author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Emil Gârleanu | Frunza | S-a desfăcut din mugur, într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se v... | 203 |
Emil Gârleanu | Frunza | Dar mirosul crinilor, seara, se împrăștia puternic, umed: o amețea. După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineață înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi și galbene, un scatiu, veni, moleșit de ... | 204 |
Emil Gârleanu | Frunza | Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele și parcă înroșeau și pământul. Frunza își simți puterile slăbite; cu greu putea să ție piept vântului, care o clătina în toate părțile; câteva tovarășe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră ... | 201 |
Emil Gârleanu | Frunza | Un fior o străbătu și se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate și dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca și celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor. Și pasărea parcă auzi chemarea tovarășei de altăda... | 122 |
Emil Gârleanu | Gândăcelul | Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gândul cum răsărise, și-al cui era? Mic cât un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, de pe margini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi î... | 212 |
Emil Gârleanu | Gândăcelul | Și, ca o adeverire, pe țǎrâna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Și cum să ajungă? Privi în sus; și atunci, deasupra căpușorului, zări lujerul unui crin ce se ridica așa de înalt, că parcă floarea din vârf își deschidea... | 202 |
Emil Gârleanu | Gândăcelul | Dar ce mireasmă se revărsa de sus!... Și-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos și-l prinse amețeala. Privi în sus și se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câțiva pași, și ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzișoară lă... | 140 |
Emil Gârleanu | Gâza | Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele s... | 202 |
Emil Gârleanu | Gâza | Își încordă mușchii și-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea țintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu și mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, și ca... | 222 |
Emil Gârleanu | Gâza | Câmpul parcă îl mai învioră. Târgul rămăsese în urmă, la stânga: mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se șterse, cele dintâi căsuțe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăștiau printre îngrăditurile de nuiele. Câțiva purcei fugiră, guițând, din drum; un câine se luă după el, lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fâ... | 204 |
Emil Gârleanu | Gâza | Deodată un zumzet ușor îi lovi auzul și, în aceeași vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de câmp, de flori i se împrăștie până în suflet și-l răcori ca un izvor. Gâza își scuturase arip... | 158 |
Emil Gârleanu | Grivei | E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea acea... | 204 |
Emil Gârleanu | Grivei | Și-acum, în urmă, avea niște dureri grozave. Urla. Și mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalți câini, când rămânea singur, numai el și suferința lui, mai ales nopțile îl chinuia boala. Și urla. Mai întâi gemea, înăbușit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca și cum ... | 201 |
Emil Gârleanu | Grivei | Cu ochii blânzi, șterși de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuți. Înțelegea și aștepta să-i vie ceasul. Într-o dimineață și-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ținând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o dur... | 202 |
Emil Gârleanu | Grivei | Își adună toate puterile, apoi, ca și cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cât putu mai repede, ieși din curte și o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiș, și acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, își făcu culcușul. Și așteptă. Spre seară, un fior îi zvârc... | 118 |
Emil Gârleanu | Hoinar | O clipă ținu noaptea, cât țin nopțile de vară, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. Și totuși, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineții, i se păru că dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bănuind: „Ce Dumnezeu răsare soarele atât de târziu!” Dar ca și cum Dumnezeu i-ar fi... | 224 |
Emil Gârleanu | Hoinar | „Nu-s statornice”, adăugă craiul și plecă mai departe. Cum zbura, așa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se așeză pe o tulpină de rozetă. Și cum rămăsese pierdut, răsuflând mireasma îmbătătoare, se gândea: „Nu e floare mai fermecătoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei să mor... | 202 |
Emil Gârleanu | Hoinar | „Parcă e mai cald ca la câmp”, gândi sprințarul. În vremea aceasta ochii lui zăriră, așa, ca o șuviță de sânge. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripile, lovi de câteva ori aerul și se lăsă, ușor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creață și îmbălsămată. „Uite-o floare care nu-i năzuroasă, își z... | 238 |
Emil Gârleanu | Hoinar | Își strânse aripile una, își răsuci mustața, făcu ochii mici; micșunica rămase liniștită; gazdă bună, dar nu sprințară. Flăcăul se necăji: „Ho, băbătie, prea te crezi! Eu n-am venit să dorm.” Și fugi râzând. Mărgăritărelele nu le putea suferi, zbură pe deasupra lor, numai să le facă în necaz; întrucât privește barba-îm... | 220 |
Emil Gârleanu | Hoinar | Grăbi, dar, deodată, începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum. Neputând să mai zboare, se lăsă, la întâmplare, pe un spin uscat, să aștepte zorii, suspinând nemulțumit: „Ce Dumnezeu se-nnoptează așa devreme!...” | 45 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | Curtea mea e la țară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curții se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se țese, de cu primăvară până-n toamnă, tulpina de rochița-rândunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalță pl... | 216 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | Numai să-i auzi gurița când vreo leneșă se întrece mai mult cu dedeochiul somnului! Albe, linse, sau zburlite ca de vânt, legănându-se, sâsâind, îndemnând la tăcere, le vezi? cârdul de gâște se înșiră, una după alta, ca și când cea din capăt ar fi înghițit un mosor de sfoară al căreia capăt l-ar fi hăpăit, pe rând, toa... | 213 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | Apoi, fugind sub aripa caldă și ocrotitoare a cloștii, ospătează. Ceilalți rămân locului prostiți, sărăcuții! până ce zăresc o altă pradă. Dar ce-i? Găinile se strâng să privească iscoditoare. Doi cocoși tineri s-au apucat la luptă. Penele zbor ca luate de vânt. Stai puțin și-o să vezi! Grămăticul curții mele e doar cu... | 202 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | E un vultan. N-avea nici o grijă! Grămăticul l-a zărit cel dintâi. Și-a strâns mugurul nasului, și-a scos gușa în afară și-l urmărește cu ochii, să sară. Gluguind, parcă-i zice: „Poftim, dacă-ți dă mâna!” Dar vultanul e priceput; știe cu cine are de-a face. Un ocol, și se șterge prin zare, să caute aiurea o pradă mai p... | 87 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Gaița mea e foc. V-am destăinuit pățania ciocănitorii și de-atunci și-a pierdut încrederea în mine. O săptămână întreagă am rugat-o până să-și ție cuvântul, să-mi spuie cum au căpătat păsările penele lor așa de minunate la vedere. Ascultați ce-am vorbit cu gaița: Eu: Pasăre dragă, îți făgăduiesc că de acum înainte n-o ... | 247 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | După ce păunul a îndeplinit toate aceste, de-ți lua ochii cu strălucirea lui dacă-l priveai, Dumnezeu a poruncit unui vultur să adune toate zburătoarele cerului, și după ce s-au strâns la un loc cu toatele, preasfântul le-a spus că vrea să le înfrumusețeze. Arătându-le păunul, le zise să-și aleagă fiecare, de pe trupul... | 206 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Fiindcă din pricina trandafirului răsări cea dintâi picătură de sânge pe lume, Dumnezeu meni floarea să se facă roșie, cum se și făcu, iar pentru că prin ciocănitoare se întâmplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului să-și șteargă degetul de capul ei, să rămâie însemnată. Ce să vezi însă? Așa le-a luat ochii celor... | 213 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Dar cel mai folosit, îți închipui, a rămas păunul, că tot albastrul, aurul și verdele, disprețuit de celelalte păsări, i-au rămas lui. Iar el, de bucurie, și cum avea un glas minunat, s-a pus îndată să cânte, și cântă, cântă fără să ia în seamă că Dumnezeu, obosit, vroia să ațipească puțin. De trei ori i-a poruncit Ato... | 201 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Și ce se gândi Dumnezeu? Să treacă glasul păunului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o dăduse se cuvenea, în schimb, și-un dar mare. Ba scăpa și de cântecul zăludului. Zis și făcut. De atunci privighetoarea cântă așa de frumos, iar păunul scheaună ca o mâță. Ia așa! După ce gaița sfârși, m-am gândit puțin, apo... | 164 |
Emil Gârleanu | Luptătorii | Soarta se vede că-i menise așa: să fie vecini și să fie dușmani. Și-amândoi cocoși frumoși. Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. P... | 210 |
Emil Gârleanu | Luptătorii | Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din care se și hrănea cea dintâi urzeală a lăvicerului ierbii. Cum scurma așa cocoșul, își auzi tovarășele șoptind. Ridică semeț capul și, drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmașul negru se proptise, gata de luptă. Găinile se opriră; înțeleseseră că ... | 209 |
Emil Gârleanu | Luptătorii | Plini amândoi de sânge, tremurând, stătură așa până când durerea îi învinse; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie. Sângele clocoti deodată în trupul amândurora; ochii le vedeau roșu; turbați, se năpustiră, de astă dată pe viață și pe moarte. Strânși în gheare ca-n niște clește, cu pliscurile împlân... | 196 |
Emil Gârleanu | Mai sus! | S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliței: „Pitpalac!” Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului. Dar peste puțin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul și se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimi... | 220 |
Emil Gârleanu | Mai sus! | Dar trupul greu parcă-i înlănțuie glasul, i-l ține închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, ușoară ca aerul, străvezie ca el. Mai sus! mai sus! Și trupul mereu o trage înapoi către pământ, și raza mereu o cheamă către înălțimi. Într-un avânt își pune cea din urmă putere și, deodată, se simte, în sfârșit... | 90 |
Emil Gârleanu | Mărinimie | În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot liniște neclintită, de rai. Cocostârcul s-a scul... | 203 |
Emil Gârleanu | Mărinimie | Dar dimineața e mărinimos. Ș-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălții, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, și nici n-o mai zărește. Ridică piciorul, o pășește disprețuitor și trece, măreț, mai departe. Broscuței nu-i vine să creadă. Mai stă așa câteva clipe. Apoi,... | 76 |
Emil Gârleanu | Musafirul | În lungul câmpiei arse, pustii, se înalță doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care și ele își sug viața. Izvorul curge subțire, întinzând în față, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare. În frunzișul s... | 218 |
Emil Gârleanu | Musafirul | Îndată și-a îndreptat râtul spre ele, cum își îndreaptă luntrea botul spre țărm, și-o porni într-acolo. Când a ajuns și-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind păsările, care zburară înfricoșate. Se afundă, până la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflând cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zb... | 115 |
Emil Gârleanu | Musculița | În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliți. În fața iconostasului clipocește candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinției-sale, un ceaslov vechi, scorojit și unsuros. O musculiță, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâi... | 201 |
Emil Gârleanu | Musculița | Musculița se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochișorul, roșul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca și cum ar fi fost țesut la începutul rândului: „Slavă ție”. Atunci își aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o liturghie, pe-un dasc... | 210 |
Emil Gârleanu | Musculița | Până și cărțile mi le-au vrăfuit! Repede, cu o mișcare iute, sfinția-sa închide ceaslovul și-l aruncă, la loc, în dulap. Iar în mijlocul slovei roșii, musculița, strivită, se făcu una cu hârtia tocmai în clipa când, mai adormită, izbutise să-și statornicească în căpușorul ei un gând: „Ce bine e să trăiești și să mori s... | 55 |
Emil Gârleanu | Nedespărțite | Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deșiră, iar se strâng și iar se răresc, apoi își aleg călăuzele, le pun în frunte, și-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, și lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se șterg din... | 206 |
Emil Gârleanu | Nedespărțite | Bucuroase, păsările bat din aripi și se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului; un țipăt năbușit, din gușă — un semn al călăuzei — vrea să le strângă pe toate la un loc. Și-n clipa aceea un bubuit de pușcă clocotește aerul cuprinsurilor. Ce... | 208 |
Emil Gârleanu | Nedespărțite | Și-n urma lor, toamna cade mai grea! | 7 |
Emil Gârleanu | O rază | S-a desprins raza din ghemul ei de aur și a rătăcit prin senin. Și-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească. Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu b... | 209 |
Emil Gârleanu | O rază | Pe luciul de oțel al puștii lui se prelinge sângele. Înfiorată, raza călătorește mai departe. Când vrei să rătăcești, ai unde. Așa, raza ajunge deasupra unui târg. Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulțime de femei și de bărbați sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; și-un vals molatic se desprinde de pe clapele pia... | 212 |
Emil Gârleanu | O rază | Și-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă și o polei. Iar copilașul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânușița spre obrazul mamei și zâmbi usor. | 29 |
Emil Gârleanu | Pasăre de noapte | O zi înăbușitoare ca aceasta nu mai coborâse Dumnezeu pe pământ. Se coșcovise scoarța copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pământul se făcuse cenușă. Izvoarele secaseră; locul bălților nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, câte o șuviță de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boală. Lighio... | 203 |
Emil Gârleanu | Pasăre de noapte | Atunci a poposit pe-o cracă, să aștepte zorii zilei. Răcoarea nopții o mai învioră. Dar cum stătea așa, plecă puțin capul, și-n clipa aceea zări, chiar sub creanga pe care stătea, cum strălucește ceva. Ce să fie? se gândi buhna. Ochi de mâță sălbatică nu erau, fiindcă nu erau doi. Atunci? zbură jos, și care nu-i fu mir... | 210 |
Emil Gârleanu | Pasăre de noapte | Deci noaptea îi era dat ei să trăiască... De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, să vadă prin întuneric; și acuma de bună seamă crede că vede fiindcă luminează dânsa. O fi și pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă sorbise picătura de apă care se cuvenea numai privighetorii. | 45 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, și ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăștiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subțiri. Venea dimineața în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de de... | 203 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Și-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toți. Pleacă singură din grajd și se întoarce singură. Ceilalți cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăștie repede. Dânsa paște puțin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca și cum ar aștepta pe cineva. La ... | 205 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Merge drept pe marginea povârnișului, înfășurată în mirosul cimbrului ce crește tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta mirați, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosu... | 207 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Și deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine știe din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile și le încurcau într-o rețea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoțând țipăte de spaimă. De departe, dinspre munți, venea ropotul ploii. Se sculă în picioa... | 210 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Și vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând și dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit. | 23 |
Emil Gârleanu | Sărăcuțul | S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăb... | 243 |
Emil Gârleanu | Sărăcuțul | Cocoșul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbușul când îl ajunse, și acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după un gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi își strânse coada și zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu c... | 212 |
Emil Gârleanu | Sărăcuțul | Și acum își lua zborul într-alt loc, strigându-și după dânsa odraslele care duceau în minte o învățătură mai mult. | 19 |
Emil Gârleanu | Singuraticii | Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foșnet, pe lacul adormit că pare o uriașă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gâtul l... | 248 |
Emil Gârleanu | Singuraticii | Și astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor. | 18 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o rață sălbatică zboară, furișându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo, ... | 227 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | Ei îl ascultă ca niște copii; și, mereu, dâra neagră a brazdei se deapână de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor. Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii parcă. E liniște. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. Razele soarelui își scutură, tremurând, praful de aur în aer. Și boii simt, după c... | 205 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | Bouleanul e deprins, mai așteaptă încă ceva; și nu întârzie mult: o vargă i se așterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul țipă: — Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii! O albină, rătăcită, se ține mortiș de plugar și el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins de stol și s-a lăsat pe spatele lui ... | 208 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp. În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fața arsă, bătut de razele fierbinți ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, și de la dânsul își poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care... | 129 |
Emil Gârleanu | Trandafirul | La o margine de drum înflori un trandafir. Și a fost o minune, căci floarea trandafirului era așa de gingașă, așa de albă, că parcă de la ea se inviorase dimineața ceea de primăvară. Ș-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împrăștia îndată peste întreg cuprinsul câ... | 209 |
Emil Gârleanu | Trandafirul | Și alți drumeți treceau, și nu era unul să nu rupă câte o floare. După câteva zile trandafirul se mâhni: el se-mpodobea și oamenii îl despuiau. „Uite, își zicea, spinul de lângă mine. Ce nalt e, ce chipeș, și nimeni nu-l atinge; și pe mine mă dezbracă toți de frumusețile mele.” Un stigleț, care tocmai atunci se așeză p... | 202 |
Emil Gârleanu | Trandafirul | Spinul stătea ursuz alături. Iar de la o vreme se trezi și-n dânsul pizma că prea nu-l bagă nimeni în seamă. „Uite cum se închină toți trandafirului, și mie nimeni.” Și se rugă de Dumnezeu să-i schimbe și lui floarea, să i-o facă roșie, bătătoare la ochi ca a trandafirului. Atunci Dumnezeu și-a zis: „Veșnic o să se ia ... | 112 |
Emil Gârleanu | Voinicul | L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — șaua de lemn, și i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpăn... | 208 |
Emil Gârleanu | Voinicul | Iar puricele, simțind c-au ajuns la capăt, se strecură binișor, binișor, și hop! deodată, sare sprinten și odihnit pe mâneca ciobanului. Când dădu însă cu ochii de spinarea măgarului și văzu ce clădărie stătuse deasupra lui, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am duso eu în spate! Până acum n-am știut că-s așa de v... | 158 |
Emil Gârleanu | Vulturul | S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munților falnici. Și, doritor de lumină, în această dimineață scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălțat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat în aer, î... | 201 |
Emil Gârleanu | Vulturul | Nici o boare de vânt, nici un murmur de ape care să străbată atât de sus. Și așa a mers până după amiază, cu ciocul deschis, înghițind aerul în gâlgâiri puternice, privind în toate părțile cu ochii lui ca două scântei. Obosi. Se coborî ușor și se așeză pe vârful unei stânci ce țâșnea în sus, goală, din stratul gros de ... | 204 |
Emil Gârleanu | Vulturul | Munții parcă-s aprinși, cerul arde. Își ia zborul, grăbind spre cuib. Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeași liniște în tot cuprinsul firii. Mai are puțin; zărește prăpastia spre care avea să se coboare, când, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, până-n depărtări ad... | 208 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Obiceiul meu cînd călătoresc este a mă ocupa mai totdauna de persoane decît de lucruri. În deligență esaminez mai mult pe companionii mei de călătorie, decît frumoasele peisage ale localităților prin care trec. Ajungînd la ospelerie, în loc să mă ocup de camera mea, din contra, toată atențiunea o pui asupra ospelierulu... | 210 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Locuitorul din Sorrento și Calabria, transportați la Neapole, nu mai sunt aceia ce erau în provincia lor; mai adăogați că accidentele vieții nomade vă pune în relațiune cu individe a cărora nici chiar esistința nu ați fi putut să o cunoașteți; astfel, eu care în țara mea nu mănînc niciodată acasă, nici chiar pe la amic... | 228 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Văzui la Bergamo două june fete ce sunau cu cornul, care este un instrument prea puțin comod pentru o femeie. Aceste frumoase copile, cum intrară în sala de mîncare, își luară scaunele lor lîngă o masă pe care așezară caietele de note. Dar pe cînd ele se preparau să înceapă a suna din acele instrumente araldice ori de ... | 248 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Iulia (acesta era numele ei) putea să treacă de frumoasă, deși liniamentele feții sale aveau oarecare analogie cu vocea, adică erau neregulate și neperfecte; avea însă doi ochi mari negri ce scînteiau, sprîncene negre magnifice, dinți albi ca avoriul, pieliță brună și o capelatură încîntătoare; avea o statură înaltă și... | 226 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Cînd intra în sală și saluta adunarea, o făcea aceasta cu un surîs inocent și plin de demnitate; dar nimeni nu-i îndrepta măcar o privire, nimeni nu o saluta, conversațiuni zgomotoase continuau mai totdauna pe timpul cînd ea cînta, zgomotul paharelor și al talerilor acopereau mai totdauna cele mai frumoase modelațiuni ... | 206 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Iar acelora ce depuneau cîte ceva pe taler, le adresa cîte un grazie plin de recunoștință și cu o manieră cît se poate de delicată. Mă veți întreba poate care era darul ce-i dăruiam? Vă mărturisesc că oferta mea, care în primele zile era neînsemnătoare, creștea în proporțiune cu amorul meu: o iubeam. Dar fiindcă călăto... | 216 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Știu însă că în loc să mă descorageze statornicia acestei femei către amantul ei, din contra, aceste severe virtuți, ce se găsesc foarte anevoie la femeile din clasa de sus și de mijloc, îndoi amorul meu pentru dînsa. Aflai, tot prin mijlocul arătat, că amantul Iuliei mele era să părăsească pe curînd Florența; asta înd... | 255 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Iulia, înțelegînd cît să poate de bine intențiunele mele, plăti generozitatea mea printr-o ochiadă plină de bucurie angelică, cîntînd cu multă espresiune una din cele mai dulci cantilene ale repertoriului său, apoi abadonă sala dîndu-mi un ultim adio. A doua zi aflai că ea părăsise Florența, împreună cu amantul ei, și ... | 238 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Întrebai pe comisionarul aceii scrisori ca să-mi spuie numele persoanei care îmi scrisese, dar el răspunse că era oprit de a face această descoperire, întorcîndu-mi însă privirea în partea opusă, zării pe Iulia și mă convinsei că de la dînsa venea acea scrisoare misterioasă; alergai numaidecît și ajungînd-o la o distan... | 203 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | O rugai să-mi spuie cel puțin rezonul pentru care mă oprea de a o vizita. — Rezonul? ei bine, zise ea, ți-l voi spune, dar cu condițiunea de a mă lăsa acum liberă, și să ți-l trimit mîine în scris. A doua zi, foarte de dimineață, priimii o scrisoare din parte-i în termenii următori: „Rezonul pentru care te-am oprit de ... | 128 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ieșind din Florența pe bariera San-Gallo, primul obiect ce se prezintă vederei este arcul de triumf construit la 1738 de arhitectul francez, Jadot cu ocazia rădicării lui Francesco II de Lorena la demnitatea de mare duce al Toscanei. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte... | 225 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ici vezi un tablou de Tizian, colo altul de Salvator Rosa, apoi vin cele de pensulă toscană, fără a mai numi magnificele statue de cele mai celebre dalte ale Italiei, picturile în afresco și basoreliefele împănate cu aur, ce uimesc pe vizitator. Curtea monasterului este înconjurată cu zid de piatră, iar locuințele mona... | 226 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Priveam cu o mare venerațiune pe bunii părinți, pe carii, dupe sanctitatea ce-mi inspira internul monasterului și austera disciplină a vieții lor, îi crezui de cei mai sfinți călugări din toată lumea. Părea că văd sînul lui Avraam stînd deschis ca să-i primească și doream din inimă să fiu și eu unul dintr-acei aleși ai... | 221 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Vizitarăm refectoriul tocmai pe timpul cînd se puneau la masă cuvioșii anacoreți și aceasta ne procură plăcerea de a vedea pe lucrătorii viei Domnului mîncînd. Bucatele, în adevăr, erau prea puțin hrănitoare; ele se compuneau din o supă de boabe de mazăre cu brînză de Parma, salată de fasole verde cu oțet și untdelemn ... | 201 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Bucuros; nu știm însă daca bucatele noastre vă vor plăcea. —Vinul să fie bun, onorabili părinți, fiindcă avem mare dorință a învăța și noi să mînuim urcioarele, precum o faceți cuvioșia voastră cu mare dibăcie. La acești din urmă termeni, călugării noștri, ce aveau prea multă inteligență, se simțiră foarte mult atinș... | 207 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Sub pretext dar că voiesc a vedea grădina, luai pe unul dintre călugări cu mine ca sa-mi serve de ghidă; intrai cu dînsul în grădina monasterului, o privii cu băgare de seamă și mi se păru foarte frumoasă. Din esplicările ce-mi dete asupra unor plante și altor particularități ale grădinii, mă încredințai că avea inimă ... | 215 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | noaptea m-aș pune pe această piatră și aș contempla miraculile creațiunei pe acest cer frumos. — Nu știi ce ceri, îmi răspunse călugărul, oftînd din profunditatea inimei. Viața monahală, zise el, își are și ea amărăciunele ei, și încă foarte mari. Crede, amice, că eu, de aș fi liber ca tine, în loc să doresc a mă face ... | 202 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Dar știi tu că, plimbîndu-te printr-însa, nu vei simți ideile religioase de care vorbeai? Cînd vei veni cîteodată să te repauzezi pe această piatră și să privești cerul senin și semănat cu stele, această boltă presărată de diamante ți se va părea un ocean de flăcări și din vîrful acestor copaci ce ne înconjoară vor zbu... | 209 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | [6] — Daca aș fi fost consultat, desigur că nu era să îmbrac această haină a ipocrizei; dar rămăsesem orfan de părinți și alt sosteniment nu aveam decît pe un unchi, ce se afla monah la această monastire; la zece ani ai etății mele fusei adus de dînsul în închisoarea aceasta, iar după patru ani îmbrăcai acest vestmînt,... | 256 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Dar bine, ei au jurat înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că vor sacrifica toate pasiunile materiei pentru redempțiunea animei! — Și acum voiești a zice că-și calcă jurămîntul. — Tocmai așa, bunule Gerolamo. — Da bine, amice, ai uitat oare că rasa nu face pe călugăr? Ai uitat că religioșii, înainte de toate, sunt și... | 222 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Oprește-l iarăși de la aceste bunuri cerești, închide-l într-un clostru și vei vedea cum se va deștepta într-însul teribilul vifor al pasiunelor, care-l va tîrî în prăpastia tutulor crimelor. — Ești îngrozitor, frate Gerolamo. — Nicidecum, bunul meu amic, vorbesc adevărul. Lumea întreagă murmură în contra călugărilor; ... | 214 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ei îi zice: Călugăre, tu de astăzi înainte nu mai ai patrie, nici familie; lasă pe tatăl tău și pe muma ta și vino la noi; vino să ne punem sub stindardul ipocriziei și, acoperind perversitatea sub masca pietății cristiane, să jefuim pe văduvă și orfani, să ne adăpăm cu sîngele adevăraților fii ai Domnului, să detronăm... | 235 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Iar iezuiții, domnind peste regi prin confesiune, să devie mai în urmă stăpîni indirecți ai lumei întregi și să realizeze teocrația. Ca să-și ajungă scopul, ei traseră în compania lor pe cele mai eminente talente din toată lumea, puseră mîna pe instrucțiunea junimei și, prin înveninatele lor doctrine, goniră din inima ... | 203 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Ei, văzând că popoarele au aflat întunecoasele lor scopuri și cer desființarea lor, și-au schimbat numele și în loc de iezuiții ce inspirau teroare, astăzi, sub nume de franciscani, bernardini, carmeliți și domenicani[11], fără să mai adaog și pe cei îmbrăcați în vestminte civile, de care e plină Europa[12], fac tot ... | 210 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Curios, foarte curios. — Dar este prea adevărat, răspunse călugărul cu un aer plin de întristare. Voiești o dovadă palpabilă despre cîte-ți vorbii? adaogă el. Iată, ți-o dau chiar din monasterul nostru. Abatele acestui monaster, cînd a venit aci nu era demn de nimic, nu știa nici chiar să reciteze un Ave Maria[13]. C... | 256 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ai văzut cît e de palid și serios? Observat-ai ochii lui cît sunt de mici, dar vii și ageri ca ai șearpelui sunător? Ce-ai zice oare cînd ți-aș spune că Iuda, care vîndu pe Crist, în comparațiune cu acest călugăr ar trece de omul cel mai onest din lume și sunt sigur că, daca el ar fi trăit pe timpul lui Rafael Sanzio ș... | 211 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Rafael răspundea la toate cererile pontifului că îl va aduce și, în loc să grăbească săvîrșirea operei, umbla rătăcind din mănăstire în mănăstire ca un smintit. Leon, nemaiputînd să sufere impertinența pictorului, îl chemă pentru ultima oară și, plin de furie, îi zise că, daca în termen de trei zile nu-i va aduce cadru... | 201 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Dar e adevărat, priviți pe Iuda, ce miracol! El seamănă cu pontiful ca două picături de apă.“ Ponteficele, observînd și el marea asemănare ce exista între dînsul și Iuda, se înfurie, apoi privind pe Rafael cu un aer feroce, îi zise: „Ticălosule! Mîine, nu mai tîrziu, rugul inchiziției va mistui impertinenta mînă care a... | 224 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.