author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ion Luca Caragiale | Bacalaureat | Suie-te, te rog! — Dar nu e nevoie de trăsură, madam Georgescu, mă duc pe jos. — Vai de mine! dacă avem trăsură... Suie-te, te rog... A trebuit să mă sui, și am plecat. — Unde mergem? întreb eu pe cucoana Caliopi. — La profesorul... — Nu știu unde șade... — Știu eu... ce-ți pasă! La dreapta, birjar! Și cucoana lovește tare cu umbreluța peste brațul drept al birjarului. — Mână mai iute! Lovește la stânga, lovește la dreapta, apoi iar la dreapta, apoi la stânga; în fine, înfige iar vârful în spinarea birjarului, care oprește. — Uite — zice madam Georgescu — căsuțele ale galbene de lângă băcănie; intri în curte, casele din fund, la dreapta... Acolo șade... Eu te aștept aici. Mă dau jos din birjă și pornesc, ridicând rugi călduroase la cer, să dea Dumnezeu să nu fie acasă d. profesor de filosofie. Intru, ajung la locuința lui, bat. Cerul n-a voit s-asculte rugile mele: d. profesor este acasă... Cum să încep? Să-l iau pe departe... zic: — Frate Popescule, ciudate sunt și programele și regulamentele școalelor noastre: prea se dă o egală importanță tuturor obiectelor de studiu, și asta este dăunător mersului, adică, vreu să zic, progresului; căci, în definitiv, ce vrea să facă școala din tinerile generațiuni, cari vin și caută, mă-nțelegi, o cultură sistematică, pentru a deveni cetățeni utili, fiecare în ramura sa de activitate socială?... | 232 |
Ion Luca Caragiale | Bacalaureat | Profesorul se uită la mine aiurit, fără să-nțeleagă. Eu urmez... — Bunioară, am văzut absurdități în școalele noastre; am văzut copii cu excelente aptitudini la studii, condamnați a sta un an repetenți, fiindcă n-au avut notă suficientă la muzică sau la gimnastică... înțelegi bine că un an de întârziere, pentru inaptitudme la muzică sau la gimnastică!... Dar asta, trebuie să convii și dumneata, e tot așa de absurd ca și când ai împiedica pe un tânăr dispus să învețe Dreptul, să piarză un an, fiindcă nu e tare la Morală... Ce are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tânărul să o îmbrățișeze?... Ba nu, spune d-ta! Profesorul holbează ochii la mine și mai aiurit... Văzându-l așa, îmi zic: „nu merge! nu merge cu sistema mea pe departe! trebuie apucat boul de coarne!" — Uite, frate Popescule, să lăsăm chestiile de principiu. Știi de ce am venit la d-ta? — Ba! — Am venit să te rog să dai lui Ovidiu Georgescu — pe care l-ai examinat ieri la Morală și i-ai dat nota 3 — să-i dai nota 6... — ! — Să nu zici că nu poți!... știu că poți! trebuie să poți! — Atunci trebuie să le dau la toți... — Să le dai la toți! | 212 |
Ion Luca Caragiale | Bacalaureat | — Bine, dar... — Să nu zici că nu poți!... Știu că poți! trebuie să poți!... să le dai la toți! Sunt toți copii de familie bună! Profesorul — e și el om de familie bună - zice: — Bine! dacă sunt de familie bună, vom cauta să le dăm la toți nota 6. — Îmi promiți? — Pe onoarea mea de profesor! Am plecat încântat. Madam Georgescu mă aștepta foarte nerăbdătoare: — Ei? — Ei, le dă la toți. — Cum, la toți? — Firește... fiindcă toți sunt de familie bună. — Cum, de familie bună? — Ca Ovidiu. — Nu-nțeleg. — Le dă — zic eu — notă bună la toți băieții. — Și lui Ovidiu? — Mai ales... Le dă nota 6 la Morală, pentru că toți sunt de familie bună. După-amiazi, primesc de la madam Georgescu o scrisorică, prin care mă anunță că Ovidiu a obținut nota dorită si mă roagă să iau prânzul deseară la dumnealor. Se-nțelege că n-am lipsit a profita de grațioasa invitațiune. A fost o masă splendidă. S-a băut șampanie în sănătatea lui Ovidiu Georgescu, urându-i-se o strălucita carieră. Cocoana Caliopi, în culmea fericirei, a sărutat cu toată căldura pe iubitul ei prâslea, cu examenul căruia s-a încheiat deocamdată palpitațiile ei de mamă. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Bacalaureat | — Uf! mi-a zis norocita matronă română, oferindu-mi un pahar de șampanie; am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta! | 19 |
Ion Luca Caragiale | Petițiune | E în toiul verii, când serviciile publice încep dimineața la 7 și sfârșesc la 2 d. am. Toată noaptea a bântuit căldură apăsătoare și acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, amenințând cu groaznică dogoare. Ce are să fie peste zi? Sunt 7 ceasuri fără 10 minute de dimineață. În biuroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul, așteptând să bată ceasul, ca să ridice oblonul de la ferestruia pe unde i se-nmânează corespondența oficială și petițiile particulare. Pe când se șterge de sudoare, gândind la cine știe ce, aude ciocănituri la oblonul lăsat. Se uită la ceasul său, regulat adineaori după cel oficial: 7 fără 5 minute… Dă din umeri, se șterge iarăși și gândește mai departe… Ciocăniturile de afară au trecut; dar peste câteva momente iar încep cu mai multă tărie și insistență. Impiegatul dinăuntru se uită iar la ceas: 7 fără 2 minute. Dă din umeri, se șterge de sudoare și-și urmează gândurile intime… Ciocăniturile se-ndoiesc cu violență… În sfârșit cele două minute au trecut: ceasul arată 7 punct. Impiegatul trage zăvorul și ridică oblonul, lăsând ferestruia închisă numai cu geamul. Se uită afară. La geam e un domn, care așteaptă; probabil acela ciocănea. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Petițiune | Impiegatul ridică geamul. — Dv. ciocăneați așa? — Da. — Dv. Nu știți că biroul se deschide la 7? — Ba da. Și zicând aceasta, domnul vâră adânc capul pe ferestruică înăuntru; impiegatul, surprins de această mișcare, se dă-napoi și lasă din mână geamul mobil, care pică peste gîtul domnului ca tăișul unei ghilotine. Domnul vrea să tragă afară capul, dar nu poate. — Ridică! domnule! strigă domnul cu ochii mari. Impiegatul ridică binișor ferestruica; domnul își retrage capul. — Ce poftiți? — Am o afacere de registrat... Și domnul iar vrea să vâre capul. Dar impiegatul prinde de veste, lasă repede geamul, care atinge vârful nasului domnului. — Poftiți pe ușă înăuntru, daca aveți vreo afacere! strigă impiegatul, făcând acelui domn semn cu mâna, pe unde poate intra în biurou. Domnul ascultă, pleacă de la ferestruică și-ndată apare în ușă. Este un om nici prea tânăr, nici prea bătrân; pare foarte ostenit, și un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. E asudat și prăfuit; mișcările i sunt nesigure ca și articularea vorbelor. Apărând în pervazul ușii, ține într-o mână pălăria de paie, cam ghemuită; cu cealaltă mână se ține de nas. — Era să-mi tai nasul!... | 202 |
Ion Luca Caragiale | Petițiune | Știi ce teribil m-ai lovit? — Pardon!... dar nu stric eu... Dacă vârâți așa capul... — Nu face nimic... N-aveți un scaun? — Poftiți. Domnul șade alături de biurou... — Teribil sunt de ostenit... Zicând acestea, domnul se uită lung la un pahar ce stă pe masă aproape gol, și din care a băut impiegatul. — Mă rog, dacă nu vă supărați, aveți apă? — Da. — E rece? — Potrivită. — Nu-i puneți gheață? — Ba da. —Așa? îi puneți gheață? — Firește! — E flir... e firl...? ...ăsta... — Da, avem filtru. — Monșer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?... Teribil mi-e de sete! Impiegatul sună; un aprod se prezentă. — Un pahar cu apă... Apoi, după o pauză, către domnul: — Ați zis că aveți o afacere... — Da, am o afacere... — Aici la noi? — Da, la dv. ... o afacere... Pesemne că acum s-a dus s-o scoată din puț... — Cum s-o scoată din puț? — Apa... că văz că nu prea are amicul de gând să vie... Aprodul intră. Domnul ia paharul și-l soarbe întreg pe nerăsuflate, apoi, ridicând niște ochi foarte dulci și plini de mulțumire, cătră aprod: — Mersi... Daca nu te superi... mai îmi dai unul? | 210 |
Ion Luca Caragiale | Petițiune | Aprodul pleacă. Domnul, după ce s-a căutat prin toate buzunarele, cătră impiegat: — S-a dus dracului! am pierdut-ol — Ce? — Ce, nece... e vorba, am pierdut-o? — A fost o petiție... — Nu, frate, batista... Monșer, te superi dacă te-oi ruga să-mi dai batista d-tale?... numai un moment. Zicând acestea, ia de pe masă batista impiegatului și, până când acesta să scoată măcar o exclamație, se șterge cu ea la gură de apă. — Și dumneata nădușești ca mine. Impiegatul dă să-și ia batista înapoi; domnul își trage mâna, se șterge de sudoare și pe urmă la nas; apoi înapoiază batista, punându-o iar la loc pe masă. — Și eu nădușesc al dracului! Impiegatul ia batista și o trânteste departe în partea cealaltă a mesei; apoi se așează, ia condeiul și-ncepe a trece hârtii la registru. Aprodul intră, aducând al doilea pahar. Domnul ia paharul și-l dă pe gât; pe urmă, cu tonul dulceag, făcând semn să-i treacă batista: — Dacă nu te superi... Impiegatul se face că n-aude. Domnul se scoală, trece pe dinaintea mesei în partea cealaltă, se apleacă peste ea și ia batista. Impiegatul vrea să i-o apuce; dar domnul s-a șters pe frunte și la nas; pe urmă, aruncând batista la loc: — Mersi! | 209 |
Ion Luca Caragiale | Petițiune | — Domnule — zice impiegatul — zici că ai venit cu o afacere... Mă rog... Noi n-avem timp aici să stăm de vorbă... Nouă ne plătește statul leafă, să lucrăm... Mă rog, ce afacere? — Stăi că-ți spun... E cald al dracului! Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbârnâie lung. Impiegatul, impacientat: — Destul, domnule! Ce poftești? — Dacă nu te superi, încă un pahar...mi-e sete al dracului. Az-noapte am umblat forfota cu niște prietini... Nici n-am dormit... Știi... După o pauză: — Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? — Ba bine că nu! — Pe unde n-am fost! Aprodul vine. Domnul, cu multă politețe: — Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă... Aprodul iese. Domnul, către impiegat, cu delicatete: — Aveți mult de lucru? Impiegatul: — Nici prea-prea, nici foarte-foarte... potrivit. Aprodul aduce paharul. Domnul îl bea pe nerăsuflate; cătră aprod: — Mersi! Apoi cătră impiegat: — Daca nu te superi, te-aș ruga... batista... — Domnule! strigă impiegatul; înțelege odată că nouă nu ne plătește statul aici ca să stăm de vorbă; avem treabă; n-avem vreme de conversație... Spune: ce poftești? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai? | 203 |
Ion Luca Caragiale | Petițiune | — Ce afacere? — Da! ce afacere? — Am dat o petițiune... Vreau să știu ce s-a făcut. Să-mi dați un număr. — Nu ți s-a dat număr când ai dat petiția? — Nu. — De ce n-ai cerut? — N-am dat-o eu. — Da cine? — Am trimes-o prin cineva. — Când? În ce zi? — Acu vreo două luni... — Nu știi cam când? — Știu eu? — Cum, nu știi? Cum te cheamă pe d-ta? — Nae Ionescu. — Ce cereai în petiție? — Eu, nu ceream nimic. — Cum? — Nu era petiția mea. — Da a cui? — A unui prietin. — Care prietin? — Unul Ghiță Vasilescu. — Ce cerea în ea? — El, nu cerea nimic. — Cum, nu cerea nimic? — Nu cerea nimic; nu era petiția lui. — Da a cui? — A unei mătuși a lui... Știa că viu la București și mi-a dat-o să o aduc eu. — Cum o cheamă pe mătușa lui d. Ghiță? — Nu știu. — Nu știi nici ce cerea... — Ba, mi se pare că cerea... — Ce? — Pensie. Impiegatul, ieșindu-și din caracter și zbierând: — Domnule, aici este Regia monopolurilor! aici nu se primesc petiții pentru pensii! | 206 |
Ion Luca Caragiale | Petițiune | Du-te la pensii, acolo se primesc petiții pentru pensii! — Așa? la pensii, care va să zică? Merge la sonerie, apasă butonul; soneria zbârnâie foarte lung. — Destul, domnule! — Uite ce e; dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă. Aprodul intră. — Uite ce e, drăguță, dacă nu te superi, te-aș mai ruga pentru un pahar cu apă. Aprodul iese. Impiegatul bufnește și scrie cu ochii aplecați în registru: — Așa?... care va să zică, la pensii? Aprodul vine. Domnul ia paharul. Impiegatul, după ce l-a lăsat să bea în ticnă, către aprod: — Dă-l afară! Domnul, plecând, foarte politicos: — Mersi... Mă duc... Așa? care va să zică, la pensii, care va să zică? ! | 122 |
Ion Luca Caragiale | Cam târziu… | Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie — despre ce?... Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români așa de târziu?... despre politică, fără îndoială. În toiul discuțiunii, vorbind despre noul impozit asupra țuicii, printr-o asociațiune de idei inexplicabilă altfel decât numai prin telepatie, unul dintre ei, ca și cum s-ar întoarce cu gândul de foarte de departe, zice tam-nisam: — Frate, ce s-o fi făcut Costică?... Costică Panaite... știi... — Costică Panaite?... zice altul. Curios lucru! Cum ți-a venit?... Tocma la el mă gândeam și eu, la Costică Panaite. — Domnule, zice al treilea; asta este ceva care să o spui ori la cine, nu te poate crede. La cine credeți că m-am gândit eu acuma, când ai întrebat dumneata întâi: „Frate, ce s-o fi făcut Costică?” — ?... — La Costică, domnule... la Costică Panaite!... Comedie!... Așa e... Ce s-o fi făcut bietul Costică? — E în provincie... la o moșie, mi se pare... S-a apucat de comerț... Nu l-am văzut, poate, de opt ani... Dar e curios lucru, domnule, cum să ne aducem aminte de el, așa... Și toți trei prietinii tac și stau mirați pe gânduri. Câtă vreme nu vorbesc, gândurile lor umblă departe pe cărările pe care ei le-au bătut odinioară în tinerețe, întovărășiți de Costică Panaite; și cu cât mai mult umblă acele gânduri, cu atât le reînviază în față, din ce în ce mai palpabilă, figura vechiului prietin cu toate atributele ei caracteristice. | 247 |
Ion Luca Caragiale | Cam târziu… | Când figura amicului Costică s-a-ntrupat întreagă în imaginația lor, toți trei îi zâmbesc cu dragoste, și unul după altul: — Ei! aș! — Parol? — Ce! ești copil!? Dar, ca prin minune, de la ușa berăriei de-afară, se aude ca un ecou un glas străin: — Ce! ești copil!? Toți trei rămân încremeniți la auzul acestui ecou, ce pare că vine dintr-o altă lume care a fost și nu mai este. Până să se domirească prietenii, iată că apare în ușa berăriei o figură jovială de provincial, un roșcovan pârlit de soare, urmat de un birjar. Birjarul stăruie: — Conașule, de la gară... — Ei, aș! zice roșcovanul. — E doi franci... — Parol? — Taxa, conașule! — Ce! ești copil!? — Costică!... Costică este!... E Costică!! strigă prietenii, și se ridică toți trei, și se reped să-l ia în brațe, și-l sărută care mai de care cu mai multă căldură. Dar Costică se-ntoarce către birjar: — Și ce poftești acuma? — Încă un franc. — Ce! ești copil? Și zicând aceasta, dă un franc birjarului, și se-ntoarce către prieteni, care iar îl sărută. Se așază toți la masă în culmea veseliei. — Mă, Costică!... știi tu la cine ne-am gândit noi toți trei adineaori?... | 205 |
Ion Luca Caragiale | Cam târziu… | de cine am vorbit noi acuma până să intri tu? — De cine? — De tine. — Ei, aș! — Zău, de tine. — Parol? — Parol. — C-eșt' copil? Nu mai trebuie să spunem că sosirea iubitului Costică gonește orice gând de plecare acasă, și că imediat se comandă patru halbe, după care începe o anchetă în regulă asupra activității lui Costică în toată vremea îndelungată de opt ani, de când lipsește din Capitală. Din această anchetă, rezultă deocamdată că simpaticul amic, după ce a renunțat acum opt ani a mai susține licența în drept, s-a hotărât a îmbrățișa cariera de cultivator de pământ, și s-a dus să exploateze o moșie de munte în tovărășie cu un unchi al lui; în tot timpul de opt ani, n-a mai venit la București decât de două-trei ori, când, deși a stat aci câte o săptămână, nu a avut plăcerea să-ntâlnească pe vechii lui prieteni, fiindcă „s-a-ncurcat cu alții!” și că acuma e foarte mulțumit că i-a putut în sfârșit revedea. După tonu-i de extremă jovialitate, după ochii lăcrămoși și maniera cu care articulează vorbele, se vede bine că d. Costică s-a întâlnit astă-seara și cu alți prieteni. Continuând ancheta, se descopere că simpaticul amic a sosit astă-seară cu un tren întârziat; că de la gară, s-a suit în tramvai; a mers până în colț la Matache Măcelaru; acolo, simțind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o băcănie în colț; acolo a-ntâlnit niște vechi prieteni, care beau must, și a băut și el... — Vrea să mă-ncurce dumnealor... Zice: încă un rând! | 265 |
Ion Luca Caragiale | Cam târziu… | zic: c-ești copil?! S-a suit apoi în birjă, a lăsat geamantanul la Metropol și a venit aci. Ceea ce e curios e că și dânsul avea o presimțire; venind în birje dinspre Matache Măcelaru către centru, îi trecuseră prin gând atâtea și atâtea amintiri de pe vremea când petreceau toți patru, studenți săraci, împreună. — Ei! frumoase vremuri! exclamă unul. — Ei, aș! răspunde amicul Costică. — Nu mai apucăm noi așa vremuri! zice altul. — Parol? întreabă Costică. — S-a dus! suspină al treilea... Am trei copii, Costică. — C-eșt’ copil!? Și iarăși un rând de halbe, și iar urmează înainte ancheta, dovedind că simpaticul Costică a venit la București cu o afacere importantă; că a plecat de-acasă acum câteva zile, cu intenția să sosească chiar a doua zi în Capitală. De ce n-a sosit decât peste trei zile și jumătate, se explică ușor. De la moșia lui, din vârful munților, este o distanță de cincizeci și mai bine de kilometri cu trăsura până la Ploești. S-a abătut la Vălenii de Munte și s-a încurcat o noapte; apoi a ajuns la Ploești; s-a abătut pe la Valea Călugărească, la un prieten, cu ocazia culesului; s-a încurcat o zi și o noapte; prietenul a vrut să-l mai ție, ca să vie amândoi în București; dar Costică i-a zis: „C-eșt' copil! | 220 |
Ion Luca Caragiale | Cam târziu… | ?” și a plecat. — Îmi par' rău că vă-ncurcați la bere, zice Costică; bine, nene, acu e vreme de bere? Ai la o... mustărie, frate... — Fugi, nene, că mustul strică stomacul! zice unul. — Ei, aș! răspunde Costică. — Nu m-am bolnăvit alaltăieri din două pahare! zice altul. — Parol? — Cea mai infamă băutură! zice al treilea. — C-eșt' copil!? După o pauză, Costică întrerupe tăcerea: — Frate, n-au ăștia un mezelic, ceva? nițică pastramă... — Ți-ai găsit! la berărie, pastramă... — Da ce? — Crenvirș! — Ei, aș! — Or salam... — Parol? — Ori șvaițer... — C-eșt' copil!? Și ancheta își reia cursul. Moșia unde Costică face „agricultură de fân și de prune”, este așezată într-unul din cele mai sălbatice și mai sublime puncte ale Carpaților; acolo, în creierii munților, trăiește el de atâta timp foarte mulțumit, departe de zgomotul Capitalei... — Bine, Costică, vara ca vara; dar iarna, nu ți-e urât? — Ei! aș!... — N-aș putea iarna să stau nici o săptămână... — Parol? — În sălbătăcia aia... — C-eșt' copil!? Încă un rând de halbe... — Ei, aș! — Ale din urmă. — Parol? — Și pe urmă, un șvarț! — C-eșt' copil!? | 201 |
Ion Luca Caragiale | Cam târziu… | Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment, se va vedea îndată. Prietenii țin să afle pentru care afacere „foarte serioasă” a venit în Capitală munteanul lor. Nu le trebuie multă stăruință, ca să obțină satisfacție curiozitatea lor. Costică a venit aci cu o petițiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune: trebuie s-o dea mâine unui deputat, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad. — Bine, Costică, acuma vii?... ai venit cam târziu! — Ei, aș! — S-a votat legea! — Parol? — Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută! — ...'Ș' copil! ? | 112 |
Ion Luca Caragiale | Mici economii… | În ajunul lui sf. Dumitru, amicul meu Iancu Verigopolu stă înfipt în colțul otelului Continental, privind la trecători. Ne salutăm și intrăm în vorbă. Are frumos caracter amicul meu Verigopolu: totdeuna egal, fără a se lăsa alterat măcar de orice împrejurare; și mărturisesc drept că nu-l pot admira îndestul pentru aceasta. Dumneata, bunioară, ori eu, sau un altul, n-am fi în stare să ne înfigem în colțul otelului Continental pentru a privi la mișcarea de pe stradă, cu sângele rece al unei persoane absolut lipsite de grija zilei de mâne — în ce momente?... în ajunul lui sf. Dumitru... și când?... când am ști bine că a doua zi trebuie să părăsim casa unde am locuit, fără să știm de loc unde o fi casa-n care avem să ne transportăm calabalâcul. Dar pavajul de piatră rece ni s-ar părea desigur mai fierbinte decât smoala clocotită! ne-ar arde tălpile! am alerga nebunește, și nu ne-am putea astâmpăra până când nu am ști tot așa de bine unde vom ajunge mâne cu troacele noastre, pe cât știm de unde vom porni cu ele. Ei bine, amicul meu Iancu Verigopolu, știind bine că a doua zi se mută, fără a ști de loc unde se mută, stă înfipt în colțul otelului Continental, amuzându-se a privi la trecători. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Mici economii… | — Bine, Iancule, întreb eu, fără să cred ce-mi spune; serios, omule, că nu știi unde vă mutați? Zic vă mutați, fiindcă amicul e însurat. — Ma parol, monșer!... Și râde... Eu, fără să spun o vorbă, îl privesc uimit de admirație... — Ce te uiți așa? — Te admir — zic — monșer... Eu, în locul tău... — Dar ce e mai frumos, e că n-am sfanț, monșer!... — ! !... — ...Adică, vorba vine că n-am sfanț; așa, tot am cîțiva franci.., Aide să luăm un aperitiv... Cîte ceasuri sunt? — Șapte și zece. —Tocma bine... Aide spre Episcopie; mi-am dat întîlnire cu nevastă-mea la Tripcovici, la șapte și jumătate. Pornim la deal, și merg plin de respect alături cu acest filozof antic, pe care atât de puțin îl pot afecta micile mizerii ale vieții. Dumneata, ori eu sau altul, dacă ne-am afla în situația amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece prin mulțimea care forfotește liniștită pe Podul Mogoșoaii, fără să vedem în fiecare dintre acele ființe un motiv mai mult de amărăciune pentru sufletul nostru destul de amărât. Și drept să spun, mergând alături cu filozoful meu, de mai multe ori mi-a trecut prin gând: ce aș face eu, dacă aș fi în situația lui, și el ar merge alături cu mine, fiind în situația mea?... | 219 |
Ion Luca Caragiale | Mici economii… | L-aș maltrata, desigur... M-ar irita apropierea lui așa de mult, încât l-aș acuza d-a dreptul că el, ocrotit de stăpânul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el — nu!... el mă poftește la un aperitiv... Admirabil caracter!... Gândind astfel, pe când el salută în dreapta și-n stânga cu cea mai senină amabilitate pe trecătorii cunoscuți, ajungem la Episcopie, tăiem drumul și intrăm la Tripcovici. — Două vermuturi franceze! comandă Iancu. Scoate punga din buzunar, apoi, din pungă, două patace, și mi le arată. Le pune apoi la loc în pungă, și vâră la loc punga-n buzunar. — Asta e tot ce am pe sufletul meu... Și încă și astea mi le-a dat nevasta din micile ei economii... Apoi, schimbând brusc ordinea de idei: — ...Pentru că dacă nu era canalie d. Georgescu, eu tot aș mai fi rămas în slujbă; nu demisionam... Dar pentru o mizerabilă leafă de trei sute de lei pe lună, adică, vorba vine, trei sute... în mână iei două sute cinzeci și șase și cinzeci de bani... să rabzi toate șicanele, toate aroganțele și toate lipsele de educațiune ale unui șef... Mai luăm câte unul?... | 201 |
Ion Luca Caragiale | Mici economii… | Băiete! încă două!... — Da, frate Iancule, zic; dar, oricum, în ziua de azi... atâta vreme fără leafă... cam greu. — Greu, negreu, nu poți, dacă ai caracter... Mai luăm câte unul?... Băiete!... — Mersi, frate Iancule, zic eu; două, destul... — Nu se poate... Nu știi vorba neamțului?... Alle guten Dinge… — ...sind drei… — Păi, vezi!... Băiete! încă două... — ...E și cam târziu... — Câte? — Șapte și jumătate trecute. — Stai încă un minut... acu trebuie să pice și nevastă-mea... Eu, cu gândul în altă parte, întreb: — În definitiv, n-ai putea dumneata, cu atâtea cunoștințe, să găsești altă slujbă? — Să-ți spun drept, monșer, mi s-a propus să-mi dea cineva o recomandație la primărie; dacă găsesc ceva serios, ca să am cel puțin siguri șapte-opt sute pe lună, înțeleg; dar ca să mai mă-ncurc, să-mi pierz independența pentru o mizerie, nu; asta n-o mai fac... Ce te uiți așa curios? — Nene — zic — te admir din ce în ce mai mult!... — ...Ca să mai am a face iar cu cine știe ce mațe-pestrițe ca d. Georgescu... mai bine, lipsă! mai bine, sărac și curat! „Ce om!" zic eu în gândul meu... când iată văd, la lumina lămpii electrice, că se oprește o trăsură, un muscal, în fața prăvăliei, și din trăsură coboară o damă elegantă, care intră repede la noi. | 228 |
Ion Luca Caragiale | Mici economii… | A!... este încântătoarea soție a amicului meu, madam Aglae Verigopolu. — M-aștepți de mult, cocoșelule? întreabă ea pe soțul ei, care-i sărută cu multă galanterie mănușa albă. — De câteva minute, puică... răspunde el, pe când eu fac mănușii albe omajul pe care i l-a făcut și soțul. — Știi că ne mutăm mâne? — Unde? întreabă el fără cea mai mică turburare de surpriză. — Ce-ți pasă!... Salon, patru odăi, baie, bucătărie, odaie de servitori, pimniță, singuri în curte, tout à l’égout, grădiniță. — Scumpă? — Două mii patru sute... — În patru rate... — Nu... i-am dat pe șase luni înainte... Și zicând aceasta, doamna trage din manșon punguța, din care scoate o hârtiuță, chitanța proprietarului. — Contractul îl facem după ce ne mutam; am luat-o pe trei ani. La toate astea, eu fac o figură așa de imbecilă, încât amicul Verigopolu mă-ntreabă: — Ce te uiți așa curios?... Zic: — Nu... dar... vezi... adineaori... și acu... noroc!... — Ei! monșer, daca n-ar fi ea cu micile ei economii!... Închipuiește-ți că astă-vară la Sinaia... Dar doamna ne-ntrerupe: — Dv. aveți poftă de vorbă, mie mi-e foame... Bine, cocoșelule, mie nu-mi dai un aperitiv? — Băiete! încă trei. — Mersi, zic... — Nu se poate... Vorba neamțului... Alle gulen drei Dinge sind vier. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Mici economii… | Trebuie să cedez insistențelor doamnei Verigopolu și să primesc a prânzi la dânșii. Deși a fost vorba că merg à la fortune du pot (adică, pe românește, să te mulțumești cu ce s-o găsi), amica mea cumpără fel de fel de mezeluri și o sticlă de marsala. Doamna scoate punguța și plătește socoteala toată. Ne suim toți trei în birje și paidiom, gaspadin! E un deliciu să mergi pe asfalt cu roate de cauciuc. Oprim la altă băcănie: nu-i încă vremea stridiilor; atunci — trei sute grame icre moi. — Paidiom, gaspadin! na leva, na prava... na prava, na leva! Am sosit... Coborâm iute, Iancu și eu, și dăm doamnei Verigopolu mâna. Femeia sare jos ca o căprioară: — ‘ erssi! Apoi, cătră muscal: — La unsprece fix, Ivanușca! Intrăm... Minunată mâncare și mai ales veselă petrecere!... Păcat că trec așa de repede ceasurile de mulțumire!... Când au trecut trei ceasuri? — Coconiță, zice servitoarea, a venit Ivanușca! Doamna trebuie să meargă negreșit la o mătușică a ei. Înainte de a pleca, doamna cheamă dincolo pe cocoșelul ei, să-i spună cine știe ce. Apoi, ne suim cu toții în birje. Noi, bărbații, ne coborâm în Piața Teatrului; doamna merge înainte la tanti. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Mici economii… | — Luăm cîte-o tizană? îmi zice Verigopolu. — Mersi, dragă Iancule; nu pot bea șampanie; îmi face arsuri.... — Atunci, ce? — O bere... — Bine... eu iau tizană, tu ia bere. Intrăm la Cooperativa... Sunt douăsprezece trecute... — Țal! strigă Iancu. Și aruncă pe masa de marmoră o hârtie de o sută. Eu mă uit iar ca un imbecil... — Ei! monșer, dacă n-ar fi micile ei economii ! | 70 |
Ion Luca Caragiale | Ultima emisiune | La o răspântie de mahala strălucește de departe în fel de fel de fețe geamlâcul unei cârciume, razele lămpii din tavan trecând afară prin clondire pline cu deosebite vopseli străvezii. Afară e o vreme câinească: plouă ca prin sită și bate vânt rece. Începe iarna. A-nnoptat bine. Prin dâra de lumină, se vede o umbră înaintând cu pași grăbiți. Umbra urmează calea luminată, ferindu-se de băltoace, se apropie și intră în cârciumă. — Bună seara! — Bună seara, d-le Iancule, răspunde negustorul de la tarabă. — E cineva d-ai noștri p-aci? — Încă n-a venit nimeni. — Nici d. Tomița? — Nu... Pesemne s-a mai abătut pe undeva; dar trebuie să pice acuma. Persoana care a intrat și întreabă de domnul Tomița este domnul Iancu Bucătarul. E un om ca de șaizeci de ani; dar cam prea trecut pentru vârsta lui. A și pătimit multe. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învățat arta culinară de la tată-său, pe care l-a moștenit întrecându-l în talente. De aceea, a fost un moment când casele boierești se băteau care mai de care să-l aibă pe domnul Iancu. Dar arta culinară uzează grozav pe om; încet-încet, focul i-a stricat vederile acestui artist; apoi s-au întâmplat și niște purdalnice de friguri; a trebuit să facă omul multă vreme o cură serioasă de rachiu de drojdii cu picături de pelin; azi așa, mâine așa, purdalnicele de friguri nu-l lăsau; a-ndoit, a-ntreit dozele... degeaba! | 243 |
Ion Luca Caragiale | Ultima emisiune | În sfârșit, odată, ce să te pomenești, a-nceput să aibă tremurături la mâini și așa, un fel de amețeli, și noaptea să viseze urât. Odată a căzut pe mașina de bucate și s-a ars la obraz. A trebuit în cele din urmă să renunțe la arta lui, căci oriunde intra, i se întâmpla să-i vie amețeală pe mașină... Acuma, de vreo câțiva ani, ce să facă?... Cere... Și nu-l slăbesc purdalnicele de friguri! D. Iancu își comandă doza de rachiu de drojdii cu picături de pelin, trece în odăița din dos și se așază la o masă în colț. Aci e locul de întâlnire a trei buni camarazi și prieteni: domnul Iancu Bucătarul, coana Zamfira Muscalagioaica și domnul Tomița Barabanciu. Pe când d. Iancu gustă doftoria, să vază dacă este potrivită din amărăciune, iată că intră și cocoana Zamfira, o persoană de vreo cinzeci de ani trecuți. Această persoană, care a pierdut de mult un ochi și uzul comod al mâinii drepte și al piciorului drept, are o istorie poate și mai interesantă decât amicii și camarazii ei. A iubit!... De la o fragedă vârstă s-a furat din casa părintească — tatăl ei era cel mai vestit ghitarist fără perdea de pe vremuri. | 203 |
Ion Luca Caragiale | Ultima emisiune | Complicele acestui furt era un tânăr viorist plin de talent. Peste un an, s-a furat de la primul ei complice; al doilea complice era un foarte distins cobzar; peste doi ani, alt complice și, în sfârșit, așa din doi ani în doi ani, uneori chiar mai des, din complice în complice, a avut nenorocirea să dea peste unul care a pretins cununie în regulă, și care, îndată ce s-a văzut furat, n-a înțeles, ca toți ceilalți, că regulele cele mai elementare ale galanteriei îl obligau să renunțe la orice scandal: acesta era celebrul Mitache Muscalagiul, un piept și o forță erculeane. A pândit-o, a prins-o la un chef cu ultimul ei complice, cântând bucăți alese din repertoriul părintelui ei, s-a năpustit asupra-i, a lovit-o, a sucit-o, a tăvălit-o, a zdrobit-o... Celălalt fugise ca un laș... Când a lăsat-o Muscalagiul din mâini, juna Zamfira era o masă inertă. Iată cauza întreitei ei betegeli. Curând, după această scenă atât de dramatică, a murit și Muscalagiul de o violentă afecțiune de piept. Ce-i mai rămânea de făcut unei nenorocite văduve, săracă, beteagă de un ochi, de mâna dreaptă și de piciorul drept?... Acuma, cere. Cocoana Zamfira salută grațios pe camaradul ei, îi întinde mâna stângă și se așază alături, pe când băiatul din prăvălie i-aduce o țuiculiță. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Ultima emisiune | — D. Tomița n-a venit? întreabă coana Zamfira. — Nu, răspunde d. Iancu. — Unde-o fi umblând?... Zicând astea, scoate din sân o legăturică, o pune pe masă, o ține cu mâna dreaptă și cu stânga o dezleagă. Din legăturică scoate un pumn de mărunțiș, dintre care alege cu băgare de seamă câteva bucăți, să le arate camaradului. — Le-ai văzut sărăciile astea noile, domnule Iancule? — Le-am văzut... procopseală! semn de calicie, coană Zamfiro! — S-a stricat țara asta, domnule Iancule! Care cum trece: «Crede, babo, că e criză!»... — Nu vezi dumneata, coană Zamfiro, dacă a ajuns visteria să facă bani de tinichea!... Pe când vorbesc cei doi camarazi, iată că intră și d. Tomița Barabanciu. Îl cheamă astfel, fiindcă, din tinerețe și până acum câțiva ani, a fost toboșar municipal. Umblând, cu toba lui, de colo până colo, pe vreme bună și pe zloată, vara pe arșiță, iarna pe ger, a contractat un reumatism articular acut, pe care nu l-a putut combate decât cu rachiu de izmă fiert cu piper. Oricând îl încearcă la încheieturi, cu nimic altceva nu i se poate alina. Obosit de atâta carieră, s-a retras cu o pensioară de treizeci de lei, ca infirm din cauză de serviciu, și ca să nu stea degeaba toată ziua, să-și mai facă de lucru — acuma, cere. | 221 |
Ion Luca Caragiale | Ultima emisiune | D. Tomița intră având aerul foarte contrariat. Se vede că-l încearcă la încheieturi. Băiatul din prăvălie a înțeles aceasta si aduce numaidecât, fară comandă, rachiul de izmă cu piper. D. Tomița salută politicos pe camarazi, se așază lângă ei tăcut și dă repede pe gât o doză; apoi se scutură din umeri: parcă s-au mai alinat înțepăturile reumatismului. De aceea, pacientul se mai înseninează la față și intră în conversație: — Ați văzut banii ăi noi? — Sărăciile de tinichea?... Uite-le, zice cucoana. — Coană Zamfiro, să nu zici vorba asta... Dumneata nu-nțelegi cum e chestia... — Cum e? — Peste câteva zile scoate visteria tot d-ăștia de câte douăzeci de parale. Care va să zică... — Care va să zică... zice d. Iancu. — Care va să zică... zice coana Zamfira. — Care va să zică — zice d. Tomița — din câți ne dă câte un ban pe zi, dacă doi-trei s-or întâmpla să n-aibă alte mărunțele decât d-ăi de câte douăzeci, atunci asta face un condei de câțiva frăncuți pe lună... Ați înțeles?... N-apucă să răspunză camarazii dacă au înțeles sau nu teoria financiară a lui d. Tomița, și s-aude dincolo în cârciumă înjurând cineva, foarte supărat cine știe de ce; apoi, îndată, ușa odăiții se deschide de perete, și intră părintele Matache, urmat de paracliserul lui, urmat de băiat, care aduce pe tavă o jumătate de pelin tulburel cu două pahare curate. | 236 |
Ion Luca Caragiale | Ultima emisiune | Cei trei camarazi salută pe părintele, care-i blagoslovește, așezându-se cu paracliserul la masa dimpotrivă. Coana Zamfira, care de vreo câteva momente s-a încălzit bine, zice: — Părinte Matache, săru' mâna, sfinția-ta ai văzut pe ăștia noii? Și merge șontâc-șontâc la masa părintelui să-i arate bănuții de nichel. — I-am văzut!... răspunde părintele cu humor. — Da... părinte Matache, săru' mâna, o să scoață și de douăzeci de parale?... Dom' Tomița zice... Barabanciu... — O să scoață!... O să vedeți voi ce-o să scoață! — Ce! — Pe dracu o să-l scoață, vai de capul vostru! — Ce-o să scoață, părinte? întreabă d. Iancu. — Ce?... lasă că o să vedeți voi, pârliților, ce! — Ce-o să scoață, părinte Matache, săru' mâna? — O să scoață de câte două parale... — Ce?! — Și de câte-o para! — Când?! — Acu, zilele astea... — De câte două parale? — Și de câte-o para! — De câte-o para!! — Trăsni-i-ar Maica Domnului!! ! | 161 |
Ion Luca Caragiale | O lacună | Lache Diaconescu și Mache Preotescu sunt impiegați în aceeași mare administrație și totodată sunt foarte buni prieteni. Pe lângă acestea, Mache s-a logodit zilele trecute cu sora d-nei Diaconescu, d-ra Cecilia Pavugadi, care-și termină la vară cursul de piano la conservator. Colegi, prieteni și cumnați... În această întreită calitate, cei doi camarazi ies de la cancelaria lor la șase ore seara și, sub aceeași umbrelă, pornesc pe Calea Victoriei la vale, să se abată pe la o băcănie; trebuie să târguiască niște mezeluri pentru masă — Mache va prânzi la Diaconescu împreună cu d-ra Cecilia. În treacăt, Mache ia, de la o cofetărie, bomboane și prăjituri, și dintr-o florărie două buchete. Pentru cine?... Ghiciți... Se-nțelege că dintre cei doi camarazi cel mai grăbit nu este Lache. De aceea Mache îi zice, de câte ori Lache vrea să se oprească la vreo vitrină: — Lasă, monșer; ai mai repede, ca e târziu; să nu ne aștepte damele! La care, Lache răspunde: — Lasă, monșer; știu eu; nu o să ne punem la masă de acum. Dar Mache replică: — Da, decât iar nu face să mergem tocmai la vremea mesii; să nu ne aștepte damele! Mergând așa, ajung în Piața Teatrului... Lache zice: — Ai să bem câte o bere la Gambrinus... — Întârziem, Lache... — Lasă, monșer, știu eu... Numa câte o bere... — Da, decât nu face pentru ca să ne aștepte damele... Și amândoi intră în berărie... Aci, se-ntâmplă să găsească o sumă de colegi, cari le fac loc la masa lor strângându-se cât se poate. | 258 |
Ion Luca Caragiale | O lacună | Colegii urmează o discuțiune foarte animată: ei comentează decizia Curții în procesul asasinatului și complotului bulgăresc; și daca voim să fim drepți, trebuie să mărturisim că cea mai deplină armonie domnește în această dezbatere: toți sunt de părere că decizia este dreaptă și bine cumpănită. Dar cei doi prietini intervenind în dezbatere, Lache, „pentru prima oară în viața lui", constată cu regret că legea noastră penală prezintă o lacună, că „n-avem pedeapsa cu moarte". El nu este un om crud — toată lumea care-l cunoaște știe foarte bine aceasta... — Dar când vine, mă-nțelegi, un caz ca acesta, ca să nu mai aibă cineva siguranța vieții în țara lui... —Țal! strigă Mache bătând în masă... — ...Când orice asasin, mă-nțelegi, plătit de o mână criminală, poate pentru ca să vie, sub pretext de politică, și în țara ta, când ești liniștit și când ești cu conștiința împăcată că ți-ai împlinit până-n capăt datoria, și nu ești întru nimic vinovat, pentru ca să vie, mă-nțelegi... — Țal! țal!! strigă Mache bătând foarte tare în masă. — Ci stăi, monșer! — E târziu, Lache! — Ce târziu? — Nu face pentru ca să ne-aștepte... — Stăi un moment... Pentru ca să vie, mă-nțelegi... | 201 |
Ion Luca Caragiale | O lacună | —Țal!!! — ...Aș!... Asta, nu! să mă ierți!Asta, trebuie pedeapsa cu moarte! Opiniile sunt împărțite de acum încolo. Părerea lui Diaconescu găsește la câțiva camarazi aprobare, pe când alții o combat „în numele principiilor moderne". — Principiile moderne!? strigă Lache. Da dumnealor, mă-nțelegi, moderni sunt? —Țal!!! strigă desperat Mache. — Ci stai! monșer; mă plictisești... — E târziu, Lache... Șapte trecute... — Nu e nici șapte și jumătate. — Era vorba la șapte. — Las' că știu eu... Ce-ți pasă? — Da, monșer; dar nu face pentru ca să lăsăm s-aștepte... — N-așteaptă, n-ai grije, știu eu... Care va să zică, dacă vii și invoci principiile moderne, apoi, te rog, fă bunătate și le aplică dumneata mai întâi, ca să ai dreptul pentru ca să zici „principiile moderne". Dar pumnalul d-tale tot principii moderne este?... Care va să zică toporul tot principii moderne, ai? — Lache ! — Las'că nici noi nu suntem așa de proști, cum credeți dv., pentru ca să nu știm ce va să zică principiile moderne. — Lache!! — Ești teribil, monșer, când îți abate ție ceva; ești teribil, parol! Lasă-mă, domnule, să termin, și mergem... Ești teribil, parol! — Șapte și jumătate, Lache! — Ia să știe dumnealor că este aici o justiție, care pedepsește cu asprime orice tentativă, mă-nțelegi... — Lache! | 217 |
Ion Luca Caragiale | O lacună | — Ia să știe că sunt judecători la Berlin! — Lache!! — Că în materie politică nu-ți este permis a mai întrebuința violența fără să mergi la ghilotină... — Lache!!! — Ești teribil, monșer, parol! — Opt fără un sfert, Lache; dacă nu mergi, eu te las; mă duc singur... — Cum, singur? — Mă duc la un birt... Nu face să lăsăm damele pentru ca să ne aștepte... Țal! Țal!! Plătesc în sfârșit, salută pe camarazi și, pleacă. La ușe, Lache se oprește... I-a fulgerat prin minte încă un „argument". Se-ntoarce si pornește-napoi spre masa camarazilor: — Și-n definitiv, mă-nțelegi... Dar Mache-l apucă, îl învârtește-n loc și-l scoate pe ușă. — Ești teribil, monșer, parol! zice Lache. Hai la băcănie... Trebuie să luăm mezeluri. În băcănie, alți camarazi... Iau țuici și comentează — ce? decizia Curții, firește. — Lache! zice Mache cu groază... Haide-n altă partel Dar Lache a intrat deja în dezbatere și, „pentru prima oară în viața lui", trebuie să constate cu regret că legea noastră penală prezintă o lacună... De astă dată însă, Lache întâmpină o opoziție crâncenă. Mai cu seamă Sache Potropopescu se ridică în contra teoriei barbare a lui Diaconescu cu un formidabil bagaj de argumente științifice. | 203 |
Ion Luca Caragiale | O lacună | Dar Diaconescu zâmbește caracteristic: se vede bine că mestecă-n sine o replică zdrobitoare. — Lache! zice dezolat Preotescu; lasă, Lache! Aide că am cumpărat mezelurile... Aide, Lachel lasă, Lache! — Nu las, domnule! — Aide, Lache! Opt trecute, Lache! Nu face pentru ca... — Ești teribil, monșer, parol! Atunci Preotescu, foarte rugător către Potropopescu, care urmează cu argumentația lui: — Lasă, Sache!... E târziu, Sache! — Și-n definitiv... zice Lache. Dar Mache îl împinge spre ușă, îl scoate afară și-l urcă-ntr-o trăsură. — Înainte, birjar! și mână mai iute! — Ești teribil, monșer, parol! Trăsura merge în fuga... — Opt și jumătate, Lache; ne-așteaptă damele; ne-am făcut de rușine; să vezi ce supărate o să fie! — Ia lasă-mă, monșer! dumneata nu vezi ce absurdități susțin dumnealor... Cum?... Care va să zică să intri dumneata în casă la mine cu pumnalul, cu toporul, cu conspirații, cu comploturi și asasinaturi, și eu să stau cu mânile în șolduri și, în loc să te iau de urechi ca pe un măgar, și să-ți zic: „destul! pân-aci! nu-ți permit mai mult în țara mea!" — eu, nu! eu să viu pentru ca să-ți zic: „bravo! bine faci! să mai poftești și aldată..." Să mă ierți! | 202 |
Ion Luca Caragiale | O lacună | astea să le spuie d. Potropopescu la alții, asta nici o umanitate nu poate pentru ca să fie!... — Mână mai iute, nene! strigă Mache cătră birjar. — Eu, orice-ar zice d. Potropopescu, eu să-mi dai voie pentru ca să zic că legea noastră penală prezintă o lacună. Au ajuns... Mache sare repede jos, plătește birjarului și, încărcat în buzunare cu mezeluri, într-o mână cu pachetele de la cofetărie, în alta cu două buchete, sună destul de emoționat. Dinăuntru s-aud valuri de armonie. Dar clopoțelul zbârnâind, pianul amuțește ca prin farmec. Peste un moment, domnișoara Cecilia Pavugadi deschide... Scuzele d-lui Preotescu pentru întârziere sunt pe deplin primite de cele două dame: îl cunosc așa de bine pe d. Diaconescu... „Când vine dumnealui vreodată la vreme?..." Doamnele sunt încântate de atenția d-lui Preotescu: așa frumoase buchete!... La masă... — Domnule Preotescu — zice d-ra Pavugadi — ți-am preparat o surpriză: am studiat o bucată... — Sublimă! zice madam Diaconescu. — A! domnișoară... — Ți-a plăcut — zice Lache către Mache — ți-a plăcut d. Potropopescu cu absurditățile dumnealui... Auzi dumneata!... — Lasă, Lache! zice Mache. — Ești teribil, monșer, parol! — Și ce bucată, domnișoară? — O bucată nouă... Stella confidente... — Eu nu-i înțeleg, pe onoarea mea, zice d. Diaconescu; când vezi că și popoarele cele mai civilizate... — Lasă, Lache... O s-o cânțați, sper... — Firește... ...Toată lumea se scoală de la masă. | 234 |
Ion Luca Caragiale | O lacună | Cafeaua se servește în salon. D-ra Pavugadi se așază la clavir și-ncepe. Mache în picioare, transportat, extaziat, se lasă dus de acele valuri de armonie... Dar Lache îl trage discret de mânecă și-i zice încet, ca să nu turbure liniștea artistei: — E absurd, monșer, să intru în casa dumitale cu toporul... și dumneata, mă-nțelegi... — Lasă, Lache!... — Lacuna asta trebuie, monșer... — Lasă, Lache... s-ascultăm, Lache!... — Ești teribil, monșer, parol!... | 73 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Mai mulți prietini – impiegați în diferite administrații publice – stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o berărie, despre chestiunile la ordinea zilei. Firesc lucru ca, dintre toate, să-i intereseze una mai cu seamă: e vorba de nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcționar model, ca om de o probitate mai presus de orice bănuială, și care fuge din țară lăsând la casa publică o foarte însemnată lipsă de bani. Fiecare dintre camarazi comentează în felul său această tristă aventură: unul înfierează cu toată asprimea fapta, altul nu și-o poate explica îndestul, altul încearcă să găsească o scuză pentru fugar; în fine, d. Anghelache deplânge pe nenorocitul acela, „care nu e decât o victimă a neglijenții altora!“. La această părere, aruncată cu toată seriozitatea de d. Anghelache, toți ceilalți fac niște ochi mari; din aceasta, vede d. Anghelache că amicii lui nu i-au priceput deloc vorbele, și astfel se simte obligat a le da explicațiunile necesare. Și nu trebuie să uităm a spune că dintre toți cel mai competent în materie este d. Anghelache: d-sa este mânuitor de bani publici într-o mare administrație. – Firește că nu este el de vină, zice d. Anghelache. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | El este o victimă a neglijenții altora! – ! ? – De câtă vreme nu a fost controlat? De câți ani nu a venit vreun inspector să-i verifice casa?… Mizerabilii! – Dă-mi voie! Care va să zică, dacă mânuiește cineva bani publici și nu este controlat la vreme, asta însemnează că delapidarea, că necinstea lui ar fi scuzabile?… Să mă ierți! – Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d. Anghelache, bătând cu pumnul în masă. Nu te iert deloc, pentru că d-ta nu-nțelegi, n-ai idee de ce vorbești! Cine n-ar cunoaște bine pe d. Anghelache și-ar explica tonul și manierele acestea violente prin numărul paharelor de bere consumate; însă camarazii îl cunosc destul ca să caute o altă explicație; pe când o caută în zadar, d. Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar și urmează din ce în ce mai cu căldură: – Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! Dumnealor l-au mâncat! Daca la cea dintâi ciupeală ar fi venit un domn inspector și i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic… Așa e? – Așa e! – Și dacă i-ar fi zis: „Amice, îți lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta și-i pune imediat la loc, și aldată socotește mai bine; că foarte curând am să viu iar să te vizitez, și-ți declar că nu-ți voi mai vorbi tot astfel; imediat voi raporta cui de drept!“ Așa e că nu se nenorocea omul? | 241 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | – Așa e! – Apoi daca e așa, strigă d. Anghelache foarte tare, trântind cu paharul în masă, daca e așa, de ce vă faceți că nu-nțelegeți? ori sunteți idioți? Idioți! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai înțeleagă nimica. Ca să pronunțe d. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie scos din țâțâni. Însă ce?… ce l-a putut scoate astfel din țâțâni pe d. Anghelache? Iată ce nu pot înțelege camarazii. Dar d. Anghelache bea încă un pahar și foarte enervat urmează: – Știți dv. câți bani îmi trec mie pân mână? – Mii. – Vezi că ești prost? – Nene Anghelache! – Mii, ai?… Sute de mii, boule! – Nene Anghelache! – Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache?… Țal! Țal!! Țal!!! – Nene Anghelache, spargi paharul! – Nu vezi că bat de un ceas, și nu vrea să vie mizerabilul!… Țal!!! În sfârșit, mizerabilul vine… D. Anghelache își plătește consumația plus un pahar, care trebuie să vie. – Milioane, neghiobule! strigă d. Anghelache. De când crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva, să-mi verifice casa? – De când?… – De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire… Mișeii! | 203 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | – Pentru că te cunosc toți că ești un funcționar corect. – Corect! strigă d. Anghelache fierbând… Corect! De unde știu dumnealor că sunt corect?… Canaliile! Și aduce paharul la gură. – Cine poate crede de dumneata că nu ești om cinstit? Cinstit!… Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală drept în picioare cu paharul ridicat în sus și, în culmea furiei: – Nu vă permit să faceți glume proaste pe socoteala mea, măgarilor! că vă sparg capul! Trântește paharul de masa de marmură, prefăcându-l în țăndări, și iese turbat pe ușă. Lumea toată din berărie își întoarce privirile spre masa camarazilor, cari au rămas consternați. Câteva minute, în timp ce chelnerul șterge urmele accesului de violență al d-lui Anghelache, tac, toți căutând fiecare în ochii celorlalți o lămurire… – Am înțeles! zice unul. – Să știi c-a făcut-o! adaogă altul. – E pierdut, nenorocitul! În momentul acesta, iată că intră în berărie un domn matur. Camarazii de la masă îl salută respectuos. El se apropie cu bunăvoință de dânșii și le întinde mâna cu un aer de vădită superioritate. – Bună seara, băieți. – Bună seara, d-le inspector. – Îmi dați voie? – Mai încape vorbă!… și d. inspector se așază în locul unde cu câteva minute mai-nainte a șezut d. Anghelache. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | – Ce mai nou? întreabă noul venit. – Mai nimica, d-le inspector… S-au dat lefurile astăzi. – Da?… Eu n-am fost astăzi la minister, am dormit toată ziua; ieri noapte în tren n-am putut închide ochii; era plin de deputați și de senatori… M-a chemat telegrafic ministrul să viu de la gară drept la dânsul acasă… De mâne începem să călcăm rând pe rând toate casele… Istoria nenorocitului celuia care a fugit în America a pus pe gânduri pe d. ministru. Cuvintele inspectorului finanțiar produc asupra camarazilor o așa de puternică zguduitură, încât unul, fără să vrea și fără să știe pentru ce, zice: „An-ghe-la-che…“. – Cum ți-a dat prin cap de Anghelache? întreabă inspectorul… Cu Anghelache vreau să încep mâne… tocmai pentru că știu că la el merge lucrul mai ușor… Ei! dacă ar fi toți mânuitorii de bani publici ca Anghelache… – An-ghe-la-che… – … n-ar mai trebui inspectori finanțiari! Tot vrea guvernul să facă economii – ne-ar putea suprima pe toți… Ei! ca Anghelache, mai rar, așa corect și serios! – An-ghe-la-che!… șoptește aiurit impiegatul, pe când ceilalți tac zdrobiți. Dar d. inspector nu observă cât e de curioasă înfățișarea camarazilor, sau, dacă o observă, o atribuie naturalei constrângeri pe care trebuie s-o simtă niște inferiori având plăcerea și onoarea să stea la aceeași masă într-un loc public cu un superior. | 224 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | D. inspector are să se scoale de dimineață a doua zi pentru ca să pornească a face surprize mânuitorilor de bani publici. A băut un pahar mare, îl plătește, apoi întinde cu multă bunăvoință mâna tutulor inferiorilor și se retrage. Un moment, camarazii rămân în picioare, ca țintuiți, fără a se hotărî să mai șează jos ori să plece, când unul din ei rupe tăcerea: – Ce-i de făcut? – Nenorocitul ! – Trebuie să-i dăm numaidecât de știre… Imposibil să-l lăsăm așa… Când l-o vedea pe inspector mâne, îi cade dambla. – Trebuie să-l găsim… să-l luăm cu binișorul! – Anghelache?… Se-mpușcă! – Nu l-ai văzut ce iritat era? – Îi lipsește mult!… – Încai să se facă nevăzut!… Repede camarazii plătesc consumațiile, ies, se suie toți trei într-o birje și pornesc către locuința nenorocitului lor camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa și cu mama lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopții… – Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă… – Aș! fără grijă! nu l-ați văzut în ce hal era? – Eu gândesc că-și face bagajele… – Să-l luăm cu binișorul… Au ajuns… În casă nu e nici o lumină. La fereastra odăii de la pod, unde doarme Anghelache, perdeaua este ridicată. | 206 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nici o mișcare alta decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre camarazi bate discret la geam: nici un răspuns. Mai bate o dată: același rezultat. – Doarme dus! – Bate mai tare! – Cine e? întrebă un glas tânăr dinăuntru. – Bate mereu! – Cine e? Și la fereastră, apare o icoană albă cu mâinile încrucișate pe piept… E domnișoara Eliza, sora lui Anghelache. Camaradul care a bătut zice foarte emoționat: – Dormeați, domnișoară Elizo? – Da, d-le Costică… Ce e? – Mă scuzați că v-am deranjat somnul… Nenea Anghelache n-a venit? – Nu. – Ne dați voie să-l așteptăm… – Îl așteptați degeaba… a trimis vorbă aseară pe la zece cu un comisionar, să stingem și să-ncuiem, că nu vine la noapte acasă… E poftit la o petrecere cu niște prietini și nu crede să scape până la ziuă… – Nenorocitul!… Noapte bună, domnișoară Elizo! – Mersi! Și icoana cea albă se retrage de la fereastră stingându-se-n întunerec. – Ce e de făcut? – După el!… Trebuie să-l găsim undeva. – Mână, birjar! – Nenorocitul! Unde?… unde să fie nenea Anghelache?… De atâtea ceasuri acuma, bunii camarazi îl caută, alergând prin întunericul nopții de colo până colo, când în birje, când pe jos – degeaba! | 213 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Au fost de-a rândul peste tot, de câte două și trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde și-au putut închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea lefii… Au mers mai departe: l-au căutat și pe unde nu trebuia să-l caute… Anghelache nicăieri! Biruiți de osteneală, demoralizați de atâta nesucces, au intrat încă o dată într-o cafeneluță, unde gazul apune după ce a răsărit soarele. În odăița din fund, un alt camarad… La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleștate; nasul tras; ochii pierduți în extaz. În mâna-i asemenea albă, ca și cum pe sub piele n-ar mai curge un pic de sânge, ține o linguriță, cu care amestecă, încet, încet de tot zaharul într-o ceașcă plină cu șvarț. Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-și nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el și-l salută. El le zâmbește – zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cerești, lumina vieții eterne – și urmează să amestece în ceașcă fără a schimba câtuși de puțin măsura mișcării. Camarazii, înțelegând starea sufletească a camaradului, s-așează discreți la o masă alături și comandă cafele… Dar unul are o inspirație și, mai puțin discret decât ceilalți, se adresează către omul care amestecă-n ceașcă: – Mitică… nu cumva ai văzut tu astă-seară pe undeva pe nenea Anghelache? | 239 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Mitică zâmbește și face semn din cap că da. Toți trei camarazii se ridică drept în picioare: – Unde? Mitică face semn cu palma stângă pe masă, adică: aici. – Când? Mitică face din buze un semn și ridică din umeri, adică: n-aș putea spune precis, când... – Spune, nene, păcatele mele! strigă unul scos din răbdare!… Când a plecat? Mitică amestecă cu mâna dreaptă și arată cu cea stângă spre ușă, adică: acușic' a plecat. – Ci vorbește, domnule! ești mut? ce dracu! Unde a plecat? Mitică lasă lingurița și zice cu o sforțare supremă: – ’Ă… ’ăp… ’ăpt… Și caută să prinză iar lingurița. – Unde? — … ’ptăiie! Și prinde lingurița și-ncepe iar s-amestece. – Băiete! strigă unul din camarazi. Chelnerul vine… – A fost în urma noastră pe aici nenea Anghelache? – Da! – A fost pe aici!… Când? – Adineaori… – Nu i-ai spus că l-am căutat? că avem o afacere foarte importantă și să ne aștepte? – Ba da. – Și ce-a zis? – A zis: „ce afacere importantă? să mă slăbească!” – Nenorocitul! – Și nu știi unde a plecat? – … ’ptăiie! – Cum? – La lăptărie, tălmăcește chelnerul, care e deprins cu vorba lui d. Mitică. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Peste câteva momente, o birje iese în goană pe la capul Podului către Șosea… La lăptărie, întuneric beznă. – Ce-i de făcut? – Înapoi, birjar! – Haid’ iar acasă? Trebuie să se fi întors? – Ești nebun? Tocma-n Dobroteasa?… Ne-apucă ziua pe drum… – Dar putem să-l lăsăm așa?… Dacă nu știe nimica, se duce la canțilerie, și-l prinde acolo inspectorul… Trebuie să știe ce-l așteaptă… Se face în adevăr ziuă când camarazii ajung în Dobroteasa… Nenea Anghelache n-a venit acasă. Sunt șapte ceasuri… Peste două ceasuri, fiecare trebuie să fie la postul său. În definitiv, au conștiința împăcată că și-au dat toată osteneala să-l scape, ca buni camarazi și amici. Oamenii au făcut tot ce puteau face; de acuma, aibă Dumnezeu grijă de Anghelache! Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. Unul dintre dânșii, care lucrează la aceeași administrație cu Anghelache, ia însărcinarea să comunice la dejun ce s-a mai întîmplat. Și, în adevăr, peste câteva ceasuri, la douăsprece trecute ceilalți doi camarazi se-ntâlnesc la birtul lor, unde al treilea vine tocmai la unu să le comunice lucruri de o extremă gravitate. Pe la unsprezece ceasuri, când trebuia să se deschiză casa, a venit inspectorul financiar, și, așteptând pe Anghelache, s-a pus să cerceteze registrele. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Pe la unsprezece și jumătate, s-a trimis un aprod cu birja acasă la Anghelache să-l cheme, că-l așteaptă inspectorul. Aprodul s-a-ntors după douăsprezece cu răspuns că d. Anghelache n-a mai dat p-acasă de ieri dimineață, că noaptea a trimis vorbă să nu-l aștepte cucoanele, că nu vine. La vorbele aprodului, inspectorul a-nceput să râză… pe urmă a cerut lumânare și ceară, a pecetluit casa și a plecat spunând că se-ntoarce la trei. – Nenorocitul de Anghelache! Imediat, după dejun, camarazii se reped în Dobroteasa. Dar și acuma același rezultat – Anghelache nu se află. Din Dobroteasa apucă la stânga, să iasă pe chei spre Piața Mare. Trecând prin fața morgei, văd căruța funebră: un nou oaspete a venit, sătul de căldurile vieții, să coboare în răcorosul otel. Camarazii își fac cruce și, privindu-se unul pe altul, se-ncruntă, ca și cum ar voi să gonească unul din mintea altuia un gând, același, pe care unul altuia și l-au ghicit. – Sărmanul Anghelache!… Unde-o fi Anghelache? La șase seara, la Gambrinus, tânărul comunică celorlalți doi urmarea inspecțiunii. La trei fără un sfert, inspectorul s-a înființat la casă și iar a mai cercetat registrele, și iar a trimis zadarnic pe aprod în Dobroteasa. Apoi a încheiat un proces-verbal, dispunând că, dacă și a doua zi casierul nu se va prezenta la post, să se cheme lăcătușul. | 223 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Pe când povestește camaradul, iată că vine un băiat cu gazete; fiecare dintre cei trei prieteni ia câte una și-și aruncă ochii pe ultimele informațiuni. Unul dă un țipăt și încremenește cu gazeta-n mână. – Anghelache! Atât poate zice și întinde gazeta, în care fiecare citește: „Azi-dimineață s-a găsit la Șosea spânzurat un om bine îmbrăcat în vârstă ca de 40–45 de ani. Din ordinul procurorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic alta decât un plic cu adresa Anghelache M., mărunțiș în monete nouă de nichel ca de șaptezeci de bani și un ceasornic de argint cu monograma A.M., a fost transportat la Morgă.“ – Bravo! nene Anghelache!… – Da! mai bine moartea decât dezonoarea! – Sărmanul nenea Anghelache! Și toți trei camarazii se despart cu inima zdrobită. A doua zi, la dejun… – S-a deschis casa… – Îi lipsește mult? – Nimic nu lipsește! – ! ? – S-a găsit în plus un pol de aur românesc din 70, învălit într-o foiță de țigară. – ! ! – Trebuie să mergem la Morgă să-l vedem! eu nu m-astâmpăr până nu-l văd! Și pornesc iară toți trei. La Morgă se pregătesc servanții a-l preda pe Anghelache să-l ducă acasă, fiindcă i s-a stabilit complet identitatea și l-a reclamat familia. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Inspecțiune | Camarazii s-au apropiat de masa pe care stă camaradul lor. – De ce?… de ce, nene Anghelache? a întrebat plângând ca un prost cel mai tânăr. Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză. | 34 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | Au fost odată-ntr-o școală de provincie doi buni camarazi: Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. Amândoi erau potriviți la-nvățătură și la purtare. Niță însă se deosibea, și nu numai de Ghiță, dar chiar de toți copiii ceilalți, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea. În anul al patrulea de școală primară, Niță ajunsese să scrie așa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mână; pe câtă vreme, Ghiță scria nu se poate mai urât; pe lângă că-i era mâna dreaptă șubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. Așa, isprăvind clasele primare, s-au despărțit cei doi buni camarazi, ca să meargă fiecare după norocul lui. Ghiță s-a dus la țară pe lângă tată-său, care era negustor cu dare de mână; iar Niță, copil sărman, a apucat spre Capitală, ascultând de sfatul dascălului său: Fătul meu, tu părinți n-ai, carte multă nu ți-e dat să-nveți, că nu prea ești deștept; slugă nu te poți face, că ești cam leneș... Ți-a dat și ție Dumnezeu un dar: ai icoană la scris; ție cu condeiul ți-e dat să te hrănești. | 207 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | Du-te la București, acolo ai să intri copist în vreo canțilerie și-ncet-încet, cum te știu că n-ai purtări prea rele, cu vremea ai să-naintezi. Niță a ajuns în Capitală și s-a pus să-și caute de lucru. A făcut cunoștință ba cu unul, ba cu altul, recomandându-și talentul și căpătând din toate părțile complimente și dovezi de admirațiune. Dar afară de acestea, n-a reușit deocamdată să capete nimic mai mult. Niță nu și-a pierdut speranța și bine a făcut; căci iată că într-o seară o cunoștință i-a spus: — Mâine dimineață, la ceasurile unsprezece, să te afli la Ministerul de Interne: se ține concurs pentru trei posturi de copiști; desigur ai să capeți unul. Se-nțelege că Niță n-a lipsit a se înființa la vreme. Concurenții, în număr de vreo treizeci, au fost introduși într-o sală mare; aci, în fața comisiunii, compusă din directorul ministerului ca prezident, subdirectorul ca viceprezident și trei șefi de biurou ca membri, li s-a dictat de către unul dintre aceștia cu glas tare timp de cinci-șase minute. Apoi d. președinte a zis: — Destul! acum fiecare să-și iscălească proba. Deși dictarea mersese cam prea iute, Niță s-a uitat lung pe foaia lui, înainte de a o iscăli, a zâmbit mulțumit de sine, apoi, a iscălit și a înmânat-o cu mult respect unui domn membru, care a strâns toate probele. | 222 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | Peste două zile, s-a dat rezultatul concursului... Numele Niță Ghițescu nu figura între cele trei numiri. — Și ce frumos scrisesem, domnule! a zis Niță, mâhnit, cunoștinții sale. — Un tânăr nu trebuie să despere de la întâia încercare, i-a răspuns cunoștința: mai sunt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. În adevăr, peste câteva luni, se ivesc două locuri la alt minister. Niță nu lipsește a se înființa. Și iar mulțime de concurenți, iar comisiune, iar dictare, iar formalitățile obișnuite, și a doua zi iar nu se află între cele două numiri numele Niță Ghițescu. — Și ce frumos scrisesem, domnule! zise Niță cunoștinții lui. — Răbdare, tânărule! n-a intrat vremea-n sac, o să-ți vie și rândul dumitale; mai sunt șase ministere; or să se mai ivească locuri. A trecut câtva timp, și iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister. Același rezultat pentru d. Niță Ghițescu. Firește însă că, oricât i-ar fi crescut mâhnirea, Niță n-avea de ce să despere: mai erau încă cinci ministere; trebuia să se mai ivească locuri. Și s-au ivit, pe rând, locuri încă la patru ministere și s-au ținut concursuri; și d. Niță Ghițescu a luat parte la fiecare concurs și, după fiece rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce în ce mai mâhnit: — Și ce frumos scrisesem, domnule! | 223 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | Și cunoștința lui i-a răspuns: — Nu despera, tânărule! a mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc. Parcă a prorocit cunoștința lui Niță: n-a trecut o săptămână, și iată că s-a publicat concurs pentru un post de perfect caligraf la acel ultim minister. S-a pus d. Niță pe brânci, în așteptarea concursului, să-și facă mâna, exercitându-se în fiecare zi, pe hârtie velină, la fel de fel de scriituri – engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule, ș.cl., în fel de fel de mărimi, de la doi centimetri până la un milimetru, și cu și fără transparent. Era acuma gata... Dar, în ajunul concursului, se-ntâmplă, cum se-ntâmplă în orice poveste, să se-ntâlnească – cu cine? cu o veche a lui cunoștință, cu bunul său camarad de odinioară, cu Ghiță Nițescu, băiatul cu degetele degerate. — Ghiță! — Niță! Și din vorbă-n vorbă, află Niță că tata lui Ghiță, după ce a scăpătat, a murit, că Ghiță a venit la București cu o scrisoare de recomandație către ministrul la ministerul căruia se ține mâine concursul, că ministrul l-a primit foarte bine și i-a spus că a doua zi, la ceasul fix, să se prezente la minister, să ia parte negreșit la concurs. | 217 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | — Tu? la concursul de mâine? a zis pufnind de râs Niță. — Da, eu... — La concursul de mâine? — Ei! da... la concursul de mâine. — Da' tu știi pentru ce loc e concurs, Ghiță? — Nu... — Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghiță! — Apoi, dacă mi-a ordonat ministrul să merg... se poate? — Apoi, mă prezent și eu, Ghiță. — Bine, prezentă-te și tu. — Cu mine! la caligrafie, Ghițică? — Cu tine la caligrafie... Eu știu ce mi-a ordonat ministrul. — Bine! Cu așa ton a pronunțat Niță acest bine! încât Ghiță, după câteva momente de gândire tăcută, i-a zis: — Niță... Eu am venit în București cu ceva părăluțe... tu zici că ești tinichea de tot. Eu... dacă vrei tu... — Ce să vreau? — Eu ți-aș da ție trei-patru poli... să... — Să ce? — Să mă lași, să nu vii la concurs... — Eu!? — Eu tot am recomandație... — Să poftești la concurs cu recomandația dumitale! Dar iată că în acest moment se apropie cineva de cei doi prieteni – este cunoștința lui Niță. — Domnule Ghițescu, aș avea să-ți spun ceva... Niță lasă pe Ghiță la o parte. — Domnule Ghițescu, bucură-te; ai scăpat de concursuri prin ministere; ți-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, și în care poți să-ți faci un mai frumos viitor. | 237 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | Primești? — Primesc... Dar un moment... Și Niță, după ce a gândit o clipă foarte adânc, face la dreapta-mprejur și se-ntoarce la Ghiță. — Ghiță, tu vrei să-mi dai trei-patru poli, să nu mă prezint la concurs... Eu am o combinație mai bună și pentru tine și pentru mine... — Care? — Din contră, să ne prezentăm amândoi la concurs; tu ai recomandație, eu caligrafie: să iscălesc eu cu numele tău proba mea, și tu să iscălești proba ta cu numele meu... — Ei! dacă ai vrea... — Vreau. — Pe onoarea ta? — Pe onoarea mea!... Să-mi dai cinci poli. — Îți dau! Și Ghiță se și execută. Niță ia hârtia de o sută, o pune în buzunar, și cei doi camarazi se despart, amândoi foarte mulțumiți, dându-și întâlnire pe a doua zi la minister, fix la unsprezece. A doua zi, printr-o întâmplare neexplicabilă, nu s-au prezintat la concursul de perfect caligraf decât doi candidați: firește erau vechii camarazi. Niță s-a purtat foarte galant; pe câtă vreme mâna degerată a camaradului său tremura de emoție pe hârtia ministerială, Niță, cu toată siguranța, făcea pe coala lui adevărate tours de force. Au isprăvit și și-au iscălit probele, după învoiala din ajun, fiecare cu numele celuilalt. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | Ieșind de la concurs, în sala de așteptare, Ghiță a mulțumit cu efuziune camaradului său, iar acesta i-a zis: — Numai doi am fost: recomandație ai, caligrafie am, slavă Domnului! să fie cât de ai dracului, pe cine o să numească? N-apucă să termine vorba Niță, și ușa se deschise. — Rezultatul concursului! strigă solemn prezidentul comisiei. S-au prezintat doi concurenți: dd. Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu. A reușit domnul... — Domnul?... întrebară într-un glas cei doi concurenți. — Domnul Niță Ghițescu! — Dați-mi voie, domnule director, zise Niță atins, pe când Ghiță nu știa ce să crează; trebuie să fie o greșală! poate că n-ați văzut bine probele! — Cum! întrebă aspru directorul, prezidentul comisiei. — Slavă Domnului! adăogă Niță... ne cunoaștem ce putem... Trebuie să fie, nu Niță Ghițescu, ci Ghiță Nițescu. — Domnule! nu-ți permit să fii rău crescut!... mă-nțelegi? Am zis bine: a reușit d. Niță Ghițescu! Dar d. Niță Ghițescu nu s-a lăsat biruit de asprimea d-lui prezident al comisiei; foarte obraznic, a strigat și mai tare: — Nu se poate, domnule director! v-ați înșelat! uitați-vă la probe! Tonul cu care a zis „uitați-vă la probe!” a făcut un efect straniu asupra superiorului: i-a impus, parcă; acest domn a răspuns: — În fine, errare humanum est... Să vedem... Și zicând acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Niță-l cunoștea bine, și din plic a tras o scrisorică; s-a uitat pe ea cu băgare de seamă și, cu tonul mult mai blând, zâmbind: — Știi că ai dreptate dumneata?... | 257 |
Ion Luca Caragiale | Triumful talentului | Așa e!... Vezi?... confundasem... În adevăr, a reușit d. Ghiță Nițescu. — Așa da! a răspuns plin de satisfacție d. Niță Ghițescu. Și d. director, grav, se retrase închizând ușa. | 30 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | Nouă ceasuri și nouă minute... Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, și-fumează, atât mai bine! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si. – Bubico! zice cocoana... șezi mumos, mamă! "Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!" Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cocoanii și-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri și vorbesc. Bubico mârâie arțăgos. – Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru. Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe să latre și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. | 207 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | Conductorul face un pas către cocoana, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner. – Bubico! zice cocoana, șezi mumos, mamițo! Și-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul șia terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârșâitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigaretă... Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamița lui Bubico... Scot o țigaretă, mă ridic și dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră și chelălăie și tușește și... – Bubico - zice cocoana - șezi mumos, mamițico! "Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă... Dacă aș putea, i-aș rupe gâtul. În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamițica îmi dă s-aprind. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când și l-o mai scoate din paner. – Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău! – Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbește... Apoi către paner, cu multă dragoste: – Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!... Din paner se aude un miorlăit sentimental. – Să-i dea mama băiețelului zăhărel?... Bubico! Bubi!! Băiețelul scoate capul cu panglicuțe... Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei: – Madam! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare... de frică... Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia: – Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți... Noi nu suntem mojici ca Bismarck... – Ha? zic eu. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | – Bismarck al ofițerului Papadopolinii. Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr: – Cui îi place zăhărelul?... Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham! – Să-i dea mamițica băiatului zăhărel? Bubico: Ham! Ham! Și apucă bucățica de zahăr și-ncepe s-o ronțăie... Cocoana scoate din alt săculeț o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi: – Cui îi place lăptic? Bubico (lingându-se pe bot): Ham! – Să-i dea mamițica lăptic băiatului? Bubico (impacient): Ham! Ham! "Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!" Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasajer se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se-năuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcând în sec și clănțănind din dinți, și tușind și... "Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, și prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă. Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar și bea și dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | - A propos - zic eu - madam, vorbeați adineaori de Bismarck... al... – Al ofițerului Papadopolinii... – Ei! Ce e Bismarck? – Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o cățelușă, Zambilica, foarte frumușică! șade alături de mine; suntem prietene; și dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineață - că nu știi ce curat e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..." dulăul ofițerului, care șade cu chirie la ea. (Tușește cu mult înțeles.) Eu nu știu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri și țipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe brațe; d-abia-l scoseseră ea și Papadopolina și soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leșinat și moale ca o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropește-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!... Ce-am pătimit, numai eu știu... Două săptămâni a zăcut... Am adus și doftor. Da-n sfârșit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul? Bubico: Ham! – Să te mănânce Bismarck... craiule! | 201 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | – Ham! ham! Și sare de pe bancă jos în vagon și apucă spre mine. – Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că... – Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubește... – A! zic eu, având o inspirație infernală; a! simte pe cine-l iubește... vrea să ne-mprietenim!... Bravo! Și pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un pachețel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon și, întinzându-l în jos, cu multă blândețe: – Cuțu, cuțu! Bubico băiatul! Bubi! Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială și îndoință, apoi, încurajat de blândețea mea, apucă frumos bombonul și-ncepe să-l clefăie. – Vezi că v-ați împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacție de această apropiere. Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson și al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătușa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povestește, eu, înfrânându-mi aversiunea și dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | Și-n adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simt că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruință această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri și bonboane. – Ei vezi! cum v-ați împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubești pe domnul? da? Și Bubico răspunde, gudurându-se-n brațele mele: – Ham! – Așa? ai trădat-o care va să zică pe mamițica?... craiule! Bubico: Ham! ham! – Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine... – Firește, coconiță; simte cânele; are instinct. Când zic acestea, iată că trenul se oprește în Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din brațele mele; eu îl țiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle... în brațele mele! | 208 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | "Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ți!... vedea-te-aș mănuși!" Dar Bubico urlă mereu. – Doamnă - zic eu - rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze... Chiar așa, aici e prea cald. Și zicând acestea, mă scol cu Bubico-n brațe și m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mamița lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele. – Bine faci! să mai iasă fumul de țigară, zice cocoana. Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă. "Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au mințit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!" Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră din adânc. – Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn... Dar n-apucă mamițica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând - la Zambilica, probabil. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Bubico | Mă-ntorc cu fața spre cocoana și, prezentându-i mânile goale, strig exasperat: – Doamnă! Un răcnet!... A-nnebunit cocoana! – Repede, doamnă, semnalul de alarmă! O duc la semnal și o-nvăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoție generală-ntre pasajeri. – Cine? cine a dat alarma? – Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată. Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat: – Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada! Ea leșină iar... Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră... | 139 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | Pe-nserate, după o zi foarte călduroasă, aștept într-o stație mică, de pe linia Brașov - Cluj, trenul accelerat care merge spre Pesta... N-aștept mult... Trenul sosește... Repede-mi iau sacul de drum și mă duc la cel mai apropiat vagon de clasa a doua; n-am vreme s-aleg: trenul pleacă-ndată. M-am suit, a fluierat, pornește. E foarte cald în vagon și lume multă mai ales în coridor, unde se vorbește tare în mai multe limbi, și miroase strașnic a funingine de lignit amestecat cu trabuco popular. Întru într-un compartiment, unde văd loc gol; îmi pun sacul în plasa de sus și m-așez într-un colț lângă ușă. În compartimentul meu, sunt deocamdată numai două persoane, alături pe bancheta din potrivă, în colțul opus, de lângă fereastra vagonului. Deși lampa îmbrobodită aruncă o lumină foarte slabă și nu pot distinge figurile, înțeleg după siluete că e o pereche tânără, un domn și o damă, care șoptesc foarte încet; cât de încet însă, și cu toată uruitura ritmată a roatelor, care sfârâie acum cu o viteză onorabilă, tot prind din șoaptele tinerei perechi câteva cuvinte: — Dracul l-a mai adus și p-asta! zice dama. — Taci! zice domnul; să n-auză! poate-i român... A! așa ți-e vorba? | 201 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | zic eu în gândul meu; bine! Gândind astfel, mă-nchei până jos la waterproof, îmi apăs șapca pe ochi și mă rezem cu ochii mijiți, ca și cum m-aș așeza pe somn. Dar n-apuc să isprăvesc mișcarea și aud lângă mine, la ușa compartimentului, tușind cineva tare și scurt de trei ori, așa că fără voie mă ridic și mă uit ca la un semnal ce mi s-ar da după-nvoială. O doamnă în vârstă o văz bine la lumina lămpii din coridorul vagonului; ea a tușit. E un fel de mahalagioaică... N-o cunosc... Mă reașez la loc, și, întorcând privirea înăuntrul compartimentului, văz că domnul a trecut lângă ușă în capătul cestălalt al banchetei, drept în fața mea. Închiz un moment ochii. — Pardon! auz un glas de femeie... Și simț că mă-nghioldește cineva împingându-mi genunchii. Mi-i retrag cât pot și deschid ochii. Cocoana care a tușit adineaori ajută pe un domn destul de burtos să treacă din coridor în compartiment. Domnul intră cu pasul nu prea sigur și, ținut de cocoana de-aproape, merge, clătinat de mișcarea trenului, să se așeze greoi în capătul celălalt al banchetei mele lângă fereastră, față-n față cu doamna cea tânără, care pare c-a adormit. — Cocoană Sofițo, zice domnul cam gâfâind, dă-ntr-o parte perdeluța de la lampă, mi-am pierdut pernița... Cocoana care a tușit se urcă pe banchetă și face lumină. | 226 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | Acum pot vedea bine pe tovaroșii mei de călătorie. Doamna cea tânără, care stă cu capul pe rezemătoarea banchetei, cu ochii-nchiși, este o strălucitoare frumusețe blondă, de vreo douăzeci și doi și trei de ani. Domnul cel tânăr care-mi stă în față, în aceeași poză ca și doamna, însă invers, ca un pendant arhitectonic, este un bărbat oacheș de vreo treizeci de ani, voinic și frumos, totuși cu o expresie foarte blândă. Domnul cel gros care acuma și-a găsit pernița și s-a culcat, ghemuit pe jumătatea banchetei, cu fața la perete cum s-ar zice, adică cu spatele spre bancheta din față este un om nu tocma bătrân, între cinzeci și șaizeci de ani; pare că e foarte obosit de drum; poate chiar să sufere de ceva, judecând după îngrijirea cu care-l conduce cocoana. Aceasta a patra tovaroșe a mea de compartiment este o femeie uscățivă de vreo patruzeci și ceva de ani; trebuie să fi fost tare frumușică pe vremea ei; un tip picant, și niște ochi scânteietori, plini de vioiciune și de viclenie. Îndată ce și-a culcat pe domnul cel gros, cocoana se urcă pe banchetă și dă la loc perdeluța peste lampă. În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu ochiul pe sub cozorocul șepcii. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | — Mamițo! întreabă încetișor doamna cea tânără, ridicând capul de pe rezemătoare; ce face Mișu? doarme? — Ei! aș! răspunde și mai încet domnul cel din fața mea. — Atunci, de ce nu vii la loc? șoptește doamna. — Mai stai un minut, soro, zice cocoana, că nu mori! Uite e și omul ăsta străin. — Fir-ar al dracului! Dracul l-a mai adus și p-asta! — Taci, soro! dacă aude și-nțelege românește! Și zicând acestea, cocoana vine de s-așează brusc lângă mine și mă-mpinge. Eu sar ca din somn, și cocoana: — Pardon! v-am făcut deranj... Dv. știți românește... — Nem tudom! zic eu... — Dv. ungur? — Ighen... — Și nu-nțelegeți deloc... deloc?... — Nem tudom! — Bată-te Dumnezeu de boanghen! zice tânăra. Pe urmă, cu humor: — Mișule! Mișule! ci, haide odată! În același moment domnul care doarme începe să sforăie. Domnul cel tânăr se scoală din fața mea și trece iar la locul unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana se scoală de lângă mine și-mi trece în față în locul tânărului. — Culcă-te și dumneata, mamițo; e târziu! zice tânăra. În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din coridorul vagonului în compartimente, și, din norocire, toată lumea a avut locuri; la noi n-a mai venit nimeni. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din față-mi; eu mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu domnul care sforăie cu putere. Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină; cu ochii-nchiși, o să aud mai bine... — Ah! suspină doamna, ah! Mișule, încă o zi! încă douăzeci și patru de ceasuri! mâine seară, suntem singuri!... Și... se sărută... Aud bine... Se sărută: o dată lung; apoi, de mai multe ori pe rând, scurt și des și tare... — Ați-nnebunit de tot! mormăie cocoana. — Ci, dormi odată, mamițo! — Nu e vorba de mine; mai e și om străin... Eu horcăi. — Dă-l dracului de boanghen! nu-l auzi cum mână porcii?... Mișule! dragă Mișule! Și iar sărutările... Apoi, din adâncul sufletului: — Off!... Mișule!... Mamițo!... mamițo! — Ei! ce e, soro? ce mai poftești? — Tot nu dormi? — Mi-e cald! nu pot să dorm... — Atunci, du-te puțin p-afară. Cocoana se scoală și trece-n coridor... Și mie mi-e grozav de cald; mă fac că mă-nvârtesc în loc... Un sărutat prelung amuțește... Mă ridic de pe banchetă și, fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoana în coridor. Cocoana vrea să-și răsucească o țigaretă de tutun; eu scot tabacherea mea și-i ofer galant țigarete cu carton. | 213 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | Ia una... — Mersi. — Keirem ... zic eu, și-i dau foc. — Care va să zică nu știți deloc, deloc românește? — Mit? întreb eu. — ... românește... Eu dau din umeri cu vădit regret că nu o pot pricepe; totodată, îi ofer, din ploscuța mea de drum, cognac. Cocoana primește bucuros, apoi: — Bravos cognac! așa zic și eu... Mersi!... Trebuie să fie scump... Eu iar dau din umeri și-i ofer altă țigaretă. Sunt hotărât deși nu-nțeleg românește să stau în compania cocoanei în coridor, până o crede dumneaei de cuviință să intre iar la loc în compartiment. A trecut, nu pot să-mi dau seama bine, cât timp, și din compartimentul nostru se aude tușind de trei ori... Cocoana intră... Peste două-trei momente, intru și m-așez la loc, lungindu-mă cât mă-ncape jumătatea mea de banchetă... ... Aha! trenul nostru trece pe sub o ploaie; răpăie pe acoperișul vagonului și plescăie pe geam. — Mamițo... culcă-te... și... matale. — Iacă... mă culc... Dar... culcați-vă... și voi... fiți cum... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . | 201 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | . ... îmi pare c-auz o muzică... Ce strălucitoare armonie!... un marș maiestos!... da!... o paradă... ce de lume... armată... multă armată... a! nu! e la teatru... nu! nu e armată... parcă e un stol de porumbei... iată doi... cum se sărută și se giugiulesc... Visez?... Dar ce e? ce bufnitură!... ce duduială! Sar în sus... Am dormit! am visat! E lumină bună de ziuă. Cum m-am speriat! am crezut că e un accident... Când colo, ce? Doamna cea tânără, cine știe cum, din somn, a alunecat de pe banchetă ci și a lovit cu picioarele pe domnul cel gros, care s-a deșteptat speriat și el. Ce e însă curios e că toți din compartiment ne-am deșteptat; numai tânărul domn doarme... acum în colțul din fața mea. Eu mă culc la loc: mai am nevoie de odihnă. E ziuă mare... Domnul cel gros se ridică și șade pe banchetă cu picioarele descălțate-n jos. Doamna tânără s-a rezemat iar cu ochii-nchiși. Cocoana-n vârstă, alături de ea, cască. — Coană Sofițo, zice domnul cu glas blajin, ia vezi unde mi-e cornul... Cocoana caută în plasă și dă jos un comet acustic; domnul îl ia și-l pune cu gura cea strâmtă la ureche, apoi: — Coană Sofițo! | 204 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | cum zici dumneata să-ncep? cum mi-a spus Buiucliu ? cum mi-a spus Schachmann ? ori cum mi-a spus Urechiă? Cocoana, vorbind aproape și tare în gura largă a cometului: — Cum ți-a spus Buiucliu? — Patru luni de zile cura lui Kneipp, acolo la loc... — Da Schachmann? — Mașina electrică... — Da Urechiă? — Hapurile alea americane... cum le zice? Cocoana, tare și adânc în comet: — Pink... — Hehe... da... — Eu zic să le-ncepi pe toate odată. — Așa zic și eu. — Tot ai vreme acuma: și Mița are să stea la Franțișbat vreo două-trei luni. — Cât? întreabă domnul. — Vreo două-trei luni! strigă cocoana în comet. — Cel puțin patru, a spus doctorul! răspunde domnul. Și zicând acestea, dă cocoanii cometul și se culcă la loc cu spatele spre bancheta din față. Am înțeles! zic eu în gândul meu. Domnul începe să sforăie. — Mișule!... Mișule!!... Mișule!!! — A adormit! zice cocoana. — Bravo! zice tânăra... Da boanghenul doarme, mamițo? Eu horcăi. — Nu-l auzi? Tânăra se scoală de la locul ei și trece lângă Mișu, în fața mea, pe câtă vreme cocoana ia locul din fața domnului care horcăie. ... A trecut poate un ceas... parc-a fost o clipă... M-a lovit ceva peste picioare... Deschid ochii; e lumină de soare... Domnul horcăie mereu... Cocoana fumează veghindu-l... În față-mi, perechea cea tânără doarme zâmbind: femeia cu capul cel frumos pe umărul și pieptul voinic al omului, care o reazimă cu brațul drept pe după spate, pe când în mâna stângă îi ține amândouă mânușițele. | 260 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | Ne-apropiem de Pesta. Cocoana a moțăit cât a moțăit și a adormit și ea... O! Argus! Domnul care horcăie face o mișcare... vrea să se scoale... Se scoală! Eu mă ridic desperat și, apucând cele trei mâini din față, le zgudui puternic. Tânăra pereche sare drept în picioare. — Ptfiu! fir-ai al dracului de boanghen! Cum m-ai speriat! Dar eu, nențelegând românește, i-arăt pe domnul care se-ntoarce și deschide ochii, pe când tânărul a și pierit în coridor. În splendidul restaurant al gării, la Pesta, stau la o masă, luând cafea cu lapte, domnul cel în vârstă, doamna cea tânără și mamița. Pe masă, alături de ceașca domnului, stă cometul acustic... La o masă foarte aproape e tânărul meu tovaroș de compartiment, care răspunde la numele Mișu. Eu mă apropiu de masa unde sunt damele, salut politicos, iau cometul, și-l pun cu deschizătura cea mică în urechea domnului; domnul și-l așază cum știe mai bine; apropiu gura de deschizătura cea largă și zic tare și răspicat: — Boierule! deși n-am onoare să vă cunosc... vă rog să vă uitați încoace... Și-i arăt masa unde d. Mișu. Boierul se uita încotro i-arăt: cocoanele au înlemnit. — Boierule! adaog eu, vezi pe tânărul acesta?... | 202 |
Ion Luca Caragiale | Luna de miere | îl vezi?... îl vezi? — Ei! da; ce? — Te-ntreb numai, de curiozitate! Apoi, întorcându-mă cătră damele aiurite: — Călătorie și petrecere bună, coconițelor! Vă sărut mânușițele!... Și boanghenul pleacă mândru că nu s-a-ndurat să se și răzbune pe o tânără ușuratică, turburându-i mai mult decât o clipă luna de miere. | 51 |
Ion Luca Caragiale | La Peleș | — Douăsp'ce trecute, Măndico! ce naiba faci, soro? Așa strigă cocoana Lucsița, foarte nervoasă, intrând în odaia unde-și face toaleta madam Piscopesco. Iar madam Piscopesco, din fața oglinzii, răspunde și mai nervoasă: — Uf! lasă-mă dracului și dumneata, mamițo! nu vezi cum m-a pocit dobitoaca? fir-ar afurisită să fie! Dobitoaca este guvernantă la copii, și piaptănă și pe madam Piscopesco; cocoana Lucsița este mama lui madam Piscopesco, iar madam Piscopesco este soția lui d. Piscopesco, proprietarul uneia dintre cele mai elegante și mai confortabile vile din Sinaia, vilă care poartă frumosul nume al fiicei cocoanei Lucsiții, vila „Esmeralda”. De la șase ceasuri dimineața, pe când soarele nu s-a ridicat bine peste Piscul Cânelui, locuitorii vilei „Esmeralda” umblă de colo până colo, cuprinși toți ca de niște friguri. Ce este? ce s-a-ntâmplat în familia Piscopesco pentru ca toată lumea din vila „Esmeralda” să fie așa de emoționată și de nervoasă? O bucată de bristol, care strălucește dasupra vrafului cărților de vizită lăsate de amicii din lumea mare la vila „Esmeralda”, ne va răspunde la această întrebare. Să ne aruncăm ochii pe acea bucată de bristol și vom afla că din înaltul ordin al maiestăților lor, doamna și domnul Zefir Piscopesco sunt invitați pentru astăzi, la ora 1 d.a., a lua dejunul la castelul Peleș! | 213 |
Ion Luca Caragiale | La Peleș | — Unde-i dobitoaca, mamițo? trăsni-o-ar Dumnezeu s-o trăsnească! zice madam Piscopesco, ciufulindu-și tare necăjită cârlionții de la ceafă, care nu vor să stea cum vrea dumneaei. — Lasă-mă, soro, să te potrivesc, îi zice coana Lucsița. Și trage lângă fereastră-n lumină pe frumoasa ei fiică; ia fierul de frizat de dasupra flacării de spirt, îl apropie de buze, suflă-n el, și-l vâră apoi în cârlionții rebeli. — Ești nebună, soro! țipă madam Piscopesco, ce dracu! chioară ești?... m-ai fript! — Dacă te miști! dacă bâțâi mereu din picior! Fie, soro, la naiba! că prea ești nevricoasă!... A să văz. Și coana Lucsița se uită-n ceafa grăsulie a lui madam Piscopesco și o scuipă, pe de o parte să-i mai potolească ustureala, pe de alta să n-o deoache: în adevăr, are de ce să se mândrească o mamă. Apoi, cu mai multă atenție, supune și aranjează cârlionții rebeli așa de frumos că madam Piscopesco a și uitat de arsură. — Douăsp'ce și un sfert, soro! ce dracu faceți? tot nu te-ai mai isprăvit?... vrei să întârziem? nu face pentru ca să ne aștepte, mai ales întâia oară! Dar madam Piscopesco, fără s-asculte vorbele domnului Zefir Piscopesco, și încovoindu-se de talia ei elegantă în fața oglinzii, așa ca să-și poată vedea turnura, întreabă: — Sunt bine la spate, mamițo? | 217 |
Ion Luca Caragiale | La Peleș | — Ești surdă, soro? zbiară cu severitate d. Piscopesco; vrei să ne atârne lingurile de gât? nu face pentru ca să ne aștepte! întâia oară, înțelege-mă! — Uf! fir-ar a dracului și-afurisită de viață! zice madam Piscopesco. Unde-mi sunt mănușile? Caută cocoanele-n sus... caută-n jos... — Cheamă pe dobitoaca... Unde-i dobitoaca? fir-ar a dracului, să fie, ea știe unde le-a pus. — Uite-le! strigă coana Lucsița. — Haide odată, soro! că te las și merg singur! Sunt douăsprezece și jumătate. Încă o privire-n oglindă. În sfârșit, madam Esmeralde Piscopesco suie în trăsură cu soțul său. — La Peleș! și mai iute! zice către birjar d. Piscopesco, după ce și-a încrucișat brațele și s-a așezat bine. Birjarul mână. — Mamițo! strigă madam Piscopesco, uitându-se-napoi către coana Lucsița, care de pe verandă o scuipă, să n-o deoache; mamițo, bagă de seamă la cheile dulapului, că iar fură zahăr dobitoaca, fir-ar a dracului, să fie! | 152 |
Ion Luca Caragiale | Infamie | Mi s-a-ntâmplat să pierz un amic, un bun amic, și nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere; de aceea trebuie să spun, oricui vrea să m-asculte, trista mea întâmplare. Iată. Știam că amicul meu, bunul meu amic, are multă influență asupra unei persoane, de care atârnau la un moment niște interese ale mele de extremă importanță. Am alergat la el. – Amice, bunul meu amic - zic eu - te rog, nu mă lăsa! contez pe tine să mă salți în această ocazie; o vorbă bună din partea ta către persoana, pe care o știi, poate să-mi facă norocul... Dă-mi o scrisoare călduroasă de recomandație... te rog!... faci un mare bine pentru mine și pentru familia mea... copiii mei... – Vai de mine! zice bunul meu amic, jenat de tonul meu din cale-afară milos... Ce trebuie atâta insistență?... Și, după ce-i explic bine de ce e vorba, se așază la biuroul său și începe să scrie. După ce termină, se ridică și, cu scrisoarea-n mână, îmi zice: – Iată ce am scris. Apoi citește scrisoarea lui: "Iubite amice, Amicul meu, aducătorul acesteia, vine la dumneata să-ți ceară un serviciu și mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Infamie | Nu știu cu cât mai multă căldură să ți-l recomand. Contez pe amiciția d-tale, că ai să-l tratezi ca pe mine însumi, pe amicul meu, pe bunul meu amic. Aș fi fericit să aflu că acest om, pe care-l iubesc ca pe un frate, cunoscându-l ce om de treabă și capabil este, a obținut de la dumneata ce a dorit și ce, desigur, merită. Mulțumiri anticipate etc." Pe când eu nu știu cum să mai mulțumesc bunului meu amic pentru atâta bunăvoință, el pune scrisoarea-n plic, lipește plicul și scrie adresa; apoi îmi dă plicul... Iau plicul și încântat plec, după ce îmbrățișez cu multă efuziune pe bunul meu amic. Mă duc degrab la locuința persoanei în chestiune. Pentru moment omul meu nu e acasă; dar după-amiaz', îl găsesc negreșit - așa a lăsat vorbă feciorului. Sunt unsprezece ore înainte de amiazi... Ce să fac până la două, când pot vedea pe omul de la care atârnă viitorul meu și al copiilor mei? Intru într-un birt modest să gust ceva și, așteptând pe băiat să mă servească, privesc cu ochii plini de speranță plicul ce mi l-a dat bunul meu amic și clădesc mii de castele strălucite... A! ce afacere!... ce caldă recomandație!... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Infamie | ce amic! ce bun amic! Pun plicul, pe care nu mă pot sătura să-l privesc, alături de farfuria mea și mă uit la el ca la o lumină conducătoare în calea vieții mele. Pe masă, în fața mea, stă într-un peș un serviciu schiop de salată. Băiatul mi-aduce un borș... Nenorocitul! Vrea să-mi toarne borșul din ceașcă în farfurie și, stângaci, face o mișcare cu cotul și răstoarnă peste plicul meu serviciul cel schiop. Piaza rea! zic eu în gândul meu... S-a vărsat undelemnul! Dar n-apuc să gândesc bine, și prostul de băiat, întorcându-se brusc să vază ce a răsturnat, apleacă ceașca și varsă și ciorba pe masă. Plicul! plicul meu! Îl iau repede și-l șterg... Din nenorocire, hârtia plicului a înghițit destul undelemn și destulă zeamă caldă... Ce e de făcut? să-l mai șterg! Tot ștergându-l în amândouă palmele cu șervetul... altă nenorocire!... plicul se dezlipește! E peste putință să duc persoanii o scrisoare în așa hal. Să alerg la amicul meu, să-l rog a-mi da o a doua ediție, revăzută poate și considerabil augmentată. Maltratez încă o dată pe secătura de chelner și plec furios, cu plicul în mână, pe bulevard. Pe drum, dracul - că nu pot zice altfel - n-are de lucru? | 206 |
Ion Luca Caragiale | Infamie | Ce-mi șoptește? Plicul e dezlipit... Ia să mai citesc o dată călduroasa scrisoare a bunului meu amic. O scot frumușel din plicul soios... Undelemnul și grăsimea borșului au pătruns până la hârtia dinăuntru, pe care au făcut-o transparentă; pe dos, într-o parte, se pot citi câteva vorbe de-a-ndăratele... Mă uit d-aproape, și văz bine literele... ragăm nu. Citite pe dos, cum este scris pe față, aceste litere fac vorbele un măgar... Un măgar!... zic eu fără să-nțeleg... Ce caută vorbele astea aci?.... Un măgar!... Mi-a citit amicul meu adineaori scrisoarea: n-am auzit așa vorbe... Și-apoi, ce noimă? cum s-ar putea potrivi?... Ce-i asta? Aiurit, dezdoiesc scrisoarea, și cu ochii mei citesc: "Stimate amice, Moftangiul, care-ți aduce această scrisoare, mă roagă cu insistență să ți-l recomand: e vorba de o afacere, pretinde el, de la care ar atârna viitorul lui și al copiilor lui, o afacere cu tine. Îmi fac o datorie amicală să-ți atrag atenția asupra acestui caraghios, și de aceea m-am și grăbit a-ți scrie, nu cumva să alerge la altă intervenție pe lângă tine și să te-ncurce. Ia seama, nu-i acorda nici un crezământ. E un măgar și jumătate. Atât, în privința caracterului. Cât despre inteligență, poate că ar avea câteodată ceva spirit, dar foarte superficial și cu deosebire zevzec. | 212 |
Ion Luca Caragiale | Infamie | Primește-l dar, pe acest stimabil amic, în consecuență, Al tău etc." Mă șterg bine de sudoare pe frunte și m-arunc într-o birje. Când să intru în strada unde locuiește amicul meu, iată-l, îmi iese în față. Opresc birja și sar jos foarte vesel. – Ei! mă întreabă amicul meu. Ai fost? L-ai găsit pe omul d-tale? – Da, zic eu, râzând. – Ei! ai reușit? ce ți-a zis? – Ce să-mi zică? că sunt un moftangiu, un caraghios, cu care nu vrea să se-ncurce... că sunt un măgar... și jumătate... Atât, în privința caracterului... Cât despre inteligență, a zis că am câteodată ceva spirit, dar superficial... că adică sunt un zevzec... – De unde știe astea? – Din scrisoarea d-tale. – Ți-a spus el că din scrisoarea mea? – Nu! știu eu că din scrisoarea d-tale. – Cum? – Am deschis-o. – A! domnule, strigă indignat amicul... Ai deschis scrisoarea!... Asta e o infamie! Eu, drept orice răspuns, îi trag două perechi de palme, mă sui și... mână birjar! Se-nțelege că după infamia ce am comis, orice legătură între mine și amicul meu a trebuit să se rupă... Ah! cât de rău îmi pare! am pierdut un atât de bun amic!... | 201 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | S-a hotărât! trebuie sâmbătă să țiu la S.P.M.D.R. o conferență în ședință plenară. Imposibil să scap: am apucat, într-un moment de slăbiciune, să promit junei mele amice din tinerețe, madam Parigoridi — este pentru mine o chestiune de conștiință, de onoare, de inimă. Eu țiu la madam Parigoridi, fiindcă și dumneei ține la mine. De atâta vreme suntem buni prietini, și nici un nor n-a venit să întunece... în sfârșit, ce să mai vorbim? îmi zice: „nene Iancule". Asta, ce-i drept, nu-mi prea place... Când eram sufler la teatru, acu vreo patruzeci de ani, damele aveau obicei să-mi zică „Iancule", ba, unele, chiar „mă Iancule" — nici un respect! Apoi, au mai trecut așa cam douăzeci de ani, îmi ziceau „domnule Iancule". Când am ajuns director, îmi ziceau „stimate domnule director..." Acu, după alți vreo douăzeci, toate — adică toate câte-mi mai sunt prietine — din „nene Iancule" nu vor să mai mă scoată. Toată lumea în serviciu public înaintează — numai eu, din zece-n zece ani, regulat, degradat! De la „mă" de odinioară (uneori chiar cu ghionturi și fel de fel de alte maltratări... odată o prietină a mers cu îndrăzneala până chiar să-mi tragă palme, și, pe onoare, degeaba... cine știe ce i se păruse!) | 207 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | cum zic: de la „mă" de odinioară, am ajuns acum la „nene" — și totdeuna cu mult respect. Firește că asta nu-mi convine, fiindcă eu n-am fost în viața mea mândru, să țiu atâta la respectul prietenelor... Dar, în sfârșit! așa e lumea noastră, n-ai ce-i face! dacă nu se poate altceva decât respect, trebuie să ne mulțumim și cu atâta — cu respect! Tot e bine; încai nu mai căpătăm palme — lucru care, putem zice, nu e frumos de loc; cu toate că... nu face mare rău, dacă ne putem exprima așa. Dar să lăsăm astea, care sunt — adică, au fost — nimicuri trecătoare, și să ne gândim la viitor: ce fac eu cu madam Parigoridi? Azi e joi; poimâne, sâmbătă, trebuie să mă-nființez la S.P.M.D.R. ... la 2 1 / 2 d.a. pentru... O să mă-ntrebați însă: ce însemnează S.P.M.D.R.?... — S.P.M.D.R. însemnează „Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane". Amica mea, madam Parigoridi, este viceprezidentă la S.P.M.D.R. ; dar, la drept vorbind, este chiar prezidentă, fiindcă titulara, venerabila madam Trahanache, trăiește mai mult la Paris, și afară de asta este, cum zice viceprezidenta, „ramolisită"; și, dacă madam Parigoridi nu s-ar ocupa de toate, „s-ar duce dracului S.P. ..." Și dacă s-ar duce S.P., ce s-ar face M.D.R.? | 210 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | Două săptămâni, de când afișe, gazete, scrisori, persoane, anunță mereu că eu am să țin la S.P.M.D.R. o conferență: Ce este arta?, iar eu parcă trăiesc pe subt pământ — parc-aș fi sigur că-nainte de ziua de poimâine se-ntâmplă sfârșitul lumii... Dar îmi vin odată-n fire. Azi e joi... mai am numai două nopți de dormit, și, înainte de a treia, trebuie să mă execut... trebuie! Noaptea de joi spre vineri o petrec rău... simț că am friguri... Vineri, umblu de colo până colo, fără să știu încotro... Nu pot mânca; am pulsul neregulat; mă încovoaie o frică nențeleasă; călcând, mi se pare că pun piciorul în gol... îmi vine să merg la gară, să mă sui în primul tren și să fug la Canada, unde, obscur, cu munca brațelor mele, departe de orice S.P. etc.... să-mi cîștig existența într-un mod onorabil... Dar n-am curajul să fug. Umblu toată ziua să găsesc un colțișor pe care să nu văd afișul cu „Ce este arta? ” ... Imposibil!... Mă-ntorc zdrobit acasă... Vineri noaptea spre sâmbătă... Nu pot închide ochii. La patru despre ziuă, sar din pat în culmea iritațiunii... Care? care este cel mai puțin dureros și cel mai expeditiv mod de sinucidere? | 202 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | Să vedem... ... Să mor așa de tânăr? Dumnezeul meu! ce are să zică amica mea madam Parigoridi când va citi în Universul tragica sinucidere a lui nen'su Iancu?! — Nu!... Să ai așa curaj va să zică să fii laș! și, pentru nimic în lume, nu vreau să zică madam Parigoridi că nen'su Iancu a fost un laș! Țiu la opinia amicei mele mai mult chiar decât la moartea mea, dacă mă pot exprima astfel... Nu! omul nu trebuie să abdice de la viață; el este regele creațiunii; trebuie să aibă răbdare, să aștepte cu demnitate până va fi detronat. Sunt șase ceasuri dimineața... în sfârșit, Aurora cu degetele ei de roză a deschis porțile orientului. Mă-mbrac și plec degrabă cătră prăvălia meșterului meu, d. Florian, care mi-a promis că astăzi, negreșit, îmi dă gata ghetele de lac, pentru conferență. Aerul dimineții îmi face bine... Iar un afiș! Ce este arta? Intru repede la d. Florian, care a deschis prăvălia înainte ca Aurora cu degetele ei de roză... Ghetele sunt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite: cât mă strânge una-n dreapta, ailaltă tocm-atâta mi-e largă-n stânga; dar „elegant ceva". — Frumos meșteșug este meșteșugul dumitale, nene Floriene! — Este, nu pot pentru ca să zic; dar greu și migălos... — Ei! | 213 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | care meșteșug nu e greu și migălos? zic eu. — ... Și cere multe... Știi d-ta, domnule, câte și mai câte trebuiesc pentru ca s-ajungem la o pereche de ghete elegante ca astea? — Îmi închipui... — ... Ne trebuiesc: o cireadă de boi și de viței, o pădure de stejar și una de plută, un pogon de cânepă și altul de in, un lan de grâu, o mină de fier și câte altele! — Nu-nțeleg... — Cum nu-nțelegi? nu ne trebuiesc calapoade, talpă, față, căptușeală, ață, pap, cuie, scule?... și pe urmă, ce ne mai trebuie? să vedem, ghicești? Am stat puțin la gânduri și apoi, privind în ochii amicului Florian, care aștepta zâmbind răspunsul meu, am zis: — Pe urmă, firește, ne mai trebuiesc mintea și puterea care, din toate celea risipite-n lume, să ne pregătească materialele... — Și pe urmă? — Pe urmă... pe urmă, ne trebuie neapărat meșterul cizmar, amicul nostru Florian, care din toate, cu dibăcie, să ne facă o pereche de ghete elegante. Și zicând acestea, am sărit din loc, l-am luat în brațe pe amicul meu și, sărutându-l cu multă căldură, i-am strigat: — Meștere Floriene, destul! am înțeles! să trăiești! ești mântuitorul meu, daca pot pentru ca să mă exprim astfel. | 209 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | Foarte calm, la 2 d.a., mă-nființez la S.P.M.D.R. Acolo, damele din comitet, cu viceprezidenta în frunte, mă primesc foarte amabil. Sala este arhiplină. Mă sui la tribună, pe o estradă, cu spatele la un perete pe care sunt reprezentate cele nouă Muze în pitoreștile costume naționale românești. Daca știam mai dinainte, veneam și eu în costum de ciobănaș doinaș, cu trei fluiere — unul de soc ce zice cu foc, unul de os ce zice frumos și altul de fag ce zice cu drag — Apollo național. Madam Parigoridi, din rândul întâi de jețuri, îmi face un semn grațios cu mănușa — adică: suntem gata să te ascultăm: poftim, nene Iancule, începe! „Doamnele mele — zic eu — iertați-mă daca îndrăznesc, în fața unui auditoriu atât de select, să încerc, în marginile slabelor mele puteri, a răspunde la una din cele mai grele chestiuni, pe care de-a-tâtea secole și-o pune spiritul uman, și anume: «Ce este arta?» (Aplauze.) Celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristotele — genialul filozof, născut la Stagyra, astăzi Stavros, în Macedonia, anul 384, mort la Chalcis, în Eubea, la 322 înainte de Cristos; supranumit «prințul filozofilor»; întemeietorul vestitei școli a peripateticienilor; preceptorul, educatorul prodigiosului Alexandru cel Mare; — Aristoteles, zic, s-a-ntâlnit odată cu un tânăr zevzec dintre aceia cari desprețuiesc învățăturile înalte și caută totdeuna să-și bată joc de bărbații serioși și luminați — unul din acel soi de coconași, cum se găsesc în toate vremurile și locurile, cari se fac blazați înainte de a se fi bucurat de bunătățile lumii, ca niște pântece (iertați-mi expresia!) | 259 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | care simt greață, nu fiindcă sunt prea sătule, ci fiindcă nu sunt de loc hrănite. (Aplauze. Mare ilaritate.) Și așa, coconașul zevzec, vrând să tachineze pe «prințul filozofilor», l-a întrebat: — Spune-mi, ilustrule, ce este frumusețea? Iar ilustrul i-a răspuns: — Amice, asta e o-ntrebare pe care numai un orb trebuie s-o facă. (Aplauze furtunoase. Ovațiuni, nu pentru prințul filozofilor.) Să venim dar, preastimate doamne, după această mică introducțiuue, la obiectul conferenței noastre și să ne întrebăm: «Ce este arta?»" Aci, spațiul măsurat nepermițându-mi a reproduce pe larg conferența mea, mă mărginesc a o da în liniamentele generale: „O cireadă de boi și de viței... Pasc... Iarbă... ... Pădure de stejar, unde raza soarelui nu poate pentru ca să-ndrăznească.... ... Un lan de grâu... Frumoasă e natura patriei noastre, când nu-și dezlănțuiește elementele cu furie, căci atunci este grozavă, daca putem pentru ca să... ... O recoltă de cânepă, alta de in... să nu uităm că suntem o țară eminamente agricolă... (Aplauze. Bravo repetate.) ... Un munte, Carpatul, care-n profunzimile sânului său ascunde comori de fier... Dar petroleul? acest cărbune-sirop, daca putem pentru ca să... Atunci mi se va spune că industria națională nu trebuie încurajată... II ne nous manquerait plus que cela! | 203 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | (adică, pe rommește: atât ne-ar mai trebui!) (Aplauze zguduitoare.) ... Să luăm un exemplu concret, doamnele mele, un lucru de care ne lovim la fiecare pas... să luăm o pereche de ghete de lac, cum sunt ale mele... (Oratorul se dă jos de pe tribună, la rampă, și, ridicind unul după altul picioarele, își arată ghetele nouă, apoi iar urcă la tribună. Râsete. Aplauze entuziaste.) ... Ei bine, preastimatele mele doamne, știți dv. câte și mai câte trebuiesc, afară de răbdare, spre a ajunge să obținem o pereche de ghete de lac elegante? căci, orice s-ar zice, e lucru greu și migălos, dintr-atâtea materii risipite, cum a vrut creatorul, în natură, noi, grație geniului nostru, să ajungem, după nevoia și intenția noastră, să obținem... (Aplauze asurzitoare. Oratorul se oprește, se șterge pe frunte și așteaptă, zâmbind, ca ovațiile să se potolească. Ovațiile se potolesc.) ... În fine, ca să-ncheiem, doamnele mele, voi răspunde încă o dată scurt la întrebarea noastră: ... Ce este arta? ... Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc... care are nevoie, pentru a fi satisfăcut, de o satisfacere tot din partea unui spirit, care și acela... în fine... da, în fine... (Oratorul are, probabil din cauza oboselii spiritului prea încordat, un moment de amețeală. | 222 |
Ion Luca Caragiale | O conferință | Aplauze călduroase îl revivifică.) ... Mai mult decât atâta nici Aristotele nu cred să fi putut spune... Și cine ar căuta să spună mai mult, desigur ar spune mofturi, ca tânărul zevzec, care încerca să-nfunde cu o întrebare neroadă pe ilustrul filozof, străbunul fraților noștri macedoneni!" (Entuziasm la culme. Toate damele în picioare. Ovațiuni nesfârșite. Fanatism.) Uf! un ceas și jumătate! Ce căldură! sunt leoarcă... La ieșire, damele din comitetul S.P.M.D.R. îmi mulțumesc călduros, dându-mi flori, și care mai de care: — Bravo, nene Iancule! Iar viceprezidenta, amica mea, madam Parigoridi, îmi șoptește: — Fie! frumos ne-ncălțași, unchiule! Și-mi întinde mâna. I-o sărut și-i răspund și mai încet: — Merci de compliment, nepoțică!... decât... mâna mi-o întinzi? ce! eu sunt mânușar? La cizmar, altceva se întinde. — Tot obraznic ai rămas, nene Iancule! | 133 |
Ion Luca Caragiale | Țal!... | Țal... Ce este țal? Este un substantiv român împământenit; înainte de-mpământenire, era verb german; însemna a plăti — se scria zahlen și se citea țal’n. Foarte des se-ntrebuințează acest verb în lumea noastră, unde, cumpărându-se toate, trebuiesc toate plătite. Când s-au înființat și la noi în țară berăriile, în secolul trecut, fiindcă la-nceput toți berarii și chelneni erau nemți, s-a introdus și acest verb țal’n, dar numai în formă de infinitiv imperativ, cu însemnarea: să plătesc! să plătim! În multe limbi europene, între cari și franceza și germana, infinitivul se întrebuințează ca imperativ impersonal, și la pozitiv și la negativ; dar, în limba noastră, forma infinitivului, și numai prescurtată, se-ntrebuința, mai-nainte, ca imperativ, numai la persoana a doua singulară și numai cu negațiune. Exemple: „Taci, dumnule! Nu țipa, cocoană!” „Plătește, nene! Nu plăti, țațo!” Ce se-ntîmplă însă? De la o vreme, grație dezvoltării necontenit crescânde a agriculturii, industriei și comerțului României (pentru care totuși, trebuie să mărturisim, rămâne încă destul de făcut), luând căile noastre de comunicațiune un așa de-mbucurător avânt, onor. Direcțiune generală a C.F.R. a avut ocaziunea să constate sărăcia limbii române, și a trebuit să recunoască necesitatea introducerii, prin regulamente, a infinitivului ca imperativ impersonal, fără ca și cu negațiune; și asta (onoare ei!) | 207 |
Ion Luca Caragiale | Țal!... | pentru toți călătorii, fără excepție de clasă sau de distanță de parcurs, la toate trenurile, fie accelerate, fie de persoane, mixte sau de marfă. Astfel, în toate vagoanele noastre de călători, citim: pe uși: „A nu se deschide până trenul oprește”; pe ferestre: „A nu se pleca în afară”; pe semnalul de alarmă: „A nu se trage decât în caz de mare pericol”; în altă parte: „A nu se întrebuința în timpul opririi în stațiuni”; în clasa III: „A nu se scuipa pe covoare”. Iar în vagoanele de marfă, afară bineînțeles de cele cu încărcătură inflamabilă neasigurată: „A nu se fuma”. Critica istorică modernă ne învață că mersul înainte sau înapoi al omenirii este stăpânit de legi fatale; progresul o dată urnit, ori într-un sens, ori într-altul, nu poate fi oprit de nimeni, de nimic! Așa, inovația onor. Direcțiunii generale C.F.R. a prins: încet-încet, pretutindeni la noi se introduce infinitivul ca imperativ chiar fără negație, pentru orice persoană și ocaziune. Astfel, pe o sticluță de doftorie cu prafuri care s-așează la fund, citești: „A se scutura bine înainte de a se întrebuința”, iar pe o cutiuță de alifie: „A se spăla întâi bine cu săpun partea, apoi a se unge și a se lega cu o cârpă curată — după povață”. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Țal!... | La colțul unei case trase mai înăuntru de linia veche a stradei, citim, sub o ferestruică cu brizbize: „A nu se face murdării pe zidul casei mele”. Mergem mai departe, după legea progresului, și citim: „A nu se lipi afișe și orce alte necurățenii”. La Moși, pe stâlpii unui mare umbrar de berărie: „A se plăti la moment. A nu se vorbi vorbe proaste. A nu se face scandal. A nu se pleca cu paharele și alte obiecte”. În școlile primare, chemate, afară de instrucțiune, să dea și o educațiune civică tinerilor noastre generațiuni, adică nu numai să le lumineze spiritul, dar totodată să le cultive inima și să le formeze caracterul, fiindcă o națiune are nevoie, ce e drept, de ridicarea nivelului intelectual, dar iarăși fără caractere nu merge — în școlile primare, zic, citim pe toți pereții: „A nu se sufla nasul cu degetele. A se purta batistă curată.” Iar cînd trage clopotul de ieșire, d. profesor se coboară de pe catedră și zice elevilor, cari fac zgomot, ridicându-se nerabdători din bănci: — A se tăcea! A se asculta!... Mâne vine d. revizor: a se ști bine Mircea cel Bătrân și Revoluția de la 48, Unirea Principatelor-Unite și Ștefan cel Mare!... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Țal!... | Băieții pornesc ca niște mici dorobanți ce sunt, bătând din talpă ostășește, foarte mândri — onoare lor! — pe când d. profesor strigă după ei, până ce ies pe poartă: — A se ieși în ordine! A nu se face măgării pe stradă! A nu se-n-jura! A se păstra igienal A nu se mânca mult rahat! D. profesor, pedagog învățat, este nu numai infinitiv, este categoric imperativ. Atâta destul despre imperativ! să ne întoarcem la substantiv, de unde am pornit. Vom citi, la vreme, în Dicționarul Academiei Române, când va apărea: Țal — substantiv comun, de genul masculin pentru amândouă sexurile — impiegat comercial sau impiegată comercială; persoană-însărcinată într-un local public de consumațiune cu încasarea plăților de la consumatori. Declinare regulată. Nominativ — Țalul primește plata; Genitiv — chiulurile Țalului; Dativ — i-a tras două palme Țalului; Acuzativ — a chemat Țalul; sau: l-a-njurat pe Țal; Vocativ — Țal! În general, Țal are numai singular; la ocaziuni de-mbulzeală însă (ca, de ex., sărbători naționale, vreo înmormântare de lux, ori vreo manifestațiune politică), în localurile mari, așezate la vad bun, trebuiesc și trei Țali. Atunci, la pluralul provizoriu, se declină: Nominativ — Țalii sunt murdari; Genitiv — obrăzniciile Țalilor; Dativ — li se trag chiuluri destule și Țalilor; iar, a doua zi, când nu mai e năvală și „nu mai face trebuință”, patronul suprimă pluralul; dă afară (acuzativ) doi Țali, și rămîne numai cu singularul abitual — cu un Țal — destul! | 241 |
Ion Luca Caragiale | Țal!... | Dar să lăsăm chestiunile academice, și să vedem cât înțeles filozofic, chiar din punctul de vedere al vieței practice, poate cuprinde acest cuvânt de o singură silabă — Țal. Am un prieten care-mi zice totdeauna: — Eu, nene Iancule, n-am avut noroc să dispun de părinți care să-nțeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvăț filozofia! eu ieșeam filozof, să nu crezi că spun mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu negustor! Și-n adevăr, Mitică este un cap filozofic. Totdeuna când ne vedem, trebuie să-mi toarne un aforism remarcabil. Cel din urmă, de exemplu, trebuie să-l comunic, având mai ales în vedere împrejurările interesante în care mi l-a spus. Alaltăieri, întâlnindu-mă, zice: — Nene Iancule, tocmai pe d-ta te căutam; deseară mănânci la noi — să nu zici nu! Avem un prânz!... și pe urmă, o surpriză... mare!... În sfârșit, imposibil să refuzi! Graziella ține foarte mult... Pe consoarta amicului meu o cheamă din botez Nastasia, dar, de mult, toată lumea îi zicem Graziella... Este pseudonimul ei — o intelectuală... Multă activitate... A publicat, în diferite reviste de la noi și din străinătate, studii sociologice, importantisime, după cum susțin directorii respectivi... Graziella trebuie să fie cu un an mai tânără ca mine, dacă nu mai în vârstă; dar tot plăcută, plină de inimă, de avânt, de entuziasm... Nu putem zice că a fost frumoasă Graziella; dar grațioasă... și... oameni cu dare de mână. | 241 |
Ion Luca Caragiale | Țal!... | Nici cuvânt, prin urmare, să refuz invitațiunea prietenului meu. Ne-am întâlnit seara la Mercur — a se lua un aperitiv imperativ! — și apoi ne-am suit în sanie. Mitică, foarte vesel pe drum, mi-a debitat acest frumos aforism: — Nene Iancule, toate mulțumirile în lumea asta trebuiesc plătite. Dacă le plătești cu anticipație, ți se par mai ieftine; dacă le plătești după, ți se par prea scumpe. — Bravo, Mitică! — Ei! nu, nene Iancule, pe onoarea mea, să fi dispus eu de părinți care... Dar, în sfârșit! Am ajuns... Casele lui Mitică luminate a giorno... Sunăm... Graziella ne-ntâmpină radioasă... — Gândeam că n-ai să vii, îmi zice. — Se putea să nu ascult, scumpa mea amică, de ordinele d-tale? Suntem, cu toții, invitați vreo doisprezece inși, toți lume aleasă din litere, științe, arte, dintre cari vreo șase reporteri. Ușile spre sala de mâncare se deschid. La masă!... Dau brațul Graziellei... Un prânz împărătesc! și tot lucruri ușoare: Mezeluri, salam, ghiudem, limbă, licurini, masline, icre de știucă și negre; supă de clapon cu patèle; pană de somn rasol; clapon ciulama; chifteluțe marinate cu tarhon; pîrjoală de nisetru; patricieni la grătar; un purcel la frigare; cataif, tortă; brânzeturi, fructe diverse; vin alb, negru, șampanie etc. | 204 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.