author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | nu, iubitul meu copil! tu nu vei muri! Geniul tău va ilustra Italia și va spune secolilor viitori gloria ei artistică.“[18] Să ne întoarcem la subiect. Acel călugăr de care vorbeam era odată zbir la poliția din Livorno și au făcut să cază capetele mai multor juni ce promiteau foarte mult sărmanii noastre patrii. Nu voi uita însă cît voi trăi o faptă a mizerabilului aceluia. — Cată să fie foarte oribilă fapta aceea! — Fără îndoială. — Spune-mi-o, așa să trăiești! — Daca cunoști bine evenimentele de la '848, cată să știi că manifestul publicat de ministrul Dinafară al Franciei, acel cap d-operă de proză poetică, electriză inima tutulor popoarelor apăsate. Italia fu cea dintîi care răspunse la invitul făcut pentru salutul ei. Toscana în parte, deși gemea sub un guvern tiranic, deși se afla lănțuită de baionetele străinilor aduse de marele duce, ea însă nu rămase indiferentă la apelul patriei comune. Și daca fiii ei nu reeșiră a rădica stindardul libertății pe față, cel puțin loveau în întunerec pe toți aceia ce reclamaseră intervenția străină. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu se găsească pe stradele orașului cîte un scelerat scăldat în sîngele său cel negru și cu pumnalul lui Brutus înfipt în inimă. | 209 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Poliția străină, voind a pune capăt acestor ucideri, proclamă legea marțială și începu a urmări pe ucigași; dar nu putu să puie mîna pe nici unul. În darn alergă la ajutorul spionilor și al zbirilor, căci acei zbiri, fiind italiani, lăsau pe junii toscani a vărsa în pace sîngele trădătorilor. Se îndoiră lefile, se puseră premii, dar tot nimic. Atunci veni sceleratul despre care vorbim și ceru un loc între zbirii poliției; locul i se dete numaidecît și din ziua aceea începu a se vedea cei mai bravi și mai patrioți juni conduși la moarte. Numele noului zbir devenise îngrozitor și nu se pronunța de nimeni fără o mișcare de teroare și indignațiune; dar el trăia și pe toată ziua trimitea noi victime în imperiul umbrelor. Era în timpul acela, în Livorno, un june ca de douăzeci și cinci de ani, anume Mateo. Acest june ducea o viață foarte modestă; el era foarte dulce în conversare, iar în amicie mergea pînă la sacrificiu. Aceste rare calități îl făcuse atît de iubit, încît era foarte puțini cetățeni în Livorno care să nu-l cunoască și, cunoscîndu-l, să nu-l stime. Mă aflam pe timpul acela la mănăstirea Dei frati, minori osservanti din Livorno și am avut fericirea de a fi amicul acestui brav copil. | 211 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Într-o zi mă plimbam pe molul portului celui nou și priveam magica panoramă a mării, cînd auzii o voce de bariton cîntînd „Trema, Steno, tremate, superbi“[19]; era în acea cîntare un ce teribil ce prevestea o nenorocire; îmi aruncai ochii în partea despre care venea sunetul și văzui pe Mateo; îl privii cu băgare de seamă, dar fața lui era teribilă; el semăna cu un tigru flămînd ce-și gonește prada. — Ce ți s-a întîmplat, iubite Mateo? îi zisei cu oarecare neastîmpăr. — Au omorît pe amicul meu Giovanni. — Cine? — Zbirul acela, infamul. — Dar zbiri sînt mai mulți. — Așa este, însă unul este acela de care tremură Livorno. — Cum se cheamă acel zbir? — El se cheamă Guido Saliero. — Iarăși infamul acela de croat. — El însuși, dar ăsta va fi cel din urmă sînge vărsat de mîna lui; mîine îl voi trimite în infern, ca să gătească loc pentru toți tiranii patriii mele. Da! o voi face aceasta negreșit, chiar cu riscul zilelor mele. — Dar vei avea curagiul a lăsa pe bătrînul tău părinte? Nu știi că el va muri negreșit cînd va afla că te-a condamnat la moarte? — Cînd patria este în pericol și cheamă pe fiii ei să o ajute, este de trei ori blasfemat acela care rămîne surd la gemetile ei. | 223 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Dar gîndește-te bine la fapta ce voiești a face; știi tu că ea, în loc să fie de folos pentru nefecirita Toscană, poate să-i mărească mai mult suferințele? — Uitat-ai oare că Mucius Scaevola liberă Roma de jugul strein și Brutus[20]de tirani? Omul nu poate cunoaște decretele provedinței… De unde știi, frate Gerolamo, că nu este geniul Italiei care mă îndeamnă la fapta aceasta? Tiranii, în adevăr, pedepsesc foarte aspru pe cei ce își espun zilele pentru liberarea patriei lor; dar ei tremură de frică chiar în momentele cînd își dau victimele pe mîna călăului și, neștiind cum să-și asigureze viața și tronul, fac ei aceea ce cu puțin mai nainte condamnau în eroii ce se espun pentru salutul comun. — Fă cum vei voi, amicul meu, îi zisei; gîndește-te numai că, omorînd pe Guido Saliero, nu vei face alt decît a tăia un cap al idrei și nimic mai mult. — Hotărîrea mea este nerevocabilă; el e tiranul patriei mele, este ucigătorul scumpului meu Giovanni; îl voi ucide, iată totul. — Du-te dar, amice, du-te de-ți împlinește destinul. Atunci el îmi strînse mîna cu convulsiune și dispăru. Trecură trei zile fără a se vedea esecutări publice ziua, nici asasinări furtive noaptea. | 203 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | Într-o dimineață, însă, se găsi în uliță corpul gonfalonierului cetății, sîngerînd și cu un pumnal înfipt între coasta a cincea și a șasea, pe al căruia mîner era scris: „Viva l'Italia, morte agli assasini“. Cercetările începuseră deja, cînd zbirul Saliero veni în camera consiliului de rezbel și declară că asasinul gonfalonierului este junele Mateo, comisul de comerciu de la casa A… și compania; mai adaogă încă că acele lovituri erau pregătite pentru dînsul, iar nu pentru acela care le-au priimit. Se deteră ordine de arestare și junele fu numaidecît adus înaintea judecătorilor; întrebările începură, iar tînărul Mateo mărturisi adevărul, să încheie procesul-verbal, apoi prin vot unanim se osîndi la moarte și se espediară curieri la Florența pentru întărirea sentinței. Marele duce, numai ce priimi actul ce pronunța moartea amicului meu, îl subscrise, adăogînd mai la vale aceste cuvinte: „Fapta fiind foarte cutezătoare, consiliul nostru din Livorno va face ca esecutarea criminalului să serve de esemplu pentru toți acei ce ar încerca să-l imiteze“. Se dete numaidecît ordin ca să conducă pe condamnat în capela arzindă[21]și să se citească pîn toate bisericile liturgia morților în sunetul clopotelor și al artileriei de la forturi. Azardul făcu ca monasterul nostru să fie ales pentru tristul oficiu al agoniei și eu! | 207 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | eu, amicul său cel mai intim, să-i fiu confesor și consolator!… Dupe ce jandarmii îl aduseră în biserică și luară precauțiunile necesarii pentru asigurarea lor, se duseră și îl lăsară îngrijirilor mele. El ședea pe un scaun, încărcat de lanțuri, dar cu fața liniștită; iar eu mă aflam într-o poziție morală mult mai tristă decît a lui, încît, daca cineva ne-ar fi observat bine pe amîndoi, negreșit ar fi zis că eu eram condamnatul; atîta de mult sufeream în acele momente!… După o mică pauză Mateo, rumpînd tăcerea, îmi zise: — Iubite Gerolamo! Tu suferi, amice; aibi curagiu, tu ești trimis aici ca să mă pregătești pentru trecerea mea la eternitate și suferi mai mult decît mine, încît mă văd silit a te încuraja eu pe tine. De! reia-ți caracterul tău cel alegru care mă făcea odată atît de fericit și vino să vorbim de ale noastre. Mă apropiai de dînsul, îl privii bine în față și rămăsei uimit de ilaritatea ce domnea în trăsurile sale. Vorbii mult timp cu dînsul, fără a face cea mai mică aluzie la pozițiunea sa. El mă asculta cu un aer foarte alegru, dar deodată trăsurile feții sale se întunecară, ochii lui pierdură liniștea lor de mai nainte și o convulsiune nervoasă făcu să tremure toate membrele corpului său. | 215 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | — Ce ai, iubite Mateo? îi zisei, fi-va oare mustrarea conștiinței sau vreo suvenire de amor care te-a turburat atît de mult? Curagiu, amice, depune în sinul meu suferințele tale și te vei liniști. — Așa, Gerolamo, așa, amicul meu, am un secret… și încă un secret de inimă. Află, iubitul meu amic, că nu este ideea morții care mă făcu să caz în delirul de care sufer! Nu, amice! Cauza este că am o datorie sacră de împlinit și, daca voi muri, va rămînea neîmplinită. — O voi împlini eu, amice, daca cerul nu va inspira pietatea judecătorilor tăi. — Juri că vei face aceasta? îmi zise el cu un aer plin de curaj. — În numele aceluia ce locuiește în sanctuarul în care ne aflăm, jur că voi împlini ad-litteram orice-mi vei ordona. — Încetează, amice, cu vorba de ordin; cei care au să piară în neantul eternității nu ordonă, ei se roagă. Priimesc generosul serviciu ce voiești a-mi face, dar, ca să-l poți împlini, este de mare necesitate să cunoști istoria existinții mele. Ascultă dar, Gerolamo! Cine vor fi fost părinții mei și daca ei sunt în viață ori au murit, nu știu. Tot ce cunosc despre origina venirei mele în lume este că bătrînul capelan de la biserica numită Santa Maria della Spina din Pisa[22]m-au găsit espus la ușa chiliii sale, cu un inel legat la gît și un bilet în care se coprindea frazele: „Buni cristiani, aveți pietate de această nenorocită victimă a onoarei“. | 249 |
Nicolae Filimon | Mateo Cipriani | El m-a luat lîngă dînsul și m-au crescut cu cea mai caldă îngrijire pînă la etatea de cincisprezece ani. Atunci îmi zise: „Mateo, tu ești acum june, ai destulă instrucțiune în muzică și literatură ca să-ți poți face o carieră. Aide, copilul meu, du-te la Florența sau la Roma și te apucă și tu de ceva.“ La aceste vorbe ale bătrînului, simții inima bătînd în convulsiuni și cu ochii plini de lacrămi îi zisei: „De ce mă gonești, părintele meu? Au doară te-am mîhnit cu ceva? Tu ești bătrîn neputincios și ai necesitate de îngrijirile mele; e datoria mea ca să veghez la capul tău, precum tu ai pierdut nopți întregi la al meu.“ Bătrînul, mișcat pînă la lacrămi, deschise brațele și-mi zise: „Vino, Mateo, în brațele părintelui tău și de astăzi înainte să nu mai vorbim nimic despre aceasta“. Nu trecu mult timp și el dobîndi de la archiepiscopul de Fl | 152 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Scopul călătoriei mele în Italia fiind acela de a asculta celebritățile muzicale ale aceii țări și a dobîndi mai multe noțiuni practice în arta sunetelor, se înțelege de sine că era de mare necesitate a străbate Peninsula Italică în toate direcțiunile ei. Astfel dar mă văzui silit a părăsi orașul Milano, acel locaș al plăcerilor, în care turistul poate să locuiască mai mult timp fără să-l apuce urîtul cu ghearele sale cele de gheață. Cu o zi dar înaintea plecării mele din acest oraș îmi luai ziua bună de la junele Titto Ricordi, neguțătorul de muzică, unicul locuitor din Milano cu care legasem o amicie mai strînsă pe timpul locuinței mele acolo, și îmi îndreptai pașii către debarcaderul căii ferate ce duce la Bergamo, capitala provinciei cu același nume. Plătii patru sfanți și jumătate tarifă pentru atomul meu și cincizeci și patru centimi pentru sacul de călătorie, iar la două ore dupe-amiazi începui a alerga cu cea mai mare iuțeală pe făgașele căii ferate ce duce la Bergamo. Traversai iarăși prin cele mai frumoase grădini încongiurate cu arbori roditori și udate de mici canale artistice, prin care agricultorii lombarzi trag apa din rîuri ca să răcorească și să dea viață semănăturilor. | 201 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Priveam cu mare plăcere romanticile pozițiuni și ruinele castelelor din timpii feudalismului, așezate pe creștetul colinelor celor mai încîntătoare; gustai în fine mai mult de două ore acele plăceri poetice, ce îndulcesc inima și înalță spiritul; dar tocmai cînd mă aflam plutind cu barca imaginațiunei pe oceanul acestui frumos ideal, auzii pe conductor strigînd cu vocea sa de stentore: Stazione Bergamo! Siamo arrivati a Bergamo! Mai întîi simții o mare părere de rău văzîndu-mă deșteptat atît de brusc din acele poetice visări, dar curiozitatea ce aveam de a vedea orașul Bergamo, patria celebrului căpitan Coleoni, care salvă armata Republicei Venețiane de o totală distrucțiune în rezbelul cu duca de Milano[1], și mai cu seamă plăcerea ce era să simț ascultînd opera Mosè in Egitto de Rossini, cîntată de artiști eminenți, făcu să dispară întristarea de care eram coprins. Sării din vagon întocmai ca o căprioară și ordonai să-mi transporte bagagiul la ospelul Bella Italia, căci îmi plăcuse foarte mult acest titlu, deși eram încredințat că ospelul nu o să corespunză cu titlul său, din cauză că, în zilele noastre, toți cearlatanii și ambițioșii care nu reușesc prin alte mijloace a-și face o pozițiune frumoasă în societate, alerg la patriotism ca la ultimul mijloc de a-și realiza visul sau ținta ambițiunei lor. | 211 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Cei care aspiră la graduri politice se acoper cu vestmîntul virtuții și al patriotismului, apoi ies în societate armați cu aceste virtuți împrumutate și încep a declama în locurile publice cele mai frumoase teorii despre renașterea popoarelor și liberarea lor de subt greul lanț al tiraniei; dar pe dată ce și-au atins scopul, rădică masca și devin cei mai aspri împilători ai poporului, desființînd prin fapte tot ce a propagat cu puțin mai nainte prin vorbe. Cînd cearlatanul sau pseudopatriotul se întîmplă să fie neguțător, își împodobește magazinul cu emblemele cele mai frumoase și mai sacre din istoria patriei: aci vezi o băcănie cu inscnpțiunea: La Caton de Utica; dincolo o librărie cu faimosul titlu: La țăranul împroprietărit; mai la vale iarăși un ospel pe al căruia frontispiciu stă scris cu litere capitale, sculptate în aur: La divul Traian, învingătorul Dacilor; dar cînd cineva observă bine acele prăvălii patriotice, vede cu destulă întristare că ele sunt niște curse întinse apozitamente ca să prinză într-însele pe oamenii cei fără esperiență. Amorul însă ce simțeam pentru Italia nu-mi permise a lua precauțiunile necesarii în contra acestor neguțători de patrie, carii amăgesc lumea puși subt protecțiunea celei mai principale din virtuțile cetățenești. Ordonai, după cum am mai zis, să-mi ducă bagajul la Bella Italia, iar eu rămăsei pe aleiul ce duce de la debarcaderul căii ferate în oraș. | 225 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Mă plimbai puțin prin acel frumos alei, dar nu găsii nimic demn de notat decît vreo cîțiva precupeți (sunt și în Italia precupeți), ce vindeau pepeni și piersici, pe care îi recomandau cumpărătorilor prin niște țipete ascuțite și scoase din plămîni cu o atît de mare violență, că escitau mai mult compătimirea decît apetitul acelora ce îi ascultau. Ceea ce trase mai mult atențiunea mea era doi ciceroni sau servi de piață[2], ce se certau între dînșii pentru dreptul de a mă turmenta. În fine, unul dintre amîndoi, împingînd pe cellalt, veni la mine cu pălăria în mînă și îmi zise: — Signoria voastră sînteți un străin ce vine să viziteze orașul nostru, nu rămîne nici o îndoială despre aceasta. — Da, domnul meu, străin în adevăr, însă numai pentru orașul Bergamo, căci sînt dela Milano și scopul venirei mele aici este numai ca să cumpăr mătase de la tîrg, fiindcă, astfel precum mă vedeți, am onoare a fi unul dintre speculanții cu acest articol. — Dar asta nu vă poate opri de a vizita monumentele orașului nostru. — Cam ce monumente însemnate are orașul Bergamo, care să-mi escite curiozitatea dupe Roma, Florența, Pisa și Veneția? — Te amăgești, siniore. Italia este semănată cu monumente, și tot orașul își are pe ale sale în parte. | 215 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | — Care sînt dar ale orașului Bergamo? — Sunt mai multe. — Spune-mi pe cele mai însemnate! — Este domul clădit în secolul IX; Santa Maria Maggiore, unde se află mausoleul maestrului Donizetti; vila celebrului tenor Rubini, galeria de cadre, biblioteca, cimitirul, teatrul etc., etc., etc. — Și celelalte, și celelalte, înțeleg; dar, vezi dumneata, acum sînt ostenit de călătorie și te rog să-mi dai repaos pînă mîine la 9 ore ale dimineței, și atunci sunt la ordinile domnieivoastre. — Spuneți-mi, domnule, numele ospelului și numărul camerei. — Ospelul Bella Italia, camera no. 6. Numai cu chipul acesta mă putui libera de acel turbat cicerone, căci altfel m-ar fi turmentat toată ziua, ca să poată dobîndi dreptul de a-mi cere un fiorin pentru osteneala sa. Văzîndu-mă liberat de omul acela, mă pusei a contempla orașul din pozițiunea în care mă aflam și simții o mare plăcere, căci punctul în care mă oprisem îmi permitea a privi acest frumos oraș în toată splendoarea frumoasei sale pozițiuni, ce începe din cima unor coline și se oprește într-o frumoasă cîmpie, formînd cu chipul acesta orașul vechi și nou, înconjurat de toate părțile cu grădini și vile de o frumusețe încîntătoare. Clădirile orașului Bergamo sunt mai toate de stil roman degenerat în cel italian modern. | 211 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Stradele sunt bine construite și se țin în mare curățenie. Are o academie de științe, o bibliotecă publică, în care se găsesc mai multe manuscrise interesante, și o școală de teologie. Populația nu trece peste cifra de patruzeci mii locuitori stabili. Despre originea fondării acestui oraș nu se știe nimic pozitiv; unii din istoricii italiani cred că ar fi fondat de o seminție etruscă, numită orobi; alții din contra susțin că-și are originea de la celți[3]. Această din urmă părere este adoptată de toate notabilitățile istorice ale peninsulei. Acest oraș a suferit mult din evenimentele politice, în anul 49 înaintea erei creștine căzu sub dominarea romanilor, care îi dete dreptul de cetățenie romană și un guvern de quatrumvirat, ce diferă foarte puțin de consulat. Dupe căderea imperiului deveni pradă Longobarzilor și altor conchistatori, iar mai în urmă se transformă în republică; dar neputînd să reziste rezbelelor civile din secolii meziani, ce devastau Italia, se supuse Republicei Venețiene și se guvernă de dînsa pînă la 1796, cînd se încorporă cu imperiul austriac. Între monumentele demne de vizitat se numără catedrala cea veche de stil mixt, dar delicat și prea impozant, în care se văd o mulțime de statue, picturi antice în afresco și caustice, și altele mai noi de cei mai renumiți artiști italiani din secolul al XVII-lea. | 217 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | După acest frumos edificiu vine catedrala cea nouă, zidită la 1200 în onoarea sfintei Marii Maggiore. Aci călătorul, osebit de statuele de cea mai fină marmură, osebit iarăși de basoreliefele și picturele cele clasice și de faimosul baptister de cel mai fin porfir grecesc, lucrat după gustul școalei grece antică, are să vază un ce mult mai interesant: voiesc a zice monumentul celebrului compozitor în muzică Gaetano Donizetti și al profesorului său Simon Mayr. Monumentul celui dintîi are piedestalul de marmură de Tirol, pestriță, iar sarcofagiul este de marmură albă de Carrara. Pe fațada principală sunt sculptate în basrelief șase figuri alegorice, dintre care una ține o liră în mîini și, privind spre cer, plînge; cea de a doua stă în pozițiune de a arunca lira pe pămînt; doi angeli stau în diferite pozițiuni și esprimă marea tristeță ce simt pentru pierderea celebrului compozitor, iar alți doi zdrobesc o liră. Puțin mai în sus, tot pe fațada principală a acestui mauzoleu, este sculptat portretul lui Donizetti, iar deasupra cenotafului se vede muza Euterpe sculptată în marmură de cea mai fină, în mărimea naturală, țiind eptacordul pe genuchi și capul înclinat către pămînt; tot pe fațada principală, puțin mai jos de grupele indicate, se vede în litere de aur inscripțiunea următoare: A GAETANO DONIZETTI, TROVATORE FECONDO DI SACRE E PROFANE MELODIE, I FRATELLI G. E FRANCESCO CON MEMORE AFFETTO PONEVANO 1855[4] Trecuse mai mult timp de cînd contemplam acel monument ce ascunde în sine una din cele mai mari glorii muzicale ale secolului nostru, și tocmai cînd mă aflam absorbit în cele mai melancolice reflesiuni și triste teorii asupra nestatorniciei lumei aceștia, se prezenta înaintea mea un călugăr șchiop sau, cu alte cuvinte, un cicerone bisericesc. | 285 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Acest monac, care ar fi putut să mă serve de minune arătîndu-mi calea ce duce la fericirea eternă, se apropie de mine și, după ce își strînse vestmîntul la piept, și făcu un compliment mecanic foarte comun bisericașilor catolici, îmi zise: — Darul lui Dumnezeu să vă umbrească, fiule, acum și totdeauna. — Amen, îi răspunsei eu deconcertat. — Desigur că siniorul e un baron muscal? — Te înșeli, venerabile părinte! Nu sînt nici baron, nici barometru, nici chiar muscal sau muscă cîinească, ci un sîrman creștin venit aci ca să vărs cîteva lacrime de recunoștință pe mormîntul nenorocitului Donizetti. — Iubești poate foarte mult pe răposatul? — Sunt unul din cei mai fierbinți adoratori ai săi. — Cunoști istoria vieții sale? — Nu, din nenorocire, dar aș dori prea mult s-o cunosc. — Atunci nu ai decît să ordoni supusului sinioriei voastre, și dorința ți se va împlini. — Te rog, venerabile părinte, narează-mi această istorie și mă vei îndatora foarte mult. Călugărul meu se puse pe un scaun față în față cu monumentul despre care ne este vorba, și începu narațiunea în felul acesta: „Celebrul maestru Donizetti s-a născut în orașul Bergamo, la 25 septembrie 1798. Părintele său, trăind din puținul venit al unui post civil ce ocupa, nu putu a se determina la felul educațiunei ce urma să dea fiului său. | 224 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Din norocire însă, tocmai pe atunci se formase în Bergamo o școală de muzică prin stăruirea și după proiectul renumitului maestru Simon Mayr. Junele Donizetti intră în acea școală și profită atît de bine de lecțiunile ce priimi, că în anul 1809, la un esamen ținut la finitul anului școlar, susținu cu cea mai posibilă bravură partea de contralto din opera Alcide al bivio, scrisă într-adins pentru acea solemnitate. Săvîrșind studiile elementare ale muzicei vocale, începu a lua lecțiuni de clavir de la Antonio Gonsales, iar după aceasta se dete cu o mare stăruință la studiul compozițiunei și, în trei ani, trecu cursul complect sub direcțiunea lui Stanislao Mattei, cel mai faimos maestru de compozițiune dupe acei timpi și preceptor al celebrului Rossini. Înainte de a începe cariera de scriitor, Donizetti, în escesul unei desperări, intră în serviciul militar, dar mai în urmă îi păru rău că dedese ascultare unei emoțiuni momentane, însă eroarea era mare și nereparabilă. Disciplina militară, deși riguroasă, nu-l putu opri de a scrie prima sa operă, Enrico di Burgogna, și de a o reprezenta la 1818 pe teatrul Fenice din Veneția; dupe dînsa scrise opera Il Falegname di Livonia și Le Nozze in villa,amîndouă comice; iar opera semi-serie: Zoraide di Granata, reprezintată în carnavalul de la 1822 pe teatrul Argentina din Roma, îi procură liberarea sa din serviciul militar. | 224 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Această compozițiune muzicală, reprezentîndu-se pe toate teatrele Italiei, mări atît de mult fama lui Donizetti, încît începură a-i veni din toate părțile peninsulei invitări ca să compuie opere noi. Scrise dar mai multe opere serii și comice, care se reprezintară pe teatrele Italiei cu un succes variabil. La 1827, celebrul Rossini, părăsind Italia, lăsă lui Donizetti sceptrul compozițiunei. Barbaia, faimosul impresar al teatrelor din Neapole, angajă pe Donizetti ca să compuie pentru teatrele de subt direcțiunea sa pe o plată mediocră; dar mai toate operele compuse pentru acele teatre nu sunt decît niște mediocrități în comparație cu scrierile sale posterioare, și fură aspru criticate de jurnalele Italiei. Arătarea lui Bellini pe scena lumii muzicale influință mult asupra lui Donizetti. Operele Il Pirata și La Straniera, scrise de cel dintîi, și brilantul succes ce avură ele pe scena teatrului de la Scala din Milan, făcură pe Donizetti a se gîndi mult, iar în cele din urmă a se determina ca să-și modifice stilul și să-și creeze un altul nou, între Bellini și Rossini. Puțin după aceasta scrise pentru Milan opera Anna Bolena, care dete o probă de puterea cea mare a geniului său și a profundității studiilor sale. Opera aceasta fanatiză Italia prin originalitatea melodiei și a încîntătoarelor concepțiuni armonice. | 209 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | După această operă scrise pe Fausta, al căria libret remîind neterminat prin moartea repede a poetului Gilardoni, îl termină el însuși, și pe Ugo, Conte di Parigi. [5] Într-un moment de o fericită inspirațiune, el scrise pentru teatrul Canobiana din Milano Elisir d'amore, capul d-operă al său în generele comic și compozițiune ce, de la prima pînă la ultima notă, nu e decît un buchet compus din ce are muzica mai frumos în sine și pe care Europa întreagă n-a încetat și nu va înceta de a o aplauda. La 1833 compuse opera Parisina pentru teatrul de la Florența, Sancia di Castiglia, pentru Neapole, Il Furioso și Torquato Tasso pentru Roma; cea dintîi însă fu stimată de toți ca cea mai perfectă din compozițiunile sale scrise pînă atunci. Libretul operei Lucreția Borgia, prin eleganța poeziei și fieroasele situațiuni, contribui prea mult ca maestrul Donizetti să poată scrie acea faimoasă muzică ce face și pînă astăzi deliciul publicului. Într-acest timp Donizetti luă în căsătorie pe Virginia Vanelli, fiica unui advocat din Roma, faimoasă prin frumusețea ei și alte calități personale. După Lucreția Borgia scrise operile: Rosamunda, Maria, Stuart și Gemma di Vergy care, deși conțineau într-însele multe frumuseți, fură însă prea puțin prețuite. | 202 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Pînă aci Donizetti scrise pentru Italia. Dar la 1833 teatrul italian din Paris, descurageat din cauza căderii multor opere scrise de maeștrii de-al doilea ordin, alergă la Donizetti ca la ultimul refugiu; îl angage ca să scrie opera Marino Faliero. Scrise această operă, dar nu reuși ca să afle bine gustul publicului francez, de unde veni că această operă, plină de frumuseți muzicale de primul ordin, și susținută de Rubini și La Blanche, căzu cu totul în Francia; se rădică însă cu un mare fanatism în Italia. Un ordin din partea regelui Ambelor-Sicilii chemîndu-l la Neapole, dete impulsiune lui Donizetti a reîncepe cariera sa de compozitor, pe care tristul succes al operii Marino Faliero îl făcuse a o părăsi. Scrise opera Lucia di Lammermoor și dete printr-însa Europei muzicale una din cele mai sublime opere din repertoriul teatrelor celor mari. Triumful ce repurtă el prin splendidele succese ale acestei opere îi procură postul de director al conservatorului neapolitan și pe acela de primul maestru de compozițiune, cu permisiune de a face oricîte călătorii artistice va voi. Deși Donizetti părea mulțumit de fortunata sa pozițiune, dar pe la 1836 părăsi capitala celor Două-Sicilii, și se duse la Veneția ca să reprezinte opera Belisario; dar întorcîndu-se mai în urmă la Neapole, compuse farsa intitulată Il Campanello, apoi la 1836 scrise opera Betly și Asediul de Calais pentru Palermo, iar la 1837 dete pentru teatrele din Roma pe Roberto Devereux cu un mare succes, plătit însă prea scump, prin pierderea soției sale, pierdere nereparabilă ce contribui prea mult la nenorocirile ce înconjurară restul vieței acestui mare geniu. | 264 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | După consiliul medicilor din Neapole, el părăsi Italia și se duse la Paris, unde spera că va găsi vreo ușurare la suferințele morale ce îl turmenta; dar abia se află de sosirea sa și directorul teatrului de la Renaissance ceru să-i scrie o operă nouă. Dintr-o combinare fortunată, libretul ce i se detese era tocmai acela al operei Lucia di Lammermoor, a căreia muzică avînd-o scrisă de mai nainte, nu făcu decît o mică modificare unor părți melodice și o reprezintă cu un succes din cele mai mari. În timpul acesta mai scrise opera Poliuto pentru Teatrul lui San-Carlo și Gianni di Parigi pentru Milano. Scrise apoi, la 1840, pentru Teatrul Operei Comice La fille du regiment și Angelo di Nisida pentru teatrul de la Renaissance care, deși era compusă după gustul muzical al publicului francez, nu avu decît un mediocru succes; dar pe la finitul acestui an compuse, pentru teatrul cel mare de operă din Paris, Favorita, pe un libret compus în limba franceză de Scribe. Această operă este unica compozițiune scrisă de maestrul Donizetti în care el reuși a da melodii și armonii dupe gustul francez, și care îl puse pe un picior egal cu cei mai celebri maeștri ai epocii. | 203 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Mai scrise și alte opere pentru teatrele Parisului, dar nu de mare importanță. Întorcîndu-se în Italia, compuse la 1841 operile Adelia și Maria Padilla, iar la 1842, vizitînd Viena, capitala Austriei, scrise opera Linda di Chamounix pentru teatrul imperial. Triumful acestei noi compozițiuni îi procură titlul și funcțiunea de compozitor de cameră al m.s. austriace, cu o recompensă din cele mai brilante. În timpul locuinței sale la Viena, dete mai multe probe de eminentul său talent muzical, atît în muzica eclesiastică, cît și în cea teatrală. [6] Însă o impulsiune fatală îl îndemnă a părăsi Viena, unde era atît de mult stimat de publicul teatral și de confrații săi de artă, și a se duce la Paris ca să găsească acolo pierderea sa. Operile ce el pregătise pentru capitala Franciei erau Don Pasquale și Don Sebastiano, cea dîntîi destinată pentru Teatrul italian, iar cea de-a doua pentru teatrul operii cei mari. Speranța lui era pusă pe succesul acestor două partițiuni muzicale, din care Don Pasquale, reprezintată pe scena Teatrului italian, corespunse pe deplin la așteptarea lui Donizetti; iar Don Sebastiano, ce se reprezintă mai în urmă, deși era compus astfel ca să poată împăca toate exigențile publicului și ale criticei, invidia însă și rivalitatea artiștilor se amestecară în reprezentarea acestei opere, și, de unde se aștepta un succes sigur, nu fu decît unul prea mediocru. | 225 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Căderea acestei opere, în care nenorocitul compozitor își vărsase toată puterea geniului său, îl întrista atît de mult, încît îi paraliză facultățile intelectuale. Această deplorabilă stare, devenind din ce în ce mai amenințătoare, el fu condus într-un stabiliment de sănătate de la Ivri; dar sosind o rudă a sa din Italia și neputînd suferi această umilire, îl transportă într-o locuință frumoasă din Cîmpii Elisei, iar mai în urmă îl duse la Bergamo, patria sa. Influința ce esercită asupră-i dulcele aer al Italiei și consolațiunile ce priimi din partea amicilor săi din copilărie, păreau a produce oarecare îmbunătățire ruinatei sale sănătăți; însă un violent atac de paralizie ce suferi la 1 aprilie 1848 răpi oricare speranță despre îmbunătățirea sănătății sale; și după o agonie de șapte zile, creatorul Luciei, al Favoritei și al Parisinei trecu în lumea spiritelor. Locuitorii din Bergamo, voind a premia și după moarte pe acest ilustru compozitor, onorară rămășițele lui mortale cu o paradă funerală de care nu se învrednicise pînă atunci nici cei mai mari magistrați ai orașului; iar imnele funebre ce se cîntară pentru repaosul sufletului său fură chiar acelea ce le scrisese el pe cînd lua lecțiuni de armonie de la maestrul Mayr. Astfel își termină cariera vieții acest ilustru bărbat, care în curs de treizeci de ani înavuți repertoriul teatrului melodramatic cu șaptezeci de opere teatrale, serii, semiserii și comice, din care cea mai mare parte se reprezintă și pînă în ziua de astăzi pe teatrele Europei. | 244 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Moartea lui fu pentru Italia și pentru toată Europa o pierdere nereparabilă.“ Aci călugărul termină narațiunea vieții lui Donizetti, lăsînd să iasă din pieptul său cîteva suspine pe care, Dumnezeu să mă ierte, le luai drept prefăcătorie. În fine, îi pusei în mînă trei lire de Milano[7], acompaniate de un compliment prin care esprimam marea dorință ce aveam de a mă libera de dînsul. El înțelese dorința mea și se retrase. Văzîndu-mă liberat de acel viclean și supărător călugăr, mă pusei a contempla monumentul maestrului Simon Mayr[8]. Acest monument este lucrat peste tot în marmoră de Carrara; dasupra cenotafului sînt trei angeli de mărimea naturală, sculptați prea fin, unul sună cu lira iar ceilalți par estaziați de dulceața aceii melodii angelice. La unghiurile de jos ale mauzoleului sînt patru lebede ce țin în pliscul lor ghirlandele de flori care adornă piedestalul pe a căruia fațadă se vede sculptată în litere aurite inscripțiunea de la vale: A GIOVANNI SIMONE MAYR PIO BENEFICO AMATISSIMO MAESTRO IN MUSICA A NESSUNO DE SUOI TEMPI SECONDO, CHE IN QUESTA SUA PATRIA ADOTTIVA EDUCO ALL' ARMONIA CULTORI EMINENTI E RESSE DI SUE NOTE PIÙ VENERATO IL CULTO; AMIRATORI ACCORSI DA OGNI PARTE MANDAVANO SI ERIGESSE L'ANNO DELL ESTREMA SUA VITA 1845[9]. | 205 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | La lectura acestor inscripțiuni sepulcrale, prin care locuitorii orașului Bergamo își manifestau cu atîta amor recunoștința lor către acei doi celebri artiști, nu mă putui opri de a nu mă gîndi la țara mea. Avem și noi eroii noștri, carii și-a vărsat sîngele pentru apărarea patriei lor, și bărbați de geniu care au ilustrat-o, către cari sîntem datori recunoștință, dar vai!… Ei zac în uitare, și astăzi nu se cunoaște nici locul în care repauzează cenușa lor. Această indolență și ingratitudine a românilor nu e deloc încuragetoare pentru posteritate. Ieșii din catedrală, lăsînd ultimul meu adio acelor doi iluștri răposați. Ciceronul meu însă, voind să cîștige mai multe titluri la recunoștința mea, mă invită să vizitez capela celebrului condotier Colleoni. Vizitai și această frumoasă capelă și rămăsei foarte mulțumit de frumoasele opere de pictură și sculptură ce se găsesc într-însa, dintre care mauzoleele ridicate în memoria lui Colleoni și a fiicei sale sînt foarte frumos sculptate. Sătul oarecum de a vedea obiecte de artă, părăsii și această capelă și mă îndreptai către ospelul Bella Italia. Ajungînd acolo, mă adresai către portier ca să-mi dea cheia camerei mele. El mi-o dete. Observai însă că pe timpul acesta portierul se uita la mine cu o căutătură aci picantă, aci orgolioasă. | 208 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Mă prefăcui că nu bag de seamă grimazele lui și apucai pe scară în sus, intrai în cameră și sunai clopoțelul ca să-mi aducă prînzul; trecu însă un cuart de oră și nu văzui nici pe camerier, nici prînzul; sunai de al doilea cu mai multă forță, dar nu veni nimeni; mă coborîi jos înfuriat și mă dusei d-a dreptul la patronul otelului, mă plînsei în contra impertinenței camerierilor, dar el, în loc să-mi asculte plîngerea, mă luă cu ochiul de sus pînă jos și drept tot răspunsul mă întrebă în dialectul bergamasc despre patria și naționalitatea mea. Mă uitai la dînsul cu curiozitate; aci îmi venea să crez că e un spion, aci iarăși că e nebun; în fine îi spusei că sunt român. — Ești român, îmi răspunse el, luînd numaidecît o fizionomie zîmbitoare. — Da, domnule, român. — Din ce parte a României? — Din Valahia. — Orașul? — Bucureștii. — În adevăr? — Da, domnule; dar ia spune-mi, de ce îmi faci atîtea întrebări. Nu cumva mă aflu aci supus la un interogatoriu polițienesc? — Nicidecum, domnule! Am locuit aproape un an în țara domnieivoastre, și la vorba București îmi veni în minte toate suvenirile din acea țara. | 202 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | — Bune, ori rele, ai? ce zici? — Și așa, și așa! — Ia spune-mi, te rog, de ce acum, cînd ai aflat că sunt român, te porți mai bine cu mine, decît mai înainte. Sunt curios să aflu aceasta. — Numaidecît, iubitul meu oaspe. Ascultă! Noi, ăștia din Bergamo, avem o mare antipatie asupra austriacilor. Această antipatie o împingem uneori prea departe, și cîteodată chiar fără cuvînt; de astă dată însă culpa este a domnieivoastre. — De ce, iubitul meu oaspe? — Adu-ți aminte că, pînă a nu intra în stabilimentul meu, ai vorbit mai mult de o oră cu un ofițer austriac. — Ei, și ce iese dintr-aceasta? — Nici mai mult nici mai puțin decît că și eu și servitorii mei te-am crezut de o persoană atașată la poliția secretă. — Cu alte cuvinte m-ați luat drept un spion, îi răspunsei cu un surîs de acelea ce indica mai multe lucruri deodată, în fine, acum cînd v-ați încredințat despre persoana mea, fiți bun de ordonați să-mi aducă prînzul în cameră, căci umbletul cel mult mi-a adus o foame teribilă. Zisei acestea și luai drumul către camera mea. De astă dată nu așteptai mult pe camerier; el veni foarte curînd și mă întrebă ce voiesc să mănînc. | 209 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | — Ce supă aveți gata? îl întrebai. — Avem mai multe, dar eu te îndemn să mănînci din faimoasa supă milaneză intitulată risi e verse[10]. — Adu-mi dar de aceasta. — Numai decît, dar altceva nu mai poftești! — Se înțelege de sine că poftesc; spune-mi numai ce bucate aveți. Camerierul, care nu aștepta decît acest cuvînt, începu a recita un dicționar întreg de fraze bucătărești, oprindu-se din cînd în cînd la cîte un fel de bucate cu nume mai pompos și facîndu-i un atît de mare elogiu, încît ar fi putut să ațîțe chiar apetitul lui Lucullus și Heliogabal[11]. Ca să mă scap odată de acest guraliv camerier, îi ordonai să-mi aducă din bucatele cele mai bune de care avea. El se duse să puie în lucrare ordinul meu, și veni numaidecît cu un fel de bucate care era tot într-un timp rasol, bucate cu zeamă și friptură. Întrebai despre numele acestui fel de bucate și-mi răspunse că se numește testa di vitello in umido, adică căpățînă de vițel cu sos. Teribila foame ce mă turmenta în acele momente nu-mi permise a-i face o analiză mai întinsă, dar cînd începui a înghiți din acest terțet gastronomic, simții că era foarte gustos și, după piperul cel mult ce avea, mă convinsei că locuitorilor din Bergamo le plac foarte mult aromatele. | 220 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | După aceasta ordonai să-mi aducă pilaf alla milanese, pe care credeam că-l voi găsi mult mai bun decît celebrul pilaf al fiilor lui Osman; dar mă înșelai foarte amar, căci pe dată ce gustai dintr-însul, mi se păru tocmai ca orezul cu carne de miel, pe care îl dau de pomană babele la sîmbăta morților. Sunai de al doilea clopoțel și cerui să-mi aducă friptură. Ordinul se împlini îndată; dar, ce să vezi? Era o pasăre foarte mică pusă cu picioarele împlîntate într-o mare bucată de mămăligă și așezată astfel, că semăna întocmai ca o sentinelă de noapte, cu osebire numai că, în loc să fie armată cu vreo carabină sau sabie, sărmana păsărică ținea în cioc o mică bucată de mămăligă. — Ce însemnează această parodie, domnule? zisei chelnerului zîmbind. — Despre ce este vorba? răspunse el. — Despre acest pițigoi obraznic, ce mi l-ai pus înainte în loc de friptură. — Mă iartă, domnule, pasărea mea nu este pițigoi. — Ce este, dar? — Este ciocîrlan, și puind-o înaintea domnieivoastre am crezut ca vă fac cea mai mare onoare posibilă, căci în Italia nu cunoaștem altă friptură superioară acestia. Mîncai pasărea și lăsai mămăliga pe seama ospelierului. După aceea îmi aduse piersici și stracchino[12]. | 206 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Acestea îmi plăcură și le mîncai cu mare apetit. În fine, îmi luai cafeaua și tocmai în momentul cînd voiam să cer socoteala, mă pomenii cu un alt camerier că aduce faimoasa supă risi e verse. — Ce este asta, domnule? — Este supa ce ați ordonat. — Dar bine, tocmai acum? — Acum este timpul. — Ce fel? — În Italia, răspunse camerierul, supa se mănîncă în tot timpul: dimineața, la prînz, după prînz, seara și chiar pe la miezul nopții. — Poate că ai dreptate, dar eu am obiceiurile mele din care nu ies niciodată; cu toate astea supa s-a adus și eu o plătesc. Cerui socoteala și plătii acel stravagant prînz îndoit mai mult decît la cele mai bune ospele din Londra. Cauza e de prisos a o mai spune; ea vine d-aci că otelul purta numele de Bella Italia. Neavînd cu ce să-mi omor timpul, mă coborîi jos la cafeu, ca să citesc gazeta. Aruncai privirile asupra mai multora dintre dînsele, dar nu găsii nimic interesant; toate se ocupau de țeremoniile inaugurării basenului de la Cherbourg. Ceea ce mă puse în mirare era curagiul cel mare al împăratului francezilor de a invita pe regina Engliterei ca să asiste la inaugurarea acestui stabiliment maritim, menit a ține în respect forțiele navale britanice, și sîngele rece cu care acea regină a esaminat acel bulevard amenințător pentru țara ei. | 230 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Între alte mai multe broșure și foi periodice zării un afiș teatral, care anunța reprezentarea operei Mosè în seara acelei zile. Trimisei pe camerierul ospelului să-mi cumpere un bilet; iar la șapte ore intrai în sala teatrului și, cu toate că văzusem teatrul Fenice din Veneția, rămăsei foarte mulțumit. Interiorul acestui edificiu seamănă foarte mult cu al teatrului nostru, atîta numai că el are cinci ordine de loji și o capacitate de două mii persoane, pe cînd cel de la noi, cu toate sumele fabuloase ce a costat construirea lui, nu poate să priimească într-însul decît de la opt pînă la nouă sute individe. Picturile și ornamentele lui, deși sînt inferioare în artă și bogăție celor de la teatrele de primul ordin, sînt însă lucrate cu mult gust și acurateță. Am zis că erau șapte ore cînd am intrat în teatru; aveam dar să mai aștept încă o oră pînă la începerea reprezentării. Ca să nu pierz în darn acest timp, cerui permisiune de la intendentul teatrului ca să vizitez scena. O vizitai și rămăsei foarte mulțumit de curățenia și bunul ordin ce găsii într-însa. Departe de a vedea, ca la noi, o mulțime de dulgheri și lucrători furnicînd printre culise, și un mare număr de decorații trîntite ici și colo fără ordin, care împiedică circularea artiștilor și dă un aspect prozaic, departe iarăși de a vedea legioane întregi de lampiști, slugi și subrete de ale artistelor, și alte persoane ce se introduc furtivamente în scenă ca să privească reprezentările fără plată; aci nu văzui decît pe primul machinist, pe pictorul decorator și pe căpitanul guardiei teatrale. | 267 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | Mă aflam tocmai în punctul cel mai mare al mirărei, cînd veni unul din guarzi și mă anunță să părăsesc scena, căci peste puțin are să înceapă reprezentarea. Mă întorsei iarăși în parter, îmi luai locul, apoi mă pusei a privi orologiul așezat dasupra arcului avanscenei; el arăta opt ore punct. Semnalul se dete și orchestrul începu să esecuteze preludiul operei. Admirai foarte mult preciziunea de întonare și unitatea de timp a acestui corp armonic. Iată, zisei, un orchestru care, prin stricta disciplină și paza tutulor nuanțelor scrise de compozitori, este în stare a deștepta în inima auditorilor sentimentele cele mai nobile și a le transporta imaginația în regiunile sublimului. Mă gîndii iarăși la patria mea și văzui cu destulă durere marea diferință ce exista între acel orchestru și cel de la teatrul nostru care, deși numără mai mulți artiști buni, însă, din lipsa unității de timp și întonare, e foarte departe de adevărata sa misiune și prea aproape de a deveni nesuferit. În fine, cortina se rădică. Privii tabăra popolului israelit cantonată pe frumoasele cîmpii ale Egiptului. Puțin mai departe se vedeau undele Nilului, argentine și dorminde. Colo Memfi, dincolo Eliopole, două cetăți ce aduc aminte captivitatea fiilor lui Israel. | 201 |
Nicolae Filimon | Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti | În mijlocul acestui infortunat popol sta Moisi legislatorul, a căruia persoană o reprezenta primul bas profund, Pietro Susini, bărbat înalt, bine făcut, cu o voce de un timbru foarte frumos și de adevărat basso profondo. Rolul Anaidei, fiia sorei lui Moisi, era susținut de demoazela de Ruda, prima soprano. Partea lui Amenofi, fiul regelui Faraon, era susținută de tenorul Barbacini; a regelui, de baritonul Pratico, iar a reginei Sinaide o cînta primadona comprimarie, Mauri Ventura. După ce se fini preludiul orchestrului, începură artiștii a cînta; dar ce melodii, ce armonie, dumnezeule! Vocea basului profund semăna cu sunetele cele grave ale celebrului organ al Sîntu | 104 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Castelul de Rosenberg este situat în una din cele mai frumoase cîmpii ale Tirolului bavarez. Fațada principală este dominată de doi munți carii, prin înălțimea cea colosală și diferita vegetație ce îi acopere, reprezintă mai toate climele globului pămîntesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul și naramzul, pînă la frigul și zăpezile ce reprezintă natura în dezolațiune. În partea opusă are un parc adornat de cei mai frumoși arbori ai climelor calde și de florile cele mai alese și mai odorifere din tot universul. Pe marginea acestui parc curge giganticul fluviu Innul care, prin zgomotul undelor sale ce formează o mulțime de cataracte și cascade îngrozitoare și prin rozele sălbatice și sălciile plîngătoare ce împodobesc marginile albiei sale, reprezintă, într-un chip misterios și încîntător, tot ce are natura mai frumos și teribil în poezia sa. Pe o stîncă de granit, udată de capricioasele unde ale maiestosului fluviu, este clădit un pavilion chinezesc cu două etaje, din a căruia înălțime cineva poate privi și admira feerica panoramă a acestui cadru delicios. În fine, pozițiunea aceasta este atît de belă și variată, că proza și versul nu pot să dea o idee esactă despre dînsa; chiar penelul superbului Paul Rembrandt[1] s-ar umili înaintea atîtor frumuseți inefabile și n-ar cuteza să le reproducă. | 213 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Întrebați pe turiștii englezi, pe acei oameni stravaganți ce își pun viața în pericol ca să se suie pe creștetul celor mai nalți munți ai globului și să admire dupe înălțimea lor frumosul joc de ape al cascadelor, efectele de lumină ale lunei și umbrele multiforme ale frunzelor agitate de violentul Boreas, și ei vă vor spune că pozițiunea castelului de Rosenberg este una din cele mai frumoase ce poate oferi turistului frumoșii munți ai Tirolului. Să lăsăm această descripțiune și să venim la subiectul nostru. Într-o zi mă aflam în pavilionul de care vorbii și mă ocupam cu jurnalul meu de călătorie; dar, pe cînd mă sileam să pui în ordin diferitele note de călătorie, scrise pe niște mici bucăți de hîrtie, simții că nu mă aflu singur în camera mea. Întorsei privirea și văzui pe primul vînător al baronului, stînd lîngă ușă cu fața zîmbitoare ca a unui adevărat tirolian: — Bună ziua, bravul meu Ferdinant, îi zisei zîmbindu-i cu bunătate. — Foarte mulțumesc, domnul meu, răspunse vînătorul. — Cum te-ai purtat la vânătoarea de astăzi? — De minune! Am avut o fortună de bastard[2]: doi cerbi, patru căprioare, cinci vulpi și zece iepuri!… — Bravissimo, domnule Ferdinant, ai făcut o bravură demnă de a fi scrisă în analele vînătoriei cu litere de aur; fără a mai adăuga și maniera ta de a raporta, care seamănă ca două picături de apă cu: veni-vidi-vici din comentariile lui Iuliu Cezar. | 240 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — În adevăr, succesul meu de astăzi mi-a rădicat mult creditul între camarazii mei, căci noi ăștia, muntenii, ținem foarte mult la vînătoare. — O știam aceasta din lectură, dar acum m-am încredințat și mai bine din trăsurile feței tale, care seamănă întocmai cu ale lui Guglielm Tell, triumfător în contra lui Gessler[3]. — Mulțumesc de comparațiune, dar între un sîrman vînător și eroul din Unterwalden este o mare diferință: acela și-a liberat patria de opresiunea casei de Habsburg, pe cînd eu îmi pierz timpul rădicînd viața unor animale inocente. — Pe cît privește timpul de acum, ai dreptate; nu era însă tot astfel și pe la 1808. Atunci tirolienii erau bravi, căci trimitea pe fiecare zi cîte două-trei sute de francezi să bea apă din undele Stixului. — S-au dus acei timpi. — Ei pot să se mai întoarcă. Dar să lăsăm acestea; ce noutăți ai de la baronul? — Bine că mi-ai adus aminte. Tiii!… Da nerod sunt! — De ce, domnule Ferdinant? — Auzi acolo de ce, fiindcă venisem să-ți aduc o leteră de la baronul și, în loc să-mi împlinesc datoria, m-am apucat să vorbesc de secătura de vînătoare. — Și eu ți-am ajutat; prin urmare suntem chit, nu este așa? | 205 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | În timpul acesta Ferdinant scoase letera din portofoliu și mi-o dete cu respect; iar dupe aceea se retrase, promițîndu-mi o friptură bună de căprioară. Citii letera cu multă plăcere, căci recunoscui într-însa inima cea escelentă a bunului baron de Rosenberg. Iată ce-mi scria el: „Iubitul meu amic, Plecarea ta cea repentină mi-a cauzat o mare închietudine. Toată ziua aceea te-am căutat ca un smintit prin parc, prin munți și pe la stabilimentul de băi, căci cată să-ți spun adevărul, te iubesc foarte mult. Cînd mă gîndesc la întrevorbirile noastre cele atît de dulci și la acele suave consolațiuni ce-mi da raționamentele tale asupra nestabilității fortunei și a vicisitudinilor soartei, mi să umple inima de întristare. Acum cunosc cît de mare dreptate aveai cînd îmi ziceai că omul, fie oricît de avut și pus la cel mai nalt grad de mărire, nu poate să fie fericit de nu va avea un amic sincer și pacea conștiinței. Le aveam pe amîndouă, dar prin plecarea ta am pierdut pe cel mai bun și foarte anevoie de găsit. Aceea ce-mi mai rămîne de făcut este a te ruga să nu mă uiți, căci a fi mort în memoria ta ar fi pentru mine o mare nenorocire. | 202 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Baroneasa nu se poate consola de plecarea ta; ea crede că ți-a adus vreo displăcere și de aceea ne-ai părăsit atît de brusc. Amelia mă întreabă neîncetat de tine. Ce eram să fac? I-am spus că ai plecat; dar căta să fii de față ca să privești întristarea ce i-a pricinuit nuvela aceasta! Cu toate astea, eu nu am avut curagiul să o condamn, ba încă am avut slăbiciunea de a o consola. Sărmana jună! ea avea dreptate; ariile italiene ce le cîntai cu atîta pasiune, concertele ce ai sunat cu dînsa și conversațiunele in limba italiană i-a aprins capul. Mă întorc iarăși la tine. Am dat ordine lui Ferdinant să-ți împlinească orice plăcere. Biblioteca mea, armele de vînătoare, în fine castelul cu tot ce ține de dinsul, sunt la dispozițiunea ta; dispune de dînsele cum vei voi; să nu uiți a vizita capela din pădurea parcului; iar dupe ce vei vedea toate acestea, să-mi comunici și mie impresiunele ce-ți vor cauza. Afecționatul tău amic, S… de Rosenberg “ Puțin mai jos era scris de frumoasa Ameliaîn limba italiană, versul acesta: „Ricorditi di me che son la Pia.“[4] La lectura acestor versuri, ce coprindeau într-însele ceva mai mult decît un adio ce-și ia o școlară de la profesorul său, sau o femeie galantă de la o persoană care i-a făcut vreun serviciu, inima începu a bate în convulsiuni, capul mi se aprinse, sudori reci începu a curge de pe fruntea mea; părea că o văd șezînd lîngă mine la clavir și sunînd împreună frumoasa serenadă de la opera Don Juan. | 260 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Fatala realitate se arătă înaintea mea. Acum înțelesei de ce vocea ei tremura cînd cîntam împreună, de ce cînd îi adresam cîte un compliment se roșea și lăsa ochii în jos; înțelesei suspinele ce ieșea din pieptul ei cînd îi naram istorioare de amor și acele convulsii și palpitațiuni ce o coprindea cînd, rezemată de brațul meu, străbătea frumosul parc de la Kissingen. Sîrmana femeie! Ea mă… O! dar aceasta nu se poate, ziceam în mine. Nu!… mă amăgesc! Eu nu merit a fi iubit. Asta este efectul egoismului. Juna baroană a voit să-mi mulțumească pentru serviciele ce i-am făcut, iată totul! Dar nu! Nu se poate! De ar fi fost numai recunoștința, ea mi-ar fi adresat un compliment galant dar rece și nu s-ar fi servit de unul din cele mai înfocate versuri ale ilustrului ghibelin. Ei bine, fie așa!… Dar ce aș fi putut să-i ofer pentru amorul ei? Ce aș fi putut să dau însumi pentru amorul văduvei unui erou, care a murit pe cîmpul de onoare? Nimic, negreșit, decît o inimă zdrobită de suferințe, o față pălită de vîntul pasiunilor, și un nume de aventurier. O nu! Acesta este un vis pe care trebuie să-l uit. Emoțiunea ce-mi cauzase liniile scrise de bela Amelia mă făcu să caz în delir. | 214 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Un frig omorîtor îmi coprinse tot corpul și făcu să-mi tremure toate fibrele. Sărutai scrisoarea și o depusei între cele mai intime suvenire ale mele, apoi mă lăsai pe pat și adormii. Somnul, acel dulce balsam care alină suferințele celor nenorociți, mă luă în brațele sale numai ca să varieze torturile mele; căci abia ce închisei ochii, devenii victima celor mai teribile vise. Aci părea că văd o mulțime de călăi ce voiau să mă asasine; aci iarăși mă vedeam înconjurat de nenumărate fantasme și monștri teribili ce-și arătau dinții la mine și cercau să mă sfîșie cu unghiile lor cele ascuțite. În darn cercam să întinz brațele ca să mă apăr de acele larve infernale; în darn mă sileam să implor clemența lor: brațele mele erau paralizate, vocea-mi lipsea cu totul. În fine, mă deșteptai din acel oribil somn și mă crezui fericit că suferințele mele nu fuseseră decît o viziune. Părăsii camera și mă suii pe terasa pavilionului, ca să-mi redobîndesc forțele prin respirarea aerului fresc. Era noapte, și o noapte din cele mai frumoase ce poate să dea clima cea severă din munții Tirolului. Cerul era limpede ca cristalul, luna plana maiestoasă dasupra celor două colosale vîrfuri ale Alpilor, pîntre care curge capricioasele unde ale cascadei Innului; iar razele ei, căzînd orizontal peste elementul furios, îi da aspectul unui bazen plin de aur topit, din care săreau miriade de scîntei mai luminoase decît diamantul și se pierdeau în întunecoasele privaluri ale abisului. | 245 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Pe eminența muntelui ce cade în partea dreaptă a fluviului, și la o înălțime de opt sute picioare de la suprafața cascadei, este clădită fortereța Kufstein, în care se închid de la un timp încoa toți criminalii politici din Imperiul Austriac. Privii cu teroare acel stabiliment de tortură, ce distruge atîtea inimi generoase și geniuri brilante ce ar fi putut să ilustreze secolul prin operile lor; el sta pe creștetul muntelui întocmai ca a fantasmă sanguinarie și părea că amerință să distrugă omenirea întreagă cu brațele sale cele uscate și reci. Cîte mume nu vor fi plîngînd pe fiii lor îngropați de vii în suteranele acelui oribil turn!… Cîte amante și soții nu vor fi suspinînd dezolate de lipsa obiectelor amoarei lor!… Dar acei nefericiți, pe care aspra tiranie i-a despărțit de ființele ce iubeau, ce vor fi făcînd ei în acele grozave morminte, lipsiți de libertate, departe de patria și ființele amate de dînșii, torturați fizicește prin foame iar moralicește prin sentințele de moarte ce atîrnă asupra capetelor lor? O! țară a tiraniei, a spoliațiunei și a mizeriei! pămînt de trei ori blestemat, în care omul nu întîlnește decît monumente de supliciu și de mizerie! Prostitută apocaliptică! Strigoi infernal! Pînă cînd vei suge tu sîngele atîtor populi martiri? | 209 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Pînă cînd vei semăna discordia între națiuni, ca să le poți sfîșia mai lesne? Crezi oare că Dumnezeul dreptății nu vede inichitățile tale? Te amăgești, sentința ta este pronunțată! O mînă invizibilă a scris-o cu litere de foc pe fruntea ta cea plină de pete de sînge! Vei fi zdrobită ca vasele olarului! Vei pieri cu sunet, ca cetatea biblică, și te vei coborî în abisul infernului!… Acestea sunt ideile ce inspiră călătorului vederea citadelei Kufstein. Pozițiunea mea era foarte tristă și cu toată silința ce făceam nu putui să ies dintr-însa. Îmi adusei aminte de letera baronului și de recomandația ce-mi făcea el ca să vizitez capela din pădure. A! zisei, iată unicul mijloc de a risipi această teribilă melancolie. Mă pogorîi de pe terasă și îmi îndreptai pașii spre pădure. Orologiul castelului suna miezul nopții. Era tocmai ora cînd ființele vizibile intră în repaos, ca să dea loc celor invizibile a-și face plimbările lor nopturne; această idee populară, ce face pe oamenii slabi să tremure de frică, în loc să mă îngrozească, îmi inspiră mai mult curaj. Înaintai cu pași statornici spre pădure, umblai cîtva timp traversînd mai multe căi, pînă ce ajunsei în mijlocul pădurei, unde zării mica capelă de formă gotică. | 205 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Mă oprii puțin ca să observ localitatea, și cu toate că nu cunoscusem pînă atunci temerea de fantasme, cată să mărturisesc că singurătatea, întunericul și gemetile cele lugubre ale păsărilor nopturne făcu să mi se rădice perii pe cap; cu toate acestea înaintai cu curajiu pînă aproape de capelă. Dar pe cînd urmam astfel, ochii mei rămaseră ațintați asupra unui obiect de formă umană. Privii mai cu atențiune și văzui că era în adevăr un corp uman, învestmîntat într-o togă neagră și lungă pînă la pămînt; el sta nemișcat întocmai ca statua lui Hamlet. „Desigur, este o fantasmă“, zisei în mine. A merge înainte era tot atît cu a mă da de bună voie în ghearele fantasmei; a retrograda și a fugi prin pădure, puteam să pierz calea și să dau peste alt pericol și mai mare. Reflectai puțin asupra situațiunei, apoi îmi luai deciziunea de a brava pericolul, înaintai cîțiva pași, iar cînd văzui că între mine și fantasmă rămăsese numai o distanță de vreo cincispreze pași, strigai: — Cine este acolo? Fantasma nu răspunse nimic. — Oricine vei fi, răspunde că fac foc! La aceasta din urmă amerințare, fantasma scoase o lampă de subt toga sa cea lungă pe care rîdicînd-o în dreptul feții sale îmi zise: — Privește, domnule, și te încredințează că nu sînt nici tîlhar, nici spirit infernal, ci un biet bătrîn neputincios. | 228 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Privii cu atențiune figura lui și încredițîndu-mă că nu era din ființele de care mă temeam, mă apropiai de dînsul și îl salutai. El plecă capul cu modestia aceea ce o posedă numai adevărații eremiți; apoi îmi zise: — Mă luaseși drept o fantasmă, nu este așa? — Cam așa, venerabile eremit. — Ai avut dreptate. Pozițiunea locului, gemetul bufnițelor și întunericul cel gros, care dă obiectelor forme bizare și de multe ori chiar spăimîntătoare, puteau să umple de frică pe cel mai brav cavaler; dar ia spune-mi, te rog, ce te-a îndemnat să vizitezi aceste locuri tocmai pe la miezul nopții? — Lipsa de somn și curiozitatea ce aveam de a vedea capela, bunul meu părinte. — Numai atît? — Nimic mai mult. — Să intrăm dar, în capelă. — Să intrăm, venerabile eremit. — Permiteți-mi să intru eu mai întîi, ca să vă luminez, adaose el cu o voce lină și plină de dulceață. — Fie după voia voastră, omule al lui Dumnezeu! El intră în capelă și în mai puțin de două minute aprinse mai multe lumînări de ceară, ce umplură tristele ziduri ale capelei de o lumină foarte brilantă. Intrai înăuntru și privii cu venerație acea modestă casă a Celui preaînalt. | 205 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Din punctul de vedere al arhitecturei nu avea nimic atrăgător, căci era de stil gotic, și acest stil capricios nu poate să impună fantaziei decît atunci cînd edificiul are proporțiuni colosale. Obiectele însă ce o adornau erau atît de bele, că mă făcură fără voia mea să recunosc în baronul de Rosenberg, fondatorul ei, un om care știa să aprețuiască belele arte. În partea stîngă a capelei, lîngă altarul cel mare, văzui o piatră sepolcrală, așezată puțin mai sus decît celelalte, acoperită pe dasupra cu un baldachin roșu și luminată de o mică lampă. Această piatră sepolcrală atrase foarte mult atențiunea mea; simțeam din instinct că ea ascundea un mister fatal, pe care voiam a-l cunoaște. Dar baldachinul ce o acoperea nu mă lăsa să citesc inscripțiunea ce desigur mi-ar fi satisfăcut curiozitatea. Nerăbdarea însă creștea și mă împingea la indiscrețiune. Bătrînul, simțind impaciența ce mă turmenta, ridică acoperișul după piatră și o putui privi. Ea era sculptată de o mînă măeastră; la partea de jos erau doi angeli ținînd o coroană de roze, pe care se vedeau doi fluturi, simbolul a două suflete ce și-au luat zborul către eternitate; în centru erau reproduse efigiile unui june și a unei copile ce semănau că își ia adio unul de la altul cu lacrămile în ochi; iar mai în jos se vedea sculptată inscripțiunea aceasta: Entrate a piangere, o! | 228 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | voi pietosi viandanti, l'infelice Ascanio e l'infortunata Eleonora, vittime d'un affettuoso amore[5]. La lectura acestui epitaf simții fară voie inima săltînd în pieptu-mi; privii pentru a doua oară piatra și observai urmele a două picături de lacrime; țintai ochii asupra bătrînului eremit și văzui pe fața lui semnele suferințelor morale ce-l turmentau. Al cui să fie oare acest sarcofagiu? ziceam în mine, silindu-mă a pătrunde acest mister; fi-va al vreunui membru din familia baronului? Dar asta e cu neputință, căci baronul își avea catacombele familiii sale în deliciosul cimiteriu de la München; afară de asta, inscripțiunea după piatră era italiană, numele celor ce repausau sub dînsa erau italiene, chiar trăsurile efigiilor sculptate nu reprezentau decît figuri meridionale. Aceste supozițiuni, mărite foarte mult prin fraza din scrisoarea baronului care îmi recomanda să vizitez capela, mă încredința de ajuns că mormîntul ce sta înaintea mea ascundea în sine un secret tragic! Impaciența mea de a afla acest mister ajunsese la estremitate. Cu toate astea eram departe de a-l poseda. Ultimul meziu ce-mi mai rămăsese era să întreb pe eremit. Căta însă să-l pregătesc la aceasta și să-l fac să spuie acest secret fără să înțeleagă că am plăcere să-l aflu. Mă mai preumblai puțin prin capelă, mai observai unele din obiectele ei, iar cînd mă văzui aproape de dînsul, îi zisei: — Venerabile eremit, îmi permiteți să vă fac oarecare întrebări asupra acestei capele? | 232 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — Sunt la ordinele domniii-voastre, răspunse el. — Nicidecum, bunul meu eremit, eu nu pot să ordon. — Un oaspe al baronului, patronul nostru, poate să facă ce va voi cu noi. — Dar cine v-a spus că sunt oaspe al baronului? — Am aflat-o de la Ferdinant. — Fie dar cum vei voi; spune-mi, te rog, din ce timp datează această mică capelă? Eremitul plecă ochii în jos, parcă ar fi înțeles scopul întrebărilor mele; apoi, după un moment de gîndire, îmi zise: — Capela aceasta este zidită la anul 1810. — În timpul revoluțiunei Tirolului, capitanată de celebrul ospelier Maximilian Hofer? — Cam pe atunci, domnul meu. — Și de cine este fondată? — Fondatorul ei este tatăl baronului. — Dar aceste bele ornamente și utensile datează tot de atunci? — Cea mai mare parte sunt cumpărate de posesorul actual. — Și la ce servă ele daca nu se întrebuințează la nimic? — Nu te înțeleg! — Voi să zic, daca nu se face serviciul divin în capelă… — Sînteți în eroare, domnule. De cînd esistă această capelă, serviciul divin n-a încetat dintr-însa. — Și de ce atîta rigoare? — Pentru că într-însa repauzează rămășițele mortale a mai multor eroi ce au murit pentru patria lor. | 208 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — Voiți poate să vorbiți de Maximilian Hofer și companionii lui? adăugai cu un aer de nepăsare, ca să-i inspir mai multă încredere. — Da, domnule, aceștia și alți mai mulți. — Dar bine, bunule eremit, baronul e bavarez și răposații de care vorbirăm se luptau în contra intereselor Bavariei. — Baronul e un adevărat german și aceasta îl face să stime pe toți aceia ce și-au vărsat sîngele pentru unirea și liberarea Germaniei de apăsători. — Face foarte bine. Dar ia spune-mi, cine sînt îngropați sub piatra aceea de marmoră? și deodată cu interogarea îi arătai mormîntul lui Ascanio. Nu apucai să săvîrșesc articularea acestor fraze și fața bătrînului se acoperi de o paloare mortală, membrii corpului său tremurau ca frunza copacilor agitată de vînt; forțîndu-se, îmi zise: — Cunoști limba italiană? — O cunosc, îi răspunsei mișcat de suferința nenorocitului bătrîn. — Citește dar și te încredințează. Mă prefăcui că citesc inscripția, apoi îi răspunsei: — Ei bine, pe această piatră văz numele Ascanio și Eleonora, dar nu știu cine sunt și tocmai aceasta aș voi s-o știu. Bătrînul rădică din umeri și după o tăcere de cîteva momente, în care părea că se luptă cu niște teribili aduceri- aminte, răspunse îngînat: — Tot ce știu despre dînșii este că sînt doi amanți nenorociți, care a suferit foarte mult și care… Deodată cu această frază, bătrînul căzu pe pietrile cele reci ale capelei și din ochii săi ce păreau zvîntați începu a curge un torent de lacrime. | 249 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | După mai multe îngrijiri ce-i făcui, reeșii a-l scoate din acea teribilă pozițiune. După ce bătrînul își dobîndi forțele, mă privi cu aer de disperare și îmi zise lăcrămînd: — Călătorule, oricine ești și oricare ar fi interesul ce te-a îndemnat să vii în acest loc, aibi pietate de un bătrîn neputincios! În numele lui Crist! Nu cere de la mine narația unei întîmplări fatale, care ar putea să mă coste viața. — Reanimează-te, bunule bătrîn, îi zisei cu aer de compătimire, eu n-am venit aci ca să violez secretele tale, nici să turbur liniștea ta; și daca ți-am adresat aceste întrebări, ele n-a provenit din vreo intențiune rea, ci numai din curiozitate. Să ieșim de aci, bătrînule, căci temperatura acestei capele este rece și poate să-ți facă rău. — Să ieșim, fiule, adause bătrînul cu o voce tremurătoare. Ieșii din funesta capelă singur, ca să las bătrînului timp să stingă lampele; iar dupe cîteva momente ieși și dînsul și luarăm calea ce duce la castel, pe care o străbăturăm coprinși de întristare și fără a pronunța o vorbă măcar; dar cînd văzu bătrînul că rămăsese numai cîțiva pași pînă la castel, se opri în loc și cu o voce plină de melancolie îmi zise: — Iată, ne-am apropiat de castel; permiteți impotentului bătrîn să se retragă în solitudinea sa. | 220 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — Sînteți liber, venerabile eremit, să faceți după voia și plăcerea voastră; vă rog numai, să iertați indiscrețiunea mea și să vă aduceți aminte de mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu. Batrînul plecă capul în jos cu modestie și-și îndreptă pașii către pădure; iar eu mă suii în camera mea, mă lăsai pe pat fără a putea să adorm, deși orologiul suna a treia oră după miezul nopții. Curiozitatea de a mă face stăpîn pe secretul inscripțiunii sepolcrale devenise pentru mine o tortură de care, cu cît cercam să mă liberez, cu atît devenea mai teribilă. Dupe mai multe ore de suferință, un somn binefăcător mă acoperi cu aripile sale și făcu să piară din mintea mea toate larvele acelui secret. Mă deșteptai pe la opt ore matinale și deschisei fereastra ca să între aerul curat în cameră. Privii cu aviditate magica panoramă campestră, ce se destindea înaintea ochilor mei. Soarele, triumfînd în contra întunecosului văl al nopții, sta acum înfipt pe bolta azurie a firmamentului și arunca binefăcătoarea sa lumină asupra munților plini de neaua și a cîmpiilor înverzite; iar razele lui, străbătînd prin grosimea norilor de aburi, forma o mulțime de grupe diafane desemnate cu cele mai poetice culori. | 201 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Cinteza și pietrușelul, prin vocea lor ascuțită, făceau să răsune selbele cele stufoase, ciocîrliile se înălțau în aer orizontal, întocmai ca niște mici bombe, apoi se opreau în loc și, bătînd din aripe, umpleau aerul de melodioasele lor cînturi; prepelițile, acele inocente și foarte timide paseri, ce se nasc și mor în cîmpiile înverzite și dumbravele înflorite, prin versul lor monoton dar ritmic serveau de regulator cadențelor acestui concert al naturei. În momentele acestea, cînd toată ființa mea era absorbită în contemplarea acelui delicios cadru, auzii o detunare de pușcă foarte aproape de pavilion; după aceea văzui o găină sălbatică zburînd încet către castel; o a doua esplozie se mai auzi și nefericita pasăre căzu învîrtindu-se pe tapetul cel verde al curții castelului. Nu trecu mult și văzui pe Ferdinant vînătorul, căutîndu-și victima cu nerăbdare: — Ei, ei, domnule călău de găinuși, ce însemnează agitația aceasta? îi zisei glumind. — N-ai văzut-o, domnule? răspunse el, preocupat foarte mult de vînatul său. — Despre ce mă întrebi? esplică-te. — Despre găinușa mea, care mă costă două umpluturi de armă. — Ea a trecut p-aci în toată forța zborului și m-a rugat să-ți spun că-ți rămîne datoare acele două esploziuni de armă. Ferdinant înțelese gluma mea și puse ochii în jos, poate ca să caute un răspuns echivalent; nu trecu însă mult și el esclamă: — Iat-o, nelegiuita; apoi rădicînd găinușa în sus cu un aer triumfător, esclamă: așa, coconiță, vreai să mă faci să pierz praful și plumbul degeaba, dar n-ai nimerit-o! | 251 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — Iart-o, de! iart-o, Ferdinant, nu fi atît de aspru! — Nu, niciodată! o s-o dau pe mîna Bertei ca să-i facă toaleta ș-apoi o s-o trimit să vă dea o vizită din parte-mi. — Și eu din parte-mi îți promit că o voi priimi cu toate onoarile cuvenite. El chemă pe consoarta sa și îi dete găinușa, apoi suind cu repeziciune scara castelului, se prezentă înaintea mea cu un aer plin de orgoliu militar și punînd două degite la caschetă mă salută. Îl privii cu atențiune și rămăsei încîntat de franchețea și lealitatea ce străluceau în trăsurile feței sale: Iată omul meu, zisei, de la dînsul pot să aflu ceva despre secretul inscripțiunei din capelă; să-l esploatăm dar, și ca să-mi ajung scopul mai lesne, începui a-i flata amorul lui propriu. — Știi, bravule Ferdinant, că ești unul din cei mai perfecți vînători din cîți am văzut pînă acum, îi zisei zîmbind. Găinușa aceea împușcată din zbor cu atîta măestrie a întrecut bravura lui Guglielm Tell. — Bunătatea dumneavoastră mărește lucrurile. — Nicidecum, bravul meu, complimentul meu este espresia admirațiii ce simț pentru un june atît de perfect în arta vînătoriei și așa de zvelt și întrepid precum ești dumneata; uite, pui prinsoare că n-ai dormit toată noaptea, numai ca să străbați pădurea parcului și să arunci teroarea în nenorocitele animale. | 222 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — Cît despre asta este tocmai precum ai zis. M-am sculat de la două ore dupe miezul nopții și m-am dus ca să surprinz un stol de fazani, dar n-am reeșit din cauză că eremitul nostru, în contra obiceiului său, au umblat toata noaptea prin pădure și mi-a speriat vînatul. — Ce, aveți vreun eremit în parc? — Cum să n-avem noi eremit, cînd avem eremitagiu? — Aveți dar și eremitagiu? îi zisei, prefăcîndu-mă că nu cunosc nimic de felul acesta; spune-mi, te rog, cum se cheamă acel eremit? — El se chiamă Anselm și e foarte bătrîn. — De mult timp locuiește în acest castel? — Nu l-am întrebat niciodată, căci este foarte tăcut. — Și mizantrop, nu este așa? — Ba mizantrop cumsecade, căci nu iese din chilia lui toată ziua, și cînd îi aduc merindele îmi mulțumește fără să se uite la mine. — Curios om! — Forte curios. Și are niște curiozități care seamănă foarte mult cu nebunia; ziua nu se arată la nimeni, dar cum înserează, intră în capela din pădure și șade acolo pînă la miezul nopții; apoi iese și străbate pădurea în toate direcțiunile ei, pînă la ziuă. — Și ce face el în capelă, n-ai observat? | 204 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — Se pune în genuchi înaintea unei pietre sepolcrale și începe a se bate cu pumnii în cap și a plînge. — Se vede că în acel mormînt e depusă vreo rudă a lui de aproape! — Se poate, dar nu crez. — De ce? — Fiindcă el nu este de aci, din Tirol, și afară de aceasta am văzut de multe ori pe baronul și pe bela baroneasă plîngînd dinaintea acelui sepulcru. — Spui adevărul? — Adevărul cel mai adevărat, domnul meu. — Ai zis, mi se pare, că nu este din Tirol. — Da! — De unde este, dar? și care să fie naționalitatea lui? — Eu crez că este italian. — Și ce dovezi poți da pentru aceasta? — Mai întîi că nu vorbește bine limba germană, al doilea că de multe ori l-am văzut înaintea mormîntului din capelă rugîndu-se în limba italiană. — Îți aduci aminte ceva din rugăciunile lui? — Le-am auzit atît de mult, încît le pot recita întocmai ca dînsul, dar nu simț necesitatea. — Cît despre tine poate să fie precum zici, dar eu aș dori prea mult să cunosc patria și naționalitatea acestui eremit. — Fii liniștit, am o scriosare scrisă de mîna lui, care poate să-ți serve mai mult decît acele rugăciuni. | 212 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | — Unde este acea scrisoare? Dă-mi-o numaidecît! — Iat-o! Deschisei scrisoarea și o citii cu atențiune. Dar ea, deși era în limba italiană, nu coprindea însă nimic relativ la secretul ce voiam să descopăr. Ultima speranță ce-mi mai rămăsese era să scriu baronului de Rosenberg, imaginîndu-mi că poate prin descrierea ce-i voi face despre plăcerea ce mi-a pricinuit frumoasa ipozițiune a castelului său și raritățile coprinse într-însul, îl voi pune în pozițiune a vorbi singur despre ceea ce doream a cunoaște. Licențiai pe Ferdinant și mă pusei să scriu; finii scrisoarea, o sigilai și o trimisei la postă. Așteptai mai multe zile cu impaciență răspunsul baronului, dar un veni. În timpul acesta făcui mai multe escursiuni în munții Tirolului; vizitai cîteva din stabilimentele publice ale orașului Kufstein; avui mai multe convorbiri cu persoanele de la care credeam că voi putea să aflu ceva relativ la secretul meu, dar nu găsii pe nimeni care să-mi mulțumească curiozitatea. Aflai numai că eremitul nu era singur, ci avea lîngă sine un june din patria sa, cu care lăcuia de mai mult timp în acel castel. Părăsii, în fine, Tirolul și castelul baronului de Rosenberg, împreună cu impresiunile ce simțisem în deliciosul său parc și plecai către Italia. | 204 |
Nicolae Filimon | Ascanio și Eleonora | Dupe o călătorie de nouă ore pe înălțimile cele mai formidabile ale Alpilor, ajunsei la Innsbruck, unde mă oprii numai timpul necesariu pentru luarea biletului de călătorie; iar după aceea mă suii în careta de postă și, după o călătorie de douăsprezece ore, intrai în Italia. | 46 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Pînă a nu începe povestirea tristelor întîmplări ale eroului acestei nuvele, credem de datorie a noastră indispensabilă a esplica lectorilor noștri ce înțelegem prin slujnicar și slujnicărie; căci daca zicem slujnicar, cată să zicem și slujnicărie, precum militar — militărie, cizmar — cizmărie și altele mai multe ce se termină prin ar și rie. Slujnicăria este o societate secretă ca a francmasonilor, carbonarilor și sansimonienilor [1], este o plantă exotică și detestabilă, a căria naștere și întindere în țara noastră o datorăm sărăciei vicioase și marei lipse de cultură morală a unei părți din junimea noastră. Ca societate secretă, slujnicăria are maeștrii ei, lojile, venditele, prozeliții și chiar cinismul ei [2]. Deosebirea este numai că doctrinele acestei societăți tind foarte mult la degradare și materialism. Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întîi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dînsele și să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia și alte calamități, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi. Slujnicarii se recrutează mai totdauna dintre gentilomii de mahala și mai cu seamă din mahalalele: Cuibul cu barza, Popa Chițul și Biserica lui Tîrcă… Caracteristica slujnicarului nu este anevoie de făcut. | 216 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | El este totdauna un june de la douăzeci și doi pînă la douăzeci și cinci de anișori, bine făcut, bine îmbrăcat, frizat și înmănușat întocmai ca un lion de Paris. Acest lux ar face pe oamenii fără experiență să-l ia drept fiul unui proprietar bogat sau de moștenitor al vreunui unchi din repertoriul teatrului comic francez; lucrurile însă merg cu totul altfel și vă încredințez cu mîna pe conștiință că vestmintele după dînsul sînt făcute pe datorie; căci felul acesta de gentilomi nu au altă stare decît leafa, și această mizerabilă leafă nu are miraculosul dar al monedei zburătoare din timpii pietrii filosofale [3]. La primul debut al aventuroasei sale juneți, gentilomul nostru o duce binișor: înșală pe croitor, pe cizmar, pe ospelier și chiar pe birjar; iar leafa o ține numai ca să nutrească amorașele sale cu fetele de pe la marșande. Aceștia sunt timpii cei mai fericiți din viața gentilomului nostru, dar, din fatalitate, neguțătorii amăgiți îi taie creditul și încep a-l persecuta pentru datoriele lor. În cazul acesta, ingeniosul june aleargă la sfînta noastră Convenție și, armîndu-se cu articolul relativ la neviolarea domiciliului, rîde de nerozii săi creditori; cu toate acestea, moneda îi lipsește, credit nu mai are la nimeni. | 203 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Ce face el oare în această critică pozițiune? Ce să facă, sărmanul; pleacă capul la lovirele soartei, se face slujnicar!… În această nouă condițiune, spiritul său se supțiază ca firul de borangic, imaginația lui se înalță pînă la al noulea cer, devine filosof peripatetic [4], patriot și încă patriot, nu glumă. Declamă în contra abuzurilor, căci funcția lui (daca are vreuna) nu-i permite să fure; devine inemic neîmpăcat al ciocoilor, îi înjură și îi încarcă cu cele mai negre epitete, fără să se gîndească că această clasă desprețuită de dînsul este fenixul dezertului [5], carele se renaște din cenușa lui mai forte dupe cum era înaintea arderii sale. El nu înțelege că zicerea ciocoi este sinonimă cu zicerea bogat și puternic și că mai toți cei ce să rădică din noroi la putere și bogăție devin bași-ciocoi și, pentru mare nenorocire, aceste gloabe de plebei, pe care entuziasmul nostru de la un moment îi rădică la putere și bogăție, ne lovește cu copita mai des și mai rău decît caii născuți și crescuți în grajduri: în fine, slujnicarul nu voiește să înțeleagă că ciocoiul Convenției este mai venal și mai fără inimă decît acela al Regulamentului. Slujnicarii sînt de mai multe categorii sau tagme. | 204 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Cînd face parte din ortaua poeților, atunci cată să fugi cît vei putea de dînsul sau să te rogi lui Dumnezeu ca să-ți dea răbdarea lui Iov din Biblie, căci altfel nu vei putea să suferi scălămbăturile și declamările lui, fără să te apuce nevrele de rîs. Nu apucă să-ți zică bună ziua și te înăbușaște cu citațiuni din Milton, lord Byron, Victor Hugo și alți mai mulți poeți păgîni și creștini; iar dupe aceea începe a-ți înțepa urechile și a te face să-ți pierzi logica și bunul simț prin poezii de felul acesta: CIOCOIUL INFERNAL Ce groaznic întuneric!… Și luna cum lucește!… Teribil suflă vîntul!… Și glasul filomelei Îmbată ochii mei!… În aste triste locuri Și pline de amor, S-arată înainte-mi Un trădător ciocoi, Ce țara-ntreagă face Să geamă surîzînd; Ș-înfige ciocu-n sînul, În sînul maicii sale; Ș-a doua zi cu botul Mînjit d-al țării sînge, Se plimbă prin oraș!… Cearcă de-i spune că aceste versuri sunt făra sens și mai întunecoase decît ale lui Numa Pompilie [6] și vei vedea cum te va taxa cu numele de ignorant, om fără gust și inemic al născîndei noastre literature. Daca slujnicarul s-a dus de două-trei ori pe la Facultatea de Drept, nu te mai slăbește din jus regiae, jus papirianum [7], cele zece și mai în urmă douăsprezece table de plumb sau de tinichea, lex Flaviana [8], lex scatinia de nefanda Venere [9], Breviarum Alaricianum [10], Justinian, etc., adăogînd pe la soroace cîte un ipso jure, în abrupto, ex officio și alte mai multe secături de felul acesta, prin care se silesc a demonstra că nu este bine a lăsa advocatul pe clientul său să moară de foame dupe moarte!… Dar soiul acesta de slujnicari rămîne nulă pe lîngă slujnicarii politici. | 291 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Aceștia sînt teribili! Pe slujnicarul politic nici un guvern nu-l mulțumește. N-apucă să se formeze bine un minister și slujnicarul patriot începe a-l descri cu cele mai negre culori și se silește prin orice mijloace a-l face să treacă, în ochii publicului, de infam și trădător. Locurile frecventate mai des de către ortodoxii slujnicari [11] sunt două: grădina Cișmegiului pe timpul de vară și cafeneaua din Pasagiul Român în timpul cel friguros al iernei. Aci se adună slujnicarii de toate nuanțele, de-și varsă veninul asupra oamenilor ajunși la putere. De cîte ori vei vedea un cerc de patru-cinci individe și vei auzi pe vreunul dintre dînșii vorbind cu agitațiune despre drumuri de fier construite într-un singur an, despre canalizarea rîurilor, rădicarea oastei la cifra de trei sute de mii individe, esploatarea carierelor de marmoră și formarea unei flote pe Marea Neagră, să știi că acel om este slujnicar paraponisit; cată să mai știi și aceasta că slujnicarul este o ființă omnipotentă (numai în vorbe) el nu are decît să zică un cuvînt și țara este brăzdată cu șosele și drumuri de fier, casele statului se umple de bani, cultura și instrucția ajunge pe cea din Germania, cu un cuvînt România se ridică la cel mai suprem grad al fericirei sale; din nenorocire, însă, guvernul nostru nu știe să se folosească de consiliele patrioților slujnicari și de aceea lucrurile merg cu susul în jos. | 233 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Slujnicarul adevărat, pe lîngă alte daruri, mai are și virtutea cumpătării; el șade toată ziua în cafenea, fără să guște ceva, sau daca din întîmplare bea o cafea neagră sau o dulceață, potrivește tocmai timpul cînd cafeneaua este plină de oameni și pleacă fără să plătească. Unii zic că fac aceasta din distracțiune, dar gurele rele susțin că nu plătește fiindcă nu are parale. Unicul viciu ce s-ar putea imputa acestor doctrinari este afecțiunea ce au asupra slujnicilor; dar tocmai acest amor, ce pare un defect în ochii profanilor, pentru slujnicari este un act de devoțiune, o practică religioasă, este chiar paladiul sau deviza societății lor. Iată ce este societatea slujnicarilor în simț colectiv și ce este slujnicarul în parte. Capitolul II - Mitică Rîmătorian În una din nopțile lui decembriu din anul 1858, vîntul muscălesc sufla cu tărie, ploaia curgea în mari cătățimi de apă amestecată cu zăpadă și grindină. Pavagiul Capitalei era plin de noroi amestecat cu gheață; era, în fine, tempo d’innamorati, precum zice Figaro în opera Bărbierul de Sevilia. Orologiul de la Bărăție suna cu lene și melancolie miezul nopții. Liniștea solemnă a naturei nu era turburată de nimeni, afară de desele patrulii militare care străbăteau capitala în toate direcțiunile, căci guvernul dupe timpul acela, nemulțumindu-se pe întreruperea comunicației provenită din furia elementelor, declarase orașul București în stare de asediu, ca să asigureze viața unuia din membrii căimăcămiii de trei, pe care umbla să-l asasineze un factor cu o sfeclă găurită sau cu o sticlă de cerneală turcească umplută cu nisip, pe care voia să o facă a trece în ochii nobilului caimacam de o bombă fulminantă. | 271 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Adevărul poate să fie altfel, dar asta nu ne privește. Noi facem romanț, iar nu istorie. Pe acest grozav timp, un june ca de douăzeci și doi de ani, cu părul lung și negru, acoperit cu o pălărie bombée [13], înfășurat într-o manta tăiată dupe moda carbonarilor și cu galoși de gumelastic în picioare, sta lipit de ușa galeriei ce duce la bucătăriile caselor lui Hötsch et Müller pieptănarul. Daca cineva ar fi privit cu băgare de seamă pe acest june, ar fi descoperit în trăsurile feței sale pe omul contrariat de fortună sau pe amorezul certat cu amoreaza sa. Dupe ce se mai plimbă puțin, ca să-și încălzească picioarele ce-i înghețase de frig, se apropie iarăși de ușe și bătu într-însa de trei ori cu o maniereă particolară, ce avea în sine un ce misterios și semnificativ. Puțin după aceea se auzi pe dinlăuntru un zgomot de pași; era cineva care venea către ușă. Eroul nostru, reluîndu-și curajul ce cu puțin mai nainte îl pierduse, începu a striga cu o voce iarăși convențională: — Rezi!… Rezi!… — Ei, bine, aud, nu sunt surdă, răspunse vocea dinlăuntru, cu un acent de nepăsare sau răzbunare. — Deschide-mi, Rezi dragă, c-am înghețat de frig. | 202 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | — Ba aia e vorbă, domnișorule; du-te la coconițele dumitale de pe la marșande cu care-ți cheltuiești banii și lasă-mă-n pace. — Deschide, Rezi! Deschide, Rezișoara mea, că mă lovește guturaiul de frig. — Nu, nicidecum. — Deschide, că-ți dau o față de rochie. — Nu deschiz!… — Să fiu al dracului, daca nu ți-oi cumpăra mîine o pereche de botine de la Ianoș pantofarul. — Nu mă mai înșăli dumneata cu gogoși d-astea. — Rezi, te jur pe ce ai mai scump în lume, deschide. Văzînd însă că sălbatica sa amantă nu deschide, începu să declame cu un accent patetic și comic versurile acestea: Deschide-mi, copilă, Deschide-mi că mor; Aibi puțină milă De al meu amor. Ploaia de sus pică, Măntăluța-mi strică. Nu mi-e de manta, Pricepi dumneata!… [14] Că mi-e de tartan, C-am slujit un an Ca să-l dobîndesc Și să mă fălesc, Ca un nobil mare Cu spirit și stare. [15] Versurile acestea, pronunțate cu o mare doză de duioșie, își făcură efectul lor, căci inima maghiarei noastre se muie, ușa se deschise și amanții noștri dispărură prin întunecoasele coridoare ce ducea la sanctuariul amorului lor. Acum, cu voie sau fără voie, o să introducem pe lectorii noștri în templul amorului acestor două turturele, ca să auză espresiunile cele înfocate prin care slujnicarul cearcă să atragă asupră-i simpatia amantei sale. | 223 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Ne facem însă datoria a îndemna pe bunii noștri lectori a-și procura cîte o sticluță de eter, căci parfumul din camera celebrei noastre Calipso din Pasagiul Român poate să le iriteze nevrele. Camera în care locuia amanta domnului Mitică Rîmătorian slujnicarul era o bucătărie nemțească cu mașină. Mobilierul ei se compunea din mașina de bucate, ce ocupa o a treia parte din periferia camerei, două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lînă și o plapomă de cit, veche, ce acoperea pe jumătate două perne cu fulgi, neîmbrăcate. Pe unul din pereți erau atîrnate o mulțime de tigăi de diferite forme, frigări, răzători de hrean și forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colț era o oală colosală cu grăsime de rîmător și un vas de lemn plin cu răzături de morcovi, foi de varză și de țelină. Într-un cui, dupe ușe, erau atîrnate niște cizme ungurești și un pieptar de blană. Dupe ce frumoasa Rezi deschise ușa slujnicarului nostru și străbătu împreună cu dînsul întunecoasele coridoare ce conduceau la camera ei, aprinse o lumînare de seu și o puse pe masă, iar dupe aceea șezură unul lîngă altul și începură a se săruta ca niște porumbei; apoi, dupe ce trecură acele convulsiuni nervoase, slujnicarul nostru o privi cu ochii plini de amor și începu a-și pleda pasiunea prin frazele următoare: — Frumoasă Rezi!… Angel de candoare care te-ai coborît din regiunile imperiului (a voit să zică ale empireului) unde să făurează trăsnetile și fulgerile, ca să creezi fericirea unui nenorocit muritor ce te adoară precum adoară tînăra mumă pe primul ei născut, ca fanaticul principiele credinței sale, ca avarul comorile sale!… Iubită Rezi!… Tu, care, prin fizionomia ta mai albă decît hîrtia ministerială, ai știut să înfigi în nenorocita mea inimă toate frigările amorului, aibi pietate de un om care nu trăiește decît ca să contemple ochii tăi cei mai verzi decît granitul, buclele tale cele azurii, dinții tăi cei de roze și buzele tale cele mai lucitoare decît marmora. | 334 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Iată-mă la genunchele tale!… Fii șeful de secție al inimei mele și mă voi crede foarte ferice ocupînd postul de pomojnic în amorul tău!… Voi trece cu cea mai mare esactitate în bilanțul datorielor mele de amant fidel toate evenimentele industriale și politice ale amorului nostru [16]. Juna bucătăreasa ascultă toate paralogiile lui Rîmătorian cu o surpriză neînțeleasă; biata fată nu mai auzise în toată viața ei o asemenea declarațiune de amor atît de năbădăioasă. Slujnicarul, luînd extazul amantei sale drept efect al poeticei sale declarațiuni de amor, căzu la genunchile ei și, oftînd de mai multe ori, îi zise: — Privește-mă, crudo!… Iată-mă zăcînd la picioarele tale, întocmai ca robul ce geme de lanțul robiei, pe patu-mi de moarte eu zac tînguios! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . să moară bătrînul de ani gîrbovit!… Să piară ciocoiul ce țar-a strivit! | 207 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | [17] iar eu, dragă Rezi, să trăiesc pentru tine. Da! pentru tine și pentru sărmana mea țară, ca s-o rădic din căderea la care a ajuns din cauza ticăloșilor de moderați!… și deodată cu pronunțarea acestor vorbe, strînse mîna bietei femei cu atîta violență, încît tresări de durere. Apoi, privind pe amant cu un aer agitat, îi zise: — Da bine, măi omule, ce ai astăzi? Ori ești lunatec? Ce sînt întortocheturile și învîrtelile astea? În loc să vorbim de ale noastre, ca oamenii, tu te apuci de vorbești cu dușii dupe lume. Gentilomul nostru, înțelegînd că inima amantei sale nu este primitoare de împresiuni poetice, schimbă rolul și deveni vesel și spiritos ca un bărbier. Metamorfoza aceasta plăcu prea mult bucătăresii. — Așa te voi — îi zise ea, lovindu-l pe umăr cu mîna sa cea frumoasă, dar nespălată — fii sprinten ca un Kossuthhusar, basama teremtete… ia spune-mi, cînd o să-mi cumperi fața de rochie? — Peste cîteva zile, iubita mea, poate și mai curînd, daca mi-o da casierul leafa pe fevruarie [18]. — Nu mă mai înșeli dumneata cu minciuni de acestea. — Rezi, îți jur că în săptămîna aceasta vei avea rochea ce ți-am promis. — Dar daca nu mi-o vei cumpără? | 206 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | — Să-mi face ce vei voi. — Adu-ți aminte că mi-ai făgăduit de mai multe ori și… Capitolul III - Cafeneaua din pasagiu În acest stabiliment, aranjat dupe moda și gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanță, domino, table, șah și chiar bancofaro la necesitate. Aci este locul de întîlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială. Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale și false ale vocei unui june ce cînta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida. Acest june atît de entuziasmat era Mitică Rîmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobîndise totul de la amanta sa. El deschise cu repeziciune ușa cafenelii și, străbătînd mulțimea, se opri la masa despre care vorbirăm, șezu pe un scaun, apoi, dupe ce-și netezi părul cu mîinile, puse coatele pe masă și începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudîndu-i de cîte ori făceau cîte un joc frumos. | 219 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | În timpul acesta mai veniră încă doi tineri, tot de etatea eroului nostru, și se așezară tot la masa faliților. Mitică Rîmătorian le întinse mîna la amîndoi, și îi salută cu un fel de manieră proprie a sa, apoi, adresîndu-se către unul dintre dînșii, zise: — Ce noutăți ne aduci, monșer Găinescule? — Despre ce voiești să mă întrebi, șer Rîmătoriane? — Despre orice, mon ami. — Am o mulțime de noutăți politice, dar… — Dar ce? — Mi-e frică să nu ne auză vreun spion de ai căimăcămiei. — Da ce, căimăcămia are spioni? — O mulțime nenumărată, mai cu seamă de cînd capii partidului liberal au voit să asasineze pe unul dintre caimacami cu o bombă fulminantă. — Ce bombă spui, mă, omule! Auzi acolo, bombă! O sfeclă găurită care, desigur, este o drăcie inventată chiar de caimacami, ca să aducă invazii în țară!… — Asta se poate; dar apropo de invazie, știi că vin muscalii? — Cine ți-a spus această minciună? — Asta nu e minciună; am auzit astăzi pe vornicul dînd ordine ca să se repareze toate podurile și podișcele din districtele Buzău și Rîmnicu Sărat. — Nu știi tu că cui-i este foame visează codri? E! | 201 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | monșer, muscalii nu pot să iasă așa lesne din vizuina în care i-a băgat Tractatul de la Paris. — Mai știu încă o noutate, dar este atît de frumoasă, încît sînt sigur că o să te facă să sări de bucurie. — Spune-o, Găinescule! Spune-o! — Țara noastră o să să facă împărăție! — Împărăție! — Da, amice, împărăție; și încă împărăție, știi colea, zdravănă! — Și pe cine o să avem împărat? — Pe fiul lui Victor Emanoil. Rege latin, ce frumos lucru!… Să mai vezi atunci pe ciocoi cum o să se ascunză în găuri de șerpi; iar noi ăștia, liberalii, o să fim în fruntea mesii. Să trăiască regele latin! — Numai de nu s-ar face și el ciocoi, căci Dîmbovița noastră face minuni: oricine gustă din dulcile ei unde parcă bea din fîntîna Letei [19]. Vine neamțul cu sinceritatea lui proverbială, vine englezul cu orgoliul său ce de multe ori atinge brutalitatea și francezul cu sentimentele cel mai frumoase din lume și, cum șed două-trei luni în București, devin mai ciocoi decît ciocoii noștri!… — Așa este, nene Rîmătoriene, ai dreptate… — Și da și nu, dar să lăsăm această convorbire căci… Spune-mi mai bine, cum o duci cu șefia ta de masă? | 207 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | — Cam în doi peri. — De ce așa? — Fiindcă nu înteleg deloc lucrarea. — De ce nu te consulți cu șeful de secție? — Dar el este mai slab decît mine. — Întreabă pe ajutorul mesei! — Îl întreb și încă foarte des, dar vai! orice consultare la dînsul mă costă cîte un prînz la Lazăr [20], și ar fi bine dacă aș scăpa numai cu atîta, dar răul care o să mă facă să-mi dau demisia este că ticălosul de ajutor își bate joc de mine. — Ce-ai zis, cutează să facă aceasta? — Ba bine că nu, și încă chiar în prezența scriitorilor mei! — Și ai putut să suferi? — Ce eram să fac! ?… — Să-i tragi palme… — Ce-ai zis?… Palme! — Da, palme, să învețe minte, ștrengarul, a nu mai rîde altă dată de șeful său. — Ce stai de vorbești, amice!… Abia am cutezat să-i fac cîteva mici observații și el mi-a trîntit hîrtiile pe masă și s-a apucat de lucrările postului său; din nenorocire, tocmai în momentul acela mă cheamă ministrul în casă și-mi ordonă să-i fac un referat către Consiliul administrativ. — Cel mai lesne lucru din lume. — O fi lesne pentru tine, dar pentru mine nu. | 209 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | — De ce? — Fiindcă n-am făcut niciodată referate. — Ei bine, cum te-ai scăpat de această belea? — Am luat condeiul în mînă și mi ți-am trîntit un referat de cele tătărăști. — Îți aduci aminte ceva dintr-însul? — Îl știu pe tot din memorie. — Recitează-mi-l o dată, te rog! — Ascultă: „Onorabilului Consiliu administrativ. Printr-acest referat, subt însemnatul îndrăznește a cuteza să se refere la înțelepciunea onorabilului Consiliu, și a-l ruga să se refere si el unde se cuvine, asupra chestiunei și a pricinei coprinsă în anexatul aci alăturat raport, ca, după ce îl va lua îndeaproape băgare de seamă și considerație, să binevoiască a face asupră-i cele de cuviință.“ [21] — Bravo, nene Găinescule, ăsta este un referat pe care l-ar pute subscrie chiar Napoleon!… — Poate că ai dreptate, dar modestia mea de autor nu mă iartă să mă laud însumi; cu toate acestea, știi ce mi s-a întîmplat? — Nu, în adevăr, dar voiesc să aflu. — L-am transcris, nenișorule, pe hîrtie ministerială, l-am dat ministrului să-l iscălească. Ei bine, știi ce am pățit?… O! Dar este oribil!… Numai mă gîndesc și sîngele mi se turbură, îmi vine să înnebunesc de mînie!… Îi dau referatul în mînă, citește cîteva rînduri dintr-însul și îl aruncă cît colo; apoi, întorcîndu-se către mine, îmi zice cu un zîmbet batjocoritor: „Domnule șef de masă, știi că ești un farsor din cei mai mari ce am văzut în viața mea? | 241 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Cine te-a învățat să faci astfel de referate? Cum ai cutezat să-mi prezinți o ticăloasă scriere de bucher? Afară, magarule! du-te de-nvață carte și apoi să ceri slujbă.“ Auzi acolo, să învăț carte! Să-mi zică măg… mie, care mi-am sacrificat toată viața pentru sfîntul principiu al libertății, egalității și fraternitătii. — Și ce i-ai răspuns tu la aceste injurii? — Ce eram să răspunz unui aristocrat, unui trădător, unui infam fără conștiință, care și-a vîndut țara la muscali și la nemți? — Trebuia să-l faci să înțeleagă că are a face cu un om de principe și independent. — Așa este, frățiorul meu, dar el m-ar fi scos din slujbă și aș fi murit de foame pe stradele capitalei. Afară de aceasta, ultragiul acesta l-am suferit între patru ochi, nimeni nu știe!… — Răbdare, frate, răbdare!… Ne va veni și nouă apa la moară: atunci le vom arăta noi ce fel își răzbună oamenii de principe, cînd sînt atacați la onoare. Să schimbăm vorba, amice. Spune-mi, cu ce îți omori timpul de cînd ți-ai dat demisiunea? [22] — Cu amorul, bunul meu amic! — Spune-mi, te rog, cine este acea fericită femeie care are privilegiul de a te vedea suspinînd la picioarele ei? | 203 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | — Asta nu se poate spune la nimeni. — Afară de mine, care sînt confratele și confidentul tău. — Ai dreptate, tu ești unicul meu amic și, ascunzînd acest secret de tine, aș da dovadă de neîncredere. Spune-mi numai, ai fost estimp la teatrul italian? — Ce însemnează această întrebare? — Îți voi spune mai la urmă, acum răspunde-mi la ceea ce te-am întrebat. Ai auzit pe Geamfredi? — Am auzit-o în Traviata. — Cum ți s-a părut? — De minune! Cîntă mai bine decît Ponti dell’Armi. — Salută-mă dar, căci Geamfredi este amanta mea!… — Geamfredi, amanta ta! — Da, amice, și încă amantă cumsecade. Astă-seară mi-am luat ceaiul la dînsa. — Nu te crez! — Să n-apuc pînă mîine, daca minț; ba încă, la adio, m-a strîns de mînă și mi-a aruncat o privire amoroasă, ce mi-a străpuns inima!… — Măi Rîmătoriene, vino-ți în simțiri; o fi fost slujnica Geamfredii și ți s-a părut că este ea. Actrițele nu se uită la ștrengari ca d-alde noi; ele caută aur, și tu n-ai nici cinci bucăți de aramă ca să-ți cumperi tutun. — Așadar, tu te îndoiești? Ei bine, necredinciosule, privește! În momentul acela scoase din sîn un portofoliu și dintr-însul un bilet color roza, pe care îl dete Găinescului să-l citească, zicîndu-i cu o mîndrie trivială: — Ține, monșer, cetește acest bilet și te convinge că amicul tău Rîmătorian nu minte niciodată. | 234 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Găinescu luă biletul și citi următoarele fraze, înecat de un rîs nervos: „Amico mio! Quando non te vedu simtu che moru, anima la mine e trista, non potu mangeare, non potu bevere la cafe; venite, carro Rametoriano, venite che vi stringo în bracili mia. La vostra per sempre, Rachelle Geamfredi.“ Apoi, privind pe slujnicar, cu un aer ironic, îi înapoie biletul. Junii slujnicari conversară mai mult de două ore despre politică, arte și industrie, tot cu logica de care deteseră probe pînă aci, apoi ieșiră din cafenea, cîntînd cu vocea lor de cotoi sugrumați, și se duseră pe la casele lor. Capitolul IV - Rezi Această jună femeie era de nățiune maghiară, născută în satul Caransebeș din Transilvania. Deși soarta o pusese pe cea mai mizerabilă treaptă a societății, natura însă o dotase cu o frumusețe rară și cu un suflet plin de bunătate. Ea era naltă ca un grenadier și delicată ca un silf; pielița feței sale rivaliza cu cel mai perfect alb, iar ochii ei cei mai negri decît murile, armați de niște gene și sprîncene ce ar fi pornit invidia unei circaziene, făcea dintr-însa o ființă adorabilă. Daca această femeie ar fi avut nenorocirea să se nască în țara noastră, unde corupția și viciul a vestejit și încă vestejește cele mai frumoase flori ale societății noastre, ce s-ar fi făcut ea oare cu atîta frumusețe? | 228 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Desigur că ar fi închiriat o casă cu perdele roșii și și-ar fi vîndut corpul și sufletul cu tereziile ca precupeții, precum fac multe din femeile noastre. Ea însă venea dintr-o țară în care femeia nu a deșertat pînă la drojdii cupa desfrînării; de aceea prefera mai mult sărăcia, care nu-i impunea nici un sacrificiu contrariu inimei sale, decît bogăția și opulența ce vestejește carminii frumuseții și aduce mustrarea de conștiință. Trecuseră șase luni de cînd locuia în casele, sau mai bine în bucătăria domnului Hötsch-Müller, și trei luni de cînd se afla înamorată de Mitică Rîmătorian. La începutul acestui amor, ea se detese cu totul amantului ei, și îl iubea pînă la idolatrie: el însă nu o iubea deloc și încă de multe ori o maltrata. Juna maghiară, văzînd că amantul ei nu o iubea și nu venea pe la dînsa decît numai cînd se afla fără mijloace de a curteni pe junele fete de la madam V…, văzînd iarăși că din acest amor nu se folosea cu nimic, părăsi pe Mitică Rîmătorian și se înamoră cu un june maghiar din ceata lui Bontilă; și, daca ea mai priimea încă pe slujnicarul nostru, o făcea numai cu speranța de a-și răzbuna o dată despre tot ce suferise de la dînsul. | 211 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Într-o zi ședea la vorbă cu noul ei amant; conversațiunea, deși începuse prin cele mai dulci vorbe și mîngîieri amoroase, dar către finit ajunse la cea mai simplă proză din lume; cu alte cuvinte, începură a vorbi despre necesitățile vieței. — Cum o să ieșim noi în primăvară, iubite G…, zise acea maghiară; eu nu mai am decît ceea ce vezi pe mine, tu iarăși nu ai decît paltonul acela rupt și plin de pete. Și deodată cu esprimarea acestor dureroase cuvinte, pieptul ei se umflă și lăsă să iasă dintr-însul un teribil oftat întrerupt de dese suspine. În timpul acesta G… fuma din pipa sa predilectă, cufundat în acea dulce extază pe care o simt numai adevărații fumători de tutun. Dar oftările amantei sale îl făcură să tresară, fața lui se întunecă și luă un aspect sinistru. De mai multe ori cercă să vorbească, dar cuvintele se opreau pe buzele lui cele groase și crăpate. În fine, dupe o luptă internă de cîteva mintue și o dulce privire ce aruncă asupra încîntătoarei Rezi, el zise: — Ai dreptate, iubita mea; amîndoi sîntem foarte săraci și golani; cu toate acestea nu cunosc decît un singur mijloc ca să ieșim din această tristă pozițiune!… — Spune-mi, iubite G…, care este acel mijloc? | 211 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | — Acest mijloc este să… — Ce să… — Ei bine, iubita mea, acest mijloc este să ne facem spioni. — Spioni! — Da, spioni! — Și la ce să obligă cineva cînd se face spion? — La o îndatorire foarte mică. Spre exemplu: să asculți tot ce va vorbi stăpînă-tău și stăpînă-ta; și cînd vorbele lor vor fi în contra guvernului, să te duci la escelenția sa domnul polițai, și să i le spui. — Dar asta este oribil! Este vînzare de suflet, pe care nu o voi săvîrși, chiar daca aș ști că voi muri de foame… — Atunci dar suferă, iubită Rezi, fără a te plînge în contra soartei… E! e! draga mea! Tu tremuri numai la ideea de a te face spioană, fără să te gîndești, sărmană copilă, că în țara aceasta se găsesc oameni carii, în copilăria lor, n-au fost decît niște simple slugi: dar prin spionagiul ce făceau adevăraților capi ai țărei, prin vînzarea țărei la străini și prin specularea onoarei familiei lor, astăzi au ajuns la cele mai înalte demnități ale țării, și-au creat stări colosale și stropesc cu noroi pe cei care nu i-au imitat!… Tu nu știi că în București există cocoane mari și bărbați nobili, carii în fața lumei trec de onorabili și de cei mai înfocați patrioți, iar noaptea intră deghizați în ospelul poliției și tradă pe oamenii cei într-adevăr onorabili; și, cu toate acestea, pe fața lor nu se vede mustrarea conștiinței ce oroarea trădării imprimă pe fizionomia celui mai de rînd mișel. | 255 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Rezi privi cu atențiune pe junele maghiar și, dupe o mică ezitațiune, îi întinse mîna și, strîngînd pe a lui cu convulsiune zise: — Primesc să fiu spioană. Să trăiască spionagiul!… — Bravo, Rezi! Acum văz bine că am o amantă demnă de mine. La lucru, iubita mea. Eu mă duc să anunț domnului polițai deciziunea ta de a intra în onorabilul corp al spionilor; pînă la întoarcerea mea, tu îngrijaște de prinde pe cineva în laț. Ieși prin pasagiu, vezi că trec pe acolo tineri de cei frizați și pomădați, cari cîntă arii de la operă, bănănăind din mîini ca niște ieșiți din minte; aruncă-le priviri amoroase, vorbește despre tot ce se întîmplă prin oraș și, cînd îi vei crede amețiți de ajuns, adu vorba despre bomba fulminantă ce s-a aruncat în camera caimacamului, vezi ce-ți răspund ei și, daca vei vedea că se încurcă în vorbă, privește-i bine, ca să-i poți cunoaște la trebuință. La aceste cuvinte trăsurele feții junei maghiare se încruntară, ochii ei se roșiră întocmai ca ai tigresei în momentul cînd voiește să dea asalt pradei sale. Ea se gîndea în acele momente la Mitică Rîmătorian, la torturele ce o făcuse el să sufere și la ocaziunea ce-i procura noua ei meserie de a-și răzbuna în contra lui! | 213 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Maghiarul privi cu mulțumire agitațiunea amantei sale, apoi o părăsi plin de bucurie și se duse să anunțe poliției triumful său. Puțin dupe aceasta, un zgomot ușurel se auzi la ușa despre pasagiu. Rezi tresări și alergă să deschiză ușa; iar dupe cîteva momente se întoarse împreună cu Mitică Rîmătorian, celebrul Don Juan al slujnicilor din pasagiu. Ei șezură pe pat și începură a vorbi de amor. Rezi însă era foarte picantă și provocătoare în espresiunile sale. — Ei bine, Mitică, zise ea cu un aer în care se vedea pînă la evidență răzbunarea femeii amăgită. Ei bine, amorașul meu, sunt trei luni de cînd mi-ai promis o față de roche și o pereche de cizmulițe de neamț și nu mi le-ai mai dat. Ce însemnează aceasta? — Nimic, scumpa mea Rezi, decît că nu m-am înlesnit. — Nu te-ai înlesnit? Dar ieri ce căutai în sanie cu Eliza de la madam V…? — Eu, cu Eliza? — Da, Mitică dragă, dumneata însuți și încă te prefăceai că nu mă vezi. — Ai dreptate, Rezi, sînt culpabil, iartă-mă! — Să te iert!… Frumos lucru! Să te iert pe tine care mă înșeli de trei luni și tocmai cînd te-am prins asupra faptei? | 202 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | Asta mi-este cu neputință; nu ți-e rușine să amăgești o femeie sărmană care te-a iubit din toate puterile inimei sale, pe mine care ți-am spălat și ți-am călcat cămășile, ca să placi fetelor de pe la marșande, fără să-mi plătești cel puțin scrobeala? Piei d-aici, sau îți săr în cap și te jumulesc întocmai ca pe o gîscă. În momentul cînd Rezi voia să puie în lucrare amenințările sale, ușa camerii se deschise și maghiarul G…, cu mustățile sale unse cu muc de lumînare și cu pălăria alla Kossuth, intră în cameră. Mai întîi se făcu o tăcere solemnă, întocmai ca la finalul actului al doilea de la Lucia; după aceea maghiarul înaintă pînă lîngă înamoratul nostru, îl fixă cîtva timp și încordîndu-și pumnul îi zise: — Pe cine cauți aici, domnule? Nenorocitul Rîmătorian, amețit de privirile amenințătoare ale maghiarului, își aruncă ochii asupra junei bucătărese; dar în loc să întîmpine în fața ei acele zîmbiri pline de bunătate ce-l încînta alte dăți, ea întoarse spatele. — Ci spune o dată, domnule, pe cine cauți aici? adăogă maghiarul. — Caut peee… Dooo… ba peee… Doa… — Ți-oi arăta eu acum pe cine cauți. Și deodată cu vorba băgă asprele sale mîini în părul cel frizat al slujnicarului și mi ți-l învîrti roată de cîteva ori; apoi, dupe ce îi dete cîteva genunche pe partea dindărăt, îl îmbrînci afară din cameră și închise ușa. | 233 |
Nicolae Filimon | Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala | — Cine era acel ciocoi? întrebă el pe Rezi și ocupîndu-se cu cel mai mare sînge rece a scoate de printre degite părul cel uns și parfumat al junelui. — Este un calic de aceia ce umblă prin pasagiu, urlînd ca nebunii. — Și ce căuta aici? — Ce fel | 50 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; cînd să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci și nouă oca de fier, și tot da cu spatele de cer; linguriță scurtă pe gura cui n-ascultă. A fost odată trei frați olteni, dintre care unul era năzdrăvan [1]. Într-o zi își ascuțiră coasele și plecară pe o cîmpie. După ce merseră și iar merseră, dederă peste o livede de fîn mare. Ei se opriră în loc și o priviră; dar fratele cel mai mare zise: — Știți voi una, mă? — Știm, daca ne vei spune, răspunseră ceilalți doi frați. — Ai, mă, să ne-ncercăm coasele pîn ăst fîn verde. — Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, și îndată începură amîndoi să cosească la fîn; dar n-apucară să sfîrșească vorba bine și zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure șchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mînă, dar Roman Năzdrăvan le zise: — Nu vă temeți, măre, lăsați pă mine, că-i viu eu de hac. Zmeul din ce în ce s-apropia, iar cînd fu aproape de dînșii, învîrti buzduganul de trei ori și zise: — Cine sunteți voi, bre, dă mi-ați turburat izvoarele și mi-ați încurcat livezile? | 208 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | — Suntem niște oameni săraci și nemernici, măria-ta, să nu-ți faci păcat cu noi. — Ai, sculați-vă, că vă iert, zise zmeul cu șiretlic, dar fiindcă ați început livedea, cosiți-o toată și diseară să veniți acasă să vă plătesc. Cîtetrei frații se puseră pe cosit și cosiră zi de vară pînă seara; dar cînd înnoptă, veni zmeul și-i luă cu dînsul acasă, ca să le plătească. Ajungînd acasă, zmeul fluieră de trei ori și numaidecît sări buzduganul din cui și puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pîine, o strachină cu apă, o lingură și o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească. Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice: — Să trăiești, măria-ta! noi suntem niște oameni săraci, învățați să mîncăm cum om putea și să bem ce-om putea. Dă-ne pîinea aia de colo, strachina cu apă, lingura și plosca și ne va fi de ajuns. Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan și tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte și-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gînd ca să vie peste noapte, să le taie capetele. | 204 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | Roman Năzdrăvan simți șiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic și, ca să înșele și mai bine pe zmeu, luă plosca și se duse în beci, împreună cu frații lui, iar dupe aceea scoase din traistă un fluier de prun și începu să cînte: Fluieraș frumușel, Mititel, gingășel, Dacă tu mă iubești, Vin-acum să-mi slujești. N-apucă să sfîrșească cîntecul și d-odată veniră patru păsări măiestre și puseră o masă cum se pune la domni și la împărați. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicile zmeului și le dete de băut pînă se îmbătară și adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor și se îmbrăcă el și frații lui cu dînsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbătești și se duseră să se culce. Dar abia ce începură să ațipească de somn și zmeul veni cu paloșul să le taie capetele. Văzîndu-i însă îmbrăcați muierește, merse înainte și tăie capetele slujnicilor, apoi se duse și se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalți doi frați și o apucară la sănătoasa. Se duseră și iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvîntul din poveste înainte mai lung și mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se gătește, Dumnezeu în casă la noi sosește. | 212 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | Se duseră trei zile și trei nopți și dederă peste un palat mîndru și frumos și se puseră cîtetrei la poartă. Împăratul îi văzu dupe geam și trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rîndași la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine și să-l facă copil în casă. Nu trecu mult timp și împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curței împărătești. Frații lui, cum auziră aceasta, hotărîră să-l piarză. Într-o zi, cînd împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieșiră înainte cu căciulile în mîni și ziseră: — Luminate-mpărate, să trăiești, măria-ta, întru mulți ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ți aducă cloșca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot și cu limba de doi. Împăratul chemă numaidecît pe Roman Năzdrăvan și-i zise: — Frații tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloșca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot. — E, e, măria-ta, cine m-a pîrît, nu m-a pîrît să mă crească, ci să mă piarză; dar bun este Dumnezeu, o să-ți aduc cloșca, măcar de-aș ști că-mi voi răpune viața. | 207 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | — Să știi, Romane — adăogă împăratul —, că daca nu-mi vei aduce cloșca, unde-ți stă picioarele o să-ți stea capul. N-apucă să plece împăratul, și Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat și, ajungînd la odaia unde era cloșca închisă, se făcu pai de mătură și intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcîndu-se iarăși om, zise cloștii: — Fă, cloșcă, vino cu mine! Cloșca începu să strige: — Sări, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan. Zmeul veni numaidecît cu paloșul în mînă, dar Roman se făcu grăunte de mei și se puse după ușe. Zmeul, văzînd că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brîu și trase cloștii o bătăiuță țeapănă. Roman se făcu iar om și zise: — Fă, cloșcă, vii tu cu mine ori ba? — Viu, răspunse cloșca. Atunci Roman luă cloșca cu pui cu tot ș-o dete împăratului, zicîndu-i: — Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit. Împăratul luă cloșca și dete lui Roman două căușe de galbeni și se duse, iar Roman se puse în scară și începu să-i numere. Din întîmplare, frații lui tocmai atunci treceau cu hîrdăul cu apă la grajd; văzînd însă pe Roman numărînd bani, zise unul către celălalt: — Văzuși, mă, ce de bani a cîștigat afurisitul de Roman? | 217 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | — Las’ pe mine, mă, că ți-l voi așeza eu pe dînsul. A doua zi, cînd ieși împăratul la plimbare, ei veniră iarăși la scară cu căciulele în mîni și ziseră: — Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ți aducă armăsarul lui Căpățînă-de-cal-într-un-picior-de- găină, înșelat și înfrînat. Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan și-i zise: — Auzi, mă, Romane, ce zic frații tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpățînă-de-cal-într-un-picior-de-găină, înșelat și înfrînat! — Să trăiești, măria-ta! Cine m-a pîrît, nu m-a pîrît să mă crească, ci să mă piarză; dar bun e Dumnezeu. După aceea încălecă calul, se duse la zmeu și, intrînd în grajd, zise armăsarului: — Mă, armăsare, vino cu mine! Armăsarul, cum auzi acestea, strigă: — Sări, stăpîne, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloșul într-o mînă și cu biciul de foc într-alta și zise calului: — Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur și nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai și intrase în iesle; atunci zmeul, văzîndu-se înșelat, se puse cu biciul pe cal și îi muie binișor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui. Roman, văzîndu-se iarăși numai cu calul, îi zise: — Mă, armăsare, vino cu mine! | 208 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | — Acuma viu, stăpîne, dar înainte de a pleca, sapă la picerele mele cele dîndărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit și altul cu argint; să iei două căușe de argint și să mă stropești de la mijloc pînă la coadă și să-ncalici pe mine. Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dînsul și se duse. Dar ce mîndrețe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint și atît de frumos, încît la soare te puteai uita, dar la dînsul, ba. Cînd ajunse Roman la împărăție, împăratul tocma se întorcea de la plimbare; îi dede calul și luă patru căușe de galbeni. Frații lui însă văzu toate acestea și ziseră unul către altul: — Bre! ce dă bani a cîștigat nelegiuitul! — Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ți-l pui eu bine pe dînsul! A doua zi, cînd împăratul se plimba prin grădină, frații lui Roman Năzdrăvan îi ieșiră înainte și-i ziseră: — Luminate-mpărate, să-ți lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ți aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat. — Dar asta este cu neputință, răspunse împăratul. — Știm prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru așa s-a lăudat. | 204 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | Împăratul chemă pe Roman și-i zise: — Așa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat? — E, luminate-mpărate, cine m-a pîrît la măria-ta, nu m-a pîrît să mă crească, ci m-a pîrît să mă piarză; dar fie, mă leg să-ți aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu șase bivoli, să-mi dai șase dulgheri, șase tîmplari și șase fierari, și treaba e făcută. Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car și apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară pînă seara; iar cînd fu aproape de palatul zmeului, se făcu moș bătrîn cu barba și sprîncenele pînă la pămînt. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieși în cale și-i zise: — Ce cauți, moșule? — Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoțul de Roman Năzdrăvan și am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul. — Bucuros, moșicule! Atunci Roman tăie plopul și numai cît clipești din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar cînd veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului: — Luminate-mpărate, știi că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul și să scape, și atunci ne prăpădește pe toți; fă bine de intră măria-ta în butoi și, după ce l-oi înfunda, pune-ți toată puterea să vedem, poți să-l spargi? | 233 |
Nicolae Filimon | Roman Năzdrăvan | Zmeul se supuse și intră în butoi, iar dulgherii, tîmplarii și fierarii înfundară butoiul și, după ce îl legară cu lanțuri groase de fier, înjugară bivolii și plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăție și deteră pe zmeu în mîna împăratului, viu nevătămat. Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi: — Luminate-mpărate, daca vrei să trăiești, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine și de palatul tău. Atunci împăratul porunci să aducă lemne și, făcînd focul, arse pe zmeu trei zile și trei nopți; iar Roman luă oasele zmeului și le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece și-i dete pe fie-sa de soție. Roman căzu la pămînt și sărută poala împăratului, iar după aceea zise: — Știi una, luminate-mpărate; frații mei s-au lăudat că poți să-i legi pe vîrful unei șire de paie aprinsă și că ei nu vor arde. Împăratul porunci să-i lege și, dîndu-le foc, arseră de se făcură cenușă. Iar Roman trăi și împărăți și împărățește și pînă în ziua de astăzi. Încălicai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa. | 202 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | A fost odată un împărat și o împărăteasă, amîndoi tineri și frumoși, dar nu făceau copii. Într-o zi, veni la împăratul un arap buzat și-i zise: — Să trăiești, luminate împărate! Am, auzit că împărăteasa nu face copii și am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămîne grea. Împăratul luă buruienile de la arap și porunci să-i dea cal împărătesc și un rînd de haine de aur ce-ți lua vederile de frumusețe, apoi chemă pe împărăteasa și-i dete buruienile să le fiarbă și să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă și-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neștiind puterea lor, gustă dintr-însele și apoi le duse împărătesei să le bea. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa și bucătăreasa. Iar cînd veni vremea, născură amîndouă cîte un coconaș mai frumos decît tot ce este frumos pe lumea aceasta, și le puse nume unuia Dafin și altuia Afin. Într-o zi, împăratul plecă la bătălie și, lăsînd pe fiul său în locu-i, îi dete o mulțime de chei în mînă și-i zise: — Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei să intri, iar în casa ce se deschide cu cheia de aur să nu-ți calce piciorul, căci nu va fi bine de tine. | 215 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Cum plecă împăratul din oraș, fiul sau intră prin toate casele și văzu o mulțime de pietre nestimate foarte frumoase, dar nu-i plăcu nici una dintr-însele; în cele din urmă, ajunse și la casa ce se deschidea cu cheia de aur, stătu puțin înaintea ușei, se gîndi la porunca ce-i dedese tată-său, dar biruindu-l nerăbdarea, intră înlăuntru și văzu un ochean de sticlă. Se uită prin el și văzu un palat cu totul și cu totul de aur, încît la soare te puteai uita, iar la dînsul ba. Și într-însul ședea doamna Chiralina, tînără copilă, floare din grădină, frumoasă ca o zînă. După ce o privi mai mult timp, puse ocheanul iarăși la locul lui și ieși afară cu ochii plini de lacrămi. Nu trecu mult timp și împăratul se întoarse de la bătălie biruitor; dar în loc să-i iasă fiul său înainte, să-l priimească cu bucurie, ieși numai împărăteasa și-i spuse că fiul ei este bolnav. Împăratul pricepu numaidecît de unde-i venea boala și chemă pe toți doftorii și doftorițele din lume, dar toți îi ziseră că pînă nu va da fiului său de soție pe doamna Chiralina, el nu se va însănătoșa. Împăratul trimise soli peste soli la doamna Chiralina, dar fu peste putință, căci tatăl ei nu voia să o mărite. | 214 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Auzind feciorul împăratului toate acestea, hotărî să se ducă el însuși să o ceară de la tatăl ei. Așadar spuse toate acestea fratelui său de cruce și, într-o zi, plecară amîndoi și se făcură nevăzuți. Merseră zi de vară pînă seara și ajunseră la muma Crivățului, bătură la ușă și ieși înaintea lor o babă zbîrcită și îi întrebă ce caută. Ei răspunseră că cer să-i găzduiască pînă a doua zi și să le spuie pe care drum să apuce ca să ajungă la împărăția doamnei Chiralina. Baba se uită la dînșii cu milă și apoi le zise: — V-aș priimi în casă cu mare bucurie, da mi-e frică că va veni fiul meu și vă face pre amîndoi sloi de gheață; duceți-vă mai bine la sora mea cea mai mică, că ea poate să vă găzduiască și să vă spuie și drumul la doamna Chiralina. Feciorul de împărat plecă înainte și ajunse la muma Vîntului turbat; plecară și de acolo și ajunseră la muma Vîntului de primăvară, bătură în ușă și ieși o femeie înaltă și tînără, și frumoasă. Această femeie, cum văzu pe feciorul de împărat, îi zise: — Dragă Făt-Frumos, știu că ai plecat să cauți pe doamna Chiralina, s-o iei de soție; dar nu vei putea să ajungi pînă la împărăția ei fără ajutorul fiului meu. | 220 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Rămîneți aci, dar trebuie sa vă ascunz foarte bine, căci cum o simți fiul meu că se află la mine oameni după tărîmul cellalt, vă omoară. Zicînd aceste vorbe, plesni de trei ori din palme și îndată sări după sobă o pasăre de aur, cu ciocul de diamant și cu ochii de smarand, și-i băgă subt aripi pe amîndoi, apoi se sui iarăși pe sobă. Nu trecu mult timp și se auzi o dulce vîjîitură de vînt, care aducea un miros de trandafiri și de rozmarini, ușa se deschise singură și intră în casă un flăcău frumos, cu păr lung de aur, cu aripi de argint și cu un băț în mînă, împletit cu de tot felul de ierburi și flori. Cum intră în casă, zise mă-sei: — Mamă, mie îmi miroase a om după tărîmul cellalt. — Ți-o fi mirosind, mamă, dar p-aicea n-are ce căuta oamenii după tărîmul cellalt. Vîntul se liniști și se puse la masă; dar după ce mîncă o strachină de lapte dulce de căprioară și bău apă de micșunele dintr-o oală de marmură, se puse la povestit. Mă-sa, văzîndu-l cu voie bună, zise: — Fiul meu, ia spune-mi, unde este împărăția doamnei Chiralina și cum ar face cineva ca să o ia de nevastă? | 210 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | — Greu lucru mă întrebași, mamă! dar, aide, treacă-meargă. Împărăția doamnei Chiralina este departe de aci, cale de zece ani; dar această cale se poate face cît te ștergi la ochi daca cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lîngă gîrla de păcură, care aruncă cu pietre și foc pînă la cer, și daca o încăleca pe bușteanul ielelor cu care poate să treacă gîrla; însă cine aude și va spune cuiva, acela să se facă de piatră pînă la genuchi. După ce va ajunge la împărăție, trebuie să se facă un cerb de aur și să intre într-însul ca să ajungă în odaia împărătesei și să o fure; cine aude și va spune cuiva să se facă de piatră pînă la brîu. După ce o va lua de soție, muma Crivățului, de pizmă, o să trimiță un ovrei cu niște cămăși frumoase și mai subțiri decît pînza paianjenului. Doamna Chiralina o să cumpere cămăși, și daca nu le va uda cu lacrimi de turturică, cum se va îmbrăca cu dînsele, va muri; cine aude și va spune cuiva să se facă cu totul și cu totul de piatră. Pe cînd vîntul spunea toate acestea, feciorul de împărat adormise, iar feciorul bucătăresei rămăsese deștept și auzise tot. | 208 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | A doua zi, după ce plecă vîntul d-acasă, feciorul de împărat întrebă pe muma vîntului daca i-a spus fiul său ceva; dar ea, temîndu-se să nu se facă piatră, îi răspunse că n-a aflat nimic. Atunci feciorul bucătăresei și cel de împărat luară drumul înainte și se duseră zi de vară pînă seara, dar cînd fu pe la scăpătatul soarelui, auziră un zgomot și un urlet mare, apoi văzură o gîrlă mare de păcură aprinsă, aruncînd pietre pînă la înaltul cer. Feciorul de împărat se sperie, dar feciorul bucătăresei îi zise: — Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure, și fă ce ți-oi zice eu. Ajungînd în mijlocul pădurii, zăriră bușteanul ielelor, încălicară amîndoi pe dînsul și, dîndu-i pinteni de trei ori, se prefăcu într-o căruță cu doisprezece cai de foc și într-o clipă se înălță pînă la Vîntul turbat și se pogorî la porțile palatului doamnei Chiralina. Apoi, după ce se deteră jos, căruța se prefăcu iar în buștean și ei rămaseră dinaintea unui palat de zamfir (piatră) și cu porțile de chiparos; iar la una din ferestre sta doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur țesute cu mărgăritar. Cum văzu doamna Chiralina pe feciorul de împărat, prinse o așa de mare dragoste de dînsul, încît căzu la grea boală și ajunse la ceasul morței. | 221 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Ce nu făcu bietul împărat ca să o scape? Dar toate erau în zadar. În cele din urmă, veni o babă și-i zise: — Luminate împărate, să trăiești întru mulți ani! Daca vrei să se facă sănătoasă fiica împărăției-tale, să cauți cerbul de aur care cîntă ca toate păsările și să-l aduci în casă numai trei zile și vei vedea cum se va face sănătoasă. Împăratul puse să strige pristavul în toată împărăția; iar după trei zile, feciorul bucătăresei lovi bușteanul de trei ori și se făcu un cerb de aur frumos, apoi băgă într-însul pe feciorul de împărat și se puse dinaintea palatului. Împăratul, văzînd cerbul, se dete jos și întrebă pe feciorul bucătăresei daca-i este de vînzare. — Nu-mi este de vînzare, ci de închiriere, răspunse cu semeție feciorul bucătăresei. — Ei bine! ce ai să-mi ceri, ca să mi-l dai numai trei zile? — Să-mi dai o mie de bani de aur. Tocmeala se făcu și împăratul luă cerbul și-l băgă în odaia doamnei Chiralina; apoi se duse la treaba lui. Cerbul, cum se văzu numai cu doamna Chiralina, începu să cînte un cîntec de dor, de plîngea lemnele și pietrele. Doamna Chiralina adormi, iar feciorul de împărat ieși din cerb și o sărută pe frunte, apoi intră iarăși în cerb. | 214 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | A doua zi, doamna Chiralina spuse femeilor sale că a visat de două ori că a sărutat-o un june frumos. Atunci una din femei, fiind mai pricepută, zise doamnei Chiralina că, pe dată ce va începe cerbul să cînte, să se prefacă că doarme și cum va simți că o sărută cineva, să puie mîna pe dînsul. Cum veni noaptea, cerbul începu să cînte un cîntec de jale. Doamna Chiralina se prefăcu că doarme și, cînd veni Făt-Frumos să o sărute, îl strînse în brațe și-i zise: — D-acum înainte nu vei mai scăpa, că mult am dorit să te dobîndesc. Ei se giugiuliră ca niște porumbei pînă îi apucă ziua; iar cînd fu pe la prînz, veni împăratul și cu fiul bucătăresei ca să-i dea cerbul. Doamna Chiralina începu să plîngă că nu vrea nicidecum să se desparță de cerb; dar fiul bucătăresei zise încetinel: — Cere de la împăratul voie să petreci cerbul pînă afară din oraș, căci acolo ne așteaptă o căruță cu doisprezece cai de foc, în care o să ne suim cu toții și o să ne ducem la împărăția lui Făt-Frumos, iubitul tău. Doamna Chiralina ceru și dobîndi de la împăratul această voie și petrecu pe cerb cu mare alai pînă afară din oraș; atunci Afin lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc; apoi, luînd pe doamna Chiralina c-o mînă și pe Dafin cu alta, sări într-însa și se făcură nevăzuți. | 249 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Și după ce umblară zi de vară pîna-n seară, ca cuvîntul de poveste ce d-acilea încolo se gătește, ieșiră pe tărîmul cellalt și ajunseră în țara lor. Împăratul, cum priimi știre despre sosirea fiului său, îi ieși înainte cu mulțime de oști, apoi îl însoți cu doamna Chiralina și făcu nuntă împărătească, care ținu trei zile și trei nopți. Într-o zi, doamna Chiralina ședea la fereastra palatului și se uita la drum, cînd iaca un ovrei cu cămăși de vînzare. Doamna Chiralina îl chemă sus și luă două cămăși mai subțiri decît pînza paianjenului și se îmbrăcă cu una dintr-însele. Nu trecu mult și se bolnăvi atît de greu, încît ajunse pe mîna morței. Afin află de boala împărătesei și intră pe la miezul nopței în odaia unde dormea ea, apoi o stropi peste tot cu lacrămi de turturică și ieși afară; dar strejarii de la ușă se duseră la Dafin-împărat și-l pîrîră că l-a văzut sărutînd pe împărăteasa. Împăratul, cum auzi, se făcu foc de mînie și porunci să taie capul lui Afin. Dar cînd ajunse la locul de pierzare, Afin zise împăratului: — Mulți ani să-ți dea Dumnezeu, împărate; pentru toată frăția și dragostea mea către tine, te rog să strîngi pe toți boierii cei mari ai împărăției, că am să spui înaintea lor un mare cuvînt. | 219 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.