author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Ce vorbă-i asta? – Păi nu-ți spusei c-am fost copil lăpădat? – Bine, aia am înțeles eu; da vorba e, vreau să știu... – Ia ascultă, babo, adică de ce mă-i fi descosând așa? – Că vreau să știu și eu... – Da ce-ți pasă dumitale? – Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Știi că-mi placi! Cum, adicătele! nu trebu... | 208 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulțumit gazdei și s-a aplecat la fântână să bea. – Ce faci, mă? – Ce să fac?... vreau să beau. – Păi, apă rece să bei dupa costiță afumată? Ia colea!... Și i-a dat din desagă un clondiraș cu rachiu de izmă. – Să-nveți de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru gras, că ți s-apl... | 223 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Dacă s-a culcat și s-a-nvelit băiatul, zice baba: – Întoarce-te pe partea ailaltă, mă; să nu-ți dea luna drept în ochi... Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune. – Da, vorba e, asculți? – Ascult. - ... A fost odata ca niciodată, că de n-ar fi... - ... nu s-ar povesti... a mormăit băiatul. – Bag sama pe ăst... | 265 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Zice baba-n gândul ei: "Ia să vedem mai bine"... și trage încetinel cerga, pune mâna și dă de o coadă. "Am înțeles!" Lasă cerga la loc binișor peste băiatul adormit, și s-apucă să-l mângâie blând pân păr; o ia-ntâi de la ceafă și, când ajunge cu mâna spre frunte, dă de două cucuie tari - ce mai încape vorbă? -, niște c... | 219 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | ba, că ești copil sărman; ba, că n-ai frați; ba, că ești prăpădit de drum... Parcă nu ți-am văzut eu podoabele, ghiavole!... Ce crezi?... Hai scoală, să ne plimbăm! n-auzi tu? Și iar îl zgâlțâie... – Astâmpără-te, babo, și mă lasă! – Nu te las, cioflingarule, pân' nu ne plimbăm... num-așa, nițeluș, de colea până colea,... | 202 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Ce se gândește afurisitul de Prichindel, văzând că nu-i chip aminteri să scape de babă? se ridică de mijloc și zice: – De! băbuțo, ce să-ți spui?... Cum mi s-a speriat și mie somnul, parcă-parcă mi-ar plăcea să mă plimb pe lună. – Păi, atunci, ce stai?... Haide! – Da, da nu pe jos... – Da cum, mă?... călare? – Călare, ... | 223 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | Auzi-auzi! – Rușine, nerușine, asta e... Dacă poftești, bine; de unde nu, lasa-mă să dorm. – Așa ți-e vorba? – Așa... Dacă ești bătrână fără putere, ce-ți mai arde de plimbare?... Stăi de-ți odihnește "oscioarele"... Și zicând astea, Prichindel s-a așezat la loc să doarmă... Luna sclipea deasupra de tot... Baba s-a cul... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | – Țin-te bine, babo ! Și țup odată! în cârca babei; iar baba: – Mă, băiete, ascultă; să nu te lași greu și să nu-mi dai prea des călcâie ca ageamiii!... Apucă-te numa bine cu amândouă mâinile pe după gâtul meu!... Haide, gata! ...Bine-i spusese baba că ea știe multe și el mai nimic. Prostul de Prichindel - drac-drac, d... | 229 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | a zis Prichindel amețit, când au ajuns într-o pajiște. Dar ea, ce să-l asculte?... De unde-și mai potolise fuga, s-a pornit iar și mai repede, și tot mai repede, pân-au dat într-o luncă plină numa cu trandafiri albi mirositori, și aici a-nceput ea să se domolească și încet-încet să meargă în pas... Apoi, oprindu-se loc... | 244 |
Ion Luca Caragiale | Calul dracului | – Umblă sănătos, Prichindel maică! A plecat băiatul șontâc-șontâc înapoi la deal cătră asfințit unde scapăta luna... Dar baba strigă după el: – Mă! n-auzi tu?... când mai vii p-aici? – Altădată... Cine știe când? a răspuns el fără să se mai uite-napoi. – Mă, băiete, ascultă... să nu uiți să-i spui lui frate-tău că-l aș... | 173 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Era odată la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțător bogat, care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hasan, crescut pînă la vreo treizeci de ani strîns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit, și Abu-Hasan a intrat în stăpînirea avuției pe care o grămădise tată-său o viață î... | 208 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Așadar nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi cu mîncări și băuturi care de care mai rare și mai scumpe ; a mai adus și tarafuri de lăutari și cîntăreții cei mai vestiți ; și pe urmă, dănțuitoarele și dănțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad. Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Ab... | 225 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Erai stăpîn pe avutul tău, și eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale nesocotite, mai ales știind că ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere... Și d-aia nu văd ce te poate adînci acuma în așa hal de neagră mîhnire. Pe Abu-Hasan, la vorbele bătrînei, l-a podidit lacrimile, și-a zis: – Mamă, știi în ce chip m-am p... | 214 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Tu încă nu cunoști ce va să zică prietenii de petrecere ; dar o să-i cunoști... – Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui ; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. Abu-Hasan a și plecat ; a făcut ce-a făcut și a găsit pe toți prietenii. Le-a arătat în ce mare strîmtoare se află ș... | 205 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Pe urmă s-a jurat că acel musafir să nu fie localnic din Bagdad, ci un străin care ar fi picat chiar în ziua aceea, și pe care să-l poată trimite pe-aci încolo după ce l-a găzduit frumos o noapte. După cum pusese la cale, Abu-Hasan își îngrijea de dimineață să cumpere toate trebuincioase pentru cină, și pe seară mergea... | 215 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Mergi de-ți vezi și de treburile dumitale... Umblă cu Dumnezeu! Într-o seară, cînd ședea după regula lui la capătul podului, iată că trece califul Harun-al-Rașid, îmbrăcat tiptil așa ca să nu-l cunoască nimeni. Stăpînitorul acesta, deși avea destui slujbași foarte pricepuți și strașnici, tot voia să cunoască el singur ... | 208 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Califul a făcut haz de gustul lui Abu-Hasan, și a voit să cunoască mai de aproape pe acest om ciudat. I-a spus numaidecît că de la un bărbat așa de politicos e încîntat a primi găzduire fie pe cît de scurtă vreme, și că e gata să-l urmeze. Abu-Hasan, care nu bănuia că soarta îi scosese înainte un oaspete așa de înalt, ... | 224 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Cînd s-au așezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o bărdacă, a umplut-o cu vin și, ridicîndu-se în sus, a zis către musafir: – Prea cinstite domnule, te poftesc să faci ca mine... Nu știu ce-i fi gîndind dumneata ; dar, după mine, drept să-ți spun, omul care urăște vinul, vrînd să se arate înțelept, nu-i înțelept de loc. ... | 217 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Din vorbă în vorbă, Abu-Hasan a spus cum îl cheamă, cum trăiește, prin ce întâmplări neplăcute trecuse, și a încheiat zicând: – Dar nu-mi pare rău că am fost amăgit de prieteni, fiindcă dacă nu se-ntâmpla ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un străin așa de prețios ca dumneata. Califul, mulțumit de lăm... | 204 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Haide, să ne culcăm; și, fiindcă poate mâine dimineață eu am să plec până nu te deștepți dumneata, își spun de-acuma că am rămas foarte încântat de ospătarea ce mi-ai făcut așa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu știu cum să-ți arăt recunoștința mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ți-aș putea plăti ... | 236 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Să vezi ce e... Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala își are geamia ei, cu câte un imam, adică popă, care e dator să facă rugăciunile la orele hotărâte după lege. Imamul de la geamia noastră este un bătrân înalt și uscățiv, posomorât și tare fățarnic. Ctitorii, câteșipatru, vecinii mei, sunt ca și el niște bătrâni ur... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Aș face ceva să rămână de pomină... I-aș pildui strașnic pe dumnealor, ca să aduc o mulțumire lumii de ispravă: aș pune să le tragă la fiecare ctitor câte o sută de bețe la tălpi și imamului patru sute; să-i învăț eu pe dumnealor, mă-nțelegi, că nu-i treaba dumnealor să turbure viața mahalagiilor, mă-nțelegi! Califului... | 234 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | – Bine zici; dar, fiindcă urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez că ar trebui mai întâi golit, și pe urmă să ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aș ruga: mâine dimineață când ăi pleca, dacă n-oi fi eu deștept, să nu lași ușa de la drum deschisă. Pe când vorbea Abu-Hasan, califul, ridicând urciorul, și-a umplu... | 241 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Și, fără zgomot, au ieșit din casă, robul ducând în cârcă pe Abu-Hasan adormit adânc, și califul, care a lăsat într-adins ușa de la drum deschisă. Cum au sosit la palat, au mers până în odaia unde așteptau toți curtenii: – Dezbrăcați-l pe omul ăsta și-l culcați în patul meu. Curtenii l-au dezbrăcat binișor pe Abu-Hasan... | 219 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Are să se arunce la galantomie, o să-ți poruncească a împărți daruri în dreapta și-n stângă: fă tot ce-ți spune, măcar de-ar fi să-mi sleiești toate lăzile împărăției. Nu uita să vestești pe toți curtenii de la mic până la mare, să-i dea mâine la ora hotărâtă pentru înfățișare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mi... | 281 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Uitându-se la învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie țesută cu fir de aur, și cu mărgăritare; iar lângă pat un vestmânt tot așa, și alături, pe o perină, o tichie de calif. Văzând toate astea, Abu-Hasan rămase aiurit... Și, aducându-și aminte de ce vorbise seara la masă cu musafirul, gândi... | 225 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Atunci tinerele curtene i se închinară preaplecat și deodată harfele și tamburele, alăutele și dairelele începură o cântare îngerească de care Abu-Hasan rămase atins până la suflet. Cu toate astea tot și-a venit iar la gândul dintâi: „Bre! ce să fie asta? Unde mă aflu eu? Ce e palatul ăsta? Ce sunt minunățiile astea, r... | 205 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | – Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbește astfel ca să mă pună la încercare, or ca să glumească... Cine altul să fie stăpânitorul credincioșilor decât strălucirea-ta? Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, și bănuiește că poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale. Abu-Has... | 212 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | – Mai adevărat nu se poate, prealuminate stăpâne – a răspuns tânăra – e atât de adevărat, că noi rămânem toți pe gânduri văzând că strălucirea-ta se miră de asta... Abu-Hasan s-a uitat lung la ea și cu un zâmbet de bunătate i-a răspuns moțăind din cap: – Am înțeles! Și mătăluță ești o... mincinoasă... Lasă că știu eu b... | 209 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Abu-Hasan, rezemându-se pe umărul robului, sui treptele și se așeză în tron. Totdeodată Harun-al-Rașid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii de unde se vedea în sala tronului. Abu-Hasan, aruncându-și privirile în dreapta și-n stânga, văzu pe toți curtenii și ofițerii palatului stând frumos la rând, drept ca lumi... | 211 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Abu-Hasan a zis: – Să poftească! Marele vizir s-a-ntors atunci cătră portarul cel mare: – Stăpânitorul credincioșilor poruncește să-ți faci datoria. S-au dat de părete ușile, și toți ofițerii cei mari, muiați din cap până-n picioare numa-n mătăsuri și-n fireturi, au intrat, și cu pas falnic unul după altul au venit să ... | 292 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adânc și a plecat degrabă să-și facă datoria. La auzul acestei porunci, date așa de scurt și hotărât Harun-al-Rașid a zâmbit de mulțumire, văzând că Abu-Hasan nu-și pierde timpul cu nimicuri, ci se folosești degrabă de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe zavistnicii bârf... | 216 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Du-te și te întoarce degrabă. Marele vizir a dus el însuși punga și i-a spus bătrânei numai atâta că este un dar trimis din partea califului, fără altă deslușire. Bătrâna cu destulă mirare a primit darul; nu-și putea închipui de unde până unde să-i dea prin minte califului a-i trimite ei atâta bănet; de unde era să ști... | 243 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Abu-Hasan s-a coborât de pe tron tot cum se urcase, rezemându-se cu o mână pe umărul credinciosului Mesrur, și cu cealaltă pe umărul unui ofițer voinic, și astfel s-a dus în odaia de unde venise; totdeodată Harun-al-Rașid a trecut la altă ferestruică zăbrelită de unde să poată urmări tot. Mesrur a dus pe Abu-Hasan într... | 203 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Când a intrat Abu-Hasan, cu fetele cântând în urma lui, a stat o clipă în loc aiurit de atâtea minunății. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul sclipitor până-n covoarele în care i se îngropau picioarele, și, numa' îndemnat de Mesrur, care i-a spus închinându-se plecat, că se răcesc bucatele, s-a hotărât să se m... | 201 |
Ion Luca Caragiale | Abu-Hasan | Pe urmă a întrebat pe ce parte rămăsese să-i facă vânt să-l răcorească și dânsa i-a spus că o cheamă Acadea de miere. Strașnic de frumoasă. Abu-Hasan fiecăreia i-a spus, potrivit cu numele ei, câte o vorbă de duh potrivită, așa că adevăratul calif, care le vedea și auzea toate de sus, s-a întărit în credința ce și-o fă... | 178 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Au fost odată doi împărați prieteni, Crin și Bujor, stăpânind alături — cel dintâi o împărăție mare, cel d-al doilea una mai mică, și amândoi erau văduvi. Soția lui Crin se prăpădise din facere dând naștere la doi gemeni: Verde-Voevod și Floarea-Doamna; iar a lui Bujor, care născuse cu vreo cinci ani mai înainte pe Roș... | 209 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Fătul meu și fata mea, mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria, ca orice muritor. Îngrijiți de moștenirea pe care v-o las. Nu uitați niciodată că stăpân este împărăția, iar împăratul slugă. Rugați-vă la Dumnezeu pentru sufletul robului său... Bujor-împărat... Și zicând acestea, Bujor-împărat a închis ochii, ca să nu... | 294 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | S-au adunat firește toți, tare îngrijați în sufletele lor, că unde se mai pomenise un așa început de domnie? Mitropolitul era un bătrân de aproape nouăzeci de ani, foarte înțelept, smerit și cucernic; era slăbuț de trup, cumpătat în trai, toată viața și-o petrecuse în rugăciuni și faceri de bine. Odată nu fusese măcar ... | 308 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Și, zicând acestea, cuviosul bătrân a plecat cu pasul mărunțel, blagoslovind în dreapta și-n stânga lumea care-și pleca fruntea în calea lui. Într-un an după asta, încet-încet s-au depărtat dimprejurul tronului unul câte unul toți sfetnicii cu greutate, iar noul împărat a rămas cu o droaie de tineri curteni care de car... | 224 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | În scrisoarea din urmă spunea că Verde-mpărat aflându-se în mare lipsă de mijloace, desființează jumătate din oastea lui; că e-n vorbă să ia bani mulți cu împrumut de la negustori din toată lumea; că a hotărît să dărâme câteva dintre cetăți, și cu piatra lor să clădească niște palaturi nouă, unul, în vârful munților, p... | 202 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Încetaseră scurt slujba și cântările: călugării steteau înlemniți în stranele lor; vânătorii au luat hoitul de labele dinapoi și l-au târît afară, lăsând pe lespezi o dâră de murdărie. Toate astea s-au petrecut în câteva clipe; dar părintele stareț, desmeticindu-se repede, a strigat: — Să iasă toți! s-a văzut sânge în ... | 208 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Și era scris așa: că „s-a aflat cu mare mâhnire despre cele întâmplate la mănăstirea Crinului pe moșia împărătesei, moșie asupra căreia nici un drept n-are nimeni decât ea, moștenitoarea lui tătâni-său Crin împărat, pe acel ținut; că Verde-mpărat trebue cu cheltueala lui să pună a se sfinți din nou biserica pângărită, ... | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Eu port coroană și soțul meu poartă sabie! — Dar nu putem uita că ne e frate... — Cu atât mai mult, a zis Floarea ridicându-se drept în picioare și rezemându-se cu pumnul strâns pe masă, am drept să-l pilduesc pe acest nemernic, care batjocorește fără rușine, cinstita pomenire a părinților mei... care, fără frică de Du... | 228 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Apoi, mototolind în mâini hârtia a aruncat-o în barba solului, strigând: — Ai plecat?... Ieși! Peste două săptămâni Roșu-mpărat călca granițele împărăției lui Verde împărat. În alte trei săptămâni, oastea câtă o putuse strânge-n grabă Verde-mpărat era parte risipită, parte prinsă; iar el, cu câțiva credincioși, împresu... | 287 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Și cu cât întârzia răsboiul, cu atât își pierdea răbdarea împăratul, că și el era om, i se făcuse dor de-mpărăteasa, măcar că era tare așezată, nu de-alea de se prăpădesc cu dragostea. În vremea aceasta, Verde-mpărat trăise mai bine decât biruitorul lui; soră-sa nu știa cum să se poarte mai frumos cu el, parcă n-ar fi ... | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Trimite îndată noaptea oameni încercați să calce mănăstirea Pajiștea și să-ți aducă de-acolo unde stau ascunși în vestminte de călugăriță, pe nevasta și pe băiatul voevodului. Cetatea ori capetele lor. D-zeu să ție în sfânta sa pază pe M. Ta”. La aceasta, Roșu a răspuns peste câteva zile: „Lăudat fie Domnul care face s... | 276 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Dumnezeu șcl”. Nu s-a pomenit așa jale pe o femeie la moartea fratelui. După ce, învălită-n negru din cap până-n picioare, l-a dus cu mare cinste până la lăcașul de veci, a pornit în grabă: întâi a mers la mănăstirea Crinului. Acolo a stat în paraclis pe post și-nchinăciune trei zile și trei nopți cu privighere, cerând... | 213 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Ceilalți împărați dimprejur, ba și cei mai depărtați, intrând în grijă mare, și-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii lui Roșu-mpărat, în care vedeau o amenințare primejdioasă pentru siguranța lor. Mai întâiu unul, apoi al doilea, pe urmă trei odată au pornit război împotrivă-i. Pe unul câte unul, și la urmă pe... | 227 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | După ce se plimbaseră ei de mici sub bună pază pe la toate curțile împărătești, când au trecut de douăzeci și unu de ani, împărăteasa s-a sfătuit cu soțul ei, și într-o dimineață s-a hotârît: să plece în plimbare ea cu Ler la Albu-mpărat care stăpânea la hotarul de miazăzi o împărăție de seamă, iar împăratul să plece c... | 225 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Seara după ospăț, Floarea a luat pe Ler, iar Albu-mpărat și soția lui pe Liliana și s-au dus în odăile lor. — Fătul meu, a zis Floarea lui Ler, poate ai înțeles de ce am venit împreună aici. Nu mai ești copil, ai împlinit douăzeci și unu de ani, trebue să te căsătorești. Ți-am găsit o femeie cum nu se poate mai de potr... | 219 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | De când un copil care n-a rămas încă sărman de părinți poate să facă de capul lui ce-i place? Și de când un voevod care are să moștenească una din cele mai mari împărății ale lumii are voie să pornească în lume încotro-i abate?... Pe Viorica? fata lui Negru-mpărat?... Da știi câți feciori are și câtă împărăție stăpâneș... | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Atunci! o să te duci la călugărie. — Ș-apoi, fiecare cu norocul lui! N-a fost chip s-o domolească-n seara aceea pe-ndărătnica Liliana. — Ei! ea n-avea o mamă ca Floarea! Când au ajuns Ler cu maică-sa înapoi au găsit acasă pe împăratul și pe Mezin întorși de cu seara de la Curtea lui Negru-Voevod. Frații s-au grăbit s... | 220 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Da, a răspuns împăratul, și Mezin a stat la masă alături cu Viorica, și toată seara a jucat numai cu ea, și când s-au despărțit fata i-a dat băiatului un mănunchiu de viorele, și la plecarea noastră i-a strigat: „Mezin-Voevod, să nu uiți!” Și până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa care fâlfâ... | 210 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | — Mamă, iartă-mă, a răspuns băiatul, dacă e să mă-nsor numaidecât, apoi pe alta decât pe Liliana n-o iau. — Ieși! Și a ieșit și Mezin. Împăratul a-nceput să râză, parcă era lucru de râs. Iar împărăteasa a-nceput să se plimbe de colo până colo mai turburată și mai învăpăiată decât o văzuse el vreodată, și cam de multe o... | 236 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Seara ajungând la cetățue, s-au oprit să poposească și după cină mergând la culcare, ce le-a dat băieților în gând? să încerce n-or putea să vază și ei ce scrisese mama în cărțile cu care-i trimisese. Și așa le-au scos din sân și uitându-se bine la scrisul de d-asupra au rămas în mare nedomirire. — Nouă ne-a poruncit a... | 210 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | După câteva zile stăteau părinții înainte de culcare într-un pridvor fără să vorbească, și le era dor de feciori — că poate fi cât de-mpărat, părintele e tot părinte, — și împărăteasa a pus mâna la ochi, a stat așa parcă ar fi adormit, și pe urmă zice: — Uite, eu văd acuma pe Liliana jucând cu Ler... — Cum asta? — Nu ș... | 208 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | În odaia lor de culcare ardeau zi și noapte la icoane două candele mari de argint, una-n dreapta, alta-n stânga, alături de căpătâie. S-a închinat fiecare sub candela lui, și fără să mai schimbe alte vorbe decât „somn ușor” s-au așezat la culcuș, și n-a trecut mult ș-au adormit amândoi. Despre ziuă, tocmai când era som... | 206 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Atunci m-apucă o mână uscată și grea de umăr; îngheț și caz în genunchi cu ochii închiși, dar îndată simț că mă ridică cineva cu putere, și când deschid ochii văd dinaintea mea un pustnic sălbatic cu părul și barba vâlvoi, și-mi zice râzând urît: — Ce? nu-ți mai aduci aminte? Ori ești mândră și nu mai vrei să cunoști p... | 204 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Deacum îi era peste putință mamei să lase a o mai prinde o noapte acasă; trebuia fără întârziere pentru liniștea sa să-și vază băiatul, și astfel chiar în acea zi, n-a fost chip să se-mpotrivească Roșu-mpărat, împărăteasa a pornit urmată de călăreți și de curteni spre unde știa că-l trimisese pe Ler. Zi și noapte, fără... | 209 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | Dar mamei nu-i vine să-și crează ochilor. — Tu, Mezin! ce cauți tu aicea? Unde-i Ler? — Unde l-ai trimes Măria Ta. — Unde l-am trimes eu? strigă nedomirită împărăteasa. — La Negru-mpărat, răspunde Mezin-Voevod. — Eu? pe Ler? la Negru-mpărat? — Da, mamă. — Nu te-am trimes pe tine la Negru-mpărat? — Nu, mamă, pe mine m-a... | 201 |
Ion Luca Caragiale | Poveste | A găsit-o zdrobită de veghere, moțăind pe un jeț: lui Mugur-Voevod îi fusese tare rău peste noapte și toată ziua, deabia acum spre seară ațipise puțin. Așa din ce în ce mai rău, până să nu plece Floarea deacolo s-a stins bietul Mugur-Voevod la vreo trei patru zile după astea, lăsând în adâncă mâhnire pe toată lumea și ... | 69 |
Emil Gârleanu | Ca soarele! | O casă, o livadă și-o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări. Așa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe și mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoș a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut deatu... | 247 |
Emil Gârleanu | Ca soarele! | Pichirea, mică și pestriță, dar șireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec. Și așa, într-o dimineață, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devremior chiar decât cocoșul, a ciugulit ce-a putut și, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Și-amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajiște. Flor... | 224 |
Emil Gârleanu | Calul | S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ținut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzlețită de ceilalți cai, dintre care cei mai frumoși fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simțit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pust... | 205 |
Emil Gârleanu | Calul | Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că dușmanul e tot pe spatele lui, că-i smuncește frâul tot așa de crunt, puse capul în piept și, învins, se întoarse încet, purtându-și stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine și depărtate. L-au necăjit îndelung până să-l învețe cu viața înfrânată ... | 224 |
Emil Gârleanu | Calul | Un zid de săbii se înălță deodată împrejurul lui și-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse și se aruncă orbiș înapoi. Simțea că pe urmele lui veneau alții, simțea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură ... | 203 |
Emil Gârleanu | Calul | În urmă, nu-l mai lua deloc. Venea diminețile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii î... | 208 |
Emil Gârleanu | Calul | În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, și câteodată bătrânul, reînsuflețit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi și se punea să mestece, liniștit, nutrețul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către... | 202 |
Emil Gârleanu | Calul | Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau și buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarășul său și nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simți cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile și trupul îi alunecă jos. Întâi se ținu sprijinit în cele două ... | 102 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să... | 212 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Și, Doamne, mulți fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orișicum, să mai aștepte puțin, să vadă, nu se mișcă nimeni, nu-l pândește cineva? Cum să nu-l pândească! Dar de când așteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul ... | 207 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să-l prindă în cleștele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocnița sobei, iar șoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o șterge în gaura lu... | 218 |
Emil Gârleanu | Când stăpânul nu-i acasă! | Și din trei părți, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă. | 12 |
Emil Gârleanu | Cântărețul | E de neam! Între toate lighioanele lumii, gândește el, nu era alta care să aibă strămoși mai aleși și mai de viță. Pământul era o nimica toată, un boț de humă ce orbecăia făr' de nici un căpătâi prin văzduh, când neamul lor greieresc își ridica osanale lui însuși, sub frunzele uriașe din care astăzi nici măcar urme n-... | 221 |
Emil Gârleanu | Cântărețul | O căută totuși și n-o găsi. „Firește, gândi greierul, lăcustă și să stea acasă, dracul a mai văzut? !” Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Și, așa, se întoarse. Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea își făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea și laudele... | 222 |
Emil Gârleanu | Cât un fir de neghină | „Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Și spusa muncitoar... | 201 |
Emil Gârleanu | Cât un fir de neghină | Și acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un șivoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ți atâ... | 208 |
Emil Gârleanu | Cât un fir de neghină | Și fluturul? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica își face casă, agonisește, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munții, dacă ar fi de o su... | 206 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | E călătoare! A ieșit din mușuroi furnica și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea... Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzând multe, știi destule și ai de unde da și la alții. Și ce fericire să călătorești dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jila... | 231 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | „Ciudat, gândi furnica în sine, s-ar zice că numai pentru ca să facă rău își învelesc oamenii picioarele în pielea groasă a încălțămintelor.” Și tot gândind astfel, furnica ajunse la pânza îmbâcsită de praf a pantalonilor vânătorului. Îi sui și pe aceștia, în zigzag, și, când dădu de cel dintâi buzunar al surtucului, s... | 209 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | Buzunarul, îmbâcsit cu foi de tutun, o amețise. „Iată ce fel de buruieni știu culege oamenii!” își zise, dezgustată, furnica. N-avea noroc! O luă mai sus; se urcă până după gâtul vânătorului. Acesta ridică tocmai atunci mâna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mânecă, până lângă pumnul încleștat pe gâtul unei puști. Și c... | 204 |
Emil Gârleanu | Călătoare! | Dar cum o apucă, îndată o și lăsă la loc: fărâmitura era udă de sângele păsării. „Brrr! Vasăzică, ăsta e omul!” gândi furnica; și repede-repede-repede o luă pe cizmă în jos. Se coborî pe un fir de iarbă și își scăldă, cu mulțumire, trupul într-o picătură de rouă. | 48 |
Emil Gârleanu | Căprioara | Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletu... | 232 |
Emil Gârleanu | Căprioara | Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeață, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii. Și-au mers mult așa, pâ... | 166 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | Și păsările se-nțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. Atâta pagubă! Dar eu știu multe asupra lucrului ăstuia de la gaița mea, de la gaița mea care, fiindcă am învățat-o să vorbească omenește, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a v... | 206 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | Acasă i le-am spus gaiței, și gaița mi le-a tălmăcit. Așa vă pot spune întocmai, după zisele măcăleandrului, povestea ciocănitorii:) — Demult, m-asculți, scatiule? începu măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puțini de tot, și poamele și mai puține, veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom ciu... | 221 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | Plisc are, slavă Domnului! Craț! iaca și miezul. Bun! Craț-craț-craț, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-și ia prânzul. În dimineața când o pândea veverița, a sosit tot așa zglobie, dar de-abia intră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar veverița o prin... | 205 |
Emil Gârleanu | Cioc! cioc! cioc! | cioc! cioc! Scatiul piruie iar: — Știi una, frate măcăleandru? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai niște vorbe. Ea ciocănește fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcând hrana asta. Măcăleandrul se supără: — Se cunoaște că ești pasăre neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce și-o fi zis: „Da... | 113 |
Emil Gârleanu | Cocoșul | În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cucoșul; pașa, cum îi zic toți ai ca... | 204 |
Emil Gârleanu | Cocoșul | Mijește de ziuă. Departe, în zare, se deslușește, ușoară, dunga de lumină a zorilor; întâi e ca o dâră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-și înalță o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de până acum pare că răs... | 226 |
Emil Gârleanu | Cocoșul | Cel puțin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro și-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puțin mai răsărită decât un ou și cu un cucui mai mare decât ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul țanțoș, tremurându-și ... | 208 |
Emil Gârleanu | După asemănarea lor! | Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pământului. Îi rămăsese de înviețuit numai câteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască și inima și mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte. Așa, după povața leului, care vroia să știrbească din măreția tigrului, făc... | 206 |
Emil Gârleanu | După asemănarea lor! | Dumnezeu zâmbi, le chemă la el și le spuse: — Ascultați, vietăților, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarășă. Doresc să aud povața voastră — cum și ce înfățișare să-i alcătuiesc. Mergeți de vă sfătuiți dintru-ntâi între voi și veniți cu lucrul gata. Cele patru viețuitoare se traseră mai la o parte, în sfat. —... | 201 |
Emil Gârleanu | După asemănarea lor! | Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Și în mâna Domnului răsări, deodată, noua viețuitoare. — Iată sora voastră. Vă place? Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se: — Da... mărite Doamne!... Și Dumnezeu înțelese că noua viețuitoare era într-adevăr frumoasă. Tocmai în clipa aceasta uite și-o șopârlă.... | 166 |
Emil Gârleanu | Filozoful | E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca și când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumusețea lui nu-și dă seama, — de bărbăția lui însă, da; pentru aceea, în ... | 203 |
Emil Gârleanu | Filozoful | Căci dragostea e pentru toți același veșnic chin. Și niciodată nu se șimte mai fericit decât după nopțile aceste de zbucium, când, liniștit, gândește la ele cu dezgust. Numai farmecul nopții îl îmbată. Când târgul se cufundă-n tăcere de moarte, el veghează, de sus, de pe streașina vreunei case. Și privește. A văzut mul... | 212 |
Emil Gârleanu | Filozoful | Și cugeta: „Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu fie al tău, — să trăiești singur: tu, și cerul deasupra.” | 23 |
Emil Gârleanu | Fricosul | Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposește p... | 206 |
Emil Gârleanu | Fricosul | Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra. Iar iepurașul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă și i... | 87 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.