author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Emil Gârleanu | Frunza | S-a desfăcut din mugur, într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte și să aștepte, ațipind, până a doua zi, venirea soarelui. Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, și toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. Un ciripit străin o miră. Și cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se așeză pe streașina casei, cântând mereu... Dar într-o dimineață raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. | 203 |
Emil Gârleanu | Frunza | Dar mirosul crinilor, seara, se împrăștia puternic, umed: o amețea. După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineață înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi și galbene, un scatiu, veni, moleșit de căldură, de se furișă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Și frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbușită, din gușă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec. Și în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, și seara cântecul se împrăștia vesel. Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniți de vânturile din înălțimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când și când, rozeta, care își scutura semința coaptă, împrăștia mireasma ei în zorii unora din dimineți. Prea multă lumină, prea multă căldură. Nopțile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veșnic noapte... Pasărea venea mereu, câteodată și noaptea rămânea acolo, ațipind, cu căpușorul sub aripă. Și trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. | 204 |
Emil Gârleanu | Frunza | Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele și parcă înroșeau și pământul. Frunza își simți puterile slăbite; cu greu putea să ție piept vântului, care o clătina în toate părțile; câteva tovarășe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, și asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe același copac, parcă se îngălbeniseră și mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foșnetul cobitor al tovarășelor ce o părăseau, strecurându-se ușor, ca o șoaptă, ca o rugăciune, așternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit. De dimineață până seara, și noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte. Într-o dimineață se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în șir; atunci băgă de seamă că și cuiburile rândunelelor rămăseseră goale. | 201 |
Emil Gârleanu | Frunza | Un fior o străbătu și se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate și dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca și celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor. Și pasărea parcă auzi chemarea tovarășei de altădată; veni, dar se opri puțin, pe o altă ramură, ca și când n-ar fi cunoscut locul obișnuit în care cântase; apoi își luă zborul și, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ținându-se, căzu la rândul ei. Și lăvicerul de jos nu se mai îngroșă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă. | 122 |
Emil Gârleanu | Gândăcelul | Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gândul cum răsărise, și-al cui era? Mic cât un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, de pe margini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieși de sub umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc și îndrăzni: deschise ochișorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârșit bine-bine și privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc și albastru se dezvelea cerul! Și ce minune! cu ochișorii lui mărunți, cât niște fire de colb, îl cuprindea întreg. Și ce întunecime, câtă umezeală sub frunzișoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Piciorușele nu mai erau ale lui de scânteiau așa? Și mai era îmbrăcat în aur! Căci și trupușorul lui, pe care și-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiță căzută de acolo, de sus, o fărâmiță de lumină închegată, rătăcită pe pământ? | 212 |
Emil Gârleanu | Gândăcelul | Și, ca o adeverire, pe țǎrâna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Și cum să ajungă? Privi în sus; și atunci, deasupra căpușorului, zări lujerul unui crin ce se ridica așa de înalt, că parcă floarea din vârf își deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele. În mintea lui își înjghebă planul. Să se suie pe lujer în sus, să meargă, să meargă și să meargă până în vârf; și de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură, — sau o vedea el ce-o face. Atunci se mișcă din nou, și după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte și coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în țărână. Văzând asta, se ridică pe piciorușele dinapoi și, fără să știe pentru ce, cu cele dinainte își făcu, moșnegește, cruce. Pe urmă încercă din nou și văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, și când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicături: văi, dealuri. | 202 |
Emil Gârleanu | Gândăcelul | Dar ce mireasmă se revărsa de sus!... Și-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos și-l prinse amețeala. Privi în sus și se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câțiva pași, și ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzișoară lătăreață, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Și iar purcese la drum; și umblă, și umblă, băiete; de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Și voinicul privi iar în sus. Privea în sus și nu-și credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Și cât era de hotărât și de vânjos drumețul, nu-și putu opri un oftat: — Uf! că mult mai am de suit, Doamne! | 140 |
Emil Gârleanu | Gâza | Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ca o flacără. Un vântuleț răcoros îi înfășura gâtul și crupa ca într-o pânză udă. | 202 |
Emil Gârleanu | Gâza | Își încordă mușchii și-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea țintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu și mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, și calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl așteptase, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cât de cât. Și-n fața lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă strașnic din iarba coaptă și că pentru dânsul e un locușor mic deoparte. O să încapă tocmai bine. Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Până la târg nu era mult. Vântul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta și la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânărică, se întindea departe, până la poalele munților întunecați. O smuncitură a dârlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întârziere, trecu șanțul pe o podișcă ce se îndoia sub greutatea lui; poticni, simți călărețul prăvălindu-se până peste gât; o ploaie de lovituri îl făcu să-și ia seama la mers. | 222 |
Emil Gârleanu | Gâza | Câmpul parcă îl mai învioră. Târgul rămăsese în urmă, la stânga: mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se șterse, cele dintâi căsuțe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăștiau printre îngrăditurile de nuiele. Câțiva purcei fugiră, guițând, din drum; un câine se luă după el, lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântână cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta țarinei stătură. Stăpânul său se coborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dârlogii peste oblâncul șeii, de-i încordă gâtul, și porni pe jos. În mijlocul satului, lângă biserică, se opri. Ajunsese la crâșmă. Pe lavițe, femei, moșnegi și câțiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mână, cu ulcelele dinainte. Stăpânul îl duse din dos, lângă un gard, și-i legă dârlogii de un par. Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpânul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fân, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulțime de poloboace pline cu huștile borșului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oțet. Spre crâșmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau. Frânt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul. | 204 |
Emil Gârleanu | Gâza | Deodată un zumzet ușor îi lovi auzul și, în aceeași vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de câmp, de flori i se împrăștie până în suflet și-l răcori ca un izvor. Gâza își scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simți cum iese și pornește, sprintenă, cu piciorușele mărunte, în susul frunții. Cu coada ochilor de-abia o zări, și strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea țintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezișul pe lângă ochiul lui; o simți cum merge deasupra pleoapei, înfiorându-l ușor, cum i se ridică pe gât, pe sub coamă, cum se suie până sus, lângă ureche, și rămâne acolo, la umbră... Mulțumit, calul își apropie gleznele și dormitează. | 158 |
Emil Gârleanu | Grivei | E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții! Însă vremea trece; viața, cu ea. Și-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la ușa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mișca. | 204 |
Emil Gârleanu | Grivei | Și-acum, în urmă, avea niște dureri grozave. Urla. Și mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalți câini, când rămânea singur, numai el și suferința lui, mai ales nopțile îl chinuia boala. Și urla. Mai întâi gemea, înăbușit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca și cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleștau fălcile, și gemetele îi ieșeau mai tari, mai ascuțite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinți, care îi lunecau pe bot și parcă-l ardeau. Și-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câine care îi plângea de milă. Și dimineața, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcușul lui de paie. Și toți ai casei, care treceau pe lângă el, îl blestemau. Toți. Urletele lui le tulbura liniștea nopții, le curma somnul și-i făcea să tresară speriați în pat. Iar unii credeau că prevestește ceva rău, că prevestește moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea și-i înțelegea. | 201 |
Emil Gârleanu | Grivei | Cu ochii blânzi, șterși de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuți. Înțelegea și aștepta să-i vie ceasul. Într-o dimineață și-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ținând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Și jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă și, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî și, când ajunse, îi linse picioarele, ca și cum și-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii și, încolătăcit, așteptă. Așteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniștea ogrăzii. Și astăzi simți că nu mai are mult. Și parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Și, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. | 202 |
Emil Gârleanu | Grivei | Își adună toate puterile, apoi, ca și cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cât putu mai repede, ieși din curte și o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiș, și acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, își făcu culcușul. Și așteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Și-ncă unul, cel de pe urmă. Și-n clipa în care-și dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte și, cu capul întors spre curte, urlă, ca și cum și-ar fi luat un rămas bun. Și urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câine care-l chema din depărtari. | 118 |
Emil Gârleanu | Hoinar | O clipă ținu noaptea, cât țin nopțile de vară, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. Și totuși, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineții, i se păru că dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bănuind: „Ce Dumnezeu răsare soarele atât de târziu!” Dar ca și cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se răsfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, și peste câmpie năvăli un văl de aur. Fluturul își pâlpâi de câteva ori aripile și, din vârful galben al tulpinii de lumânărică, unde poposise de cu seară, își luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la târg, o luă într-acolo. Curând zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pârleazul și, mehenghi, se furișă întâi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă? Nimic! În schimb, de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau, cu florile deschise, fragede, liliachii bătând în albastru, sinilii bătând în roz, acoperite de rouă ca de niște nestemate. „Fragede flori”, gândi fluturașul și, bătându-și aripile albastre stropite cu aur, le sărută pe rând. „Aici o să stau astăzi pe vremea arșiței”, gândea ștrengarul. Dar tot privind la ele, găsi zorelelor o scădere; prea își schimbau fața; dimineața într-un fel, la amiază într-alt fel, iar seara se-nchideau morocănoase. | 224 |
Emil Gârleanu | Hoinar | „Nu-s statornice”, adăugă craiul și plecă mai departe. Cum zbura, așa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se așeză pe o tulpină de rozetă. Și cum rămăsese pierdut, răsuflând mireasma îmbătătoare, se gândea: „Nu e floare mai fermecătoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei să mori, și mori fericit.” Gândind astfel, privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mâhnit, își mai schimbă din păreri: „Într-adevăr, îmbătător miros, dar de ce oare firea nu îmbină niciodată toate însușirile la un loc? Poftim, privește, cine împrăștie o asemenea mireasmă! Ce flori mărunțele, pipernicite, aproape verzi, ca și frunzele.” Și fiindcă în clipa aceea veni până la el adierea unor crini, urmă: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!” Fără să stea în cumpână, își făcu vânt spre lujerul înalt, subțire și mândru al unui crin întârziat. Așezându-se în potirul parfumat, alb ca zăpada, berbantul își destinse aripile puțin, să se odihnească, dar băgă de seamă că se umpluse de praful galben al florii și se necăji: „Foarte mulțumesc de gazdă, dacă e vorba să ies mânjit!... Și unde mai pui că aici stai ca într-o mănăstire.” Se înălță în aer. Se încălzise grozav. | 202 |
Emil Gârleanu | Hoinar | „Parcă e mai cald ca la câmp”, gândi sprințarul. În vremea aceasta ochii lui zăriră, așa, ca o șuviță de sânge. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripile, lovi de câteva ori aerul și se lăsă, ușor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creață și îmbălsămată. „Uite-o floare care nu-i năzuroasă, își zise; o găsești pretutindeni; și, cu toate astea, ar avea dreptul să fie mândră cu fața ei îmbujorată. Da, garoafa într-adevăr mi-i dragă.” Și stătea, hoinarul, tolănit pe frunzișoarele moi, ca un pașă, când parcă îl ameți ceva. „Ce să fie? A! mirosul garoafei. Uite asta, cugetă craiul, asta nu-mi place la garoafă. Nu putea, adică, să aibă un miros al ei, numai al ei? Trebuia să împrumute mirosul pipărat de cuișoare? Pfui!” Zglobiu, își văzu de drum, aiurea, strănutând... Și ziua trecea, și rătăcitorul zbura mereu, mereu, fară astâmpăr. „Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita. Fiindcă-s albastre ca și mine, s-or fi crezând, mă rog, lucru mare”, atingându-le, disprețuitor, cu vârful aripii, le lăsă în urmă. Ce mai straturi de ochiul-boului! „Sunt prea din topor, băgă de seamă curtezanul. Ce e floare trebuie să aibă ceva care să o înrudească de aproape cu cerul, cu aerul... sau cu mine.” Îngâmfat, se împiedică de o gura-leului: „Mersi, de-alde dumneata găsesc și-n câmp, la țară.” „Ei, cu micșunica se schimbă vorba, adeveri șiretul, asta, da.” Și se lăsă, elegant, în roate, deasupra florii cuminți. | 238 |
Emil Gârleanu | Hoinar | Își strânse aripile una, își răsuci mustața, făcu ochii mici; micșunica rămase liniștită; gazdă bună, dar nu sprințară. Flăcăul se necăji: „Ho, băbătie, prea te crezi! Eu n-am venit să dorm.” Și fugi râzând. Mărgăritărelele nu le putea suferi, zbură pe deasupra lor, numai să le facă în necaz; întrucât privește barba-împăratului, îi venea rău numai când se gândea la numele ei... Ziua trecea, soarele scăpăta; se mai răcorise. O luă înspre gherghine. Cocoțate sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „Înalte și proaste”, zise pierde-vară și, înălțându-se sus, căută cu ochii trandafirii. Îi zări. Se coborî încet, curtenitor, se închină în fața fiecăruia. „Flori de paradis, flori măiestre, flori...”, dar cum se întorcea, în dreapta și-n stânga, complimentând, aripa i se zgârie de-un ghimpe. Craidonul o șterse repede, fără să se mai uite înapoi... Trecu pe lângă lalele fără să le privească; dar în drum făcu cu ochiul rochiții-rândunicii, o veche prietenă, și spuse o vorbă proastă unui stânjenel scuturat, îmbătrânit, ce i se ținea în cale. Zarnacadelelor le rămăseseră doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fură o sărutare unei cicori, rătăcită pe acolo cine știe cum. Și cicoarea îi aduse aminte de câmp. „Tot mai frumos e câmpul... Dar nu-i vorbă, și-n grădină!...” Și parcă departe, într-un colț, zări o floare învoaltă, necunoscută. | 220 |
Emil Gârleanu | Hoinar | Grăbi, dar, deodată, începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum. Neputând să mai zboare, se lăsă, la întâmplare, pe un spin uscat, să aștepte zorii, suspinând nemulțumit: „Ce Dumnezeu se-nnoptează așa devreme!...” | 45 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | Curtea mea e la țară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curții se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se țese, de cu primăvară până-n toamnă, tulpina de rochița-rândunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvârlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrâni, fuse uriașe pe care se deapână vântul; pe vârfurile lor țin acoperământul, — cerul. Tufe de pomușoară și de agrișe dau, înăuntrul curții, adăpost păsărilor mele. Căci am păsări multe și felurite. De ici, din portița încununată cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul? Răsare soarele. Cocoșul acela negru e ceasornicul curții mele. Iată-l pe culme, țanțoș, cu pintenii arcuiți, cu platoșa penelor oțelii, gata ca de luptă. Parcă vrea să-și arate bărbăția cârdului celuia de claponi din fața lui, — găini care nu se ouă, ale căror pene lungi și moi îi prefac într-un fel de sălcii plângătoare printre păsări. A, uite-o, harnica ogrăzii! Repede-repede, sfârâindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip de iute ce aleargă, cu bonețică albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cercelușii de mărgean la ureche, strânsă în fusta ei cu picățele, bibilica — picherea — aleargă dintr-un colț într-altul, să puie toate la locul lor. | 216 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | Numai să-i auzi gurița când vreo leneșă se întrece mai mult cu dedeochiul somnului! Albe, linse, sau zburlite ca de vânt, legănându-se, sâsâind, îndemnând la tăcere, le vezi? cârdul de gâște se înșiră, una după alta, ca și când cea din capăt ar fi înghițit un mosor de sfoară al căreia capăt l-ar fi hăpăit, pe rând, toate celelalte. Dincolo, lângă teuca de apă, sunt rațele; parcă-s totdeauna văduve, așa-s de ursuze. Mișcând mereu din ciotul cozii, la dreapta și la stânga, ca și când dânsa le-ar îndemna și îndrepta trupul încotro s-apuce, știu numai să-și desfacă lopățelele pliscului, să se linciurească-n apă. Dar bate soarele tare. Pune-ți mâna la ochi, să poți privi mai bine. Colo, sub tufișul cela de agrișe, sunt cloștile. Înfoiate, gata să sară în capul oricui s-ar apropia, ele scurmă mereu, ca și când ar căuta o comoară. Își hrănesc puișorii. Gâgâlicii! boțuri de aur, cu două picături de rubin drept ochi. Uite-i cum se frământă, cum se strâng, roi, și se desfac pe urmă, cum se ciupesc de la un viermișor. Unul a sărit pe spatele mamei și, cu piciorușele lui subțiri și fragede ca paiul, i se cocoață după gât. De acolo urmărește cu ochișorii lui vioi ce fac ceilalți; prinde clipa, sare și apucă viermișorul. | 213 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | Apoi, fugind sub aripa caldă și ocrotitoare a cloștii, ospătează. Ceilalți rămân locului prostiți, sărăcuții! până ce zăresc o altă pradă. Dar ce-i? Găinile se strâng să privească iscoditoare. Doi cocoși tineri s-au apucat la luptă. Penele zbor ca luate de vânt. Stai puțin și-o să vezi! Grămăticul curții mele e doar curcanul! Iată-l: i-a și zărit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupește și-l urmărește până în celălalt colț al curții. Iar dacă a făcut pace, e și dreptul lui; se-nrotește, își atârnă șiragurile de hurmuz și mărgele la gât și, ca un drept judecător ce este, primește închinăciunile tuturor. Numai fantele, craiul curții mele, privește-l, nici nu vrea să se uite la el. Tot necazul lui e că grămăticul își poate înroti la fel coada. Auzi un lătrăt? E Dudaș, Dudașache, dulăul, păzitorul. Acuma cercetează gardul dacă n-are vreo gaură prin care să se poată strecura lighioanele înăuntrul curții. Când găsește o deschizătură, se oprește și latră, — dă de veste. Aha! Vezi? S-au oprit toate păsările, cu capul întors spre cer. Gâgâlicii de aur au năvălit sub aripile cloștilor, să se ascundă. O săgeată străbate prin aer. | 202 |
Emil Gârleanu | În curtea mea | E un vultan. N-avea nici o grijă! Grămăticul l-a zărit cel dintâi. Și-a strâns mugurul nasului, și-a scos gușa în afară și-l urmărește cu ochii, să sară. Gluguind, parcă-i zice: „Poftim, dacă-ți dă mâna!” Dar vultanul e priceput; știe cu cine are de-a face. Un ocol, și se șterge prin zare, să caute aiurea o pradă mai puțin păzită. Și-n urma lui păsările își văd de hrană, gâgâlicii răsar iarăși la lumină, și liniștea și pacea se lasă peste curtea mea. Hai de ne-om duce și noi! | 87 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Gaița mea e foc. V-am destăinuit pățania ciocănitorii și de-atunci și-a pierdut încrederea în mine. O săptămână întreagă am rugat-o până să-și ție cuvântul, să-mi spuie cum au căpătat păsările penele lor așa de minunate la vedere. Ascultați ce-am vorbit cu gaița: Eu: Pasăre dragă, îți făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi împărtășești. Gaița: Lasă că te cunosc. Așa mi-ai vorbit și rândul trecut, și mi-ai pus ciocănitoarea pe cap, de-mi amărăște zilele. Eu: Gaiță dragă, mă jur... Gaița: Jurămintele tale sunt ca fulgii mei de ușoare. Uite (își scoate un fulg cu ciocul și-l lasă să plutească în aer). Eu: Gaiță dragă, crede-mă, jurămintele mele sunt ceva mai grele... Gaița: Lasă! lasă!... În sfârșit, o să-ți spun și povestea asta, și atâta tot... Eu: Și lada-n pod! Gaița: Așa. Ascultă: La-nceput toate păsările aveau penele de două feluri; albe și negre, ca ziua și noaptea. Decât Dumnezeu se cam săturase să le vadă pe toate la fel. Și ce și-a zis: „Bine, dacă la trup îs deosebite, de ce n-ar fi și la pene?” Atunci s-a uitat în sus, în jos, și-a hotărât îndată unui păun — păunul era alb, cânta mai frumos decât toate și era și pasărea lui de casă — a hotărât așadar unui păun să-și ia zborul, în zorii zilei, prin înaltul cerului, să-și moaie penele în albastrul văzduhului și-n aurul răsăritului, apoi să se lase pe pământ, să-și poarte aripile prin verdele ierbii. | 247 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | După ce păunul a îndeplinit toate aceste, de-ți lua ochii cu strălucirea lui dacă-l priveai, Dumnezeu a poruncit unui vultur să adune toate zburătoarele cerului, și după ce s-au strâns la un loc cu toatele, preasfântul le-a spus că vrea să le înfrumusețeze. Arătându-le păunul, le zise să-și aleagă fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea să fie îmbrăcată. Și ca să-l vadă mai bine păsările pe păun, Dumnezeu îi porunci să-și rotească coada, și de atunci păunul căpătă darul acesta. Păsările cerului însă, deprinse mereu cu albastrul văzduhului, cu verdele ierbii și cu aurul soarelui, puține au ales penele aceste, și mai toate s-au bucurat de socoteala sticletelui. Vezi dumneata, mic și afurisit: „Doamne, zise el, dă-ne din toate câte ceva și lasă-ne să le amestecăm noi cum ne-o tăia capul.” Dumnezeu a zâmbit și-a încuviințat că cele care voiau să asculte de sticlete să facă după cum le-a sfătuit el. Tocmai atunci, hop! și ciocănitoarea, care întârziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul o cheamă să o mustre că a rupt floarea, apoi porunci unui înger să-i aducă trandafirul, să-l miroasă. Îngerul, când luă crenguța, se împunse într-un spin și îndată îi ieși în vârful degetului o bobiță de sânge. | 206 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Fiindcă din pricina trandafirului răsări cea dintâi picătură de sânge pe lume, Dumnezeu meni floarea să se facă roșie, cum se și făcu, iar pentru că prin ciocănitoare se întâmplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului să-și șteargă degetul de capul ei, să rămâie însemnată. Ce să vezi însă? Așa le-a luat ochii celorlalte păsări roșul ciocănitorii, că toate au năvălit la ea, să se atingă de dânsa, să capete și ele măcar cât de puțin din fața sângelui. Cel dintâi sticletele. Dar dintr-o picătură ce s-alegi? Pe urmă și-au amestecat penele care cum le-au tăiat capul. Vrabia, fiindcă era cald, s-a scăldat îndată în țărână și s-a făcut ca dracul. Cioara, foarte înțeleaptă, ce-a gândit: „Eu nu-s proastă, cu pana mea n-o să mă ia nimeni în seamă și-o să mă înmulțesc în pace. Ia să rămân eu neagră cum sunt.” Și neagră a rămas. Tot astfel și corbul. Puține au avut înțelepciunea să se roage de Dumnezeu să le facă el cum o crede în nemărginita lui mărinimie. Așa Preaînaltul și-a atins degetul de penele păunului și-a făcut: prigoria, gangurul, scatiul. Ba chiar și eu am întins aripile de mi-a pus albastrul de pe ele. Uite. Mărturisesc, cam puțin, însă și așa e bine, că tot mi-a venit mintea cea de pe urmă. | 213 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Dar cel mai folosit, îți închipui, a rămas păunul, că tot albastrul, aurul și verdele, disprețuit de celelalte păsări, i-au rămas lui. Iar el, de bucurie, și cum avea un glas minunat, s-a pus îndată să cânte, și cântă, cântă fără să ia în seamă că Dumnezeu, obosit, vroia să ațipească puțin. De trei ori i-a poruncit Atotputernicul să tacă. El, de unde! Îi da înainte. Atunci, dintr-un tufiș, iată și privighetoarea! Privighetoarea, pe vremea ceea, era cea mai leneșă pasăre: dormea și ziua și noaptea. Și fiindcă acuma se trecuse cu somnul, nimerise și ea la spartul târgului și alergă la Preaînțeleptul să-i schimbe și ei penele, că nu vroia să rămâie așa cum o mâzgălise, acum în grabă, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua și dânsa de pe aripi. Dumnezeu însă se supără foc de lenea privighetoriii și o lăsă așa, ba o și pedepsi să nu mai doarmă nici nopțile de acum înainte. Dar fiindcă privighetoarea zbură pe umărul Atotfăcătorului, și se rugă frumos de iertare, și fiindcă îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaște margini, i se făcu milă Ziditorului de păsărică. Însă nu-și mai putea lua cuvântul înapoi. Ce să facă? Tocmai îi lovi auzul glasul păunului. | 201 |
Emil Gârleanu | În fel de fel de fețe | Și ce se gândi Dumnezeu? Să treacă glasul păunului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o dăduse se cuvenea, în schimb, și-un dar mare. Ba scăpa și de cântecul zăludului. Zis și făcut. De atunci privighetoarea cântă așa de frumos, iar păunul scheaună ca o mâță. Ia așa! După ce gaița sfârși, m-am gândit puțin, apoi iată ce i-am vorbit: Eu: Ia ascultă, gaițo dragă, frumoasă poveste și mare minciună mi-ai înșirat. Gaița: Dacă o crezi, cum o cred eu, ți-am spus un adevăr. Eu: Așa-i! Dar adevărul e un adevăr când e pentru toți la fel. Gaița: Și câte minciuni n-au fost multă vreme, pentru toți, adevăruri adevărate. Eu: Gaițo, umbli cu șiretenii. Adevărul numai noi, oamenii, îl știm. Gaița m-a privit, a întors capul, apoi a început să fluiere un cântec care am învățat-o eu, un cântec de batjocură, ca și cum mi-ar fi zis: „Vorbă să fie!” Ei, vă place? Ca să mă răzbun pe ea v-am destăinuit și povestea aceasta. Uite-așa. | 164 |
Emil Gârleanu | Luptătorii | Soarta se vede că-i menise așa: să fie vecini și să fie dușmani. Și-amândoi cocoși frumoși. Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para focului. Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puțin-puțin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușoară, răsfirată. Și, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă. Nu se puteau suferi; își aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbițeze mai înainte zorii zilei. Și totuși prilejul nu-i adusese încă față-n față, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amândoi sosise pe neașteptate. Cocoșul alb, cu găinile lui, ieși pe tăpșanul de din dosul casei, la scurmat. | 210 |
Emil Gârleanu | Luptătorii | Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din care se și hrănea cea dintâi urzeală a lăvicerului ierbii. Cum scurma așa cocoșul, își auzi tovarășele șoptind. Ridică semeț capul și, drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmașul negru se proptise, gata de luptă. Găinile se opriră; înțeleseseră că aveau ceva de privit. O scăpărare, și s-au repezit. S-au oprit față-n față, cu gâturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile puțin desfăcute și datenapoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, și se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede și, cu capetele pe spate, se avântară din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse. Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat. Și iarăși se deteră-napoi, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca și cum i-ar fi suflat odată vântul, așa s-au ridicat de la pământ. Se îndesară pene-n pene, căutând să se apuce cu pliscul, să se sfâșie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca și cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; și-n sfârșit se țintuiră locului. Cel negru prinse creasta dușmanului în ascuțișul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. | 209 |
Emil Gârleanu | Luptătorii | Plini amândoi de sânge, tremurând, stătură așa până când durerea îi învinse; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie. Sângele clocoti deodată în trupul amândurora; ochii le vedeau roșu; turbați, se năpustiră, de astă dată pe viață și pe moarte. Strânși în gheare ca-n niște clește, cu pliscurile împlântate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pământ și iar se înălțară, aprigi, în picioare. Săpară pământul cu pintenii, și țărâna sărea împrăștiată. Penele, negre și albe, zbârlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abrașă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăștia petalele-n vânt. Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată și se descleștară doborâți, însângerați, răsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sânge. Pe pieptul celui negru se așternuse o dungă roșie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului. Și cum stăteau așa, găinile se apropiară, mulțumite și mândre parcă fiecare de stăpânul lor; îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată, ca și cum și-ar fi zis: „Pe mâine!”, se depărtară țanțoși, fiecare în mijlocul alaiului său. | 196 |
Emil Gârleanu | Mai sus! | S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliței: „Pitpalac!” Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului. Dar peste puțin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul și se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci și fericirea nu-și alege totdeauna clipa nimerită în care să-și verse prinosul. Scuturându-și penele, un tril de mulțumire izvorî din gușa ciocârliei. Apoi se dezlipi de țărână și, pâlpâind din aripi, se înălță. Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi. Mai sus! Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare. Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, și-ncă una. Mai sus! Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea și pentru soare cânta. I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de țărâna pământului, — ea și raza, în singurătatea amețitoare a înălțimilor... Își avântă din ce în ce cântecul; și încordează mai tare puterile. | 220 |
Emil Gârleanu | Mai sus! | Dar trupul greu parcă-i înlănțuie glasul, i-l ține închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, ușoară ca aerul, străvezie ca el. Mai sus! mai sus! Și trupul mereu o trage înapoi către pământ, și raza mereu o cheamă către înălțimi. Într-un avânt își pune cea din urmă putere și, deodată, se simte, în sfârșit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii. Și-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalță singur, tremurător și dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de țărână spre pământ. | 90 |
Emil Gârleanu | Mărinimie | În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe fața apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot liniște neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subțiri ca niște lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când își udă pliscul; uneori se oprește de se uită, ispititor, în fundul apei, ca și cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, și răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorință decât să-și scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi. Deodată se oprește; încordează gâtul și privește. Pe frunza unui nufăr, o broscuță se bucură și ea de frumusețea și răcoarea dimineții. Când l-a văzut, biata broscuță a încremenit pe piciorușele de dinapoi; cu ochii mari deschiși, cată la cumplitul dușman. În spaima ei, îl vede uriaș, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta și, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit. Își aștepta sfârșitul. Cocostârcul o vede și înțelege. | 203 |
Emil Gârleanu | Mărinimie | Dar dimineața e mărinimos. Ș-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălții, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, și nici n-o mai zărește. Ridică piciorul, o pășește disprețuitor și trece, măreț, mai departe. Broscuței nu-i vine să creadă. Mai stă așa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; și-ntr-un avânt de recunoștință, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineții: — Oaac! | 76 |
Emil Gârleanu | Musafirul | În lungul câmpiei arse, pustii, se înalță doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care și ele își sug viața. Izvorul curge subțire, întinzând în față, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare. În frunzișul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleți, floreni, câte și mai câte alte neamuri de zburătoare, toate își găsesc aici sălașul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Și păsările trăiesc ca-n împărăția lor... Azi e o zi înăbușitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arșiței. Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot. Și bietul viețuitor se topea; amețit de căldură, o luă într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Și, când se credea pierdut, zări cu ochii lui mici, roșii, fără de gene, cu ochii lui cei îngropați în grăsimea capului, pâlcul ademenitor de salcii. | 218 |
Emil Gârleanu | Musafirul | Îndată și-a îndreptat râtul spre ele, cum își îndreaptă luntrea botul spre țărm, și-o porni într-acolo. Când a ajuns și-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind păsările, care zburară înfricoșate. Se afundă, până la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflând cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zburând zglobie, și, crezând că deasupra apei e o floare, se lăsă, ușoară, pe râtul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînțeles de plăcută, gâdili sufletul musafirului pentru întâia dată în viața lui, și, fericit la culme, prinse a guița lung și ascuțit. Libelula, văzând că se înșelase, zbură, înfricoșată. Iar păsările ascultară cât ascultară zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gând, împânziră, care-ncotro, largul câmpiei încropite. | 115 |
Emil Gârleanu | Musculița | În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliți. În fața iconostasului clipocește candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinției-sale, un ceaslov vechi, scorojit și unsuros. O musculiță, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind, să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo și-ncoace. Se uită prin străchini, se așază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca și cum s-ar închina, ba intră până șin potcapul cel nou, pe care plodurile îl așezaseră pe pat cu fundul în jos și-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roșii, căci e Paștele. Nimic... În sfârșit, dă Dumnezeu și ajunge și la măsuță, drept deasupra ceaslovului. Se lasă ușoară, zbârnâind mulțumită, pe foaia unsuroasă, pe ale căreia colțuri de sus picăturile de ceară stau ca niște peceți. E doar obișnuită cu cărțile bisericești; nu o dată ieșise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroșate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degețelul ce-și lăsase urma avusese grijă să se înmoaie dintru-ntâi în dulceață. | 201 |
Emil Gârleanu | Musculița | Musculița se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochișorul, roșul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca și cum ar fi fost țesut la începutul rândului: „Slavă ție”. Atunci își aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o liturghie, pe-un dascăl, căruia îi rămaseră pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere, nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieșit sufletul alungând-o. Acum s-a săturat; se suie binișor până-n mijlocul slovei roșii, care o atrage. Își scutură aripioarele, își întinde piciorușele de dinapoi și le freacă unul de altul, ca și cum ar ascuți două cuțite; apoi, leneșă, ațipește. În clipa aceasta ușa se deschide dintr-o dată. Sfinția-sa, Popa Gheorghe, intră supărat, aprins la față, răsuflând din greu. A făcut slujba, la biserică, s-a abătut pe la Petru bacalul, așa, în treacăt, a luat un pelinaș și s-a întors acasă. Și poftim ce găsește: preoteasa nicăieri, — dusă prin vecini; copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întâi toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceți de pe fereastra din sală. — Poftim!... ei poftim! strigă părintele înfuriat. Apoi își aruncă ochii pe masă și se supără și mai rău. | 210 |
Emil Gârleanu | Musculița | Până și cărțile mi le-au vrăfuit! Repede, cu o mișcare iute, sfinția-sa închide ceaslovul și-l aruncă, la loc, în dulap. Iar în mijlocul slovei roșii, musculița, strivită, se făcu una cu hârtia tocmai în clipa când, mai adormită, izbutise să-și statornicească în căpușorul ei un gând: „Ce bine e să trăiești și să mori sătulă!” | 55 |
Emil Gârleanu | Nedespărțite | Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deșiră, iar se strâng și iar se răresc, apoi își aleg călăuzele, le pun în frunte, și-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, și lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se șterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc! Încotro? În nopțile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde ființă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; țipăte răsar și se sting; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Și cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara. Un stol de turturele a întârziat. Grăbite s-au strâns în dimineața aceasta, și-n fâlfâirile lor, care se aud ca niște sunete supte ușor dintr-un flaut, pornesc. Întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariștilor, printre plopii înalți, ca și cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pânza norilor și tivește pe cer o dungă de lumină. | 206 |
Emil Gârleanu | Nedespărțite | Bucuroase, păsările bat din aripi și se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului; un țipăt năbușit, din gușă — un semn al călăuzei — vrea să le strângă pe toate la un loc. Și-n clipa aceea un bubuit de pușcă clocotește aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică își curmă zborul, își adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieții, se rotește în două cercuri, se înalță drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele râului, care o fură și o poartă mai departe. Stingherul, soțul, urmărește puțin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat și, pe apa tulbure, își vede tovarășa. O putere îl ține atunci deasupra vâltorii, cu ochii nedesprinși de la trupul plăpând și pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmărește mereu. Și sub cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se șterge în zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, și porumbelul care se rotește mereu, urmărindu-și soția, ca un simbol al veșnicei iubiri!... | 208 |
Emil Gârleanu | Nedespărțite | Și-n urma lor, toamna cade mai grea! | 7 |
Emil Gârleanu | O rază | S-a desprins raza din ghemul ei de aur și a rătăcit prin senin. Și-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească. Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiș, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuși în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară care tocmai trecea. Raza călători mai departe. Munți, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai așternut la drum. Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiți, osteniți, aduși de șale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia își duc puștile cu spăngile ascuțite. Raza îi urmărește; ar vrea să se înfășoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, își îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori și crunți, înainte, scot puștile, și-ntr-o clipă, dimpotriva lor alți oameni se arată. O sclipire: dușmanii se aruncă unii spre alții, puștile răzbubuie, spăngile se-nroșesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoare poate ca și lupul din pădure, acum e și el o fiară. | 209 |
Emil Gârleanu | O rază | Pe luciul de oțel al puștii lui se prelinge sângele. Înfiorată, raza călătorește mai departe. Când vrei să rătăcești, ai unde. Așa, raza ajunge deasupra unui târg. Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulțime de femei și de bărbați sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; și-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subțiri și albe ale cântăreței. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic, o piatră prețioasă, un diamant, parcă atrăgea raza: din înalt, ea se coboară, și-n clipa ceea degetul fetei părea că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreața se oprește, frânge cântecul și se uită cu îngâmfare împrejur: — Uitați-vă la diamantul meu, zice celor din odaie. Dar raza se furișează, și ochii tuturor privesc răutăcioși. Mai departe. Un colț curat, senin și liniștit nu e pe lumea aceasta? Într-un alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu fața suptă de neodihnă, își leagănă copilașul bolnav pe genunchi. Micuțul stă cu ochișorii verzi deschiși, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe mai nu se pot mișca. Se gândește mama: câte necazuri, câte nădejdi, și acum! Și cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăște din ochi, mamei, și i se anină de geană. | 212 |
Emil Gârleanu | O rază | Și-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă și o polei. Iar copilașul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânușița spre obrazul mamei și zâmbi usor. | 29 |
Emil Gârleanu | Pasăre de noapte | O zi înăbușitoare ca aceasta nu mai coborâse Dumnezeu pe pământ. Se coșcovise scoarța copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pământul se făcuse cenușă. Izvoarele secaseră; locul bălților nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, câte o șuviță de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boală. Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. Atunci, unele din ele, o luară în sus, spre ținuturile înzăpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodată. Până și buhna, cât era ea de greoaie, că nu-și întinsese niciodată încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca și cum i-ar sufla mereu un foi în coșul pieptului, cu capul ei buhos și nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasăre de zi, ca celelalte, și-a dezmorțit aripile și-a pornit-o la drum, să găsească un izvor, un pârâu, să bea o picătură de apă măcar. Și cum nu era deloc deprinsă, își fâlfâi aripile, dintru-ntâi, de la un copac la altul, apoi de la o poiană la cealaltă, până ce a ajuns, în sfârșit, într-o altă pădure. Decât se-ntunecase de-a binelea, căzuse noaptea, și peste o apă să deie nici gând. | 203 |
Emil Gârleanu | Pasăre de noapte | Atunci a poposit pe-o cracă, să aștepte zorii zilei. Răcoarea nopții o mai învioră. Dar cum stătea așa, plecă puțin capul, și-n clipa aceea zări, chiar sub creanga pe care stătea, cum strălucește ceva. Ce să fie? se gândi buhna. Ochi de mâță sălbatică nu erau, fiindcă nu erau doi. Atunci? zbură jos, și care nu-i fu mirarea când simți pământul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un șipot bogat în apă, și-acum nu mai izvora decât câte-o picătură pe care Dumnezeu o păstra, în fiecare noapte, privighetorii. Lucea picătura ceea ca un ban de aur, căci, ca să o găsească privighetoarea, Atotputernicul răsfrângea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gândit, dar de ce strălucește picătura ceea nu și-a dat bine seama, și, numai într-un târziu, și-a închipuit că uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare însetată însă, sorbi apa, și-n locul ei rămase pământul întunecat, căci steaua nu mai avea unde să se oglindească. Și mare-i fu mirarea buhnei când nu mai zări lumina. Vasăzică, ea o băuse odată cu apa? Zburând înapoi pe cracă, se gândi ce se gândi, și se hotărî... Dacă sorbise lumina, trebuia și ea, la rândul ei, să lumineze. Poate că Dumnezeu îi hărăzise darul ăsta să mai înfrumusețeze noaptea. | 210 |
Emil Gârleanu | Pasăre de noapte | Deci noaptea îi era dat ei să trăiască... De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, să vadă prin întuneric; și acuma de bună seamă crede că vede fiindcă luminează dânsa. O fi și pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă sorbise picătura de apă care se cuvenea numai privighetorii. | 45 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, și ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăștiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subțiri. Venea dimineața în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoțelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ținuse pe urmele ei. Pe rând, clopoțelul a trecut la toți mânjii ei, cei mai frumoși de prin ținuturile acelea. Pe doi dintre dânșii îi ținea minte încă, pe ceilalți îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simțise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată. Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viață, dar își pierduse vederea. Simțea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă și mai întuneric. Ieslea era în față, odinioară o mai zărise, așa ca prin sită, și peste o clipă se șterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii și stete așa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ceși aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineața. Dar fereastra tot nu se lumina. | 203 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Și-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toți. Pleacă singură din grajd și se întoarce singură. Ceilalți cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăștie repede. Dânsa paște puțin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca și cum ar aștepta pe cineva. La amiază vine la apă; își știe locul la jgheab; pe lângă ea nu se simte nici un cal. Toți ceilalți beau mai încolo. Arareori seara, își aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul călărețului, care gonește caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul și o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating ușor, ca și când ar alinta-o. Și parcă întreg câmpul s-a obișnuit cu dânsa, o cunoaște și-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaștri, atrași de albeața părului, se țin după dânsa, se așază pe crupa lucioasă, se ridică iarăși, alungându-se unii pe alții, și o întovărășesc până departe. Vine și se duce mereu pe același drum. S-a deprins: o ia mai întâi de-a curmezișul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adânci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea amețită poate. | 205 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Merge drept pe marginea povârnișului, înfășurată în mirosul cimbrului ce crește tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta mirați, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, își găsește întotdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniță; și noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaș rănit, ea se culcă jos între paiele moi, și, neliniștită, așteaptă să audă a doua zi glasul unui om... În dimineața aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simțea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbușea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă și se așeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creștetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Semințele florilor miroseau ca și cum ar fi fost prăjite, și iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuș. | 207 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Și deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine știe din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile și le încurcau într-o rețea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoțând țipăte de spaimă. De departe, dinspre munți, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbușit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; și prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!” și a doua oară: „Martaaa!” Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoșată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, pășind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau și ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia șuvoiul gâlgâia înfuriat. Și, fără de veste, i se păru că se mișcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoșeze, malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. | 210 |
Emil Gârleanu | Părăsită | Și vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând și dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit. | 23 |
Emil Gârleanu | Sărăcuțul | S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăbuș de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, și-a strâns și el piciorușele și a văzut că poate zbura fără să dea din aripi. Vârtejul și-a făcut gustul, și-n mijlocul unui drum de țară, lângă o curte, s-a înțepenit o clipă ca un sfredel, apoi, s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Și din capătul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșă, cu pintenii arcuiți, venea un cocoș. „Ia! Scap de unul și dau peste altul, își zise cărăbușul; ăsta mă-nghite!” Cocoșul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuș și a trecut mândru înainte. „Am scăpat!” gândi cu bucurie cărăbușul, și se întoarse să privească după cocoș. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbușul se făcu mai mic decât era, ținându-și sufletul: „Acuma chiar c-am pățit-o!” Când ajunse curcanul în dreptul cocoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul peste spate; iar cocoșul scoase pieptul și mai în afară, se înălță în picioare și forfecă aripile de câteva ori în pământ: își dădeau binețe. | 243 |
Emil Gârleanu | Sărăcuțul | Cocoșul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbușul când îl ajunse, și acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodată, de după un gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi își strânse coada și zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbușul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise și, lăsându-l, își văzu de drum. Cărăbușului nu-i venea să-și credă ochilor că mai e în viață. Dar uite: colo e drumul, sub el — hârtia, pe dreapta — gardul, — trăiește. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-și încerce aripile. Și le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărișor ceva decât o nucă, zbură spre el. „Ei! De așa păsări mici, mai de seama mea, mi-i drag și mie”, gândi cărăbușul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua-bună”. Dar sturzul se lăsă lângă bucățica de hârtie, deschise pliscul, apucă, cu lăcomie, cărăbușul și: hap! hap! mai să se înece, îl înghiți. Sărăcuțul cărăbuș! De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viața ei, își așezase puișorii în rând, să privească, de cum zărise cărăbușul jos. | 212 |
Emil Gârleanu | Sărăcuțul | Și acum își lua zborul într-alt loc, strigându-și după dânsa odraslele care duceau în minte o învățătură mai mult. | 19 |
Emil Gârleanu | Singuraticii | Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foșnet, pe lacul adormit că pare o uriașă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gâtul lăsat între ele, subțire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasărea plutește lin, și în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei ființe duse de pe lume. Sus, pe bolta adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipește tainic, strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viața tuturor lumilor cerești, a lumilor veșnic călătoare în necuprinsul firii. Și cum, jos, lebăda sidefează fața apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sunt pâlpâirile nopții acesteia, în care lumea pare adâncită într-un somn de moarte. Amândoi rătăcesc singuri, amândoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mândri, deopotrivă de reci, deși unul, bulgăre de gheață, celălalt, pară de foc. Și se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul și se-ntâlnesc: din înalt, luceafărul își coboară raza jos, în adâncul apei, unde răsare ca un mugur de aur. Iar pasărea se apropie de scânteia picurată din cer și plutește ușor împrejurul ei, mai întâi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse, până ce se oprește drept deasupra răsfrângerii stelei; și-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint. | 248 |
Emil Gârleanu | Singuraticii | Și astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor. | 18 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o rață sălbatică zboară, furișându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu niște saci; și mai încolo, boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gâturile întinse, așteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoșii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se deslușesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară. Și-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care țârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, își freacă ochii cu dosul mâinii stângi și cu dreapta își îndreaptă șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca niște arcuri sub piele, boii își încoardă mușchii, își potrivesc bine cerbicea în jug și pornesc, împlântându-și picioarele ca niște țăruși de oțel. Și cum merg așa, aud din urmă fâșâitul cuțitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă și-i îndreaptă părintește: — Cea, Duman, tată! | 227 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | Ei îl ascultă ca niște copii; și, mereu, dâra neagră a brazdei se deapână de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor. Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii parcă. E liniște. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. Razele soarelui își scutură, tremurând, praful de aur în aer. Și boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit: — Hăis, Joian, tată! Iar la glasul lui, răspunde, ca din niște dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei... E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Și din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zorește: — Hai, Dumane, hai! Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător și necăjit al stăpânului. Pășesc liniștiți, înțelepțește, și în ochii lor cuminți și negri parcă se răsfrânge și mai tare fața neagră a pământului scormonit de plug... S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă își simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum câtăva vreme. Îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. | 205 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | Bouleanul e deprins, mai așteaptă încă ceva; și nu întârzie mult: o vargă i se așterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul țipă: — Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii! O albină, rătăcită, se ține mortiș de plugar și el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins de stol și s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un cocostârc pășește agale, privind când cu un ochi, când cu altul spre pământ, înfigându-și uneori ciocul. — O-ahoo! Soarele s-a înfipt în creștetul cerului și de acolo dogorește văzduhul. Țarina e încropită, ca și cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă. Boulenii răsuflă din greu. Împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni, din care ei abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus și omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol și-l pune sub cap. Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân așa, cu puterile sleite, sub arșița soarelui. | 208 |
Emil Gârleanu | Tovarășii | Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp. În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fața arsă, bătut de razele fierbinți ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, și de la dânsul își poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topise din el, de i se așternuse, moale ca o ceață, la picioare. Și parcă înțelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: pornește cu pași grei, se apropie de stăpân, până când îl învelește în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închiși, bouleanul rămâne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăși plugul pe brazdă. | 129 |
Emil Gârleanu | Trandafirul | La o margine de drum înflori un trandafir. Și a fost o minune, căci floarea trandafirului era așa de gingașă, așa de albă, că parcă de la ea se inviorase dimineața ceea de primăvară. Ș-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împrăștia îndată peste întreg cuprinsul câmpiei; fluturii cădeau adormiți, celelalte flori se plecară în fața adevăratei stăpâne, pe când păsările veneau din depărtări adânci, atrase de mireasma, vrăjită, să vadă și ele tulpina măiastră care își desfăcea frumusețea pentru întâia oară pe pământ. Și parcă și lui Dumnezeu îi părea acuma rău că pusese într-o floare așa de minunate însușiri, — daruri pe care nu le împărțise nici în rai. — Lucrul acesta îl șoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânță din fiecare floare ce creștea pe pământ, să o păstreze, Preasfântul, pentru răsad. Până la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeții treceau și rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimțită până atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare; iar dacă aveau câte ceva în mână, aruncau să țină floarea mai bine. În locul ei răsărea îndată alt bobocel și, cât ai clipi, se desfăcea. | 209 |
Emil Gârleanu | Trandafirul | Și alți drumeți treceau, și nu era unul să nu rupă câte o floare. După câteva zile trandafirul se mâhni: el se-mpodobea și oamenii îl despuiau. „Uite, își zicea, spinul de lângă mine. Ce nalt e, ce chipeș, și nimeni nu-l atinge; și pe mine mă dezbracă toți de frumusețile mele.” Un stigleț, care tocmai atunci se așeză pe o creangă, îl desluși: „Cum să se atingă cineva de spin, când tot e îmbrăcat de ghimpi!” Atunci trandafirul se uită și văzu că-ntr-adevăr spinul avea ghimpi. Și nu mai pregetă: se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere și pe dânsul de ghimpi, ca să-i păzească floarea. „Vezi, își zise Atotstăpânitorul, era dat ca pe pământ să nu rămâie ceea ce numai în rai trebuia să dăinuiască.” Și, bucuros, îndată a făcut semn și tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii tot se opreau; și mai nu era unul care să nu se repeadă, lacom, la floarea minunată. Deosebirea stătea numai în aceea că fiecare lăsa și câte o bobiță de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe sângele a pătruns, încetul cu încetul, în pământ, s-a ridicat până în bluza, și-ntr-o dimineață floarea trandafirului se desfăcu roșie, aprinsă, ca sângele. | 202 |
Emil Gârleanu | Trandafirul | Spinul stătea ursuz alături. Iar de la o vreme se trezi și-n dânsul pizma că prea nu-l bagă nimeni în seamă. „Uite cum se închină toți trandafirului, și mie nimeni.” Și se rugă de Dumnezeu să-i schimbe și lui floarea, să i-o facă roșie, bătătoare la ochi ca a trandafirului. Atunci Dumnezeu și-a zis: „Veșnic o să se ia pe pământ un lucru drept altul; căci numai eu pot ști că ce am menit odată, așa dăinuiește; oricum s-ar schimba fața, soarta rămâne aceeași!” A făcut Dumnezeu un semn, și floarea spinului se făcu roșie ca focul... Și-au trecut mereu drumeții, și-au rupt întruna florile trandafirului, și nu s-au uitat la spin. | 112 |
Emil Gârleanu | Voinicul | L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — șaua de lemn, și i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpănească; opt sedile cu brânză — patru și patru; iar deasupra, moț, cei doi băieți ai stăpânului, veniți la stână din ajun, spate la spate, să nu-și scoată ochii. Dar pe când ciobanul, ștergându-și sudoarea cu dosul mâinii, de pe frunte, aducea poclada s-o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mâna ciobanului pe spinarea măgarului și-și făcu un locușor sub o încrețitură a poclăzii, tocmai cât îi trebuia să fie la largul lui. „O să stau la umbră”, gândea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cât era de mic puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-l apese? Și-au pornit la drum, și-au mers zi de vară prin arșița lui cuptor. Curgeau nădușelile de pe cioban; băieții stăpânului se muiaseră; iar măgarul de-abia pășea. Au trecut pe unde au trecut și, spre seară, au ajuns la târg și-au poposit în ograda stăpânului. | 208 |
Emil Gârleanu | Voinicul | Iar puricele, simțind c-au ajuns la capăt, se strecură binișor, binișor, și hop! deodată, sare sprinten și odihnit pe mâneca ciobanului. Când dădu însă cu ochii de spinarea măgarului și văzu ce clădărie stătuse deasupra lui, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am duso eu în spate! Până acum n-am știut că-s așa de voinic!” Și privea cu mulțumire cum descărca ciobanul pe măgar. Iar când omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoștite, cu genunchii îndoiți. Iar puricele zise, mâniat, în sine: „Uitați-vă ce mămăligă de dobitoc! Eu nu-s nici cât urechea lui, și nu mă plâng de cât am dus în spate, și el, fiindcă m-a purtat până aici, mai să cadă în bot! Ia stai să-l înviorez puțin!” Și așa zicând, sări drept pe botul măgarului, de-l pișcă până la sânge. Măgarul tresări, dete dintr-un picior și vărsă o tivgă cu lapte. Iar ciobanul îi așternu câteva bețe, să se-nvețe minte de alt' dată. | 158 |
Emil Gârleanu | Vulturul | S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munților falnici. Și, doritor de lumină, în această dimineață scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălțat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat în aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălțime uriașă; a plecat capul și a privit în jos. Pe câmpiile lucii, satele împrăștiate, ca grăunțele, scoteau sclipiri repezi ca a prundișului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur, nici o vietate. I se păru că lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăverile se aștern cu spuză de flori, e a lui, a lui singur. Și, scuturându-și aripile, făcu un ocol larg, suind și coborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat pentru ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi și, în ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, sus, apoi îi dădu drumul și urmări cu ochi strălucitori lunecarea ușoară, ca pe o apă, a penei care cândva îl ajutase să se ridice. Luă munții în lung. | 201 |
Emil Gârleanu | Vulturul | Nici o boare de vânt, nici un murmur de ape care să străbată atât de sus. Și așa a mers până după amiază, cu ciocul deschis, înghițind aerul în gâlgâiri puternice, privind în toate părțile cu ochii lui ca două scântei. Obosi. Se coborî ușor și se așeză pe vârful unei stânci ce țâșnea în sus, goală, din stratul gros de mușchi al muntelui. Cum sta nemișcat, părea și el de piatră, părea că-i colțul ascuțit al stâncii încremenite acolo de veacuri. Pe urmă își plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, șerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Și i se făcu dor de răcoarea dulce a undei șerpuitoare. Săltă și se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca niște pietre scumpe, și, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi își luă iarăși zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare și închise ochii. Adieri de vânt îl înfășoară în vălul lor. Aproape se trezește; prin pleoapa închisă încă parcă zărește un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. | 204 |
Emil Gârleanu | Vulturul | Munții parcă-s aprinși, cerul arde. Își ia zborul, grăbind spre cuib. Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeași liniște în tot cuprinsul firii. Mai are puțin; zărește prăpastia spre care avea să se coboare, când, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, până-n depărtări adânci, un tunet, și aripa, amorțită, îi cade în jos. Se rostogolește de câteva ori prin aer, simte fierbințeala glonțului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, își încordează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesubtul lui munții parcă se prăbușesc. Aripa îi mai stă puțin întinsă, apoi i se frânge lângă trup, udă de sânge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai înviorează o clipă; iarăși caută să-și întindă aripile; se anină de o ramură. Se uită în jos. Drept dedesubt, la rădăcina bradului, un căprior stă liniștit, privind înainte. Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură strașnică îl cuprinde; parcă ar dori să se stingă toată lumea odată cu dânsul. Se lasă să pice drept peste căprior și, cu cea din urmă putere, îi înfige gheara în ochiul curat și umed. În vreme ce căpriorul se scutură și fuge, năuc de spaimă și durere, pasărea cade moartă, cu ghearele strânse, cu ochii deschiși. | 208 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Obiceiul meu cînd călătoresc este a mă ocupa mai totdauna de persoane decît de lucruri. În deligență esaminez mai mult pe companionii mei de călătorie, decît frumoasele peisage ale localităților prin care trec. Ajungînd la ospelerie, în loc să mă ocup de camera mea, din contra, toată atențiunea o pui asupra ospelierului, camarierilor și femeilor de serviciu. La masă prefer mai mult pe conmeseni decît bucatele și vinul. Privirea unei fețe umane e mult mai interesantă pentru mine, decît grămezile de pietre ce le numim orașe sau cetăți, decît acele înălțimi de pămînt sau de calcariu ce le numim munți, sau acele desimi de copaci ce le numim foreste. Îmi va zice cineva că, cu astfel de bizare dispozițiuni, călătoria nu plătește un ban și că, fără să părăsesc capitala unei țări, aș putea găsi toată materia pentru favoritele mele contemplațiuni. Ei bine, voi răspunde la o asemenea observațiune că este o eroare și încă o eroare prea groasă. Să luăm de esemplu Neapole, acest oraș sau cetate, cum veți voi să-l numiți; este în adevăr un muzeu imens dar nu universal. Fizionomia umană își schimbă espresiunea după gradul latitudinei și, ca să cunoști această schimbare, e mare necesitate a o căuta în locurile acelea unde își are expozițiunea naturală. | 210 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Locuitorul din Sorrento și Calabria, transportați la Neapole, nu mai sunt aceia ce erau în provincia lor; mai adăogați că accidentele vieții nomade vă pune în relațiune cu individe a cărora nici chiar esistința nu ați fi putut să o cunoașteți; astfel, eu care în țara mea nu mănînc niciodată acasă, nici chiar pe la amici, nu avui niciodată fericirea aceea ce o avui în Italia de a face cunoștință cu atîta lume, iar mai cu seamă cu primadonele de uliță, care cîntă pe la birturi numai pentru un neînsemnat dar. La Veneția, Milan și în mai multe orașe mici și mari din Italia, nu mi s-a întîmplat o dată măcar a prînzi sau a cina fără muzică, și de multe ori cu o muzică mai armonioasă decît aceea din teatrele de operă; dar, din nenorocire, înclinațiile mele mă îndemnau mai mult a mă ocupa de muzicanți, iar mai cu seamă de muzicante, decît de muzică. Căutam totdauna să citesc în fețele lor, mai mult urîte decît bele și mai adesea veștejite decît înflorite, sentimentele ce le mișcau inima, ideile ce le ocupau gîndirea, și ajungeam totdauna la concluzia următoare: că, afară de dorința de a aduna o mai însemnată sumă de bani și speranța de a să duce apoi a o mînca la tavernă, nu erau alte idei în acele capete, nici alte simtimente în acele inimi. | 228 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Văzui la Bergamo două june fete ce sunau cu cornul, care este un instrument prea puțin comod pentru o femeie. Aceste frumoase copile, cum intrară în sala de mîncare, își luară scaunele lor lîngă o masă pe care așezară caietele de note. Dar pe cînd ele se preparau să înceapă a suna din acele instrumente araldice ori de vînătoare, eu mi-astupai urechile ca să nu-mi atace acustica; dar fu o mare surpriză pentru toți convivii, cînd auziră pe acele delicate ființe scoțînd din niște instrumente atît de ingrate cele mai magice și întristătoare note, din care se compune mai totdauna muzica italiană. Ascultai cu plăcere melodioasele lor duete; îmi păru rău numai de a vedea pe cea mai mare dintre dînsele cum își deforma obrajii săi rumeni ca cel mai fin carmin, pentru ca să scoată sunete din acel ingrat instrument. Dar, ca să nu merg mai departe cu particularitățile, reviu iarăși la subiectul acestei narațiuni, adică la cantatrița mea ambulantă, și arăt că, pentru prima oară, o văzui în sala de mîncare de la otelul New York din Florența. Ea era italiană și cînta acompaniată de o chitară. Avea o voce forte și sonoră, dar cam defectuoasă la unele note, însă știa foarte bine a înlătura aceste defecte uneori prin deminuirea vocei, iar alte ori rărind timpul muzical; cînd esprima vreun pasagiu delicios, ea da notelor un aer plin de langoare și de delicateță, apoi își relua iarăși energia și boltele birtului răsunau de notele sale argentine. | 248 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Iulia (acesta era numele ei) putea să treacă de frumoasă, deși liniamentele feții sale aveau oarecare analogie cu vocea, adică erau neregulate și neperfecte; avea însă doi ochi mari negri ce scînteiau, sprîncene negre magnifice, dinți albi ca avoriul, pieliță brună și o capelatură încîntătoare; avea o statură înaltă și mișcări pline de demnitate; iar după învestitură ai fi crezut că e una dintre damele cele mari, cînd își fac preumblările lor matinale; o pălărie de paie acoperea fața ei fără să o poată ascunde, iar după maniera cu care ținea chitara, singurul instrument ce arăta meseria ei, ai fi crezut că este muza Euterpe iar nu o sărmană creatură ce cînta ca să poată viețui. De la prima vedere, Iulia produse în mine o vie impresiune; de aceea, pe timpul cînd ea să ocupa cîntînd, eu o contemplam întocmai ca pe o madonă de Rafael; iar cînd ieșea din sală, ochii mei plini de ardoare o urma pînă dispărea. Repertoriul ei, deși era oarecum întins, însă Assisa al piè d'un salice de la Otello de Rossini și Tu vedrai la sventurata. de pateticul Bellini, erau ariile pe care ea le cînta cu un aer melancolic și un simtiment atît de mare, încît ar fi crezut cineva că cînta pasiunile ce rodea inima ei, iar nu ca să desfăteze pe convivii de la otelul New York. | 226 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Cînd intra în sală și saluta adunarea, o făcea aceasta cu un surîs inocent și plin de demnitate; dar nimeni nu-i îndrepta măcar o privire, nimeni nu o saluta, conversațiuni zgomotoase continuau mai totdauna pe timpul cînd ea cînta, zgomotul paharelor și al talerilor acopereau mai totdauna cele mai frumoase modelațiuni ale vocei sale, camarierii chiar simțeau o mare plăcere de a o întrerupe la cele mai frumoase fraze și încîntătoare melodii ale delicioaselor cantilene; uneori convivii îi adresau cele mai umilitoare fraze: „Nu știi altceva mai bun să ne cînți?“, ziceau unii; „Pînă cînd o să ne torturezi cu aceste litanii de morți?“, ziceau alții. Iulia, însă, la toate acestea saluta compania cu cele mai gentile maniere, deși pentru un observator sever, precum eram eu, lăsa să se vază durerile ce-i cauzau acele impertinențe. Momentele cele mai sfîșiitoare pentru sîrmana artistă erau acelea cînd se vedea silită a-și reclama salariul său în modul cel mai umilitor, adică cerînd cu talerul; cîtă umilire pentru o femeie jună și belă a se vedea silită de asprimea soartei ca să-și cîștige meziile de existență în modul acesta! — Nu am monede mici, îi zicea unii. — Îmi veți da altădată, răspundea ea cu o voce plină de dulceață. | 206 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Iar acelora ce depuneau cîte ceva pe taler, le adresa cîte un grazie plin de recunoștință și cu o manieră cît se poate de delicată. Mă veți întreba poate care era darul ce-i dăruiam? Vă mărturisesc că oferta mea, care în primele zile era neînsemnătoare, creștea în proporțiune cu amorul meu: o iubeam. Dar fiindcă călătorii nu au timp de pierdut, începui a adresa Iuliii ochiade amoroase și vorbe dulci, iar ea se făcea că nu mă înțelege. Mergînd din ce în ce mai departe în pasiunea mea, îi declarai, nu însă fără oarecare sfială, că o iubesc; de astă dată ea îmi zise că mă înțelege foarte bine dar nu putea face nimic pentru pasiunea mea; îi repetai de mai multe ori protestațiile mele de amor, dar toate fură în darn. Astfel mă văzui silit să alerg la un ajutor, de care am fugit totdauna, adică la acele ce să zice în mai multe feluri, dar pe care noi îl vom numi ambasadă amoroasă. Prin acest mijloc aflai că Venerea ce adoram, deși nemăritată, avea un amant corist; și cu toate că o esploata fără a-i păzi cel puțin credința, ea însă îl iubea din toate puterile frumoasei sale inimi, iar suferințele ce-i cauza purtarea lui le credea trimise de cer pentru espierea crimelor sale. | 216 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Știu însă că în loc să mă descorageze statornicia acestei femei către amantul ei, din contra, aceste severe virtuți, ce se găsesc foarte anevoie la femeile din clasa de sus și de mijloc, îndoi amorul meu pentru dînsa. Aflai, tot prin mijlocul arătat, că amantul Iuliei mele era să părăsească pe curînd Florența; asta îndoi speranțele mele. Dar pe cît era de dulce pentru mine noutatea aceasta, cu atît era de omorîtoare pentru dînsa. O văzui venind la masă și era aproape să nu o cunosc, atît de mult suferise. Începu să întoneze una din ariile sale dar nu reuși, nenorocita, decît a îngîna niște sunete lîncede și tremurătoare. Această scenă de supliciu, deși rămase neobservată de adunare, eu însă o penetrasim pînă la profunditatea interiorului ei. Reflectai puțin asupra situațiii, apoi zisei: cîți amanți oare nu pierd stări întregi, numai ca să placă unor aventuriere! De ce eu să nu fac un mic sacrificiu pentru o femeie onestă, pe care o iubesc? Dar tocmai pe cînd filosofam astfel, simții o aură dulce că lovește ușor fruntea mea; astea erau gemetele Iuliei ce sta la spatele mele cu talerul în mînă; scosei numaidecît cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mînă a cantatriței, care mai întîi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile: — Domnule!… te rog!… Știi bine că nu poci!… — Da, îi răspunsei cu vocea pe jumătate, știu prea bine, dar ține monetele; du-te, iubita mea… și fii fericită! | 255 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Iulia, înțelegînd cît să poate de bine intențiunele mele, plăti generozitatea mea printr-o ochiadă plină de bucurie angelică, cîntînd cu multă espresiune una din cele mai dulci cantilene ale repertoriului său, apoi abadonă sala dîndu-mi un ultim adio. A doua zi aflai că ea părăsise Florența, împreună cu amantul ei, și apucase calea spre Livorno. Abia priimii această noțiune și lăsai Florența împreună cu toate belele ei galerii de pictură și sculptură și mă pusei a urmări pe Iulia, ca să o mai văd o dată. Ajungînd la Livorno, prima mea ocupare fu de a căuta pe Iulia; dar negăsind-o, mă pusei în relațiune cu vro cîțiva juni livornezi, ce treceau de foarte onești. Acești oameni țineau o casă de joc la noroc. Acolo jucai pentru prima oară banco-faro, bacica și ecarté și pierdui în două jocuri treizeci și patru de scuzi. Pierderea sumei aceștia mă făcu să mă gîndesc mai serios la poziția mea: străin, fără amici, fără cărți de credit la bancherii Italiii, ce aș fi devenit oare dacă din fatalitate bănișorii mei s-ar fi strămutat în pungile acelor onești pungași? Dar, pe cînd făceam aceste reflecțiuni iconomice, simții că o mînă mă atinge pe spate. Mă deștept din visările mele și văz înainte-mi un tînăr italian care îmi dete o scrisoare, în acești termeni: „Fugi de amicii dumitale din Livorno, ei sunt cei mai mari pungași ai orașului și te vor face să te căiești“. | 238 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | Întrebai pe comisionarul aceii scrisori ca să-mi spuie numele persoanei care îmi scrisese, dar el răspunse că era oprit de a face această descoperire, întorcîndu-mi însă privirea în partea opusă, zării pe Iulia și mă convinsei că de la dînsa venea acea scrisoare misterioasă; alergai numaidecît și ajungînd-o la o distanță oarecare, o apucai de mînă. Ea se uită la mine și cu un aer de surpriză îmi zise: — Sunteți d-voastră!… — Da, îi răspunsei, eu care v-am recunoscut în biletul ce mi-ați scris. Ești dar în Livorno? Spune-mi, cum știi că amicii mei sînt niște pungași? Poate amantul dumitale ți-a spus? — Nu, răspunse ea, eu mă aflu singură aici. — Singură?… repetai, și de cînd? — De cinci zile. Era tocmai intervalul acela de timp ce trecuse de la ultima noastră întrevedere în Florența. — Dar în ce cazin cînți? fiindcă eu nu te-am văzut la nici unul. — Nu cînt în orașul acesta. Și deodată cu pronunțarea acestor fraze își trase încetinel mîna și se depărtă, lăsîndu-mi un adio acompaniat de o privire melancolică. O ajunsei iar și o rugai să-mi arate locuința sa, ca să o mai revăd, dar ea refuză cu statornicie de a-mi satisface această rugăciune. | 203 |
Nicolae Filimon | O cantatriță de uliță | O rugai să-mi spuie cel puțin rezonul pentru care mă oprea de a o vizita. — Rezonul? ei bine, zise ea, ți-l voi spune, dar cu condițiunea de a mă lăsa acum liberă, și să ți-l trimit mîine în scris. A doua zi, foarte de dimineață, priimii o scrisoare din parte-i în termenii următori: „Rezonul pentru care te-am oprit de a mă mai vedea este că te iubesc și antecedențile vieții mele sunt de natură a vă face să mă urîți, îndată ce le veți afla; plec astăzi la Noul Orlean. Adio, amicul meu.“ Alergai numaidecît la port și văzui pentru ultima oară pe Iulia pe puntea bastimentului Washington, ce pleca pentru America. Ne reconoscurăm, ne salutarăm pentru ultima oară, și dispăru dimpreună cu bastimentul pe luciul Mediteranei. | 128 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ieșind din Florența pe bariera San-Gallo, primul obiect ce se prezintă vederei este arcul de triumf construit la 1738 de arhitectul francez, Jadot cu ocazia rădicării lui Francesco II de Lorena la demnitatea de mare duce al Toscanei. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte. Pe înălțimea lui se vede sculptat în marmură de Carrara bustul suveranului pentru care fu construit; iar mai jos sunt mai multe bas-reliefe ce reprezintă embleme administrative și militare. La o mică distanță se vede un parc format din mai multe alee de arbori neroditori, unde florentinii își fac preumblările pe timpul frumos de vară. Tocmai pe lîngă această grădină se află drumul sau șoseaua ce duce pe eminențele colinei Fiesole. Călătorul, dar, ce voiește a vizita această localitate are a face o călătorie aproape de două ore printre cele mai frumoase grădini și vile și a privi o mulțime de vedute încîntătoare. Ajungînd pe creștetul colinei, primul obiect care îi lovește privirea este monasterul călugărilor dominicani, clădit tocmai pe acel loc unde odată era monasterul antic în care își fini cariera vieții celebrul pictor Fra Giovanni Angelico. Esteriorul acestei biserici nu are nimic de admirat pentru călătorul arheolog, dar cînd cineva vizitează interiorul ei, este peste putință a nu se simți transportat în timpii cei mai glorioși ai Italiei artistice. | 225 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ici vezi un tablou de Tizian, colo altul de Salvator Rosa, apoi vin cele de pensulă toscană, fără a mai numi magnificele statue de cele mai celebre dalte ale Italiei, picturile în afresco și basoreliefele împănate cu aur, ce uimesc pe vizitator. Curtea monasterului este înconjurată cu zid de piatră, iar locuințele monahilor sunt clădite în formă de cruce, avînd în centru o sală mare, rotundă, ce servă de refectoriu[1], cu care apoi se leagă patru linii îndoite de locuințe numai cu un rînd și foarte întunecoase, din cauză ca salele sunt prea lungi și n-au nici o fereastră în plafond ca să aducă lumină, ceea ce le face a semăna foarte mult cu închisorile penitențiare din Elveția. Cămările monahilor sunt foarte mici și ornate numai cu mobilile cele mai necesarii: un pat de scînduri, fără alt așternut decît un lințoliu de lînă, un urcior cu apă, o masă mică de brad, pe care se vede mai totdauna depuse ori constituția ordinului sfîntului Domenic, sau breviarul monahic; iar ornamentul păreților se compune din portretele celor mai remarcabili anacoreți catolici. Privirea acestor locuințe deșteptă în mine ideile cele mai melancolice; simții operîndu-se în inima mea o mare schimbare: pentru prima oară de cînd îmi am existința, reflectai asupra nenorocirilor ce ne înconjoară chiar din leagăn și a falselor promisiuni prin care speranța ne amăgește pînă la mormînt. | 226 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Priveam cu o mare venerațiune pe bunii părinți, pe carii, dupe sanctitatea ce-mi inspira internul monasterului și austera disciplină a vieții lor, îi crezui de cei mai sfinți călugări din toată lumea. Părea că văd sînul lui Avraam stînd deschis ca să-i primească și doream din inimă să fiu și eu unul dintr-acei aleși ai Domnului. Dar pe cînd mă ocupam de redempțiunea sufletului, pe cînd spiritul își întinsese aripele către empireul beatitudinei, în momentul chiar cînd credeam că monahii de care eram înconjurat nu se gîndesc decît la mîntuirea sufletului, simții o mînă că mă atinge încetinel pe spinare; era amicul meu Geraldini[2], care îmi arătă un portret ce trăsese foarte mult atențiunea sa; privii și eu acel portret și văzui că era al ponteficelui Sixt V și prezenta pe marele bărbat în anii copilăriii sale, păzind porcii pe văile de la Tivoli[3], dupe cum zice tradițiunea; iar pe marginea de jos era scris cu mîna sentința următoare: „chi dura, vince“, adică „cine vrea poate“ sau prin persistență ambițiosul ajunge la scopul propus. Aceasta fu de ajuns ca să gonească din inima mea religioasele impresiuni de mai nainte. Privii mai cu luare-aminte pe călugări și văzui că acești oameni nu erau deloc aceia ce cu o oră mai nainte păreau că sunt; ei semănau a fi o adunătură de galerieni. | 221 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Vizitarăm refectoriul tocmai pe timpul cînd se puneau la masă cuvioșii anacoreți și aceasta ne procură plăcerea de a vedea pe lucrătorii viei Domnului mîncînd. Bucatele, în adevăr, erau prea puțin hrănitoare; ele se compuneau din o supă de boabe de mazăre cu brînză de Parma, salată de fasole verde cu oțet și untdelemn de Luca, ouă fierte și poame; vinul însă nu lipsea după masa robilor lui Dumnezeu. Ceea ce mi se păru foarte bizar era disciplina cu care cuvioșii părinți sugeau sîngele Domnului. Deodată vedeai o sută de drepte puind mîna pe ulcioare și turnînd vin în pahare; apoi iarăși o sută de stînge ridicînd o sută de pahare pline cu vin la o sută de guri uscate de sete, iar dupe aceea, ca printr-un semn de înțelegere, vedeai o sută de capete plecîndu-se îndărăt, ca să poată suge mai cu comoditate acel nectar ce se scoate din viile sădite pe colinele Apeninului. — Via da bravi! [4]… zise amicul meu, entuziast de acele manipulări militare ale călugărilor. — Siete ben venuti, signori! [5]răspunseră călugării deodată, dar rămîind unii cam îndărăt, precum fac coriștii de la teatrele de proză. — Ne priimiți și pe noi la masa cuvioșiilor voastre? | 201 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Bucuros; nu știm însă daca bucatele noastre vă vor plăcea. —Vinul să fie bun, onorabili părinți, fiindcă avem mare dorință a învăța și noi să mînuim urcioarele, precum o faceți cuvioșia voastră cu mare dibăcie. La acești din urmă termeni, călugării noștri, ce aveau prea multă inteligență, se simțiră foarte mult atinși la amoarea proprie, dar vestmîntul ce purtau oprindu-i de a da curs mîniei, se mărginiră numai a se scuza cu niște cuvinte umilitoare, dar foarte contradictorii cu agitarea ce se vedea imprimată pe fizionomiile lor. După ce mîncarăm puțin din acele bucate simple, dar pline de gust și repezirăm pe gît cîteva pahare din celebrul „moscato“ al cuvioșilor domenicani, ne scularăm de la masă. Pînă a nu părăsi refectoriul observarăm mobilierul său, care se compunea din masa cea mare de mîncare și cîteva lavițe și scaune; pe păreți nu văzurăm decît efigiul Madonei adolorate, portretul pontifului actual și acela al lui Sixt al V-lea. Acest portret, care mă deșteptase atît de repede din frumoasele mele gîndiri, văzîndu-l și prin alte chilii, îmi ațîță curiozitatea de a ști care era cauza ce făcea pe bunii părinți a-i da preferința pe lîngă ale altor pontefici ce au lucrat mai mult decît acela pentru prosperitatea ordinelor monahicești. | 207 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Sub pretext dar că voiesc a vedea grădina, luai pe unul dintre călugări cu mine ca sa-mi serve de ghidă; intrai cu dînsul în grădina monasterului, o privii cu băgare de seamă și mi se păru foarte frumoasă. Din esplicările ce-mi dete asupra unor plante și altor particularități ale grădinii, mă încredințai că avea inimă acel călugăr; mă pusei, dar, a specula asupra nevinovățiii lui și începui astfel: — Sunt prea încîntat, omule al lui Dumnezeu, de felul vieții monahicești; departe de valurile lumei, adăpostiți sub scutul cel neînvins al religiei, voi petreceți cea mai frumoasă viață dată muritorilor. Cât aș dori să fiu și eu prenumărat între oile cele cuvântătoare ale acestui staul! Cît de lin aș trece orele zilei contemplînd în singurătate aceste bele coline încoronate de arbori! De cîtă poezie religioasă nu s-ar umplea sufletul meu la privirea cerului Toscanei, senin și semănat cu stele! M-aș dedica cu totul la acea viață contemplativă și aș gusta fericirea aceea pe care o inspiră lipsa mustrării de conștiință! Dimineața m-aș duce în casa Domnului și, unind debila mea voce cu a aleșilor săi, aș intona imne de mulțumire pentru toate bunurile ce ne-au dat; celelalte ore ale zilei le-aș petrece cultivînd frumoasele flori ale acestei grădini sau făcînd lectura cărților religioase; iar noaptea, ah! | 215 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | noaptea m-aș pune pe această piatră și aș contempla miraculile creațiunei pe acest cer frumos. — Nu știi ce ceri, îmi răspunse călugărul, oftînd din profunditatea inimei. Viața monahală, zise el, își are și ea amărăciunele ei, și încă foarte mari. Crede, amice, că eu, de aș fi liber ca tine, în loc să doresc a mă face călugăr și a lua cu aceasta asupră-mi o sarcină foarte anevoie de purtat, aș rămînea mai bine în lumea aceea plină de valuri, de care umbli să fugi!… Sfînta natură, adaogă călugărul, au creat pe om și l-a dotat cu inteligență și facultăți, ca să împlinească o altă misiune, iar nu să se închiză într-un clostru, jurînd că va păzi în toată viața o aspră abstinare despre niște plăceri pentru care fu creat și abuzînd totdauna, fiindcă omul nu poate să păzească niciodată aceste legături contrarii naturii sale. Voiești viața călugărească? Dar gînditu-te-ai oare că ai o inimă care bate încă pentru patria ta, pentru amanta ta? Ei bine, amice, află de la mine că haina aceasta neagră nu va putea să aline palpitațiunile ei, nici a șterge din sufletul tău acel amor, pe care sfînta natură l-au pus într-însul. Îți place grădina noastră? | 202 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Dar știi tu că, plimbîndu-te printr-însa, nu vei simți ideile religioase de care vorbeai? Cînd vei veni cîteodată să te repauzezi pe această piatră și să privești cerul senin și semănat cu stele, această boltă presărată de diamante ți se va părea un ocean de flăcări și din vîrful acestor copaci ce ne înconjoară vor zbura stoluri de demoni; vei vedea împrejurul tău furiile infernului care te vor îndemna să calci în picioare legămintele făcute cu cerul; te vor îndemna să aduni tezaure din sudoarea fraților tăi; te va face atît de ambițios, că îți vei vinde conștiința și chiar patria; vei prostitui femeia aceluia ce-ți va deschide casa și te va priimi în brațele sale; vei avea copii bastarzi, dar spre mai mare tortură a conștiinței tale, nu vei avea dreptul a plînge în public moartea lor sau a te bucura de succesele lor. Vei deveni ipocrit și, în furia acestui morb satanic, te vei munci să amăgești pe fratele tău și chiar pe creatorul tău. Iată ce este călugăria! Spune-mi, te rog, mai voiești acum să te faci călugăr? — Nu, în adevăr, frate Gerolamo — astfel era numele lui — dar ia spune-mi, amice, tu de ce te-ai călugărit daca cunoști atît de bine această meserie? | 209 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | [6] — Daca aș fi fost consultat, desigur că nu era să îmbrac această haină a ipocrizei; dar rămăsesem orfan de părinți și alt sosteniment nu aveam decît pe un unchi, ce se afla monah la această monastire; la zece ani ai etății mele fusei adus de dînsul în închisoarea aceasta, iar după patru ani îmbrăcai acest vestmînt, a căruia greutate nu o simții decît atunci cînd începui a raționa. Acum, însă, deși simt foarte mult cît mă apasă, e prea tîrziu. De aceea mă silesc cît poci a deveni mai puțin călugăr și mai mult cetățean. — Bine faci, Gerolamo; tot omul își are destinul său, de care nu poate fugi; silește-te numai să devii bun cetățean, iubește-ți patria, căci e frumoasă și nenorocită; fă tot ce vei putea pentru binele ei și, cînd împrejurările o vor cere, să te sacrifici pentru fericirea ei. Dar ia spune-mi, așa să trăiești, ce însemna libertinagiul ce văzui la masa cuvioșilor monahi? — Nimic mai mult nici mai puțin decît o manifestare de libertate. — Ce-ai zis? De libertate? — Da, domnul meu, de libertate. — Eu nu înțeleg nimic! — Îți voi esplica eu. — Cum? — Iată! Monsiniorul abate, împreună cu părintele guardianul și iconomul lipsesc din monaster; ei s-au dus în oraș ca să ia parte la o adunare în care sunt a se regula niște procese ale monasterului și nu se întorc decît pe la opt ore seara; astfel dar monahii, profitînd de lipsa capilor chinoviului, se deteră puțin la o viață mai liberă. | 256 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Dar bine, ei au jurat înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că vor sacrifica toate pasiunile materiei pentru redempțiunea animei! — Și acum voiești a zice că-și calcă jurămîntul. — Tocmai așa, bunule Gerolamo. — Da bine, amice, ai uitat oare că rasa nu face pe călugăr? Ai uitat că religioșii, înainte de toate, sunt și ei oameni? Spune-mi, te rog, cine ar putea să abuzeze mai mult de libertate, omul liber sau sclavul? — Sclavul, negreșit! — Ei bine, călugărul este sclav. Cine ar putea iarăși să dorească mai mult de plăcerile materiale, omul liber sau acela căruia îi este oprită cu mare rigoare chiar cea mai nevinovată plăcere? Ei bine, călugărul este pus în această grozavă interdicțiune. Gîndește, bunul meu amic, că el este om și omul este cea mai curioasă din toate animalele create de Dumnezeu. Dă-i avere și vei vedea că el, în loc să o întrebuințeze spre binele lui și al societății, o va îngropa în pămînt și se va sili, cu pierderea vieții și a onoarei sale, să adune mai mulți bani. Dă-i noblețe, dă-i mărire și fii sigur că el nu va deveni fericit. Cearcă a-i da libertate de gîndire și de acțiune și vei vedea că va face foarte puține eccese și poate că va găsi mai lesne calea ce duce la fericire. | 222 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Oprește-l iarăși de la aceste bunuri cerești, închide-l într-un clostru și vei vedea cum se va deștepta într-însul teribilul vifor al pasiunelor, care-l va tîrî în prăpastia tutulor crimelor. — Ești îngrozitor, frate Gerolamo. — Nicidecum, bunul meu amic, vorbesc adevărul. Lumea întreagă murmură în contra călugărilor; ea însă ar face mult mai bine daca și-ar dirige armele în contra instituțiunei, iar nu a individelor. Călugărul, în adevăr, este ambițios, simțual, avar și de multe ori chiar trădător; dar oare el se naște cu aceste vițiuri? Nu! Nu cutez a zice aceasta, căci aș cădea în scepticism și m-aș pune în contradicțiune cu eternul adevăr! Din contra, el vine în lume plin de sentimente generoase; voiește a iubi, fiindcă Dumnezeu i-au inspirat acel sînt amor; cere să-i ia o consoartă, ca să devie părinte și să palpiteze de amor și fericire cînd va auzi primele vorbe ale întîiului său născut și să învețe lîngă iubita lui consoartă și junii săi fii a iubi pe Creatorul, patria și pe aproapele său. El voiește să depuie pe altarul patriei sale geniul, brațul și viața sa. Vine însă Domenic de Gusman[7]și Ignazio Loyola[8]: cel dintîi voiește a realiza guvernul teocratic prin teroare și ucideri, iar cellalt cearcă a ajunge tot acolo prin infamie, ipocrizie, trădare și venin. | 214 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ei îi zice: Călugăre, tu de astăzi înainte nu mai ai patrie, nici familie; lasă pe tatăl tău și pe muma ta și vino la noi; vino să ne punem sub stindardul ipocriziei și, acoperind perversitatea sub masca pietății cristiane, să jefuim pe văduvă și orfani, să ne adăpăm cu sîngele adevăraților fii ai Domnului, să detronăm pe regi și să ne suim pe tronurile lor, țiind în mîinile noastre pline de sînge crucea și Evangheliul. Iată pînă la ce grad de imoralitate a degenerat călugăria, acea instituție menită a servi de azil nenorocirei, bătrîneței și suferinței! Ce ar zice oare sîntul Teodosie[9]cînd ar vedea chinoviile de astăzi convertite în laboratorii ale infernului, din care transpiră acel abur pestifer ce înveninează societatea și unde să făurează lanțurile ce fac să geamă în sclavie fiii lui Dumnezeu, liberați prin sîngele lui Crist! — Dar astea sunt iperbole, fratele meu, sau cel puțin fapte ce să petreceau în timpii barbarismului. Călugării de astăzi sunt altceva. — Mă unesc la aceasta. Astăzi în adevăr nu mai avem Inchiziția, dar avem iezuiții. — Ei! și ce pot ei să facă acum? — Nimic în aparență, foarte mult în realitate. — Esplică-mi, cum? — Ascultă! Cunoști, poate, că scopul înființării Ordinului iezuitic fu acela de a degrada inima popoarelor, de a le abrutiza spiritul și a le aduce apoi la o supunere oarbă către guverne, oricît de rele ar fi. | 235 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Iar iezuiții, domnind peste regi prin confesiune, să devie mai în urmă stăpîni indirecți ai lumei întregi și să realizeze teocrația. Ca să-și ajungă scopul, ei traseră în compania lor pe cele mai eminente talente din toată lumea, puseră mîna pe instrucțiunea junimei și, prin înveninatele lor doctrine, goniră din inima tinerilor elevi amorul de patrie, abnegarea pentru binele comun și alte virtuți civile, iar în locul lor făcu să răsară, în acele suflete pline de candoare, egoismul, nepăsarea pentru ranele patriei, venalitatea, ambițiunea, scepticismul și trădarea; și, ce e mai rău, ipocrizia, acel morb infernal de care chiar Satan se spăimîntă. Iată cauza care face să vedem în societate atîți tirani scelerați, carii sug sîngele popoarelor și sunt gata a vinde patria la cel mai întîi venit. — Astea seamănă a povești, frate Gerolamo. Află de la mine că iezuiții în ziua de astăzi sînt persecutați și cuasi desființați. — Așa se vorbește pîn lume, dar nu este adevărat; ei sunt atît de tari astăzi, precum erau în timpul lui Filip II, regele Spaniei. [10] — Dar, ia spune-mi, cum au reușit ei să existe încă după atîtea persecuțiuni? — Foarte lesne! Prin schimbarea numelui. — Esplică-mi mai bine, că nu înțeleg. | 203 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Ei, văzând că popoarele au aflat întunecoasele lor scopuri și cer desființarea lor, și-au schimbat numele și în loc de iezuiții ce inspirau teroare, astăzi, sub nume de franciscani, bernardini, carmeliți și domenicani[11], fără să mai adaog și pe cei îmbrăcați în vestminte civile, de care e plină Europa[12], fac tot atîta rău societății ca și cînd existau sub numele lor primitiv. — Dar să lăsăm pe iezuiți la o parte și fii bun de-mi esplică o nedomirire. — Vorbește și sunt gata a răspunde. — De ce se vede mai pîn toate locuințele monahilor portretul pontifului Sixt al V-lea? — Ascultă! Acest mare bărbat, în anii săi de adolescință, nu era decît un păzitor de porci obscur; cu toate astea, prin geniul său, ajutat de o mare doză de ipocrizie, călcă pe toate treptele ierarchiei clerului și ajunse a pune pe cap tiara ponteficală. — Ei bine? — Ei bine! Toți călugării cei ambițioși țin portretul acestui pontif în camerile lor și biografia lui în sînurile lor. — Și ce iese d-aci? — Nimic mai mult decît că, în loc să se ocupe de redempțiunea sufletului, stau ore întregi contemplînd acel portret și gîndindu-se la mijloacele prin care ar putea să calce și ei pe urmele marelui om. | 210 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Curios, foarte curios. — Dar este prea adevărat, răspunse călugărul cu un aer plin de întristare. Voiești o dovadă palpabilă despre cîte-ți vorbii? adaogă el. Iată, ți-o dau chiar din monasterul nostru. Abatele acestui monaster, cînd a venit aci nu era demn de nimic, nu știa nici chiar să reciteze un Ave Maria[13]. Cu toate astea el voia să ajungă abate; ce făcu dar? Se înarmă cu ipocrizia și în scurt timp dobîndi confidența tutulor călugărilor; după aceea se puse a-i trăda, acuzîndu-i mai totdauna de faptele cele mai criminale. Superiorul credea pîrile lui și mai pe toată ziua gonea dintre noi pe cîte unul din cei mai buni călugări, iar trădătorul, mergînd din succes în succes, dobîndi atîta încredere, încît fu numit iconom, prior și mai în urmă abate. Economul actual, acel om corpolent, carnal și senzual, precum l-ați văzut, ca să ajungă la rangul ce poartă, se înjosi pînă a se face Mercurul stăpînului său!… Astăzi însă trăiește ca un satrap[14], are atîtea concubine cîte metoașe are monasterul; în aparență, însă, el seamănă a fi un sfînt. Cînd se află în biserică, nu lasă să treacă nici un period de rugăciune, fără să ofteze din adîncul inimei și să facă cele mai patetice esclamațiuni; la masă, iarăși, nu mănîncă mai nimic; dar ar trebui să fie nerod daca ar mînca din supa noastră, cînd în chilia lui îl așteaptă totdauna un prînz care ar putea să eccite apetitul unui arhiepiscop!… Ai observat bine pe călugărul acela slăbănogul, care ședea lîngă mine la masă? | 256 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Ai văzut cît e de palid și serios? Observat-ai ochii lui cît sunt de mici, dar vii și ageri ca ai șearpelui sunător? Ce-ai zice oare cînd ți-aș spune că Iuda, care vîndu pe Crist, în comparațiune cu acest călugăr ar trece de omul cel mai onest din lume și sunt sigur că, daca el ar fi trăit pe timpul lui Rafael Sanzio și ar fi fost cunoscut de dînsul, celebrul pictor nu era să pață aceea ce a pățit cu Leon X. — Dar ce a pățit Rafael? întrebai pe instancabilul meu narator. — I s-a întîmplat una mare, să vezi: Leon X iubea foarte mult pictura. Într-o zi el chemă pe Rafael la Vatican[15]și îi ordonă să-i facă un tablou care să reprezinte pe Crist împreună cu discepolii săi[16]; îi recomandă însă această operă foarte mult, zicîndu-i că, daca va reeși a imprima în fizionomia fiecăruia personagiu virtuțile și viciile lor cunoscute dupe Testament, îi va plăti opera cu greutatea aurului, iar dupe moarte îi va da loc de îngropare în bazilica sîntului Petru[17]. Rafael, pus în ambițiune prin lingușitoarele promisiuni ale pontifului, începu numaidecît tabloul, lucră cîtva timp la dînsul, iar dupe aceea căzu într-o mare întristare. Nu trecu mult timp și Leon începu a reclama cadrul ordonat. | 211 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Rafael răspundea la toate cererile pontifului că îl va aduce și, în loc să grăbească săvîrșirea operei, umbla rătăcind din mănăstire în mănăstire ca un smintit. Leon, nemaiputînd să sufere impertinența pictorului, îl chemă pentru ultima oară și, plin de furie, îi zise că, daca în termen de trei zile nu-i va aduce cadrul, îl va trimite la inchiziție ca să-l arză de viu. Dar pe cînd pontiful credea pe Rafael constrîns de teroare, pictorul nostru îi zise zîmbind: „Sanctitatea voastră va avea bunătatea de a mai aștepta încă o zi și daca pînă atunci nu va fi gata cadrul, mă va da călăilor inchiziției“. Ziua destinată sosi. Pontiful adună pe toți cardinalii, arhiepiscopii și prelații ca să le arate cadrul, despre care nu avea nici o îndoială că va fi un cap d-operă. Invitații nu așteptară mult, căci Rafael intră în sală, împreună cu servitorii ce purtau măreața pictură, o luă din mîna lor și o puse la un loc de unde să se poată vedea bine; dar numai ce fu esaminată de adunare, toți privitorii se uitară estaziați cînd la figura papii ce devenise teribilă, cînd la cadru; iară după o pauză de tăcere, toți deodată esclamară: „E curios! | 201 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Dar e adevărat, priviți pe Iuda, ce miracol! El seamănă cu pontiful ca două picături de apă.“ Ponteficele, observînd și el marea asemănare ce exista între dînsul și Iuda, se înfurie, apoi privind pe Rafael cu un aer feroce, îi zise: „Ticălosule! Mîine, nu mai tîrziu, rugul inchiziției va mistui impertinenta mînă care a avut curagiul să profaneze fața lui Leon al X-lea, suveranul pontif!“ „Iertare, sanctitate! iertare! sunt inocent. Sanctitatea voastră sunteți culpabil, fiindcă ați cerut să reproduc pe discepolii lui Crist întocmai dupe cum îi descrie Testamentul. Am voit să vă împlinesc ordinul, am reeșit a devina trăsăturile fizionomice ale fiecăruia personagiu, nu puteam însă să găsesc pe ale lui Iuda. Am căutat prin toate mănăstirile din Roma, dar nu am găsit nici o figură care să esprime bine infama trădare a lui Iuda. M-am coborît chiar în suteranele inchiziției ș-am privit pe călăii cei mai îngrozitori, dar nimic!… Iată cauza care mă oprea de a săvîrși tabloul; ieri însă, cînd sanctitatea voastră mă amerința cu focul sfîntului oficiu, erați teribil. Erați aceea ce căutam. Erați, în fine, un adevărat Iuda și v-am copiat! Acum ordonați să aprinză rugul și, facă-se voia Celui preaînalt!“ Papa Leon, care era cel mai mare om al timpului acela, văzînd frumoasa figură a lui Rafael, care în momentele acelea luase o espresiune angelică, zise: „Nu, Rafaele! | 224 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.