author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Ce vorbă-i asta? – Păi nu-ți spusei c-am fost copil lăpădat? – Bine, aia am înțeles eu; da vorba e, vreau să știu... – Ia ascultă, babo, adică de ce mă-i fi descosând așa? – Că vreau să știu și eu... – Da ce-ți pasă dumitale? – Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Știi că-mi placi! Cum, adicătele! nu trebuie să știu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?... ai? – Da; da iar așa, să-mi numeri toți dinții din gură... – Uite, mă!... da ce, ți-i scoț dacă ți-i număr? A făcut haz băiatul de vorba babei și zice: – Aoleo! la bună gazdă avusei noroc să pic!… În loc să mă-ntrebi: "Ai mâncat tu ceva, mă băiete, astăzi?... ți-o fi foame?" dumneata îmi ei tacrirul pe nemâncate. – Păi ce stric eu?... tu de ce ești găgăuță și taci?... N-ai aflat tu că, până nu plânge copilul, nu capătă țâță?... – Ba, aia am aflat-o eu; da, dacă m-ai năvălit cu întrebările, când era să-ți spui? -Vino-ncoace, terchea-berchea! Și zicând astea, scoate din traistă o costiță de purcel, niște colaci și turtă dulce și mere, și i le dă: – Ia colea și trage-i fălci, că dinți, slava Domnului, văz că ai. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulțumit gazdei și s-a aplecat la fântână să bea. – Ce faci, mă? – Ce să fac?... vreau să beau. – Păi, apă rece să bei dupa costiță afumată? Ia colea!... Și i-a dat din desagă un clondiraș cu rachiu de izmă. – Să-nveți de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru gras, că ți s-apleacă... Ai înțeles? – Am înțeles... Da multe mai știi dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pân la vârsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un câine prin apă... Vorba aia: uită-te la față și mă-ntreabă de viață... Ehei! fătu-meu; când aș sta să-ți spui cine sunt eu... – Înțeleg, a zis băiatul căscând; da vorba mea e, noaptea asta nu ne odihnim noi de loc?... e cam târzior... – Să se culce cui i-e somn, fătu-meu!... eu știu ca mi s-a speriat de tot somnul; pot sta de vorbă pân' la ziuă, dacă poftești... – Dumneata ăi fi putând, că n-ai umblat toată ziulica, două poștii ca mine, pe jos... Da eu tare aș vrea să mă odihnesc, drept să-ți spui. Și iar a căscat. – Atuncea - zice baba - culcă-te tu, somnorosule; că eu mai stau... Ia cerga asta și te-nveselește, că despre ziuă se lasă răcoare. | 223 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Dacă s-a culcat și s-a-nvelit băiatul, zice baba: – Întoarce-te pe partea ailaltă, mă; să nu-ți dea luna drept în ochi... Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune. – Da, vorba e, asculți? – Ascult. - ... A fost odata ca niciodată, că de n-ar fi... - ... nu s-ar povesti... a mormăit băiatul. – Bag sama pe ăsta-l știi... zice baba. – Știu numa-nceputul. – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfârșitul... Și a urmat așa: - ... pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și... - ... și sărea pân la cer... iar a mormâit băiatul. – Mă, spune drept... dacă-l știi pe ăsta, să-ți spui altul. – Dă-i-nainte, babo, și nu mai mă sâcâi! – Apoi, atunci, tacă-ți fleanca ș-ascultă!... A fost odată un împărat ș-o împărăteasă, bogați nevoie mare, putrezi de bogați; și se tot ruga la Dumnezeu să le dea și lor măcar un copilaș... și se tot ruga, se tot ruga, și degeaba se tot ruga... Și așa, când și-a pierdut ei toată nădejdea, că erau bătrâni-bătrâni, cocliți de bătrâni, numai iacătă că vine o țigancă, mai bătrână ca ei, și zice să le dea cu ghiocul... Aude baba ceva și se oprește din povestit... Prichindel jos sforăia, și luna sus de trei suliți și mai bine... Baba s-apleacă pe o rână, să-l vază dacă-i învelit cumsecade, că-i era milă de el; când se uită de-aproape, vede într-o parte învelitoarea băiatului cam ridicată; i-o apasă... cerga iar se ridică; iar i-o netezește-n jos... cerga iar în sus. | 265 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Zice baba-n gândul ei: "Ia să vedem mai bine"... și trage încetinel cerga, pune mâna și dă de o coadă. "Am înțeles!" Lasă cerga la loc binișor peste băiatul adormit, și s-apucă să-l mângâie blând pân păr; o ia-ntâi de la ceafă și, când ajunge cu mâna spre frunte, dă de două cucuie tari - ce mai încape vorbă? -, niște cornițe în lege. – Ei! zice baba, d-ăștia mi-ai fost?... Lasă, că-ți cunosc eu dumitale meșteșugul! Îi înfige o mână-n păr și cu alta l-apucă de coadă și trage ș-așa ș-așa. Băiatul sare din somn: – Ce e, babo? – Bine, mă pușlama, că n-am să-ți zic mai frumos!... după ce te-am găzduit, te-am ospătat și cinstit boierește, tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase, și eu, o biata neputincioasă, să moțăi deșteaptă, să-ți spui basme și să te apăr de muște... ai? Pai ce fel de vorbă-i asta?... Scoală, dulăule, c-ai dormit destul! Uite, ce lună frumoasă!... hai ne plimbăm... – Ce, nu ți-e bine, babo?... Culcă-te acolo și lasă-mă să mă odihnesc... Nu ți-am spus ce obosit sunt? – Ia, nu mai umbla cu mofturi... parcă nu știu... – Of! Că multe mai știi! – Să știi tu, că, dacă-i la o adică, te știu și pe tine cine ești... Cui le tai tu?... | 219 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | ba, că ești copil sărman; ba, că n-ai frați; ba, că ești prăpădit de drum... Parcă nu ți-am văzut eu podoabele, ghiavole!... Ce crezi?... Hai scoală, să ne plimbăm! n-auzi tu? Și iar îl zgâlțâie... – Astâmpără-te, babo, și mă lasă! – Nu te las, cioflingarule, pân' nu ne plimbăm... num-așa, nițeluș, de colea până colea, doar de mi s-o face și mie somn... Haide, scoală! – Ei! zice băiatul; mi-am găsit beleaua eu baba asta... înțelege odată, babo, când îți spune omul!... – Da tu, om ești? – Da ce sunt? – Om, ai? Da cine moaș-ta a mai văzut om cu codiță și cornițe, mă?... Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? Hehei, băiete! nu mă cunoști cine sunt... Eu... d-ăștia mărunței ca d-alde tine... Să-ntrebi odată pe frate-tău, pe Aghiuță - cu ăla barem ne cunoșteam de mult - să-ți spuie el; și tu să-i spui de la mine, c-am zis eu așa, că de ce nu mai dă p-aci?... Ce? E supărat?... Hai ne plimbăm... Scoală odată, că te plesnesc! Da diavolul - ce alta are de lucru decât să ispitească și să păcălească pe bieții muritori, și să-și bată joc de sufletul lor? -ucigă-l crucea! | 202 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Ce se gândește afurisitul de Prichindel, văzând că nu-i chip aminteri să scape de babă? se ridică de mijloc și zice: – De! băbuțo, ce să-ți spui?... Cum mi s-a speriat și mie somnul, parcă-parcă mi-ar plăcea să mă plimb pe lună. – Păi, atunci, ce stai?... Haide! – Da, da nu pe jos... – Da cum, mă?... călare? – Călare, firește; călare, merg. – Uite, măi! tu ești cam țicnit pesemne... Da un' să-ți găsesc cal acușica?... Ce, acilea sunt grajdurile lui tat-tău, să bați numa-n palme și să-ți vie bidiviul gata la scară?... îmi pare rău de boiul tăul... ce nu te gândești când vorbești?... nu șade frumos! – Păi, eu "cal" am zis?... am zis "călare". – Adicătele, cum vine vorba' asta? – Și mie-mi pare rău de dumneata, că-mi spuseși adineauri că știi multe și le-nțelegi pe toate, și atâta lucru, bag seama, nu pricepi... – Ce să pricep, mă? – Dumneata vrei să mergem la plimbare... – Ei! da... – Ei! eu merg bucuros, da numa călare merg... Ei? – Ei? – Ei! ia-mă dumneata în cârcă, și hai să ne plimbăm... Uite, ce lună! – Nu ți-e rușine! zice baba; coșcogea flăcăul zdravăn, în floarea vârstei tale, să te bucuri tu la o biată șontoroagă de bătrână ca mine, fără putere... să te ducă-n cârcă oscioarele mele!... | 223 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Auzi-auzi! – Rușine, nerușine, asta e... Dacă poftești, bine; de unde nu, lasa-mă să dorm. – Așa ți-e vorba? – Așa... Dacă ești bătrână fără putere, ce-ți mai arde de plimbare?... Stăi de-ți odihnește "oscioarele"... Și zicând astea, Prichindel s-a așezat la loc să doarmă... Luna sclipea deasupra de tot... Baba s-a culcat și ea; a-nchis ochii, și a stat așa cât a stat; s-a mai învârtit, s-a răsucit, când așa, când aminterea, și zice: – Ai adormit, Prichindel? – Iar, babo? – Ia, scoală, mă, să-ți mai spui o vorbă... – Care vorbă? – Mă, Prichindel, da dacă nu te-oi putea eu duce, mă? că tu trebuie să fii greu, cum te văz eu, voinic... – Noi să-ncercăm... Ce pagubă? – Ei! bată-te vina să te bată!... Auzi dumneata, neiculiță, drăcia dracului! ce i-a dat lui Tartorul pân cap: zor-nevoie, la plimbare de-a călare!!... Mă, băiete, hai mai bine pe jos, că-i mai frumos... – Pe jos nu pot. – Nu? – Nu... Mai tace baba ce mai tace, și pe urmă: – Ei! hai, scoală... să vedem ce putem!... să-ți fac și hatârul ăsta... să nu zici! S-au ridicat amândoi... Baba s-a pus piuă, și strigă lui Prichindel: – Haide, hopa! | 203 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | – Țin-te bine, babo ! Și țup odată! în cârca babei; iar baba: – Mă, băiete, ascultă; să nu te lași greu și să nu-mi dai prea des călcâie ca ageamiii!... Apucă-te numa bine cu amândouă mâinile pe după gâtul meu!... Haide, gata! ...Bine-i spusese baba că ea știe multe și el mai nimic. Prostul de Prichindel - drac-drac, da n-a-nțeles. Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrențele și urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer - fiindcă baba asta era o fată de-mpărat mare, care, de mititică se dedese la știința fermecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și, pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai-nainte decât atunci când o putea păcăli pe dracul, ba încă, și atunci, numai pe vremea nopții. Așa, până să vă lămuresc în aste câteva cuvinte, baba, adică fata de-mpărat, or zâna, cum poftiți, era departe cu Prichindel. Alerga ușor ca vântul de parcă n-atingea pământul; îi zbura pe deasupra capului lui Prichindel părul ei bălan despletit; iar în lumina lunii, fâlfâia în fel de fel de ape zăbranicul vioriu țesut în fluturi și-n fire de argint, cu care era-nvăluită... Mult au alergat așa... – Să stăm, să mai răsuflăm! | 229 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | a zis Prichindel amețit, când au ajuns într-o pajiște. Dar ea, ce să-l asculte?... De unde-și mai potolise fuga, s-a pornit iar și mai repede, și tot mai repede, pân-au dat într-o luncă plină numa cu trandafiri albi mirositori, și aici a-nceput ea să se domolească și încet-încet să meargă în pas... Apoi, oprindu-se locului, zice: – Ascultă! Și deodată, în tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiș glas de privighetoare. – Îți place, dragă Prichindel? – Strașnic! a răspuns el. – Îți pare rău că ți-ai pierdut somnul pentru plimbare? – Ei aș! – Vrei să mai mergem? – Hai-nainte! Și iar a pornit fata de-mpărat... S-au plimbat mult și multe lunci au văzut cu câte flori! și atâtea cântări de păsări, care mai de care, au auzit!... Dar când, departe de tot dintr-o pădurice ieșeau în largul câmpului înspre răsărit, deodată strigă cu groază Prichindel: – Se crapă de ziuă! Ea se oprește scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind zorile, și... p-aci ți-e drumul! Și țin-te, goană!... Zbura cum zboară calul-dracului, peste moșoroaie, gropi, mărăcini, bușteni, bălți - că bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei luni în loc de una. Cum a sosit într-un suflet înapoi la fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo mototol; iar ea s-a scuturat și-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos - tot baba de cu seara... El s-a ridicat zdruncinat de căzătură, și zice: – Mai rămâi sănătoasă, babo! | 244 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | – Umblă sănătos, Prichindel maică! A plecat băiatul șontâc-șontâc înapoi la deal cătră asfințit unde scapăta luna... Dar baba strigă după el: – Mă! n-auzi tu?... când mai vii p-aici? – Altădată... Cine știe când? a răspuns el fără să se mai uite-napoi. – Mă, băiete, ascultă... să nu uiți să-i spui lui frate-tău că-l aștept negreșit... Ai auzit? Da, până să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat în pământ. Oftează baba și se culcă; dar n-apucă să-nchiză ochii bine și aude glasuri de drumeți. Se ridică de mijloc și, cu mâna-ntinsă, începe duios, după canonul ei: – Faceți-vă... Când unul dintre drumeți îi taie vorba: – De dimineață te-ai sculat astăzi, băbuțo! – Ce să fac, măiculiță? dacă n-am somn, vai de păcatele mele!... Faceți-vă milă și pomană de o biată păcătoasă fără putere! – Crede, bătrâno! zice ălălalt. Și își văd oamenii de drum. – Crez, măiculiță, crez! să ne crează Dumnezeu pe toți, drăguțul! Pe urmă, scoate din traistă o bucățică de covrig, o-nmoaie-n năstrapă și-ncepe s-o morfolească-n gingii. | 173 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Era odată la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțător bogat, care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hasan, crescut pînă la vreo treizeci de ani strîns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit, și Abu-Hasan a intrat în stăpînirea avuției pe care o grămădise tată-său o viață întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinerețe nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia ca să-și ducă viața ; acum a pus de gînd să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și-a împărțit averea în două părți: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capete ; iar cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărît să să pună pe petreceri, încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse tată-său pînă la așa vîrstă coaptă ; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască apoi nimica peste această sumă, după ce ce și-o face toate chefurile. În acest scop, Abu-Hasan a strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vîrsta și de teapa lui, și de acolea s-a gîndit numa cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Așadar nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi cu mîncări și băuturi care de care mai rare și mai scumpe ; a mai adus și tarafuri de lăutari și cîntăreții cei mai vestiți ; și pe urmă, dănțuitoarele și dănțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad. Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în cheltuieli atît de nemăsurate, încît n-a putut-o duce așa mai mult de un an. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți ; ba nici nu-i mai întîlnea oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau, și dacă din întîmplare da piept în piept cu vreunul și vrea să-l oprească să-o spună ceva, acela își cerea iertăciune, că-i e degrabă și n-are vreme de vorbă, și pleca repede p-aci încolo. Pe Abu-Hasan mai mult l-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor, decît îl încîntase mai înainte semnele lor de dragoste . Odată , mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă-si și s-a așezat pe marginea divanului departe de ea. – Ce ai fiule? a-ntrebat bătrîna. De ce ești așa de pocîltit și n-ai chef de loc? Să fi pierdut tot ce ai pe lume și tot n-ai fi așa de opărit... Știu că, după cîte cheltuieli nebunești ce ai făcut, nu-ți mai rămîn mulți bani sunători. | 225 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Erai stăpîn pe avutul tău, și eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale nesocotite, mai ales știind că ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere... Și d-aia nu văd ce te poate adînci acuma în așa hal de neagră mîhnire. Pe Abu-Hasan, la vorbele bătrînei, l-a podidit lacrimile, și-a zis: – Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strîns atîția prieteni împrejurul meu, i-am îndopat cu cîte bunătăți mi-a dat prin gînd, pînă n-au mai putut, și acuma cînd nu mai am ce le da, văd că toți mă părăsesc. Cînd zic că n-am cu ce-i mai îndopa, mă gîndesc la banii pe cari-i hotărîsem pentru asta ; că despre venitul meu, slavă Domnului, mi l-am păstrat, și acuma știu cum să-ntrebuințez ce din fericire mi-a rămas. Vreau numai să încerc pînă unde pot merge prietenii mei cu nerecunoștința. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să m-ajute a mă sălta din starea nenorocită în care am căzut. Dar asta, precum ți-am spus, o fac numai ca să văz dacă voi găsi la dînșii vreo recunoștință. -Băiete, i-a răspuns mama, nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gînd ; dar îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. | 214 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Tu încă nu cunoști ce va să zică prietenii de petrecere ; dar o să-i cunoști... – Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui ; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. Abu-Hasan a și plecat ; a făcut ce-a făcut și a găsit pe toți prietenii. Le-a arătat în ce mare strîmtoare se află și i-a rugat să-și dezlege pungile ca să-l ajute. N-a uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpătat din pricina cheltuielilor nemăsurate cu atîtea petreceri și ziafeturi, că doar i-o atinge la omenie. Nici unul dintre prieteni nu s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba, unii chiar, l-au dat afară. S-a întors acasă, amărît pînă în fundul sufletului și i-a zis bătrînei: – A, mamă, bine mi-ai spus tu: în loc de prieteni am găsit niște ticăloși nerecunoscători. S-a isprăvit ; să nu-i mai văz în ochi! Abu-Hasan s-a hotărît dar să se ferească de acu-ncolo de orice galantomie. După ce și-a socotit venitul bine, și l-a împărțit astfel încît să-i ajungă de cheltuială în fiecare zi regulat, dîndu-i mîna să poftească în toate serile la masă cîte un singur musafir, pe care să-l ospăteze cumpătat, dar cuviincios. | 205 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Pe urmă s-a jurat că acel musafir să nu fie localnic din Bagdad, ci un străin care ar fi picat chiar în ziua aceea, și pe care să-l poată trimite pe-aci încolo după ce l-a găzduit frumos o noapte. După cum pusese la cale, Abu-Hasan își îngrijea de dimineață să cumpere toate trebuincioase pentru cină, și pe seară mergea să se așeze lîngă podul Bagdadului ; cum vedea un străin, ăl dintîi care-i ieșea înainte, măcar de orice teapă ar fi fost, îl poftea politicos să-i facă cinste a veni să cineze și să petreacă noaptea aceea acasă la dînsul. Cina lui Abu-Hasan nu era foarte bogată, însă bună și curată, așa ca să poată mulțumi destul pe un oaspete drumeț. Mai ales nu lipsea de la masă vin bun, și veselie, căci în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică or despre daraveri negustorești, îi plăcea mai bine să povestească despre lucruri plăcute și hazlii. De felul lui era om vioi și bun de petrecere, și știa să-nveselească pe un tovarăș orcît de posomorît. A doua zi dimineața Abu-Hasan îi zicea musafirului: – Cînd te-am poftit aseară să cinezi la mine, ți-am spus obiceiul meu: să nu te superi că acuma te poftesc să pleci ; am eu cuvinte să mă port așa. | 215 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Mergi de-ți vezi și de treburile dumitale... Umblă cu Dumnezeu! Într-o seară, cînd ședea după regula lui la capătul podului, iată că trece califul Harun-al-Rașid, îmbrăcat tiptil așa ca să nu-l cunoască nimeni. Stăpînitorul acesta, deși avea destui slujbași foarte pricepuți și strașnici, tot voia să cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăția lui; și pentru acest scop umbla adesea tiptil în felurite chipuri prin orașul Bagdad. În seara aceea, era îmbrăcat ca un negustor de la Musul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe corabie în partea dimpotrivă a podului, și în urma lui mergea un rob mare și voinic, o namilă de om. Califul, sub îmbrăcămintea lui, se vedea a fi un bărbat de seamă, vrednic de toată cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde ședea jos și, după ce i-a făcut o temene pînă la pămînt, i-a zis politicos de tot: – Prea cinstite domnule, bine-ai venit sănătos la noi în Bagdad; te rog prea-plecat să-mi faci cinstea să poftești la cină cu mine și să-ți petreci noaptea asta în casa mea, ca să te odihnești bine de oboseala călătoriei. Și, ca să-l îndatoreze și mai mult a pofti la el, i-a spus în cîteva cuvinte ce obicei are dînsul cu musafirii lui. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Califul a făcut haz de gustul lui Abu-Hasan, și a voit să cunoască mai de aproape pe acest om ciudat. I-a spus numaidecît că de la un bărbat așa de politicos e încîntat a primi găzduire fie pe cît de scurtă vreme, și că e gata să-l urmeze. Abu-Hasan, care nu bănuia că soarta îi scosese înainte un oaspete așa de înalt, se purta cu califul parcă ar fi fost deopotrivă amîndoi. L-a dus acasă, l-a băgat într-o odaie foarte curată și l-a poftit să șadă pe divan la locul de cinste. Cina era gata și masa pusă. Mama lui Abu-Hasan, pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mîncări: niște porumbei gătiți cu zarzavaturi și cu orez, apoi o gîscă la tavă și pe urmă un clapon fript cu patru puișori rumeniți de jur împrejur. Altceva nimica; dar toate erau bine făcute. Abu-Hasan a stat la masă în fața musafirului; au mîncat amîndoi din toate pe tăcute și pe nebăute după obiciul locului. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui AbuHasan a ridicat masa și le-a adus fel-de-fel de poame de care se găseau în acea vreme a anului și niște turte uscate de migdale. Hasan a adus niște urcioare cu vin și bărdace, le-a pus lîngă el și a rugat-o pe bătrînă să-i dea de mîncare robului care venise cu musafirul. | 224 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Cînd s-au așezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o bărdacă, a umplut-o cu vin și, ridicîndu-se în sus, a zis către musafir: – Prea cinstite domnule, te poftesc să faci ca mine... Nu știu ce-i fi gîndind dumneata ; dar, după mine, drept să-ți spun, omul care urăște vinul, vrînd să se arate înțelept, nu-i înțelept de loc. Veselia e lucru bun ; trebuie s-o căutăm, și s-o găsim în fundul bărdacei! Abu-Hasan și-a golit bărdaca în vreme ce califul i-a răspuns: – Vorba dumitale e cuminte, ești un om de ispravă ; îmi place că te văz chefliu și vesel, și te rog să-mi torni și mie. Abu-Hasan a umplut bărdaca musafirului, zicînd: – Gustă, te rog, prea-cinstite domnule și spune drept: așa-i că-i bunicel? Califul a băut ; iar Abu-Hasan i-a mai zis: – Eu, cum te-am zărit pe dumneata, am priceput că ești om care știi ce va să zică să trăiești. Ce să-ți mai vorbesc?... Sunt nu se poate mai mulțumit și mai vesel că m-am întîlnit astăzi cu un bărbat așa deosebit cum ești dumneata. Îmi placi foarte mult... Halal să-ți fie! Să trăiești! Vorbele lui Abu-Hasan îi făceau mare plăcere califului, care fiind și el om foarte vesel, își îndemna mereu gazda la băut, ca să o cunoască mai bine. | 217 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Din vorbă în vorbă, Abu-Hasan a spus cum îl cheamă, cum trăiește, prin ce întâmplări neplăcute trecuse, și a încheiat zicând: – Dar nu-mi pare rău că am fost amăgit de prieteni, fiindcă dacă nu se-ntâmpla ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un străin așa de prețios ca dumneata. Califul, mulțumit de lămuririle lui Abu-Hasan, i-a zis: – Ești vrednic de laudă, prietene, că ai luat astfel de hotărâre înțeleaptă, și mai ales că te ții de ce ai hotărât. Și drept să-ți spun, îți pizmuiesc fericirea. Dumneata ai în fiece zi plăcerea să primești la masa și-n casa dumitate un om de treabă cu care stai frumos de vorbă și-l îndatorezi așa încât unde s-o duce să te pomenească și să-ți laude casa, masa și primirea dumitale atât de cuviincioasă... Decât, din vorbă-n vorbă, și dumneata și eu, nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească... Te rog, bea, și toarnă-mi și mie. Și așa au băut amândoi înainte, povestindu-și unul altuia lucruri plăcute. Acu era târziu; musafirul a spus că, fiind obosit de atâta drum cât făcuse, are nevoie de odihnă, și a adăugat: – Și pe urmă, nici dumneata nu voi să-ți pierzi odihna pentru tiune. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Haide, să ne culcăm; și, fiindcă poate mâine dimineață eu am să plec până nu te deștepți dumneata, își spun de-acuma că am rămas foarte încântat de ospătarea ce mi-ai făcut așa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu știu cum să-ți arăt recunoștința mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ți-aș putea plăti de atâta bunăvoință, ca să vezi că nu ai avut a face cu un nerecunoscător. Un om ea dumneata nu se poate să n-aibă vreo daraveră, vreo nevoie, și să nu dorească a i se face pe plac. Uite, cât mă vezi pe mine aga, negustor, poate să fiu în stare să te îndatorez și eu cu ceva, dacă nu de-a dreptul, măcar prin mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei. La aceste vorbe politicoase ale negustorului, Abu-Hasan a răspuns: – Preacinstite domnule, nu mă îndoiesc câtuși de puțin că, nu numai așa, doar ca om politicos, îmi arăți atâta bunăvoință. Dar pot să te asigur că eu n-am nici păsuri, nici daraveri, nici vreo dorință, și n-am să cer nimănui nimic. N-am cea mai mică poftă de mărire, și sunt foarte mulțumit cu soarta mea. Prin urmare, foarte-ți mulțumesc numai și numai că ai poftit în casa mea și mi-ai cinstit masa, așa bună, rea, cum s-a putut găsi... Cu toate astea, parcă aș avea și eu ceva care mă supără, dar iar nu până-ntr-atâta încât să-mi pierd liniștea pentru asta. | 236 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Să vezi ce e... Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala își are geamia ei, cu câte un imam, adică popă, care e dator să facă rugăciunile la orele hotărâte după lege. Imamul de la geamia noastră este un bătrân înalt și uscățiv, posomorât și tare fățarnic. Ctitorii, câteșipatru, vecinii mei, sunt ca și el niște bătrâni ursuzi și zavistnici, lucru mare. În toate zilele se adună împreună cu toții și alta n-au de vorbit decât bârfeli și răutăți, ca să vâre fitiluri și zâzanie în toată mahalaua: crapă de necaz că nu pot să stăpânească dumnealor pe toți mahalagiii noștri, să-i poarte ei de nas după cum le place lor. Ei! vezi, asta mă strânge pe mine de gât, în loc să-și vadă popa de legea lui și ctitorii să se îngrijească de geamie, dumnealor se leagă de lume și n-o iasă să trăiască în bună pace. – După cum văz eu – a zis califul – dumneata ai dori să-le mai scurtezi limba acelor bârfitori? – Precum zici, tocmai! a răspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu mă face Dumnezeu pe mine calif o zi măcar, numai o zi! – Ei! să zicem că ai fi calif... ce-ai face? – Ce-aș face?... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Aș face ceva să rămână de pomină... I-aș pildui strașnic pe dumnealor, ca să aduc o mulțumire lumii de ispravă: aș pune să le tragă la fiecare ctitor câte o sută de bețe la tălpi și imamului patru sute; să-i învăț eu pe dumnealor, mă-nțelegi, că nu-i treaba dumnealor să turbure viața mahalagiilor, mă-nțelegi! Califului i s-a părut foarte nostimă ideea lui Abu-Ha-san, și zice: – Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămână răutatea nepedepsită; și tare aș dori și eu să ți-o văd îndeplinită... Și de! poate că lucrul să nu fie chiar peste putință, cum îți închipui. Eu cred că, dacă ar afla ce gânduri ai, califul ar fi în stare să-ți încredințeze puterea lui pe o zi... Și cât mă vezi dumneata, așa un negustor ca toți negustorii, cine știe de nu te-aș putea ajuta s-o dobândești. – Ei! ia lasă – a răspuns Abu-Hasan – nu-ți mai bate joc de mine și dumneata, cum și-ar bate firește și califul dacă ar afla de neroziile mele... Poate doar atâta, să afle și el de purtările cuvioșilor noștri și să-i osândească el la vreo pedeapsă. – Ba, doamne ferește, nu-mi bat joc nicidecum – a zis musafirul – și desigur că nici califul nu și-ar bate... Dar să le lăsăm, astea; uite, e aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. | 234 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | – Bine zici; dar, fiindcă urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez că ar trebui mai întâi golit, și pe urmă să ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aș ruga: mâine dimineață când ăi pleca, dacă n-oi fi eu deștept, să nu lași ușa de la drum deschisă. Pe când vorbea Abu-Hasan, califul, ridicând urciorul, și-a umplut bărdaca și a golit-o mulțumind încă o dată de bună ospătare. După aceea, pe furiș a aruncat la bărdaca gazdei, așa cât poți lua pe vârful degetelor, dintr-o cutiuță cu niște prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, și peste ele a turnat vinul tot cât mai rămăsese în urcior; pe urmă, întinzând bărdaca a zis: – Acuma te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta și s-o deșerți în cinstea și pentru dragostea mea. Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bărdaca în mâna dreaptă și a ridicat-o-n sus; cu palma stângă la piept s-a-nchinat preaplecat și apoi a băut tot până-n fund dintr-o sorbitură... Dar n-a apucat să lase jos bărdaca goală, și, simțindu-se înmuiat din toate încheieturile, s-a lungit binișor pe divan, unde l-a și furat somnul, așa degrabă, că musafirul a început să râdă, și, chemându-și robul, care aștepta gata la ușă, i-a zis: – Ia-l pe omul ăsta în cârcă, și bagă bine de seamă, când ieșim, în ce loc se află casa, să știi unde ai să-l aduci înapoi mâine când ți-oi porunci. | 241 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Și, fără zgomot, au ieșit din casă, robul ducând în cârcă pe Abu-Hasan adormit adânc, și califul, care a lăsat într-adins ușa de la drum deschisă. Cum au sosit la palat, au mers până în odaia unde așteptau toți curtenii: – Dezbrăcați-l pe omul ăsta și-l culcați în patul meu. Curtenii l-au dezbrăcat binișor pe Abu-Hasan, l-au îmbrăcat, în halatul califului și l-au culcat frumos în patul împărătesc. După aceea califul a chemat împrejuru-i pe toți ai curții, bărbați și femei, și le-a zis: – Vedeți pe omul care doarme colea? Mâine dimineața, la ora hotărâtă, întocmai cum faceți când mă deștept eu, așa să faceți și cu el, fără nici o deosebire, să nu vă mai gândiți la mine cât timp v-ați afla în față-i; în sfârșit, până nu poruncesc eu altceva, poruncile lui să fie sfinte: el este califul vostru. Curtenii și curtenele fără vorbă s-au închinat pân' la pământ, și fiecare s-a gândit cum să se supună mai bine, după puterile sale, poruncilor stăpânului. Întorcându-se la palat, califul trimisese după marele vizir Giafar, și cum a sosit acesta, i-a zis: – Uite de ce te-am chemat, Giafar: mâine dimineață când vii după porunci, să nu te miri dacă vezi șezând în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea, ascultă-l și îndeplinește-i cu sfințenie toate poruncile. | 219 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Are să se arunce la galantomie, o să-ți poruncească a împărți daruri în dreapta și-n stângă: fă tot ce-ți spune, măcar de-ar fi să-mi sleiești toate lăzile împărăției. Nu uita să vestești pe toți curtenii de la mic până la mare, să-i dea mâine la ora hotărâtă pentru înfățișare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mie... Du-te acuma și caută să-mi faci întocmai pe plac. După plecarea marelui vizir, califul a mers să se culce și el într-altă odaie, poruncind robului său de încredere, anume Mesrur, să-l scoale mâine până nu s-a deșteptat Abu-Hasan. Și astfel, a doua zi dimineața, califul a trecut într-o cămăruță cu câteva trepte mai jos, de unde de la o ferestruică cu gratii putea vedea, fără a fi văzut, toată odaia, unde dormea încă prietenul de cu seara. Toți curtenii și toate curtenele intrară numaidecât pe rând și se așezară binișor, în tăcere, fiecare după treapta sa, ca după obicei, la locu-i cuvenit, începuse acum să se lumineze de ziuă; era timpul de deșteptat pentru rugăciunea dinainte de răsăritul soarelui, după cum cere legea musulmană. Curteanul, cel care sta lângă căpătâiul califului, apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. Adormitul strănută îndată și miji din ochi; deși nu era încă destulă lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari, foarte bogată, împodobită cu vase mari de aur, cu perdele și covoare țesute de mătase; și de jur împrejurul lui niște tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alăute și cu dairele, gata să înceapă a cânta, și toate de o frumusețe nespusă; iar la spatele lor niște robi arabi în vestminte strălucitoare, stând toți cu mâinile la piept. | 281 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Uitându-se la învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie țesută cu fir de aur, și cu mărgăritare; iar lângă pat un vestmânt tot așa, și alături, pe o perină, o tichie de calif. Văzând toate astea, Abu-Hasan rămase aiurit... Și, aducându-și aminte de ce vorbise seara la masă cu musafirul, gândi: „Asta-mi place! Ajunsei acum și calif! Auzi vis“ și închizând ochii își așeză iar capul să-și urmeze somnul. Dar un rob, aplecându-se până la pamânt, îi zise cu sfială: – Stăpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să nu mai adoarmă, e timpul rugăciunii de dimineață, soarele stă să se arate. Vorbele acestea l-au amețit pe Abu-Hasan; „Sunt deștept ori dorm?... Aș! dorm; nu se poate!... dorm!“ și, ținând ochii tot închiși, n-a mișcat. Dar n-a trecut mult, și robul, văzând că nu capătă răspuns, a zis iar: – Stâpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc a-i spune că trebuie să se scoale, afară numa' dacă nu vrea să lase a trece ora rugăciunii de dimineață. „M-am înșelat – gândi Abu-Hasan – nu dorm.“ Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de-adineauri. Se ridică de mijloc și privi de jur împrejur zâmbind, ca un om care se deșteaptă plin de mulțumire după un somn bun cu vise plăcute. | 225 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Atunci tinerele curtene i se închinară preaplecat și deodată harfele și tamburele, alăutele și dairelele începură o cântare îngerească de care Abu-Hasan rămase atins până la suflet. Cu toate astea tot și-a venit iar la gândul dintâi: „Bre! ce să fie asta? Unde mă aflu eu? Ce e palatul ăsta? Ce sunt minunățiile astea, robii și curtenii ăștia străluciți, frumusețile astea de curtene, și cântările astea care te ridică în slavă? Cum adică să nu pot eu înțelege: visez ori sunt treaz?“ Când îi treceau prin minte aceste întrebări, iată că s-apropie Mesrur, căpetenia robilor, și-i zice: – Stăpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să-mi dea voie a-i spune că n-are obicei să se scoale așa de târziu, afară numai dacă, doamne ferește, nu se simte bine; așadar, trebuie strălucirea-ta numaidecât să se suie în tron, că iacătă a sunat ora sfatului împărătesc. După vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înțelese că nu mai doarme și că prin urmare tot ce i se întâmplă nu-i în vis, ci aievea. Dar încă nehotărât ce are să facă și cum trebuie s-o ia, stătea la gânduri. După câteva clipe de îndoială, se uită lung la Mesrur și-i zise: – Ia ascultă-mă, cu cine vorbești și cui îi zici dumneata „stăpânitorul credincioșilor“? | 205 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | – Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbește astfel ca să mă pună la încercare, or ca să glumească... Cine altul să fie stăpânitorul credincioșilor decât strălucirea-ta? Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, și bănuiește că poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale. Abu-Hasan pufnind s-a trântit iar cu capul pe căpătâi și... după ce s-a săturat de râs, s-a ridicat iar de mijloc și, întorcându-se către un arap mititel, negru ca și Mesrur, i-a zis: – Ia ascultă, piciule: spune-mi tu cine sunt eu. – Preaînalte – a răspuns piciul clipind din ochii-i aplecați – strălucirea-ta este stăpânitorul credincioșilor, care ține pe pământ locul stăpânului lumii. – Mare mincinos ești, cât ești tu de micuț. Pe urmă a făcut semn unei curtene să se apropie și, întinzându-și mâna, i-a zis: – Drăguță, fii bună și mușcă-mă de vârful degetului, să văz: dorm or sunt deștept? Tânăra l-a apucat cu dinții de vârful degetului și l-a strâns puțintel... Abu-Hasan și-a tras repede degetul... – Nu dorm... Dar cum, cum, fără știrea mea, să ajung eu peste noapte calif? Asta e ceva minunat, de neînțeles... și zise apoi foarte dulce cătră frumoasa curteană: Mă rog, spune-mi drept, așa să trăiești, adevărat e, drăguță, că eu... sunt stăpânitorul credincioșilor? | 212 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | – Mai adevărat nu se poate, prealuminate stăpâne – a răspuns tânăra – e atât de adevărat, că noi rămânem toți pe gânduri văzând că strălucirea-ta se miră de asta... Abu-Hasan s-a uitat lung la ea și cu un zâmbet de bunătate i-a răspuns moțăind din cap: – Am înțeles! Și mătăluță ești o... mincinoasă... Lasă că știu eu bine cine sunt. Căpetenia robilor, văzând că stăpânul voiește să se dea jos din pat, îi întinse mâna și umărul să-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemându-se pe umărul robului, curtenii, bărbați și femei, i se plecară până la pământ strigând toți într-un glas: – Să fie de bine strălucirii-sale; zi fericită și cu noroc să-i dea Dumnezeu! – Ah, doamne, ce minune! a strigat stăpânul... Ce mă culcai aseară, și acu ce mă trezesc?... Vezi cum se poate schimba viața, de cu seara până dimineața... Mare lucru! Ce să spun?... Să mor dacă-nțeleg ceva. Până să-și isprăvească vorba, câțiva curteni l-au îmbrăcat de sus până jos, pe când ceilalți, curteni și curtene, și robi, arapi, s-au așezat în rând de o parte și de alta, până la ușa prin care stăpânitorul trebuia să meargă în sala sfatului împărătesc. Mesrur, căpetenia arapilor, îl duse până la treptele tronului. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Abu-Hasan, rezemându-se pe umărul robului, sui treptele și se așeză în tron. Totdeodată Harun-al-Rașid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii de unde se vedea în sala tronului. Abu-Hasan, aruncându-și privirile în dreapta și-n stânga, văzu pe toți curtenii și ofițerii palatului stând frumos la rând, drept ca luminarea, cu ochii țintă în ochii lui, fără să clipească măcar și parcă fără să răsufle. Lui Harun-al-Rașid, care se uita cu multă luare-aminte, de sus, prin gratii, îi plăcu dintru-nceput ce vrednic și ce mândru se pricepea Abu-Hasan să-i țină locul. Îndată ce s-așeză califul pe tron, își ridică fruntea, rezemându-și palmele pe genunchi, și totdeodată marele Vizir Giafar se-nchină dinainte-i până la pământ, zicând: – Stăpânitor al credincioșilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe strălucirea-ta, iară pe dușmanii ei în flăcările iadului să-i prăvălească! Abu-Hasan, după câte văzuse și auzise de-adineauri din pat, și până acum, pe tron, începu să creadă că e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit să gândească prin ce minune a soartei ajunsese aici, și, hotărât, s-a apucat de treabă ca un calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir dacă are să-i spună ceva deosebit. Giafar i-a răspuns: – Stăpânitor al credincioșilor, emirii, vizirii și toți ofițerii așteaptă porunca să vină să se-nchine strălucirii-tale. | 211 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Abu-Hasan a zis: – Să poftească! Marele vizir s-a-ntors atunci cătră portarul cel mare: – Stăpânitorul credincioșilor poruncește să-ți faci datoria. S-au dat de părete ușile, și toți ofițerii cei mari, muiați din cap până-n picioare numa-n mătăsuri și-n fireturi, au intrat, și cu pas falnic unul după altul au venit să se-nchine dinaintea tronului îngenunchind și atingând podeala cu fruntea, după care, iar la rând au mers să se așeze frumos unii de o parte, alții de alta. Când s-a sfârșit țeremonia, marele vizir a început să-și facă raportul despre felurite treburi după hârtiile pe care le ținea în mână. Treburile acelea în adevăr nu erau nici foarte însemnate, nici prea încurcate; totuși erau treburi politicești. Abu-Hasan, fără să stea mult pe gânduri, le-a dat la toate dezlegare potrivită, scurt, fără să se-n-curce la vreuna, și toate dezlegările erau nimerite, după cum îl povățuia mintea lui cu scaun sănătos. Până să-și isprăvească raportul, Abu-Hasan, zărind în mulțimea ofițerilor pe căpitanul poliției, pe care-l cunoștea, că-l văzuse de atâtea ori prin oraș, a zis marelui vizir: – Ia așteaptă puțintel, am de dat o poruncă grabnică polițaiului... Căpitane, ia poftim mai aproape... Căpitanul s-a apropiat de tron închinându-se și a ascultat, iar califul a urmat: – Căpitane, să mergi acu' într-un suflet în ulița cutare, din mahalaua cutare (i le-a spus pe nume); în ulița aceea se află o geamie; la geamie acolo, ai să găsești stând la taifas un imam și patru bătrâiori cu barba albă... Să-i ridici numaidecât și să pui să le tragă, de față cu dumneata: câte o sută de vine de bou la tălpi, fiecăruia dintre bătrâiori, iar imamului, patru sute... Și pe urmă să te întorci fără zăbavă să-mi spui cum mi-ai îndeplinit porunca... Ai venit? | 292 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adânc și a plecat degrabă să-și facă datoria. La auzul acestei porunci, date așa de scurt și hotărât Harun-al-Rașid a zâmbit de mulțumire, văzând că Abu-Hasan nu-și pierde timpul cu nimicuri, ci se folosești degrabă de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe zavistnicii bârfitori. Totdeodată marele vizir își urma mai departe raportul, și până să nu și-l isprăvească bine, iată se-ntoarce polițaiul și zice: – Stăpânitor al credincioșilor, am găsit pe imam și pe cei patru bătrâni stând la taifas în geamia aceea, și ca dovadă că mi-am îndeplinit cu credință datoria întocmai după porunca strălucirii-tale, am adus și adeverința aceasta. Și, scoțând din sân o hârtie, a înfățișat-o califului, Abu-Hasan a cetit în de-amănuntul arătarea celor petrecute în curtea geamiei și s-a uitat de aproape la numele mahalagiilor, toți cunoscuți de-ai lui, care întăreau cu iscăliturile lor acea arătare, ca martori ce stătuseră de față la săvârșirea pedepsii, și după ce a sfârșit a zis foarte mulțumit către polițai: – Bun! treci la locul dumitale... Acuma dumneata, vizirule, spune vistiernicului să ia o pungă cu o mie de bani de aur și să o ducă tot în mahalaua aceea unde a fost polițaiul, mamei unuia Abu-Hasan: e om văzut în partea locului, măcar cine îi cunoaște casa. | 216 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Du-te și te întoarce degrabă. Marele vizir a dus el însuși punga și i-a spus bătrânei numai atâta că este un dar trimis din partea califului, fără altă deslușire. Bătrâna cu destulă mirare a primit darul; nu-și putea închipui de unde până unde să-i dea prin minte califului a-i trimite ei atâta bănet; de unde era să știe dânsa de cele ce se petreceau la palat? În timpul cât a lipsit marele vizir, și-a făcut raportul polițaiul despre toate cele întâmplate peste noapte în tot Bagdadul, fel de fel, pe care le-a ascultat califul cu multă luare-aminte. Întorcându-se vizirul și spunând califului cum îndeplinise întocmai porunca, califul i-a zis: – Bine; dar nu ți-a dat în gând să întrebi pe bătrâna: fiu-său Abu-Hasan, e acasă? Ce face? – Ba da, strălucite stăpâne, cum nu? – am întrebat-o și mi-a răspuns că fiu-său e acasă, dar că doarme în odaia lui și nu-l poate trezi, fiindcă az-noapte a stat până foarte târziu la petrecere cu un musafir. La vorbele acestea, califul nu și-a putut stăpâni râsul și a râs cu mare poftă, de care firește toată lumea s-a bucurat, văzând veselia stăpânitorului lor atotputernic. Mesrur atunci a făcut un semn cătră toată adunarea prin care le arăta că sfatul s-a încheiat și că fiecare poate pleca; și au plecat toți, trecând și închinându-se pe dinaintea tronului, rând pe rând, ca și la sosire, rămânând împrejurul tronului numai Mesrur, marele vizir și ofițerii de pază. | 243 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Abu-Hasan s-a coborât de pe tron tot cum se urcase, rezemându-se cu o mână pe umărul credinciosului Mesrur, și cu cealaltă pe umărul unui ofițer voinic, și astfel s-a dus în odaia de unde venise; totdeodată Harun-al-Rașid a trecut la altă ferestruică zăbrelită de unde să poată urmări tot. Mesrur a dus pe Abu-Hasan într-altă odaie, unde așteptau o droaie de cântărețe, care, cum l-au văzut, au și început cu toatele să sune din harfe, din ghitare, din tambure și dairale și să cânte din gură în fel de fel de glasuri, atât de frumos, încât Abu-Hasan a rămas fermecat. De acolo, cu muzicantele după el, Mesrur l-a trecut într-un salon unde sclipeau bogății peste bogății, numai catifele, mătăsuri, și aur și nestemate; șapte policandre de aur greu de câte șapte sfeșnice atârnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ți luau ochii. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere, tot de aur greu, cu mâncări din care se ridicau aburi de deosebite mirodenii. Pe delături, s-au așezat muzicantele în șapte tarafuri și din fiecare taraf ieșind înainte câte una, una mai frumoasă ca alta, îmbrăcate de sus până jos numa-n borangic străveziu, au venit mai aproape de masă. | 203 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Când a intrat Abu-Hasan, cu fetele cântând în urma lui, a stat o clipă în loc aiurit de atâtea minunății. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul sclipitor până-n covoarele în care i se îngropau picioarele, și, numa' îndemnat de Mesrur, care i-a spus închinându-se plecat, că se răcesc bucatele, s-a hotărât să se miște din loc și să meargă să se așeze la masă. Cum s-a așezat el, cele șapte curtene dimprejurul mesei au început să-i facă vânt cu niște apărători de pene mlădioase de păun, Abu-Hasan, încântat, după ce s-a uitat ia fiecare din ele zâmbindu-le dulce, le-a zis: – Drăguțelor, de ce vă osteniți să-mi faceți vânt toate? Poate să mă răcorească numa' una singură... alelalte șase, mă rog, să poftească la masă alături de mine, să-mi ție de urât, că mie, ce să spui? Oricâte bunătăți să am, singur la masă, nu-mi ticnește... Tinerele s-au așezat îndată la masă; dar Abu-Hasan văzând ca nu pun nimica-n gură de sfială, le-a dat el la fiecare-n taler și foarte politicos le-a poftit să guste măcar; pe urmă le-a-ntrebat cum le cheamă. Le chema așa: Gură de mărgean, Lună plină, Rază de soare, Bucuria ochilor, Puful piersicii, Vraja inimii. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Pe urmă a întrebat pe ce parte rămăsese să-i facă vânt să-l răcorească și dânsa i-a spus că o cheamă Acadea de miere. Strașnic de frumoasă. Abu-Hasan fiecăreia i-a spus, potrivit cu numele ei, câte o vorbă de duh potrivită, așa că adevăratul calif, care le vedea și auzea toate de sus, s-a întărit în credința ce și-o făcuse mai dinainte că prietenul este un om prețios. Când au văzut tinerele că Abu-Hasan s-a săturat de mâncare, una dintre dânsele în picioare a zis către un rob care sta cu mâinile încrucișate la slujba mesei: – Stăpânitorul credincioșilor vrea să treacă la dulcețuri; aduceți de spălat! Toate s-au ridicat de la masă au luat din mâinile robilor, una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur, și a treia un peșchir de mătase, și îngenunchind câteștrele dinaintea lui Abu-Hasan, care ședea pe scaun, i-au dat de spălat. După ce s-a făcut și asta, s-a dat deoparte o perdea de catifea și s-a deschis ușa de la alt salon. Mesrur a trecut înainte, poftindu-l c | 178 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Au fost odată doi împărați prieteni, Crin și Bujor, stăpânind alături — cel dintâi o împărăție mare, cel d-al doilea una mai mică, și amândoi erau văduvi. Soția lui Crin se prăpădise din facere dând naștere la doi gemeni: Verde-Voevod și Floarea-Doamna; iar a lui Bujor, care născuse cu vreo cinci ani mai înainte pe Roșu-Voevod, s-a fost molipsit, când bântuia o boală năprasnică asupra norodului, de la pătimași îngrijindu-i, și din împărăția, căreia ca o podoabă era, s-a mutat întru împărăția cerului, de care altă femeie mai vrednică nici nu putea fi, — așa spunea chiar văduvul jalnic. Cei doi împărați, ca să strângă și pe viitor legătura dintre împărățiile lor, s-au hotărît să căsătorească pe Roșu al lui Bujor cu Floarea lui Crin; și când au împlinit flăcăul douăzeci și cinci și fata douăzeci de ani i-au cununat. La un an după cununie au mers tinerii să vadă pe Crin-împărat și să petreacă la curtea lui o lună; dar de-abia au petrecut acolo câteva zile și iată că Roșu-Voevod primește știrea că tată-său Bujor e pe moarte. Sosind copiii de zor acasă l-au găsit în adevăr pe bătrânul spovedit și grijit gata să treacă pragul veșniciei, pe care, de-abia a apucat să-i binecuvânteze și l-a și trecut. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Fătul meu și fata mea, mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria, ca orice muritor. Îngrijiți de moștenirea pe care v-o las. Nu uitați niciodată că stăpân este împărăția, iar împăratul slugă. Rugați-vă la Dumnezeu pentru sufletul robului său... Bujor-împărat... Și zicând acestea, Bujor-împărat a închis ochii, ca să nu-i mai deschidă niciodată. Mult l-a plâns o lume, fiindcă fusese om cuminte și drept; iar pe tron s-a ridicat fiul său, cu numele de Roșu-mpărat, un tânăr tot așa de ispravă, și de aceea toată lumea îl cinstea și-l iubia ca și pe răposatul. Cam la doi ani după aceasta, simțind Crin că i se apropie și lui sfârșitul, a lăsat cu limbă de moarte fie-sii Floarea soția lui Roșu-mpărat, ca danie, un ținut la hotar, neam de neamul ei să-l stăpânească, rămânând ținutul nedeslipită parte din trupul împărăției, și în inima acelui ținut ridicase el, întru pomenirea răposatei sale soții, Mănăstirea Crinului, cu hramul Troiței, și o înzestrase cu multe podoabe și avere mare. Puțin pe urmă, Crin a plecat după prietenul său Bujor, iar în locul lui s-a suit pe tron fiu-său cu numele de Verde-mpărat. Acest tânăr, care de mic nu prea călca a popă, fiind totdeauna arțăgos, batjocoritor și lepădat de cele sfinte, cum a închis ochii bătrânul, s-a arătat nesocotit din cale-afară, n-a așteptat, cum cerea cuviința, să treacă măcar nouă luni de la moartea tatălui, în care timp să înștiințeze după datină pe toți împărații despre suirea sa pe tron, ci îndată ce s-a întors de la îngropăciune, a poruncit să s-adune a doua zi dimineața tot sfatul și toți fruntașii împărăției și aleșii tagmelor și ai breslelor, și spătarul cu căpeteniile oștilor, și Mitropolitul cu episcopii și arhiereii ca să fie față la încoronarea sa ca împărat. | 294 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | S-au adunat firește toți, tare îngrijați în sufletele lor, că unde se mai pomenise un așa început de domnie? Mitropolitul era un bătrân de aproape nouăzeci de ani, foarte înțelept, smerit și cucernic; era slăbuț de trup, cumpătat în trai, toată viața și-o petrecuse în rugăciuni și faceri de bine. Odată nu fusese măcar bănuit de vreo faptă necuviincioasă — în sfârșit adevărat omul lui Dumnezeu. După ce l-a uns cu sfântul mir pe tânărul împărat, acesta și-a pus singur coroana pe cap, așa cam mai la o parte, încât unii din cei de față au zâmbit, iar Mitropolitul, neluând seama la asta, și găsindu-se dator să-i țină o cuvântare după datini, a început astfel: — Prea slăvite împărate, Sfântul apostol Pavel în cartea lui întâia către Râmleni, ne-nvață că puterea de stăpânire de la Dumnezeu purcede... Dar tânărul, coborîndu-se de pe treptele tronului, i-a tăiat vorba, și zice: — Lasă astea, Înalt Prea Sfinte, și spune-mi drept: îți mai dă brânci inima să faci cu ochiul la oițele Domnului? Și i-a arătat cu mâna spre tinerele curtene de față. Câteva dintre ele au început să râză-nfundat. Toată lumea cealaltă a rămas cu ochii în pământ; iar bietul mitropolit, sdruncinat până-n suflet, s-a întors către lume și tremurându-i bărbia a zis: — Dacă spre ocara unui netrebnic păcătos ca mine au fost rostite asemenea vorbe de duh, eu trebue să le sufăr, fiindcă Dumnezeu, care, pentru mântuirea oamenilor, a suferit ocări și palme, mi-a poruncit să port crucea, semnul jertfirii lui, iar nu sabia pedepsitoare; iar dacă spre ocara celor de față au fost rostite, gândească oricine ce poate gândi... Oricum, eu rog pe milostivul stăpân al tuturor împăraților să fi sburat vesele în vânt acele vorbe, făr-a fi fost semnul unor mari primejdii ce vor să se abată peste împărăția noastră și... peste capul tânărului nostru împărat! | 308 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Și, zicând acestea, cuviosul bătrân a plecat cu pasul mărunțel, blagoslovind în dreapta și-n stânga lumea care-și pleca fruntea în calea lui. Într-un an după asta, încet-încet s-au depărtat dimprejurul tronului unul câte unul toți sfetnicii cu greutate, iar noul împărat a rămas cu o droaie de tineri curteni care de care mai veseli și mai „dă cu barda-n Dumnezeu”, și cu toții s-au pus pe petreceri, să se ducă vestea, iar de trebile împărăției să mai vază și Cel de sus. Roșu-mpărat, auzind despre toate astea, se mâhnea foarte și zicea soției sale: — Dacă fratele nostru merge tot așa cum a apucat-o și nu intră pe altă cale, o să-și dea împărăția de râpă. Iar soția sa îi răspundea: — Ei, și? N-avem noi destulă grijă cu împărăția noastră? Să purtăm grijă de a lui? Cine și-o poate păstra, bine; cine nu, piarză-și-o!... O, Doamne, un cal pierde o potcoavă, și se găsește cine s-o strângă de pe drumuri; dar-mi-te o-mpărăție! împărăție să fie, că-mpărați destui! Roșu-mpărat avea la curtea lui cumnatu-său un sol foarte deștept și dibaci. Acesta le trimetea în fiecare săptămână cu de-amănuntul știri despre tot ce se-ntâmpla acolo, scrise cu semne învoite, așa că să fi căzut chiar o scrisoare în mâna cuiva străin, nimica n-ar fi înțeles din acea îngrămădire de slove, dacă nu le avea cheia. | 224 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | În scrisoarea din urmă spunea că Verde-mpărat aflându-se în mare lipsă de mijloace, desființează jumătate din oastea lui; că e-n vorbă să ia bani mulți cu împrumut de la negustori din toată lumea; că a hotărît să dărâme câteva dintre cetăți, și cu piatra lor să clădească niște palaturi nouă, unul, în vârful munților, pentru o curteană care-i cânta și din gură și din tambură la petreceri, și lumea toată e-ngrijată, că anul următor amenința cu foamete mare. Când i-a arătat împăratul acestea, Floarea a zis oftând ca de-ndoeală: — Numai de nu le-o fi încornorând omul nostru! Împăratul n-a prea-nțeles cum venea vorba femeii, și zice: — De-ar da Dumnezeu să le fi-ncornorat! Da-mpărăteasa a răspuns: — Ba dimpotrivă. Peste câteva zile alta: „Verde-mpărat, cu o ceată mare de tineri și tinere, mergând la vânătoare, au gonit o ciută sălbatică până-n curtea mănăstirii Crinului. Ciuta strânsă din toate părțile n-a mai avut încotro să fugă și a dat năvală orbește în biserică, unde slujeau părinții vecernia; iar Verde-mpărat și tovarășii, cu un haitic de câini chiaunând și urlând, au năpădit în sfântul lăcaș, au ajuns-o din urmă și au străpuns-o cu sulițele în fața altarului, unde gâfâind de osteneală căzuse-n genunchi. | 202 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Încetaseră scurt slujba și cântările: călugării steteau înlemniți în stranele lor; vânătorii au luat hoitul de labele dinapoi și l-au târît afară, lăsând pe lespezi o dâră de murdărie. Toate astea s-au petrecut în câteva clipe; dar părintele stareț, desmeticindu-se repede, a strigat: — Să iasă toți! s-a văzut sânge în casa Domnului! să se stingă toate luminile! să se acopere fața icoanelor. Dar Verde-mpărat s-a-ntors în loc și aruncându-și lancea de după umere, supărat, zice: — Ce sbieri așa, popo? Și l-a apucat cu mâna stângă de piept ridicând dreapta. — Să nu mă lovești, a strigat bătrânul tremurând, că te lovește Dumnezeu! N-a apucat însă a rosti sfântul nume, și palma tânărului a căzut greu peste obrazul bătrânului, care s-a făcut ghem jos pe lespezi... Apoi toată ceata a plecat râzând și chiuind de răsunau dealurile, și pe urmă au dat foc și pădurii; a venit peste noapte un potop de ploaie, aminteri ardea și pădurea întreagă și mănăstirea Crinului până-n temelii”. Citind aceste vești împăratul a rămas dus pe gânduri; iar împărăteasa luând o pană, a-nceput să scârțâie pe hârtie, și isprăvind pe nerăsuflate îndată i-a dat împăratului să iscălească degrabă, pentru că numaidecât cu omul care adusese scrisoarea solului să-i ducă-napoi și răspunsul împărătesc. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Și era scris așa: că „s-a aflat cu mare mâhnire despre cele întâmplate la mănăstirea Crinului pe moșia împărătesei, moșie asupra căreia nici un drept n-are nimeni decât ea, moștenitoarea lui tătâni-său Crin împărat, pe acel ținut; că Verde-mpărat trebue cu cheltueala lui să pună a se sfinți din nou biserica pângărită, până cel mai târziu într-o lună, că toți tovarășii cari au călcat sfântul lăcaș împreună cu vinovatul, oricare va fi fost acela, față de stareț, să stea în genunchi la slujba sfințirii, iar după slujbă să ceară iertare de la cuviosul bătrân. Tăgăduindu-se cumva dreptatea tutulor acestor cereri și nedându-li-se deplină mulțumire până într-o lună de la împărtășirea lor, orice legătură de bună prietenie și de vecinătate între cele două împărății va fi cu desăvârșire ruptă, iar de urmări va răspunde acela care prin nesocotita-i purtare a pricinuit această ruptură”. Împăratul deocamdată s-a codit să iscălească: — Draga mea, nu e bine să ne grăbim așa... Făcând un pas ca acesta nu mai putem da înapoi... să lăsăm câteva zile încă... să ne mai sfătuim... — Nu, Măria ta, asta nu se poate. Eu nu sunt călugăriță! Dumnezeu nu mi-a poruncit să port crucea și să iert pe cel ce mă lovește! | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Eu port coroană și soțul meu poartă sabie! — Dar nu putem uita că ne e frate... — Cu atât mai mult, a zis Floarea ridicându-se drept în picioare și rezemându-se cu pumnul strâns pe masă, am drept să-l pilduesc pe acest nemernic, care batjocorește fără rușine, cinstita pomenire a părinților mei... care, fără frică de Dumnezeu, pângărește sfântul locaș, care, fără nici o sfială, calcă-n picioare drepturile mele... care... În sfârșit, aici nu e vorba de mine, e vorba de împărăția lui Crin, pe care n-o pot lăsa eu s-o dea de râpă un lipsit de minți!... El vrea s-o prăpădească, s-o scăpăm noi și cu un ceas mai potrivit pentru asta cine știe când ne mai întâlnim! N-a avut ce să facă împăratul, a iscălit, și a trimis solului scrisoarea. Cerând solul să se-nfățișeze înaintea lui Verde-mpărat cu o scrisoare, acesta l-a primit, și, ținându-l în picioare, i-a poruncit scurt să i-o citească față cu toți veselii curteni; după ce a auzit cele cuprinse, a-nceput întâi să râză ca de o glumă proastă. Apoi a cerut să vază și el acea hârtie și aplecându-și ochii pe ea, a zis solului: — Ascultă-mă, unchiule, pe unde ai venit pe acolo să te duci îndată-napoi și să spui cui te-a trimis că dacă i s-a scrintit mințile, am eu pe cine mâna să i le pună la loc. | 228 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Apoi, mototolind în mâini hârtia a aruncat-o în barba solului, strigând: — Ai plecat?... Ieși! Peste două săptămâni Roșu-mpărat călca granițele împărăției lui Verde împărat. În alte trei săptămâni, oastea câtă o putuse strânge-n grabă Verde-mpărat era parte risipită, parte prinsă; iar el, cu câțiva credincioși, împresurați de toate părțile chefuiau într-o cetate de margine. După câteva zile, isprăvindu-se mâncarea și băutura, cerea pace. Împărăteasa, sora lui, care primea zilnic vești de la soțul său, aflând despre acestea a trimis răspuns: „Pune stăpânire pe toată-mpărăția. Pacea nu acolo trebue încheiată, ci aicea. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. Adu-mi-l aici îndată. Dacă te-ntorci fără el viu or mort, pâine și sare cu mine nu mai mănânci!” Roșu-mpărat a urmat întocmai: l-a strâns în cetate și prin foame și sete l-a silit pe cumnată-său să deschidă porțile și să i se predea. L-a luat cu blândețe și l-a trimes sub bună pază la Floarea; iar el s-a dus cu oastea să isprăvească odată și c-un mic voevod de margine care se trăsese într-o cetate la munte și singur din toată împărăția, când chiar împăratul se predase, nu vru să se supuie și să cunoască pe biruitor. Dar în creerii munților era să meargă mai greu ca pe loc șes, fiindcă vizuina neînduplecatului voevod era așezată pe niște colți de stâncă, pe care degeaba se cățărau vitejii ostași, căci până s-ajungă rupți de oboseală la ziduri, apărătorii de sus porneau asupră-le bolovani mari și brațe de vreascuri aprinse, și apă și smoală în clocote, și-i prăvăleau în prăpastie; iar prin foame nu era chip să-i strângă fiindcă aveau drum pe creste și pe brâie cărări ascunse cunoscute numai lor — și fântâni cu destulă apă în curțile cetății. | 287 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Și cu cât întârzia răsboiul, cu atât își pierdea răbdarea împăratul, că și el era om, i se făcuse dor de-mpărăteasa, măcar că era tare așezată, nu de-alea de se prăpădesc cu dragostea. În vremea aceasta, Verde-mpărat trăise mai bine decât biruitorul lui; soră-sa nu știa cum să se poarte mai frumos cu el, parcă n-ar fi fost biruit și prins, ci poftit la petrecere și cinste: prânzuri, plimbări, vânători — doar atâta că singur nepriveghiat de aproape nu rămânea, și numai o mână dumnezeească l-ar fi putut scoate viu din capcană. Soră-sa, stând cu el seara târziu, îi spunea cât e de nerăbdătoare să vază odată-ntors pe soțul ei, și pe frate-său luându-și iar stăpânirea lui; mereu aducea vorba despre acel voevod care singur e de vină că se întârzie atâta încheierea păcii, și-l ruga pe frate-său cu lacrimi să-i spună el cum s-ar putea îngenunchia acel neînduplecat și isprăvi cu atâtea jertfe de viteji. Într-o seară, după ce iar pierduse mulți oșteni fără nici o ispravă, stând Roșu-mpărat scârbit și dus pe gânduri în cortul lui, iată-i sosește o ștafetă; deschide cartea soției sale și citește: „Într-un pahar de vin mai mult stă ascuns adevărul. Aseară am petrecut foarte târziu cu frate-meu. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Trimite îndată noaptea oameni încercați să calce mănăstirea Pajiștea și să-ți aducă de-acolo unde stau ascunși în vestminte de călugăriță, pe nevasta și pe băiatul voevodului. Cetatea ori capetele lor. D-zeu să ție în sfânta sa pază pe M. Ta”. La aceasta, Roșu a răspuns peste câteva zile: „Lăudat fie Domnul care face să rodească vița noastră! Viteazul voevod ni s-a închinat jurându-ne credință și lăsând ostatec pe copilul lui pe care îl luăm împreună cu noi să crească la curtea noastră șcl.”. A doua zi, pasă-mi-te ștafetele se încrucișaseră pe drum, primea împăratul de la soția sa, următoarea tristă veste: „Nepătrunse de slaba minte omenească sunt cărările Domnului! Cu sufletul sdrobit aduc la cunoștința M. Tale că fără să ne fi dat mai dinainte nici un semn de neliniște, ba dimpotrivă petrecând vesel împreună cu noi până târziu seara, frățiorul nostru iubit, Verde-mpărat, în cine știe ce clipă de scârbă sau desnădejde, și-a pus capăt vieții peste noapte, lăsându-ne în cea mai adâncă jale, la care nici o mângâiere nu-i cu putință: azi dimineață slujitorii l-au găsit fără suflare în cămara lui. Așadar M. Ta, în cea mai mare grabă, trebue să mergi la cetatea lui de scaun cu oastea, să aduni toți sfetnicii, fruntașii și căpeteniile tutulor stărilor și să-i mângâi arătându-le că pierderea unui om, fie cât de strălucit, nu poate opri în loc mersul lumii ale cărui socoteală și capăt numai Dumnezeu le știe, iar apoi să faci cunoscut că M. Ta, prin dreptul nostru de moștenire de la tată și frate, și prin dreptul biruitoarei săbii a M. Tale, iei frânele stăpânirei și răspunderea toată despre liniștea și fericirea întregei împărății. | 276 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Dumnezeu șcl”. Nu s-a pomenit așa jale pe o femeie la moartea fratelui. După ce, învălită-n negru din cap până-n picioare, l-a dus cu mare cinste până la lăcașul de veci, a pornit în grabă: întâi a mers la mănăstirea Crinului. Acolo a stat în paraclis pe post și-nchinăciune trei zile și trei nopți cu privighere, cerând ca din partea frățini-său iertare starițului, și a dat bani să înfrumusețeze biserica și s-o sfințească din nou și patruzeci de zile pe rând să se roage pentru mântuirea sufletului răposatului Verde-mpărat; după aceea a mers la cetatea unde o aștepta nerăbdător soțul ei și-mpreună cu el s-au dus la Mitropolie unde dormeau alături părinții ei, să-ngenunche amândoi, și ea vărsând lacrimi multe a atins cu fruntea lespedea mormintelor și a zis: „Am scăpat împărăția: rugați-vă pentru iertarea mea!” A lepădat apoi veșmintele ei negre, și amândoi ca urmași ai tatălui și fratelui ei încoronându-se cu mare pompă, cele două împărății s-au contopit într-una singură, și lume peste lume de toate stările, veselă că se iertase tutulor plata rămășițelor de biruri și-mbrăcată în haine de sărbătoare mișuna prin toate părțile cetății, că era și o vreme strălucitoare, și pretutindeni sunau surlele și peste toată cetatea fluturau mândre-n lumina soarelui păduri de steaguri roșii și verzi împerechiate. | 213 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Ceilalți împărați dimprejur, ba și cei mai depărtați, intrând în grijă mare, și-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii lui Roșu-mpărat, în care vedeau o amenințare primejdioasă pentru siguranța lor. Mai întâiu unul, apoi al doilea, pe urmă trei odată au pornit război împotrivă-i. Pe unul câte unul, și la urmă pe toți trei la un loc i-a pilduit scurt, luând de la fiecare câte un petec din împărăție ca să-și întărească granițele spre liniștea lui. După ce și-au statornicit astfel Roșu-mpărat stăpânirea, i-a mai dăruit Dumnezeu două mari bucurii: doi feciori unul după altul, la un an; pe ăl d-intâiu l-au botezat Ler, iar pe al doilea Mezin. Nu-mpliniseră flăcăii nici doisprezece treisprezece ani și mama i-a pornit sub bună îngrijire să vază lumea și să se arate pe la toate curțile împărătești, pe unde îi primeau toți cu brațele deschise, nu numai că erau odraselele unui puternic împărat, dar fiindcă și ei de felul lor erau niște copii nu se poate mai plăcuți, și nu știa lumea pe care să-l mângâie mai întâi. Așa de tineri, și erau o podoabă la toate sărbătorile împărătești. Călăreau frumos, mânuiau armele cu dibăcie. Ler cânta frumos din gură și Mezin din harfă, și-mpărătese, doamne, domnițe, curtene nu mai puteau după ei, încât se dusese vestea în lume de cei doi minunați coconi ai lui Roșu-mpărat și ai împărătesei Floarea. | 227 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | După ce se plimbaseră ei de mici sub bună pază pe la toate curțile împărătești, când au trecut de douăzeci și unu de ani, împărăteasa s-a sfătuit cu soțul ei, și într-o dimineață s-a hotârît: să plece în plimbare ea cu Ler la Albu-mpărat care stăpânea la hotarul de miazăzi o împărăție de seamă, iar împăratul să plece cu Mezin, în plimbare la Negru-mpărat cu care se învecinau la miazănoapte. Albu-mpărat avea doi copii, pe Mugur Voevod care tot tânjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme, dintr-o mare spaimă, când luase peste noapte foc palatul; și pe Liliana Doamna, o fată ruptă din stâncă, nu atât de frumoasă, cât de arătoasă, și nu prea zâmbitoare. Ajungând acolo Floarea-mpărăteasa și cu Ler Voevod, au fost întâmpinați de Albu-mpărat, de împărăteasa lui, de copii și de o ceată întreagă de fruntași. Au mers cu toții la cetatea de scaun unde erau pregătite sărbători mari în cinstea lor. Acolo, Floarea și-a făcut prilej de vorbă și fără mult înconjur a spus gazdelor că vine să pecetluiască prietenia celor două curți prin încuscrire; că în numele soțului cere în căsătorie pentru fiul lor Ler Voevod pe Liliana Doamna. Lui Albu Vodă și soției lui de bucurie nu le venea să crează; firește — nu era glumă să ia de ginere pe moștenitorul celei mai strălucite coroane. | 225 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Seara după ospăț, Floarea a luat pe Ler, iar Albu-mpărat și soția lui pe Liliana și s-au dus în odăile lor. — Fătul meu, a zis Floarea lui Ler, poate ai înțeles de ce am venit împreună aici. Nu mai ești copil, ai împlinit douăzeci și unu de ani, trebue să te căsătorești. Ți-am găsit o femeie cum nu se poate mai de potriva... noastră, cuminte, vrednică și cu mare viitor... Ai înțeles pe cine? — Nu mamă, a răspuns băiatul, care era cu gândul foarte departe. — Pe Liliana... Ce zici?... Nu răspunzi? — Ba da, mamă! la ce? — La ce ți-am spus... — Ce mi-ai spus? — Ce fel, n-ai auzit tu când ți-am spus pentru ce am venit aici? că am hotărît să iei de soție pe Liliana, fata lui Albu-mpărat. — Pe Liliana, eu? — Da, tu, pe Liliana! — Apăi, asta, iartă-mă mamă, nu se poate. — De ce nu se poate? a-ntrebat mama ne-nțelegând. — Fiindcă eu am făgăduit să iau pe alta... — Pe cine? — Pe Viorica Doamna, fiica lui Negru-mpărat. — Când ai făgăduit? — Acum șase luni când am fost la Curtea lor. — Cui ai făgăduit? — Ei. Mama a îngălbenit și a strigat: — Și cum ai îndrăznit să făgăduești fără voia mea, fără voia împăratului? | 219 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | De când un copil care n-a rămas încă sărman de părinți poate să facă de capul lui ce-i place? Și de când un voevod care are să moștenească una din cele mai mari împărății ale lumii are voie să pornească în lume încotro-i abate?... Pe Viorica? fata lui Negru-mpărat?... Da știi câți feciori are și câtă împărăție stăpânește acel crăișor care s-a împopoțonat și el cu numele de-mpărat? du-te și trei zile călare ți-ajung să-i măsori în lung și-n lat întreaga împărăție, dar pe urmă-ți trebue tot atâtea ca să-i numeri prăsila... îm-pă-rătească. Să nu te mai aud cu asemenea copilării! Totdeodată în altă parte a palatului Liliana spunea părinților că ea, dacă e să se mărite, numai pe Mezin Voevod, fratele lui Ler, îl ia — pe altul nu, că lui i s-a făgăduit de-acum un an când a fost pe-aici, ori... merge la călugărie!... — Dar Ler are să moștenească tronul celei mai mari împărății de pe lume, fată! — Ș-apoi? fiecare cu dreptul lui. — Dar Mezin are să moștenească un mic ținut, și supus fratelui său, care o să aibă moștenitori, voevod de margine în cine știe ce munți în veci o să rămâie. — Ș-apoi? fiecare cu partea lui! | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Atunci! o să te duci la călugărie. — Ș-apoi, fiecare cu norocul lui! N-a fost chip s-o domolească-n seara aceea pe-ndărătnica Liliana. — Ei! ea n-avea o mamă ca Floarea! Când au ajuns Ler cu maică-sa înapoi au găsit acasă pe împăratul și pe Mezin întorși de cu seara de la Curtea lui Negru-Voevod. Frații s-au grăbit să se ducă a vorbi împreună, iar împărăteasa rămânând cu împăratul i-a povestit toate. Împăratul a râs și i-a povestit și el soției sale cum Mezin nu vrea să se-nsoare cu Viorica, fiindcă a făgăduit Lilianei s-o ia pe dânsa, și cum Negru-Vodă i-a răspuns că Viorica lui nu vrea în ruptul capului să-l ia pe Mezin, fiindcă fără știrea părinților ea s-ar fi fost făgăduit lui Ler, și că el ca tată nu-ndrăsnește să calce pe inima fetei, că o singură fată are... și pentru nimic pe lume nu-i poate strica hatârul. — Da, a răspuns Floarea, s-aștepte; fiindcă ai mei până la urmă s-au învoit: Ler a stat la masă alături de Liliana, a jucat toată seara numai cu ea și, când s-au despărțit, fata i-a dat băiatului o rămurică de liliac; și la plecare i-a strigat „Ler-Voevod să nu uiți!” și până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa ei care fâlfâia de departe. | 220 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Da, a răspuns împăratul, și Mezin a stat la masă alături cu Viorica, și toată seara a jucat numai cu ea, și când s-au despărțit fata i-a dat băiatului un mănunchiu de viorele, și la plecarea noastră i-a strigat: „Mezin-Voevod, să nu uiți!” Și până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa care fâlfâia de departe. — Statornicia tinereții! a gândit Floarea zâmbind foarte mulțumită. — Ia ascultă! a zis împăratul trăgând cu urechea, și au mers amândoi să se uite pe fereastră, de acolo au văzut pe flăcăi; — ședeau amândoi pe o laviță; Ler cânta din gură, iar Mezin îl ținea din harpă. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cântecul flăcăilor și i-a chemat sus, i-a sărutat, și mama zice lui Ler, care purta la piept un mănunchi de viorele veștejite adus de frate-său: — Care va să zică, ne-am înțeles! Tu iei pe Liliana. — Nu mamă, iartă-mă, dacă e să mă-nsor numaidecât, eu iau pe Viorica. — Ieși! a strigat mama. Și Ler a ieșit. — Tu, a urmat ea cătră Mezin care purta la pălărie o ramură ofilită de liliac, tu ești mai cuminte, tu ai să iei pe Viorica, nu el, așa vreau eu. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Mamă, iartă-mă, a răspuns băiatul, dacă e să mă-nsor numaidecât, apoi pe alta decât pe Liliana n-o iau. — Ieși! Și a ieșit și Mezin. Împăratul a-nceput să râză, parcă era lucru de râs. Iar împărăteasa a-nceput să se plimbe de colo până colo mai turburată și mai învăpăiată decât o văzuse el vreodată, și cam de multe ori o văzuse, așa încât strălucitul ei soț n-a îndrăsnit să mai zică o vorbă; s-a plimbat ea cât s-a plimbat fierbând și pe urmă s-a așezat la masă și a scris în fuga mare, de scârțâia pana strașnic, două cărți, le-a-ndoit și a trimis să-i aducă pe băieți îndată dinaintea ei: — Acuma fără zăbavă trebue să plecați. Tu, Ler, să mergi cu cartea asta la Albu-mpărat; acolo ai să petreci până te chem eu înapoi; tu, Mezin, tot așa, la Negru-mpărat cu cartea asta. Nici umbră de-ndoeală n-am că veți ști să vă purtați cuviincios, așa cum se cuvine fiilor lui Roșu-mpărat și Floarei, mama voastră, care vă iubește și numai la binele vostru se gândește. Au plecat amândoi, dar fiindcă scaunul împărăției nu sta în mijlocul țării ci cam la o parte, au trebuit aproape până seara să meargă împreună pe aceeaș cale mare până la un loc, unde era o cetățue mică și de unde să pornească a doua zi dimineața, unul spre miazăzi și altul spre miazănoapte, precum li se poruncise hotărît. | 236 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Seara ajungând la cetățue, s-au oprit să poposească și după cină mergând la culcare, ce le-a dat băieților în gând? să încerce n-or putea să vază și ei ce scrisese mama în cărțile cu care-i trimisese. Și așa le-au scos din sân și uitându-se bine la scrisul de d-asupra au rămas în mare nedomirire. — Nouă ne-a poruncit altfel: tu n-ai auzit? — Ba da. — Atunci se vede că e greșală; de grabă mama ție ți-a dat-o pe a mea și mie pe a ta. — Să vedem, dacă se poate, ce spune-năuntru. Și, fiindcă tot de grabă pe semne, împărăteasa îndoise numai cărțile și nu le mai pecetluise, ei le-au deschis, și au găsit că și cuprinsul se potrivea cu ce era scris d-asupra: de prea strălucitul prieten Albu-mpărat se ruga să-l primească bine pe Mezin, ca pe un copil al lui, iar credinciosului vecin Negru-mpărat îi spunea între altele: nu mă-ndoesc că Ler-Voevod va fi cinstit precum se cuvine... N-au așteptat să se lumineze bine de ziuă și, urându-și drum bun și petrecere frumoasă, au plecat flăcăii, nu cum degrabă le poruncise greșit mama, Mezin spre miazănoapte și Ler spre miazăzi, ci cum sta limpede și potrivit la carte — Ler către Viorica, iar către Liliana Mezin. | 210 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | După câteva zile stăteau părinții înainte de culcare într-un pridvor fără să vorbească, și le era dor de feciori — că poate fi cât de-mpărat, părintele e tot părinte, — și împărăteasa a pus mâna la ochi, a stat așa parcă ar fi adormit, și pe urmă zice: — Uite, eu văd acuma pe Liliana jucând cu Ler... — Cum asta? — Nu știi? Ia pune și Măria Ta mâna la ochi și gândește-te acolo cu dor adânc, dar adânc de tot cât poți mai adânc. Împăratul și-a rezemat coatele pe spetezele jețului, și-a acoperit ochii cu amândouă mâinile și s-a gândit cât a putut mai adânc, și pe urmă zice: — Așa e, da! Adevărat o văz pe Liliana, dar nu joacă Ler cu ea, joacă Mezin. — Ba Ler! Nu vezi? — Ba văz... Dar e Mezin... Uite!... uite! Ler se plimbă cu Viorica! — Ba cu Liliana. — Ei aș!... Ba Ler, ba Mezin, ba Viorica, ba Liliana! S-a cam îmbufnat împărăteasa și zice: — În sfârșit rămâi Măria Ta cu părerea Măriei tale, eu rămân cu a mea. Hai să ne culcăm că e târziu. Nu prea-i era somn împăratului, ar mai fi stat de vorbă, dar după obiceiul lui a ascultat-o ca totdeauna. | 208 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | În odaia lor de culcare ardeau zi și noapte la icoane două candele mari de argint, una-n dreapta, alta-n stânga, alături de căpătâie. S-a închinat fiecare sub candela lui, și fără să mai schimbe alte vorbe decât „somn ușor” s-au așezat la culcuș, și n-a trecut mult ș-au adormit amândoi. Despre ziuă, tocmai când era somnul mai dulce, ce să se pomenească-mpăratul? începe să geamă împărăteasa grozav și apoi să strige ca într-o pieire de moarte. Sare-mpăratul din somn ș-o deșteaptă. — Ce e? Iar împărăteasa, cu ochii mari, luându-l strâns în brațe ca să se-ncredințeze că e aevea, oftează greu și zice: — Ah! ce vis am visat! și întorcându-se către icoane se-nchină. — Ce vis? — Mi-e groază parcă să ți-l spun. Apoi trăgându-și sufletul urmează: Se făcea că mă rătăcisem într-un palat pustiu și-ntunecos. Treceam dintr-o sală într-alta căutând să dau de o ieșire, și cu cât umblam, cu atât mă rătăceam mai adânc. Era tăcere mare... când auz deodată-n urmă greu trosnind podelele putrede ca de pas de om... Trec din sala aceea și merg mai iute, pașii vin și mai iute după mine, tot mai aproape îi aud la spatele meu... M-a ajuns, dau să fug dar nu mă țin picioarele. | 206 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Atunci m-apucă o mână uscată și grea de umăr; îngheț și caz în genunchi cu ochii închiși, dar îndată simț că mă ridică cineva cu putere, și când deschid ochii văd dinaintea mea un pustnic sălbatic cu părul și barba vâlvoi, și-mi zice râzând urît: — Ce? nu-ți mai aduci aminte? Ori ești mândră și nu mai vrei să cunoști pe frățiorul tău iubit, pe Verde-mpărat? — Frate, iartă-mă! iar el m-a luat de mână și râzând mereu ca un nebun zice: — Vino să-ți arăt ceva. Și m-a dus într-o sală mare și acolo m-a poftit să șez alături cu el pe-o laviță de piatră, am șezut: el a făcut un semn cu mâna și s-a arătat numaidecât o femeie sdrențuită și despletită, s-a așezat jos în fața noastră, a scos dintr-o dăsagă un cap de om, și a-nceput să-l mângâie și să-l pieptene cu unghiile, și să-l sărute... și... era capul copilului meu, al lui Ler... și clipea din ochi... și o săruta și el, și pe urmă l-a pus la loc în dăsagă și s-a făcut nevăzută. Și a-nceput să tremure de groază și până nu s-a făcut ziuă bine și n-a dat cu ochii de soare, nu s-a putut astâmpăra. | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Deacum îi era peste putință mamei să lase a o mai prinde o noapte acasă; trebuia fără întârziere pentru liniștea sa să-și vază băiatul, și astfel chiar în acea zi, n-a fost chip să se-mpotrivească Roșu-mpărat, împărăteasa a pornit urmată de călăreți și de curteni spre unde știa că-l trimisese pe Ler. Zi și noapte, fără popas a tot umblat până când a ajuns cătră seară aproape de cetatea de scaun a lui Albu-mpărat, și iată că la o înfurcătură de drumuri, de pe un drum lăturalnic vede apropiindu-se cătră drumul ei, o ceată veselă de călăreți tineri, care pe semne se-ntorceau împodobiți cu flori de liliac de la plimbare în pasul cailor; cântau cu toții încetinel, iar pe deasupra tutulor se auzea în liniștea câmpiilor un glas de fată mare. Când s-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor, unul dintre tineri care mergea în frunte alături cu fata cântăreață, zice: — E mama, și dă pinteni calului, fata după el, iar când ajung în dreptul călăreților dinaintea trăsurii împărătești, ridică mâna dreaptă și strigă: „Opriți”. Oamenii opresc. Toți stau. Cântecul încetează, flăcăul sare jos repede de pe cal, ajută pe tovarășa lui să coboare și ea, și amândoi dau fuga la trăsura împărătesei: — Mamă, zice Mezin. | 209 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Dar mamei nu-i vine să-și crează ochilor. — Tu, Mezin! ce cauți tu aicea? Unde-i Ler? — Unde l-ai trimes Măria Ta. — Unde l-am trimes eu? strigă nedomirită împărăteasa. — La Negru-mpărat, răspunde Mezin-Voevod. — Eu? pe Ler? la Negru-mpărat? — Da, mamă. — Nu te-am trimes pe tine la Negru-mpărat? — Nu, mamă, pe mine m-ai trimis aici la Albu-mpărat, așa scrie în scrisoarea Măriei Tale. — Arată scrisoarea. — I-am dat-o lui Albu-mpărat. Împărăteasa n-a mai zis nimic, a luat-o pe Liliana în trăsura ei și amândouă cetele amestecându-se au pornit împreună pe tăcute spre cetate. La palat n-au dat tocmai peste veselie, căci Mugur-Voevod era greu bolnav, încă mai dinainte chiar de sosirea lui Mezin și nu-i putea da cu nimic de leac. Cum a sosit Floarea a cerut așa de o doară lui Albu-mpărat cartea cu care-l trimisese pe Mezin, și după ce încruntând sprâncenile a citit-o din slovă-n slovă și iar a mai citit-o, s-a pătruns că graba strică treaba; a-nceput să râză singură, ridicând din umeri: să vedem, a gândit ea, până unde merge norocul lui Mezin! Și-ndată a mers să vază pe împărăteasa care nu se deslipea o clipă de la căpătâiul bolnavului. | 201 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | A găsit-o zdrobită de veghere, moțăind pe un jeț: lui Mugur-Voevod îi fusese tare rău peste noapte și toată ziua, deabia acum spre seară ațipise puțin. Așa din ce în ce mai rău, până să nu plece Floarea deacolo s-a stins bietul Mugur-Voevod la vreo trei patru zile după astea, lăsând în adâncă mâhnire pe toată lumea și mai ales pe biata mama lui. Să vă povestesc despre jale | 69 |
Emil Gârleanu | Ca soarele! | O casă, o livadă și-o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări. Așa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe și mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoș a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut deatunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele — alta, gâștele șușoteau, fel și chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiți. Ei și-au văzut de treabă. Acum o săptămână, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au șters-o și aceștia. Iar zarvă, iar șușoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau două păsări față-n față, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?” Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?” Pichiroiul așa; americanca altfel. Și ei doi habar n-aveau de gura lumii! De aceea, când pichirea, stingheră, hotărî să-și caute un soț și-și puse ochii pe păun — pasăre de neam mare — se feri de toți, de frică să nu li se așeze cineva de-a curmezișul dragostei. Și-a început pichirea să se învârte-n sus și-n jos pe lângă păun. Azi așa, mâine iar așa, până când i-a venit odată la socoteală și i-a șoptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri”: „Te iubesc!” Păunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urmă și-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întâlnești, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit și-a răspuns: „Chiau!”: „Bine!” Și zilnic s-au curtat. | 247 |
Emil Gârleanu | Ca soarele! | Pichirea, mică și pestriță, dar șireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec. Și așa, într-o dimineață, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devremior chiar decât cocoșul, a ciugulit ce-a putut și, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Și-amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajiște. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întâia oară și-au apropiat pliscurile: întâiul sărut! „Sunt mulțumită!” „Chiau!” „Sunt fericită!” „Chiau!” Ce Dumnezeu, gândește pichirea, numai atât e în stare să-mi răspundă? Și-n clipa aceea se înălță, rotund și de aur, soarele!... Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul strălucește de parcă ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl privește încântată, mândră de frumusețea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Și, cu sufletul ei sălbatic, plin de poezie, își îmbie și iubitul: „Privește, privește, dragă!” Dar păunul se supără. Îngâmfala îi descleștează limba: „Ce să te uiți la soare, când mă ai pe mine? Rogu-te, privește-mă!” Și cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în față și își înrotește coada: „Privește-mă!” Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde: „Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ți mai văd nici strălucirea ta.” Și, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele... Numai așa păsările din curte nu mai avură prilejul să șușotească pe socoteala altor doi îndrăgostiți. | 224 |
Emil Gârleanu | Calul | S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ținut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzlețită de ceilalți cai, dintre care cei mai frumoși fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simțit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăților acestea a deprins cele dintâi goane, ș-acolo și-a ridicat capul, a lărgit nările și, cutremurându-și coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimițând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieșise din piept. Dar când se învățase cu viața asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înțeles că cineva îl amenință, că cineva vrea să-i țărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede și a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simțea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard și că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau și i se încolăceau ca șerpii de picioare. De la o vreme se simți sleit de puteri și se opri. | 205 |
Emil Gârleanu | Calul | Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că dușmanul e tot pe spatele lui, că-i smuncește frâul tot așa de crunt, puse capul în piept și, învins, se întoarse încet, purtându-și stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine și depărtate. L-au necăjit îndelung până să-l învețe cu viața înfrânată de zăbală și pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu șaua și știa chiar ceasul de dimineață la care pornea înspre câmp ca să-și poarte călărețul, prin fața regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemișcați la strigătul goarnei, ca și oamenii de pe ei. Și nu mai putea de mulțumire când, după alergările prin vânt și ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aștepta nutrețul. După câțiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriți, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile și nopți în ploaie și glod, sub cerul încărcat de norii deși ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreților cu săbiile scoase, se simți mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În față le răsări deodată un alt vârtej, și se loviră într-un vălmășag de glasuri, de vaiete, de împușcături. I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni și cai, și, în goana nebună, își duse călărețul departe, despărțindu-l de ai lui. | 224 |
Emil Gârleanu | Calul | Un zid de săbii se înălță deodată împrejurul lui și-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse și se aruncă orbiș înapoi. Simțea că pe urmele lui veneau alții, simțea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana ușor, o legară și-l mângâiară îndelung pe coamă. Trecu și războiul. Întors acasă, își luă locul în grajd, mulțumit de liniștea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din față, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineața mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Și vremea trecea... Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine știe când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs și puterea și avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta așa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni și se rostogoli jos, cu călăreț cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp și-l purta numai la pas. | 203 |
Emil Gârleanu | Calul | În urmă, nu-l mai lua deloc. Venea diminețile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. Într-o zi ușa grajdului se deschise larg, și doi soldați aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuși generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colț, iar noul-venit îi lua locul, în fața ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereții, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiți pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toții, se închise ușa; și când venitul ridică botul să smulgă din brațul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul și, repezindu-se către celălalt, îl mușcă de gât. Îi despărțiră repede, iar el luă, pentru întâiași dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineață tare, generalul veni, porunci să se puie, în fața lui, șaua pe calul celălalt, încălecă și porni. Bătrânul întoarse capul și-i urmări cu ochii până departe. | 208 |
Emil Gârleanu | Calul | În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, și câteodată bătrânul, reînsuflețit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi și se punea să mestece, liniștit, nutrețul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăș. Acesta a stat o clipă, ca și cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simțind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse și dânsul gâtul și boturile lor se atinseră. Au stat câtva așa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul și, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt și începură să mănânce liniștiți unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară. Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărți. Când cel tânăr ieșea înșeuat, bătrânul necheza înăbușit, nu-și găsea astâmpăr și pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldații în grajd. Acolo aștepta să se întoarcă tovarășul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, își rezema botul de gâtul celui tânăr și dormita. Într-o zi bătrânul nu se mai putu ține pe picioare. | 202 |
Emil Gârleanu | Calul | Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau și buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarășul său și nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simți cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile și trupul îi alunecă jos. Întâi se ținu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră și acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori și rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr își apropie botul de trupul aproape nemișcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiți, apoi tresări, întoarse capul spre ușă și necheză prelung. | 102 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, asta-i asta: cașcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza-i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câțiva pași mărunți până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Așa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilțul cela? Nici așa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, și de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliță. Și-odată la cașcaval, lasă, n-are el nevoie să-l învețe alții ce să facă cu dânsul. | 212 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Și, Doamne, mulți fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orișicum, să mai aștepte puțin, să vadă, nu se mișcă nimeni, nu-l pândește cineva? Cum să nu-l pândească! Dar de când așteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul șoricuț. Dacă nu mâncase el cașcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise și lui mustățile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni și lucioși ca sticla, cu mustățile întoarse, subțiri și ascuțite ca oasele de pește, stă neclintit după perna de pe divan și-așteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; așa, încă un pas, încă unul, doi, așaa! Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui. Bietul șoricuț n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puțin cu ghearele, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsucește în aer și-l lasă amețit pe podele. Și-l privește, gândind: „Cașcaval ți-a trebuit? Poftim cașcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănțăni!” Dar mai întâi să se mai joace puțin cu dânsul. | 207 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să-l prindă în cleștele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocnița sobei, iar șoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o șterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se oprește, adulmecă, lacom, mirosul de cașcaval, apoi, zărind motanul, se repede și latră cu înverșunare. Ar sări în ocniță, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniștit ce-i, mârâie și latră. Apoi tace și, cu ochii țintiți la motan, așteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre polița de unde brânza parcă-l ademenește. Și astfel, câteșitrei dușmanii — șoarecele în gaură, motanul în ocniță și câinele în mijlocul odăii — se pândesc, munciți de același gând. Dar pași apăsați cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuiește și mai în fund, iar câinele o șterge sub divan; numai șoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, își aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliță, ia felia de cașcaval, taie o bucată de pâine și, mușcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă. | 218 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | Și din trei părți, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă. | 12 |
Emil Gârleanu | Cântărețul | E de neam! Între toate lighioanele lumii, gândește el, nu era alta care să aibă strămoși mai aleși și mai de viță. Pământul era o nimica toată, un boț de humă ce orbecăia făr' de nici un căpătâi prin văzduh, când neamul lor greieresc își ridica osanale lui însuși, sub frunzele uriașe din care astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea, dăinuiau stăpâni în lung și-n lat, ca și pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreț în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Și astea nu erau vorbe de ici, de acolo, ci le povesteau bătrânii în toate mințile lor, și ei, firește, de la alți bătrâni pricepuți le auziseră. Căci, doar așa rămân poveștile pe lume. Toate gândurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea ațipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul sub care dânsul se odihnea. „Mă rog, n-aș putea-o vedea și eu pe dihania asta? Ce neam așa de obraznic să fie?” se întrebă greierul. Și cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle și-un răspuns, își puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deși numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el îl apucau furiile. | 221 |
Emil Gârleanu | Cântărețul | O căută totuși și n-o găsi. „Firește, gândi greierul, lăcustă și să stea acasă, dracul a mai văzut? !” Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Și, așa, se întoarse. Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea își făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea și laudele pe care o mulțime de vaca-Domnului — gângăniile cele roșii stropite cu negru — i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor greierul înțelese că și ele erau mirate de îndrăzneala unei păsări venetice care tulbura liniștea băștinașilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie și, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le în juru-i, să-l asculte. Și, cu toată oboseala, greierul le cântă, în cinstea lor, un imn al dimineții. Iar vacile-Domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-au de făcut decât să-l asculte. Și le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva sulițe pe cer. Iar încălzindu-se grozav, căntărețul se rugă de iertăre, să ațipească puțin. Și se adăposti sub frunza unei rochița-rândunicii. Iar vacile-Domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcușului cinstitului cântăreț și, legănându-se ușor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se și cuvenea unui mândru crai ce era. | 222 |
Emil Gârleanu | Cât un fir de neghină | „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele și-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiași dată a cunoscut greul. Și spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise sub o rochița-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! S-a coborât de pe frunză și-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo, — furnica nicăieri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult și bine; altă gândire n-a mai auzit. „Înțelepciunea e rară”, se gândea biata gânganie. | 201 |
Emil Gârleanu | Cât un fir de neghină | Și acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un șivoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ți atârnă viața în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela când ești nevoit să-l cumpănești în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele: cercetând, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ? se întreba gângania. Unde să mă așez ca să rămân liniștită?” Atunci în față i se ridică deodată casa, locuința stăpânului grădinii. „Sus, acolo, trebuie să fie bine... dar e prea înalt.” Să se ridice cu cumpătare. Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfârșit, iat-o: a ajuns. S-a așezat pe marginea streșinii. Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogorește, un chin! Vasăzică, și aici, iad. Și gândul o munci iar: Ce rost avea pe lume?... Toate celelalte vietăți păreau că au o chemare. | 208 |
Emil Gârleanu | Cât un fir de neghină | Și fluturul? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica își face casă, agonisește, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munții, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina... toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?... În clipa aceea gâza prinse cu ochișorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca și dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streașină și prinse din zbor tovarășa de suferință. Peste o clipă se auziră țipătele de bucurie ale puișorilor cărora rândunica le aducea hrană. Și gângania, biata, își dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume!”... ... Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puțin; apoi săgeată străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Și, îndată, puișorii primeau, gălăgioși, pe mama bună ce le aducea iar hrană. | 206 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | E călătoare! A ieșit din mușuroi furnica și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea... Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzând multe, știi destule și ai de unde da și la alții. Și ce fericire să călătorești dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, și când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ți sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum. În dimineața aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumusețea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuși avu puterea să se gândească, drumeața, că, privind și minunându-se numai, nu câștiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin miriște, de cizma unui vânător, își și puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneață și destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu iscusință, o luă încet pe cusătura carâmbului, în sus. Călătoarea își dete toată silința să se urce mai repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliștea pe care cizma unui alt vânător i-o dăduse într-o zi: trei tovarășe din furnicar strivite, dintr-o dată, sub talpa grea a omului. | 231 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | „Ciudat, gândi furnica în sine, s-ar zice că numai pentru ca să facă rău își învelesc oamenii picioarele în pielea groasă a încălțămintelor.” Și tot gândind astfel, furnica ajunse la pânza îmbâcsită de praf a pantalonilor vânătorului. Îi sui și pe aceștia, în zigzag, și, când dădu de cel dintâi buzunar al surtucului, se opri. Să se coboare, să nu se coboare-n el? Din cele ce învățase dintr-atâtea călătorii, și de la alții, știa că pe oameni, mai ales, cu greu îi poți cunoaște pe dinafară. Iar în buzunarul unui om, îi povestise o bunică a ei că picase odată peste un pumn de ouă furate dintr-un furnicar; bunica dăduse de veste numaidecât, întreg neamul furnicesc venise și, în vreme ce drumețul dormea în iarbă, cât ai clipi, cărăbăniră toate ouăle, ca pe-o pradă de război. Așa, furnica își luă inima în dinți și, ușoară, se coborî în buzunar. Scotoci încolo și-ncoace; într-un colț dădu peste câțiva bani de aramă. Îi pipăi, îi mirosi — întrebuințare nu le putu găsi! „Ce-o fi făcând oamenii cu lucruri care, după cât se vede, nu le aduc nici un folos?” judecă ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai și-acolo! De-abia se coborî însă, și, repede, căută să fugă înapoi. | 209 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | Buzunarul, îmbâcsit cu foi de tutun, o amețise. „Iată ce fel de buruieni știu culege oamenii!” își zise, dezgustată, furnica. N-avea noroc! O luă mai sus; se urcă până după gâtul vânătorului. Acesta ridică tocmai atunci mâna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mânecă, până lângă pumnul încleștat pe gâtul unei puști. Și cum căta ce anume vrea să facă omul cu lucrul cela ce-l ținea în mâini, cât ai clipi din ochi, prinse drept înainte zborul unei prepelițe. În vremea aceasta, o bubuitură groaznică răsună și-un nor de fum învălui furnica în ceață, în mirosul lui pipărat și acru. Vânătorul alergă și, mai dincolo, ridică prepelița moartă și-o puse în tolbă. Furnica, îngrozită, o luă la fugă pe mânecă în sus, apoi, de cealaltă parte pe care se urcase, se coborî pe haină. Ca să ajungă jos, trebuia să treacă peste tolbă. Păși iute peste geanta de la șoldul vânătorului și, la marginea ei, îi veni sufletul la loc. Tocmai atunci ochii furnicii zăriră o bucățică de pâine ce rămăsese prinsă în rețea. Oricât era de grăbită, lucrul găsit știa că nu se lasă-n drum; mai ales merindele. „Bine că m-am ales măcar cu ceva”, își spuse în gând și se grăbi să culeagă fărâmitura. | 204 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | Dar cum o apucă, îndată o și lăsă la loc: fărâmitura era udă de sângele păsării. „Brrr! Vasăzică, ăsta e omul!” gândi furnica; și repede-repede-repede o luă pe cizmă în jos. Se coborî pe un fir de iarbă și își scăldă, cu mulțumire, trupul într-o picătură de rouă. | 48 |
Emil Gârleanu | Căprioara | Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, să încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă; doar la săriturile amețitoare se oprește câte o clipă, ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subțiri ca niște lujere. | 232 |
Emil Gârleanu | Căprioara | Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeață, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii. Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfârșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecând. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfâșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea... Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții. | 166 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | Și păsările se-nțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. Atâta pagubă! Dar eu știu multe asupra lucrului ăstuia de la gaița mea, de la gaița mea care, fiindcă am învățat-o să vorbească omenește, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povețe puișorilor ei: „Nu ieșiți la marginea cuibului!” „Nu strigați când nu sunt eu cu voi!” „Tst! pisica!” O vrabie ciripește pe gard. D-tale puțin îți pasă. Și ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!” În nopțile cu lună asculți privighetoarea, — te încântă; ajungi să crezi că pentru tine își revarsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcăleandru și-un scatiu. Să v-o spun. „Cioc! cioc! cioc!” se aude de departe. Măcăleandrul zice: — E ciocănitoarea! — Ciocănitoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu? — Caută veverița, îl desluși măcăleandrul. — Veverița? De ce? — Urâți îmi sunteți voi, scatiii, că nu știți nimic. Nu-i cunoști povestea? Să ți-o spun! (Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înțeles, dar le-am ținut însă minte. | 206 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | Acasă i le-am spus gaiței, și gaița mi le-a tălmăcit. Așa vă pot spune întocmai, după zisele măcăleandrului, povestea ciocănitorii:) — Demult, m-asculți, scatiule? începu măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puțini de tot, și poamele și mai puține, veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce și gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele și, vezi, ființă prevăzătoare, să nu mai pățească cum o pățise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune! Și și-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se miște toată iarna din căsuța ei, nici cu vârful botului să nu miroase vifornița, când, într-o bună dimineață, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută, — coajă de alună! De unde? că ea nici nu se atinsese încă de merindele strânse. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veverița, dar s-a și mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoț. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, și-a așteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sai ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, și, cum e iscusită, a înțeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. | 221 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | Plisc are, slavă Domnului! Craț! iaca și miezul. Bun! Craț-craț-craț, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-și ia prânzul. În dimineața când o pândea veverița, a sosit tot așa zglobie, dar de-abia intră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar veverița o prinsese de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca șopârla, în laba veveriței, și pe ici ți-i drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc și s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriță să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbura ei și, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veverița își mutase culcușul! De atunci mereu ciocănește la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns... — Zi, de atunci, întrebă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă?... — Vezi bine... Ssst! Uite-o... Mă uit și eu. O fulgerare roșie străbate luminișul. Ciocănitoarea se cațără cu ghearele de trunchiul unui mesteacăn și-l ciocănește de jos până sus. Apoi trece la alt copac, și la altul. Fagul sună mai tare, frasinul mai înăbușit. Un stejar găunos răsună ca un hârb. Și ciocănașul bate mereu, se duce, se șterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe: Cioc! | 205 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | cioc! cioc! Scatiul piruie iar: — Știi una, frate măcăleandru? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai niște vorbe. Ea ciocănește fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcând hrana asta. Măcăleandrul se supără: — Se cunoaște că ești pasăre neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce și-o fi zis: „Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puțin să trag din asta un folos, să mă hrănesc!” — Așa-i! încheie scatiul. Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lucru însă: dacă veniți cineva pe la mine, să nu spuneți cumva gaiței mele cele ce v-am destăinuit. Mă asurzește cu ocările. Vă rog! | 113 |
Emil Gârleanu | Cocoșul | În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cucoșul; pașa, cum îi zic toți ai casei; rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gâscanilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere de rău, își rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum privește, pe când toți ai casei dorm. | 204 |
Emil Gârleanu | Cocoșul | Mijește de ziuă. Departe, în zare, se deslușește, ușoară, dunga de lumină a zorilor; întâi e ca o dâră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-și înalță o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de până acum pare că răsfrânge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde ființă parcă, și lumina începe să se cearnă peste pământ, ușoară, ca un colb de argint. Departe, cine știe unde, se văd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul și, chiar în față, își desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoșul răsuflă fericit, apoi își udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremenește o clipă. Cucoșul își caută cu ochii tovarășele, le zărește, și în gândul lui le judecă pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca; Băbătia, tot lângă el, și numai lângă el; a scos cinci rânduri de pui până acum, și mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Țiganca, sora Surei; ceva mai tânără, dar tot o poamă: amândouă gâlcevitoare foc. În dreapta, la rând, pe crengi deosebite: Roșcata, Bogheta și Cucuieta; bune fete, dar prea își scoteau ochii de la el și prea i se țineau de urmă. | 226 |
Emil Gârleanu | Cocoșul | Cel puțin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro și-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puțin mai răsărită decât un ou și cu un cucui mai mare decât ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul țanțoș, tremurându-și uneori moțul, ca și cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foșnet ușor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, șireată, întinse gâtul și, pe când celelalte visau încă, ștrengăriță, îl săruta de „bună dimineața”. Și-n aceeași vreme, într-o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintâi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiți. Cucoșul își înfoie penele și rămase așa, minunat, în fața răsăritului care ardea în pară. Peste câteva clipe, privi spre găinile care dormeau și zise Puicei: „Ce frumusețe dumnezeiască, dragă! Și proastele astea dorm.” Apoi plănui o ghidușie: făcu Puicii cu ochiul, dându-i să înțeleagă că le-o pregătește el. Se ridică în picioare, bătu din pinteni, își fâlfâi aripile ca două steaguri și, întinzându-și gâtul, cu gândul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn, trâmbiță din gușă, voinicește: — Cu-cu-ri-guuu!... | 208 |
Emil Gârleanu | După asemănarea lor! | Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pământului. Îi rămăsese de înviețuit numai câteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască și inima și mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte. Așa, după povața leului, care vroia să știrbească din măreția tigrului, făcu mâța; după gustul raței, zuliară pe lebădă, făptui gâsca; după placul elefantului, ironist, născu șoarecele. Ascultă chiar pe măgar, care-l rugase că, decât ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios. Dumnezeu știa că fiecare din vietățile aceste își vor avea pe pământ menirea lor; că, cu cât vor fi mai multe, cu atât se vor înlesni mai bine una pe alta; că nici urechea măgarului n-o să prindă nota privighetoarei, după cum nici mărimea elefantului n-o să poată batjocori micimea șoarecelui. De aceea Atotputernicul se plimba pe pământ, întrebând și ascultând în dreapta și în stânga. Într-un rând, odihnindu-se pe o piatră, se gândea cum să mai dea o viețuitoare aerului. Și cum căta cu ochii primprejur, iată că vede: sub o frunză, o broască; o albină și-un fluture pe câte o floare; și-n mijlocul unei mreje, țesute între două crengi, un păianjen. | 206 |
Emil Gârleanu | După asemănarea lor! | Dumnezeu zâmbi, le chemă la el și le spuse: — Ascultați, vietăților, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarășă. Doresc să aud povața voastră — cum și ce înfățișare să-i alcătuiesc. Mergeți de vă sfătuiți dintru-ntâi între voi și veniți cu lucrul gata. Cele patru viețuitoare se traseră mai la o parte, în sfat. — Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge preasfântului că ne are pe noi? O să lase atâtea ființe pe pământ, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-i croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar l-om sătura. Și șu-șu-șu, șu-șu-șu, se sfătuiră! Apoi, câteșipatru, veniră în fața Domnului. — Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai? — Înalt-preasfinte, zise broasca, priviți-mi ochii și faceți-i noii viețuitoare la fel. — Bun! Dar tu, fluture? — Priviți-mi trupul. — Bun! Dar tu, albină? — Priviți-mi aripile. — Bun! Dar tu, păianjene? — Priviți-mi picioarele. — Bun! Foarte bine! răspunse Dumnezeu și zâmbi: ochi de broască, trup de fluture, aripi de albină și picioare de păianjen! Iată lighioana pe care o doreau ele! Dihăinile se uitară una la alta. — Acum să-l vedem, zise albina, încet, broaștei. | 201 |
Emil Gârleanu | După asemănarea lor! | Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Și în mâna Domnului răsări, deodată, noua viețuitoare. — Iată sora voastră. Vă place? Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se: — Da... mărite Doamne!... Și Dumnezeu înțelese că noua viețuitoare era într-adevăr frumoasă. Tocmai în clipa aceasta uite și-o șopârlă. S-o întrebe și pe asta, se gândi Dumnezeu. — Ei, tu, șopârlă, ce zici că-i mai lipsește ființei acestea ca să se desăvârșească sfatul celor patru tovarășe ale tale? — Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală șopârla. — Fie! Du-te! porunci Dumnezeu făpturii celei noi care se ridicase pe vârful degetului său. Și așa, din răutatea celor cinci viețuitoare, zbură, pentru întâia oară pe pământ, nebunatica și gingașa libelulă. Dar ar fi nedrept să nu se știe că dintre toate viețuitoarele numai rândunica fusese mărinimoasă. Ea rugă pe Dumnezeu să dea viață unei rândunele mai chipeșe ca ea. Și Dumnezeu îi făcu hatârul: însufleți lăstunul. Dar pentru inima cea bună a rândunicii o lăsă tot pe dânsa mai frumoasă. | 166 |
Emil Gârleanu | Filozoful | E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca și când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumusețea lui nu-și dă seama, — de bărbăția lui însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-și zărește chipul în talerul lunii, și-și vede înfățișarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate și-l ondulează, de mândrie, până-n vârful cozii. Trăiește singur. Ziua stă ascuns cum poate și unde poate. Ziua doarme; numai când sosește ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezește, morocănos. Căci mâncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei și să înghiți aer când ți-e sete de înălțimi amețitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o știe. Când ziua fuge din fața nopții, el pornește; atotstăpânitor, pășește, măreț, peste acoperămintele întregului târg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colț. De-aici ca și de-acolo, firea lui îl îndeamnă mereu aiurea. În sufletul lui nu tresare nimic, decât în cele câteva zile când dragostea îl chinuiește. | 203 |
Emil Gârleanu | Filozoful | Căci dragostea e pentru toți același veșnic chin. Și niciodată nu se șimte mai fericit decât după nopțile aceste de zbucium, când, liniștit, gândește la ele cu dezgust. Numai farmecul nopții îl îmbată. Când târgul se cufundă-n tăcere de moarte, el veghează, de sus, de pe streașina vreunei case. Și privește. A văzut multe: întâlniri fericite, în colțuri de grădini; rugăminți duioase, de după ferești deschise; îmbrățișări pătimașe, în unghere de ziduri; despărțiri sfâșietoare, în praguri de uși. O întreagă țesătură de patimi, ca și sus, în lumea acoperișurilor, cu deosebirea că jos firul patimilor se torcea mereu, fără de nici un răstimp. Și-n schimb liniștea cerului cum îl minuna! Nici un frământ, nici un zbucium; cunoștea cerul și-l citea ca pe o carte. Știa când răsare luceafărul; când pornea la drum carul mare; când își încorda strunele lira; când își aduna puii cloșca. Era un astronom. Și de sus, de unde sta, i se părea câteodată că și el făcea parte din lumea aceea, că-mprejurul lui se-nvârtesc toate, prietenoase, înțelepte, tăcute ca și el. Și era fericit. Singura ființă fericită! Iar când zorii mijeau și când, liniștit, urca acoperământul să se strecoare iarăși în noaptea vreunui pod, gândea, mulțumit, că n-are nici o îndatorire către nimeni, cum nimeni n-avea către el. | 212 |
Emil Gârleanu | Filozoful | Și cugeta: „Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu fie al tău, — să trăiești singur: tu, și cerul deasupra.” | 23 |
Emil Gârleanu | Fricosul | Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposește pe labe, în hățișuri, și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură, și când a ajuns la margine și-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie: „Poate mai întâlnesc un prieten”, își zise iepurașul. Și gândul îi răspunse: „Poate mai întâlnești un prieten...” Și iar țupai-țupai, iepurele sare vesel: „Poate dau și peste o prietenă.” Și gândul: „Poate dai și peste o prietenă.” Și mergând așa, iepurașul cu gândul își vorbesc: „Ce lumină, și totuși luna încă nu a răsărit.” „...Și totuși luna încă nu a răsărit.” „Dar o să răsară.” „...O să răsară.” Și cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepurașul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă și ea, ca de gheață, luna. | 206 |
Emil Gârleanu | Fricosul | Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra. Iar iepurașul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă și iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stufaria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închiși... Să nu-și mai vază umbra! | 87 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.