Jac și Ionaș rămân... Câte ceasuri sunt?.. — Cinci și zece. — Sapristi! zice amicul meu, sărind din loc. E târziu, te las. Am promis lui Nicu să merg cu el la Sinaia. Acceleratul pleacă la 5 și 40. Mai am numai o jumătate de ceas, și trebue să trec și pe la Barbu, să-i spui să nu uite de ce-a vorbit cu Nababul. Am două halbe și un corn... plătește tu... Mă grăbesc... La revedere!... A doua zi, duminecă, la șase dimineața, mă sui într-un vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. Pe cine găsesc în vagon? pe amicul X... vorbind politică cu mai mulți negustori, care îi sorb cu mult nesaț vorbele prețioase. Cum mă vede: — M-am încurcat aseară la vorbă cu Barbu și am scăpat trenul. Apoi, urmând vorba începută, către negustori: — Eu i-am spus: ghenerale, nu te grăbi... | 171 |
Ion Luca Caragiale | Lache și Mache | Multe și mărunte s-au vorbit despre inseparabilii Orest și Pilad din anticitate, însă, cu drept cuvânt, vremurile de acum se vor mândri cu povestirea istoriei lui Lache și Mache, căci în adevăr acești doi oameni nu pot avea decât una și aceeași istorie: ei vor da exemplu veacurilor viitoare despre puterea prieteșugului. Cine a cunoscut pe unul a cunoscut și pe celălalt, fiindcă amândoi mai aproape trăiesc, mai aproape dorm, decât chiar frații cei lipiți din Siam. Cine zice Lache zice Mache și viceversa. Cel dântâi s-a născut la Severin tot în ziua și ceasul în care a văzut cel d-al doilea lumina la Dorohoi: pe amândoi i-a tras ața la București, pentru a îmbrățișa cariera de copist. Dacă la vreo răspântie vezi arătându-se mutra unuia, așteaptă puțin și vei vedea și pe celălalt, care, întârziind pentru cine știe ce, își grăbește pasul ca să-și ajungă jumătatea; în adevăr jumatate, căci Lache și Mache nu sunt decât unul și același în două fețe, doime de o ființă și nedespărțită. Viața lor seamănă foarte mult cu un sistem solar dublu, în care fiecare joacă pe rând rolul centrului, pe când celălalt i se rotește împrejur. Când buzunarul lui Lache înfățișează o greutate oarecare, dânsul este soarele sistemului, iar Mache planeta respectivă. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Lache și Mache | A doua zi însă vedem că Mache strălucește cu jiletca palpitândă, iar Lache gravitează în spațiu, urmându-l foarte ascultător. Amândoi fumează, însă nici unul nu are tabachere, și de aceea nici nu cumpără tutun, fiindcă s-ar usca în buzunar. Astfel când Mache se întâmplă să-ți ceară o țigară, trebuie să-i dai două, sau daca nu, dânsul face o țigară venerabilă de senator, și după ce-ți mai ia și câteva foițe de hârtie, merge să-mpartă prada cu celălalt. Dacă vreun cunoscut voiește să cinstească cu o cafea pe Lache, acesta refuză cinstea în favoarea lui Mache, și astfel cunoscutul e silit să-i cinstească pe amândoi. La teatru merg câteodată amândoi la galerie cu un singur franc: unul plătește, iar celălalt intră pe mofturi cu contramarca aceluiași bilet. Biliard nu joacă niciodată, fiindcă în orice caz tot o jumătate din ei ar trebui să păgubească — ar fi absurd ca și când ar conspira tatăl împotriva fiului, ori sf. duh împotriva tatălui. Când au poftă de joc, unul ia la carambolaj pe vreun ageamiu vădit, și cât ține partida, cel ce nu joacă stă împrejurul biliardului, făcând toate chipurile ca să demoralizeze pe adversarul jumătății sale. Pentru că-și plătesc cinstit datoriile, când și le pot plăti, Lache și Mache se bucură de oarecare credit la cafeneaua unde beau regulat, mai de multe ori nu cu banii lor, cafea după masă. | 228 |
Ion Luca Caragiale | Lache și Mache | De aceea și chelnerul îi trece pe o singură foaie a catastifului, la una și aceeași partidă. Când datoria a atins o cifră prea mare, trecând spre exemplu peste doi lei, atunci cel care intră întâi pe ușa cafenelii — acela fiind deocamdată soarele sistemului — plătește socoteala. Lache și Mache sunt tineri cu carte; ei știu de toate câte nimic, așa sunt adevărații enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Așa dânșii iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc la cafeneaua lor obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituționale, progresele electricității, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l’Exilée ș.cl., ș.cl. În cea dântâi săptămână după luarea lefii, principiele lor se întemeiază: pe recunoașterea ordinii și scopului providențial în mersul omenirii; pe adevărul că omul nu este numai o vită, care trăiește pentru a mânca și a bea, ci un agent dumnezeiesc, însărcinat cu o misie înaltă în complexul universului; pe necesitatea guvernului aflător la putere; în fine, pe temeiuri pur conservatoare. Deodată însă cu ieșirea celor din urmă gologani din jiletcile lor, Lache și Mache părăsesc aceste principii „uzate" și „falșe"; atunci lumea și omenirea sunt numai o confuzie fără plan nici ordine; guvernele toate sunt rele, dar cel mai rău e cel de față; omul este un joc nenorocit al oarbei întâmplări, o victimă a societății — principii aproape anarhiste — totul se stinge într-un mormânt! | 237 |
Ion Luca Caragiale | Lache și Mache | — amar scepticism! „Mănâncă și bea, Lache ori Mache! că cu atâta ai să te alegi!" își zic ei adânc blazați. Din nenorocire, ei își dăruiesc așa moderne povețe tocmai după o săptămână de la luarea lefii. Și cine și-ar închipui că această inestricabilă armonie a lor era cât p-aci să se strice odată. Lache era înamorat și își făcea curtea în mahalaua depărtată a slăbiciunii sale, însoțit de Mache. Persoana — din greșală, desigur — începu să palpiteze pentru acesta. Imprudenta, la biletul anonim al unuia, răspunse celuilalt:„D-sale d-lui Mache, funcționar". Adresantului îi fu peste putință să disimuleze, față cu nefericitul prietin, aerul de satisfacție pe care-l dă omului orice triumf de care el nu era sigur. Figura adresantului era radioasă, a lui Lache lugubră: pentru întâia oară de când se cunoșteau, cele două chipuri avură două deosebite feluri de expresie — și ce deosebire fatală! De aci, urmă grozavul fenomen al rupturei prieteșugului lor. În acea zi, vremea s-a stricat, cerul s-a turburat, și cu trăsnete înfricoșate a căzut ploaie și piatră cât oul de gâscă asupra Bucureștilor, după care s-a arătat pe cer și o cometă cu coada zbârlită, spre marea indignare a astronomilor români, cari uitaseră s-o treacă la calendarul anului. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Lache și Mache | În seara acelei zile nefaste, Lache, bând trist și zdrobit cafeaua, a fost întrebat cu mult interes de toți mușteriii și chelnerii din cafenea, că ce s-a făcut Mache. El răspundea cu adâncă amărăciune și cu glasul înecat: „De unde pot pentru ca să știu eu?... Nu știu!" Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeași întrebare, la care probabil el ar fi răspuns cu aceleași amare cuvinte, când Mache, plouat ca un cotoi aventurier, intră în cafenea: nu se văzuseră de douăzeci și trei de ceasuri și trei sferturi! Aceea ce se petrecu în momentul acela între ei nu se poate scrie cu nici un fel de condei. Amândoi cu lacrimi în ochi se repeziră în brațe unul la altul cum se repede fierul la magnet: — Lache! — Mache! Atunci, cerul se-nsenină de tot, trăsnetele și grindina se depărtară, iar steaua cu coadă pieri de pe cer, spre marea mulțumire a astronomilor români, cari se mângâiară, că, dacă uitaseră a o prevesti la călindarul anului, nu fusese cel puțin decât o cometă neserioasă. | 178 |
Ion Luca Caragiale | Examenul annual | Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor. Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor.E foarte aspru și fără chef.Mamele stau înțepate pe scaune, unde s-au așezat fără să fie poftite. Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No, prostule, dacă nu știi pe estea, care-s ghe tot simple și jenărale, apoi spune-ne rațiunea pântru care românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe timpul lui Mihaele Bravul? Popescu: ...? Profesorul: No, spune odată! Popescu: ...? Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama. lui Popescu care este toarte mâhnită): Că-z prost l-ai făcut, cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. (Mama lui Popescu plânge), Că-z geaba te mai bocești acuma, nu-l mai dreji. Are să mai steie încă șăpke ani repekinke... Ionescule! (Mama lui Ionescu tușește foarte mișcată.) Cumu-i pământul, mă? Ionescu: Mare dom'le! Profesorul: Pe dracu' mare! L-a măsurat mâni-ta să vadă mare-i? Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! Nici cât să chiorăști un șoarece... Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! E vorba cumu-i? Ionescu: Se-nvârtește, dom'le. Profesorul (răstindii-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No, apoi? Dacă se învârke, cumu-i? În trei colțuri, animale? | 203 |
Ion Luca Caragiale | Examenul annual | Ionescu: Nu, dom'le! Profesorul: No, dar? Ionescu: Rotund. Profesorul: Vezi, așa, loază! (Se face un zgomot la ușă. O doamnă din înalta societate – doamna Ftiriadi – intră împreună cu un mops gras, care vine să se gudure pe lângă pedagog.) Profesorul (întâmpinând-o foarte emoționat): Onorată doamnă, eu încă mă recomand (ia cățelul în brațe). Doamna Ftiriadi (foarte volubil și pe un diapazon mult mai – nalt): Am venit pentru băiat... Să-ți spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la școala publică, nu vream să se amestece cu fel de fel de băieți rău-crescuți... Dar a stăruit tată-său... zice că e ordin de la minister... Și de-aia l-am trimis la d-ta care-i cunoști caracterul lui ambițios – de când îi ești meditator. Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să iee loc. (Către Ionescu, care așteaptă în picioare): Tu meri la locu-ți... De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No, meri! (Ionescu merge la loc). Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna! Profesorul (demn): No bine! poți mere. (Ia scaunul Ioneaschii și-l pune lângă doamna nou sosită și așază cățelul pe el. Mopsul, mulțumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte umilite. ): No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne să audă și ilustra matronă, onorata ta mamă: nu-i așa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile și mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile? | 230 |
Ion Luca Caragiale | Examenul annual | Micul Ftiriadi: Da, dom'le. Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care foarte satisfăcută se scoală de la locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută și se așază iar la loc): No, nu-i așa că presiunea se ghemonstră sufițiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tușește tare) ghe Maggheburg? Micul Ftiriadi: Da, dom'le. Profesorul (către clasa întreagă): No, boilor, vegheți numai exămplu ghe aplicățiune! (Către micul Ftiriadi: No, încă una ș-apoi basta!) Spune-ne nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makiaș Corvin ș-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri? Micul Ftiriadi: Da, dom'le. Profesorul: Bine! Bravo! Emininke!! Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor... Sunt foarte mulțumită... O să-i spui și lui Ftiriadi câtă osteneală-ți dai cu copiii... Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenărațiunile june. Că-z fără instrucțiune și educățiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existență. Și cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! Vorba lăkinească: una salus vickis, nullam șperare salukem. | 163 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | S-a hotărât, care va să zică… Madam’ Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam’ Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamà“; prin urmare, și pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți, unicul fruct până astăzi al amorului părinților săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamița mamițichii puiului. Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, așadar, de la amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam’ Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale: bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée și pălăria asortată; umbreluța a roșie, mănușile albe și demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgați, în lungul piciorului, o bandă galbenă și una neagră, despărțite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, așa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat, decât acuma, de curând, barej conabiu la cap. Cât despre puiul, nici nu mai încape discuție – el va purta la Sinaia uniforma de ofițer de vânători ca prințul Carol. | 217 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | Până să potrivească mamița pe madam’ Georgescu, până să-mbrace pe puiul și să-i puie sabia, iată că s-a făcut ceasul două fără douăzeci. La ceasurile două fără un sfert, iată că sosește și d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră și dă cu ochii de gramamà, strigă: – Cocoană! încă n-ai plecat? să știi c-ai pierdut trenul? Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ți treacă tocmai atunci; până să ajungi la gară, – s-a isprăvit! n-are să te-aștepte trenul pe dumneata… Apoi, văzând pe gramamà că tăndălește căutând niște chei: – N-auzi, cocoană, că scapi trenul? Cocoana Anica pornește, și madam’ Georgescu după ea: – Mamițo, știi unde am vorbit să ne-ntâlnim: în salon de clasa-ntâi… Ai auzit ? Gramamà a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia și cu un coșuleț elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârșit tot ce trebuiește – se urcă în birjă și: – La gară, gaspadin! De douăzeci și cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntâi, și gramamà nu mai sosește. Ceasornicul arată două și jumătate… Madam’ Georgescu începe să devie impacientă. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | Trei fără douăzeci și cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, și cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, și pornește din salonul de așteptare să meargă la ghișet. Dar în ușă-ntâlnește piept în piept pe gramamà, care nu mai poate de gâfâială. – Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica. Dar d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus și-ntors clasa III, și-i arată ghișetul respectiv. Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpați. – Biletele, vă rog, domnilor, zice politicos conductorul, intrând în primul vagon de clasa-ntâia. D. Georgescu arată două bilete. – … Mititelul… al dv. ? întreabă conductorul arătând pe ofițerașul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea. – Da ! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveți dumneata pe noi regula, zice madam’ Georgescu. Conductorul salută politicos și trece mai departe. – I-ai spus mamiții (întreabă discret madam’ Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coșul? D. Georgescu dă din cap și se mulțumește să zică numa: – Hâhî ! Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale: – I-ai dat ceva parale? | 211 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | Madam’ Georgescu răspunde consoartelui tot așa de laconic cum i-a răspuns și dânsul. – Cât ? Madam’ Georgescu arată mâna cu cele cinci degete răsfirate: cinci – adică, o băncuță. Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară: care va să zică gramamà are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vișine la Comarnic. Și-n adevăr, le și cumpără, și le și mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine știe să-și facă un plan bine hotărât nu se rătăcește niciodată. Familia Georgescu știe perfect ce are să facă pas cu pas și minută cu minută. Astfel, madam’ Georgescu, cu d. Georgescu și cu puiul se urcă-n birjă și merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul Les petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamà cu coșul merge la Mazăre, să se asigure de o odaie cu un pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamà coșul. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam’ Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, și pleacă cu puiul la gramamà. Fatalitate! La otel Mazăre, i se spune că n-a fost odaie goală și că a trimes-o pe jupâneasa la otel Manolescu, devale. D. Georgescu coboară cu bravul ofițeraș de vânători, care este foarte obosit și flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală, și a trimis-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofițeraș, după ce i-a cumpărat o franzelă și i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate prin parc să spuie lui madam’ Georgescu, nu cumva să-și piarză răbdarea așteptându-l… Fatalitate! Madam’ Georgescu lipsește de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face câțiva pași în sus, apoi în jos, să găsească pe madam’ Georgescu. Madam’ Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea și să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească pe madam’ Georgescu. Fatalitate! Puiul lipsește. – Pardon, zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă, n-ați văzut un copilaș frumușel, îmbrăcat în uniformă ca prințul Carol? | 215 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | – Ba da… Acu a plecat cu o damă… – Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie și cu jupă… – N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama-i zicea „puiule” și băiatul „mamițico”. – Pardon, încotro a pornit? – Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamà. D. Georgescu pornește înapoi la Mazăre… Acolo i se spune – fatalitate! – că madam’ Georgescu a fost acum cu puiul și, negăsind pe gramamà, a plecat devale la Manolescu. Degrab’ la Manolescu… – A fost o damă cu băiețelul cu care ați fost dv. și i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, și am mânat-o la Voinea. D. Georgescu suie și pornește cu pas regulat către Izvor. Ajunge foarte obosit și asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam’ Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici coșul. – Ce-i de făcut? Cu toată inteligența lui, d. Georgescu stă câteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă… – Ce? Pentru cine nu e deprins să se cațere pe munți, putând trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiței, Sinaia nu se poate compara mai nimerit decât cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puțin largă, având două deschizături destul de strâmte. | 223 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | Te-a înghițit odată Sinaia, nu mai poți ieși decât ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, spre Comarnic. Prin urmare, își face d. Georgescu următoarea judițioasă socoteală: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura”. N-apucă bine să isprăvească această gândire, și cineva, venindu-i drept în față, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice: – Să-mi scrii, nene Georgescule! – Adio, Mitică… – Te așteaptă-n parc madam’ Georgescu cu familia Vasilescu și cu locotenent Mișu… – În parc?… Să-mi scrii, Mitică! – Adio și n-am cuvinte, nene Mialache! D. Georgescu îndoiește pasul… intră în parc; caută peste tot… Madam’ Georgescu – fatalitate! – nicăieri. Obosit, omul șade pe o bancă, să răsufle, și, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la București… Șezând astfel pe bancă-n parc, în prada unor gândiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat și că lumea încet-încet s-a strecurat, mergând fiecare cătră culcușul său. A! e grozav să ai ființe iubite, rătăcite departe de tine, și să nu știi la un moment dat în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gândesc despre tine… le e dor de tine, cum ți-este ție de ele ? | 244 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | etc. etc. „Unde dracul s-a băgatără ?” zice d. Georgescu… Și iar o înjurătură – de astă dată la adresa tutulor celor trei ființe iubite pe cari le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezește pe d. Georgescu din urâtele-i gânduri. – Bravos! d-le Mialache! bravos! Este cocoana Anica, mamița lui madam’ Georgescu. – Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblați, cocoană? – Bravos! tot dumneatale-ntrebi… – Firește că eu, daca nu știu… De cinci ceasuri de când umblu după dv. – După noi !… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… și d-ta… – La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să știe că dv. sunteți la Oppler… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manolescu, la Voinea, în parc… – La Voinea?… Nu mi-a zis Mița că ne-a găsit loc la Vasileasca?… – Când ți-a zis Mița că ți-a găsit loc la Vasileasca? – Când ne-am întâlnitără pe bulivar… – Când v-ați întâlnitără pe bulivar ? – Când mergeam la Voinea… ne-am întâlnitără, că nu l-am găsit… – Pe cine ? – Pe Voinea. Fincă ne-am întâlnitără cu Măndica. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | – Care Măndica? zbiară d. Georgescu. – Vasileasca, omule! și cu Mița… – Ei! și unde e acuma Mița? – Nu ți-am spus? – Când mi-ai spus? – Mialache! ești nebun? Nu ți-am spus că te așteaptă la Oppler cu Vasileasca și cu fratele Vasileaschii, locotenent Mișu de la itidență? – Dar puiul? – L-am culcat. – Unde? – Nu ți-am spus? – Cucoană! ești nebună? când mi-ai spus? – Nu ți-am spus că am tras la Măndica. – Ei?! – Nu zbiera așa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, și Miții i-a dat odaia lui Mișu, și el doarme pe canapea în antreluță… Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile stinse. – S-a dusără la Vasileasca acasă. D. Georgescu și coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cât suie, cu atât se desfășură la picioarele drumeților panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelații de lampioane electrice. Vederea aceasta o încântă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puțin simțitor față cu măreața priveliște și înjură bombănind. Au ajuns în sfârșit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! | 204 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | madam’ Georgescu lipsește. A plecat. – Unde? – A plecatără acușica toți, zice servitoarea somnoroasă, la Sfânta Ana. – Și d. Mișu locotenentul? întreabă coana Anica. – Și dumnealui, răspunde slujnica. – Du-te și dumneatale repede, Mialache! zice cocoana. Dar d. Mialache izbucnește: – Ce? cocoană! ce? sunt nebun? dumneatale mă socotești cal de poște? – Nu striga, că scoli copiii! – De cinci ceasuri de când alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc. – Du-te, Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere Miții și la toți. – Nu mai poci… – O să te căiești, Mialache! – De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coșul. Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleș se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coșul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, și d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povestește cu de-amănuntul toate peripețiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntâlnitără cu madam’ Vasilescu și cu toată compania și cu locotenent Mișu, care e mucalit al dracului „și cântă teribel!”. Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el și madam’ Georgescu; iar gramamà, în odaia copiilor, cu puiul. | 222 |
Ion Luca Caragiale | Tren de plăcere | Dormeau încă profund când, pe la cinci și jumătate dimineața, un zgomot strașnic, clopoței de trăsură, lăutari și chiote, i-a smuls din brațele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam’ Vasilescu, madam’ Costandinescu, nepoțica ei, domnișoara Popescu, și d. Vasilescu și madam’ Georgescu și locotenent Mișu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantazie a locotenentului. – Vezi, cocoană? zice d. Mialache lui gramamà. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale și mă duceam și la Sfânta Ana!… Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, și dasupra armoniei apelor de munte și șoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel și d. Mișu cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc și care-i place atâta lui madam’ Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la București, când își face toaleta de culcare, madam’ Georgescu zice oftând: – Ah! mamițo! menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc! | 155 |
Ion Luca Caragiale | Ultima oră | Mă aflam în toiul conflictului româno-bulgar, în parcul de la Sinaia. Vreme splendidă, deși prea călduroasă, și o mișcare neobicinuită: pe de o parte afluența trenurilor de plăcere, ale căror bilete, fiindcă lunea cădea între două sărbători, erau valabile până miercuri dimineața; astfel, se-ngrămădea lumea pentru bâlciul de a doua zi marți, sf. Maria, când e și hramul mănăstirii; pe de altă parte, era hotărâtă pentru după amiazi plecarea suveranilor noștri spre străinătate. Fizionomia parcului era destul de caracteristică. Persoanele oficiale - curtea regală era în mare doliu - redingotă și mănuși negre, pălărie înaltă; generalii și ofițerii în uniformă de mare ținută; mult public de elită și lume de jos destulă. Unii steteau la mese în fața bufetului, pe când alții se plimbau în sus și-n jos. Așteptând să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție... Un amic, reporter de ziar. A venit să asiste la plecarea suveranilor, spre a face cuvenita dare de seamă în ziarul său, un ziar foarte belicos. – Ai aflat? – Ce? zic eu. – Care va să zică, nu știi nimic? – Ce, frate? – Aseară s-au prins doi inși, un bulgar și un italian... – Unde? – Pe bulgar l-au prins la Valea Largă când se cobora din tren și pornea pe jos către Sinaia. | 217 |
Ion Luca Caragiale | Ultima oră | Au găsit la el două revolvere, două cuțite și mai multe scrisori iscălite de Sarafoff, de Dimitroff, de Trifanoff și de ăsta... cum îl cheamă, frate?... de... - ...De Ciciu Penciu... – Da, de Ciciu Penciu... – Ei! Și? – Ei! și... a vrut el s-o întoarcă, s-o răsucească; s-a contrazis și l-au arestat. – Și acuma, unde e? – E închis la cazarma vânătorilor în deal. – Ei! dar italianul? – Care italian? – Italianul pe care l-a prins. – Nu, nene; nu-ți spui că e bulgar? – Bine, ăsta pe care l-a-nchis la cazarma vânătorilor, da, e bulgar; dar ăla pe care spuseși că l-a prins la Bușteni... nu era italian? – A! da! ala, da, ala era italian... – Ei! cu ala cum stă lucru? – Vine din America... S-a găsit la el un pachet de dinamită, cam de vreo patru kilograme, otravă și... – Și mai multe scrisori... – Da, mai multe scrisori... De unde știi? – Ei, bravo! se putea fără scrisori?... Fac prinsoare că scrisorile sunt de la Bresci și de la Luccheni... – Exact. – Și - întreb eu - ce s-a făcut cu acest anarhist? Unde l-au închis? Tot la cazarma vânătorilor? – Aș! | 202 |
Ion Luca Caragiale | Ultima oră | asta e teribil... că le-a scăpat! – Cum se poate? – Da, le-a scăpat frumușel. Pe când voiau să-i ia dinamita și să-l lege, repede a dat brânci unuia dintre agenți, pe alt agent l-a răsturnat cu o lovitură de picior în pântece, pe urmă a scos un pumnal și un revolver și amenințându-i s-a făcut nevăzut... Se crede că s-a ascuns în pădurile Peleșului... S-au luat cele mai strașnice măsuri ca să fie prins... Înțelegi, ce primejdie! – Bine - zic eu - astea trebuie să le dai la gazeta d-tale. – Firește că le dau... Acu mă duc la telefon... Stai puțin, mă-ntorc îndată... îți aduc știri din București. Și a plecat amicul meu la telefon. Rămânând singur, iată văd un ofițer de vânători cunoscut. – Iubite căpitane, iartă-mă că te rog un lucru; nu s-ar putea să văz și eu pe bulgarul... – Care bulgar? – Bulgarul prins la Valea Largă... care e arestat la dv. la cazarmă în deal? – Un bulgar arestat la noi la cazarmă?... Poate de acum douăzeci de minute încoace... Acuma viu de acolo... – Nu, frate, arestat de aseară... S-a găsit la el două revolvere, două cuțite și mai multe scrisori de la Sarafoff, de la Dimitroff, de la Trifanoff și de la Ciciu Penciu... – Fugi, monșer! | 217 |
Ion Luca Caragiale | Ultima oră | Cine ți-a spus gogoșile astea?... N-avem nici un bulgar arestat... Poți, dacă vrei, să mergi să te convingi. Salutare, mă grăbesc; e târziu, trebuie să dejunez mai devreme; escortăm pe maiestățile-lor la gară. Când căpitanul a făcut câțiva pași, iată se întoarce de la telefon reporterul meu foarte încruntat. – Nu știi nimic... – Ba știu, zic eu; știu că bulgarul dumitale nu există la cazarma vânătorilor: acum am vorbit cu căpitanul... (și i-l arăt pe căpitanul, care se depărtează prin mulțime) mi-a spus că sunt toate gogoși, că la cazarma lor nici pomeneală n-a fost despre vreun bulgar. – Da?... bravo! În adevăr că acuma nu mai există nici un bulgar la cazarma dumnealor... Dar pentru ce?... Pentru că nu l-au păzit cumsecade și l-au lăsat să scape. Bine c-am aflat-o și pe asta!... Dar în sfârșit, asta n-are atâta importanță; asta e veche... Să-ți spui ce am aflat acuma la telefon din București... E lată rău! Războiul e declarat. – Ce?! zic eu îngrozit. – Douăzeci și trei de ofițeri români și treisprezece soldați, făcând exerciții pe malurile Dunării, între Călărași și Giurgiu, au fost înconjurați de echipajul unei șalupe bulgare, care debarcase pe teritoriul nostru, dezarmați, făcuți prizonieri, încărcați în șalupă și trecuți pe malul bulgar. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Ultima oră | – Cum se poate? – Vezi dar că nu mai putem sta cu brațele încrucișate... Stai un moment... Mă duc la telefon, să dau amănunte despre evaziunea bulgarului... – Care bulgar? – Bulgarul care a evadat de la cazarma vânătorilor. – Ce amănunte, domnule? De unde știi și amănuntele? – Ce-ți pasă? Și, zicând acestea, bravul meu aleargă la telefon. Mă ridic înecat de vestea războiului... am nevoie să mă mișc, nu mai pot sta locului. La câțiva pași, un grup de domni, între cari și un domn ministru, de care am deosebita onoare a fi cunoscut. Mă apropiu cu respectul cuvenit și salut... D. ministru îmi răspunde foarte politicos și îmi întinde mâna. Mă miră mult că d. ministru nu pare îndestul de emoționat de lovitura echipajului șalupei bulgare. – Scuzați-mă - îndrăznesc eu - domnule ministru... E adevărat? – Ce? întreabă d. ministru, zâmbind ca și cum ar înțelege ce sentimente mă muncesc. - ...O șalupă... - ...Bulgărească?... zice d. ministru accentuându-și mai bine zâmbetul. - ...Da... zic eu. – Liniștește-te... N-a făcut până acuma nici un prizonier român. Apoi, cătră toți: – Hotărât, oamenii aceștia vor să smintească lumea! Pe urmă, cătră mine: – Ei, cum îți vine dumitale să crezi așa baliverne? | 206 |
Ion Luca Caragiale | Ultima oră | – De! domnule ministru - zic eu - știu eu ce să mai crez și ce să nu mai crez? De exemplu, istoria cu evaziunea bulgarului. – Care bulgar? – Care a fost prins aseară la Valea Largă și închis la cazarma vânătorilor din deal... zice că a reușit să fugă. Ministrul și toată lumea din grup încep să râză. Dar eu urmez: – Și anarhistul pe care l-au scăpat la Bușteni, care venea din America cu patru kilograme de dinamită... – Nu v-am spus eu - zice d. ministru - că o să smintească lumea?... Uite-n ce stare l-au adus chiar pe un om ca dumnealui, care de! orișicât... om cu condei... Zicând acestea, d. ministru ne salută frumos și după ce mai mă-mbărbătează încă o dată, asigurându-mă că războiul nici n-a început, nici n-are să-nceapă, se depărtează. Amețit, mă reîntorc la scaunul meu și șez la loc, să aștept pe d. reporter, care trebuie să se-ntoarcă de la telefon. Nu aștept mult; iată-l. – Ei? întreb eu. Mai ai ceva nou din București? – Se vorbește cu stăruință despre asasinarea unui judecător de instrucție. – Nu mă-nnebuni!... Dar știi ce am aflat eu?... Acum am vorbit cu ministrul X... – Cu ministrul X!? | 205 |
Ion Luca Caragiale | Ultima oră | – Da. – Ei? – E mai lată decât toate! – Ce? – Podul de pe Dunăre... – Ei? podul de pe Dunăre... – Podul de la Cernavodă... – Ei? podul de la Cernavodă... – Nu-nțelegi? – A sărit în aer?!! – Da, zic eu; cum ai ghicit? – Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să dau confirmarea știrii! Și pleacă glonț. – Stai! strig eu. Mă iau după el, îl ajung și-l opresc: – Nu uita să telefonezi că de trei zile escadra bulgară bombardează Constanța. – Constanța?... Bine! | 95 |
Ion Luca Caragiale | Bacalaureat | Când ies de dimineață din casă; o trăsură din trap mare intră pe strada mea; în trăsură, madam Caliopi Georgescu, o bună prietină. O salut respectos. Cum mă vede, oprește trăsura, înfigând cu putere vârful umbreluței în spinarea birjarului. — Sărut mâna, madam Georgescu, zic eu, apropiându-mă. — La dumneata veneam! răspunde cucoana emoționată. — La mine? — Da... Te rog să nu mă lași! — Să nu mă lași! Trebuie să-mi faci un mare serviciu amical... La nevoie se arată amiciția: să vedem cât ne ești de prietin! — Cu cea mai mare plăcere, madam Georgescu, dacă pot... — Poți!... să nu zici că nu poți!... știu că poți!... trebuie să poți! — În sfârșit, ce e? de ce e vorba? — Dumneata cunoști pe... Știu că-l cunoști! — Pe cine? — Ți-este prietin... știu că ți-e prietin! să nu zici ca nu ți-e prietin!... — Cine? — Popescu, profesorul de filosofie. — Suntem cunoscuți, ce e drept; dar chiar așa buni prietini, nu pot să zic. — Las' că știu eu... — Ei? — Ei! trebuie numaidecât să te sui în birje cu mine, să mergem la el, să-i vorbești pentru Ovidiu. Cititorul trebuie să știe că madam Caliopi Georgescu are trei copii — Virgiliu, Horațiu și Ovidiu Georgescu. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Bacalaureat | Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept, Horațiu în al doilea, și Ovidiu vrea să intre în anul întâi, la aceeași facultate. Ovidiu trece acuma examenul sumar de șapte clase liceale, și, cu toată bravura lui, pe cât spune cocoana Caliopi, după ce a biruit toate obiectele, s-a-nțepenit la Morală. — Închipuiește-ți, zice mama emoționată. Să-l persecute pe băiat! să-i zdrobească băiatului cariera!... Cum este el simțitor, e în stare să se prăpădească... Știi ce mi-a zis? „Mămițo, dacă pierz un an, mă omor!..." E în stare, cum e el ambițios... închipuiește-ți, să-i dea nota 3, și lui îi trebuie 6... Și la ce? tocmai la Morală... Acu, dumneata îl cunoști pe Ovidiu de când era mic... Știi ce creștere i-am dat!... — Ei! bravo! — Auzi, tocmai la Morală... Suie-te, te rog. Și, zicând acestea, cucoana îmi face loc lângă dumneaei în trăsură. — N-ar fi fost mai bine, madam Georgescu — zic eu — să fi mers d. Georgescu în persoană la profesor?... Știți..., d. Georgescu, om cu greutate... ca tată, altfel... Eu... de... străin... — Aș! ți-ai găsit! Georgescu! nu-l știi pe Georgescu ce indiferent e cu copiii? Dacă ar fi fost după Georgescu, nici Virgiliu, nici Horațiu n-ar fi fost în facultate... Despre partea lui Georgescu, rămâneau băieții fără bacaloriat!... | 217 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.