author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Și apoi vei porunci să-mi taie capul. Împăratul porunci să adune divanul împărătesc, în care să fie de față și doamna Chiralina, și aducînd pe Afin, îi zise: — Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus! Atunci Afin începu așa: — A fost odată un fecior de împărat care prinse dragoste asupra unei fete de împărat după tărî... | 214 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | După ce va ajunge la împărăție, trebuie să facă din buștean un cerb de aur și să între într-însul, ca să ajungă în odaia doamnei Chiralina și să o fure. După ce o va lua de soție, sora Vîntului turbat, de pizmă, o să trimită un ovrei cu niște cămăși mai subțiri decît pînza paianjenului și, daca nu va ști să le ude cu l... | 242 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Zicînd și aceste cuvinte, Afin se făcu de piatră pînă la brîu. Împăratul și împărăteasa, văzînd nevinovăția lui Afin, începură a plînge și a-l ruga să înceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse înainte, zicînd: — După ce împăratul se cunună cu doamna Chiralina, nu trecu mult și împărăteasa cumpără două cămăși de l... | 233 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | da greu somn am dormit. — E! e! frate — răspunse împăratul —, ai fi dormit mult și bine daca nu tăiam copilul ca să te stropim cu sîngele lui. Atunci Afin se crestă la un degit cu cuțitul și lăsă să curgă sîngele său peste copil, care învie numai într-o clipă; iar împăratul, de bucurie, porunci să se facă veselie mare ... | 74 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar mai povesti, cînd lupii beau tutun și urșii făceau săpun, de-și ungeau femeile fețele și uncheșii bărbile. A fost odată un împărat mare și tare. După ce bătu pre toți împărații pămîntului și le luă împărățiele, se însură și făcu trei fete: una cu soarele-n frunte, a... | 205 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Împărăteasa îl dete la dascăl de învăță toate măestriile lumei și, temîndu-se ca să nu-l piarză, îi făcu o colivie de aur și-l închise într-însa, dîndu-i jucării copilărești ca să-i treacă de urît. Într-o zi trecu p-acolo o babă cu două tivdi cu apă; feciorul de împărat o văzu și, trăgînd cu arcul îi sparse amîndouă ti... | 239 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | — Spune-mi acum ce fel de om a fost tată-meu, care sunt armele care purta și pe ce cal încălica? — Tată-tău a fost un mare viteaz și s-a bătut nouă ani cu zmeul Răchită-înflorită, ca să ia pe soră-sa de nevastă; armele lui sunt îngropate la rădăcina unui plop în grădină, iar calul paște iarbă verde prin livede. Atunci ... | 232 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos împlini voia calului și, după ce se plimbă puțin cu dînsul, îl atinse de trei ori cu scările; atunci calul deschise douăsprezece aripi și zbură cu dînsul pînă la Vîntul turbat apoi, coborîndu-se tot pe locul de unde plecase, zise: — Făt-Frumos, dacă vrei să te slujesc cum se cade, să mai tai șase sute de viț... | 253 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos făcu cum îi zise calul; iar cînd ajunse aproape de balauri, trase o săgeată, și ei de frică plecară capetile la pămînt și-i lăsară să treacă. De aci plecă iar înainte și dete peste o cîmpie cu păduri frumoase de chiparos, cu iarbă verde ca mătasea și o mulțime de fîntîni cu apa limpede ca vioreaua și rece ca... | 212 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Zmeul îi dete cu scările și-i zise: — Hi! cal de zmeu, de paraleu, mergi nainte! că nu mi-e frică de nimeni, decît de Făt-Frumos, dar el este pe tărîmul cellalt și nu crez să-i fi adus corbul osciorul și vîntul perișorul. — Ba poate l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieșind de subt pod. Zmeul se repezi la dînsul și-i zise: —... | 215 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | — Ian spune — întrebă Făt-Frumos — ce semne face zmeul cînd vine? — El își trimite buzduganul înainte, răspunse fata. Nu trecu mult timp și buzduganul veni; apoi, după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos îl luă din cui și-l azvîrli înapoi la zmeu, iar după aceea încălică calul și se ascunse subt p... | 219 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Se duse și iar se mai duse, pînă ce dete peste un palat de topaz, care strălucea atît de mult, încît la soare te puteai uita, iar la dînsul, ba. După ce se cunoscu și cu soră-sa cea mai mică, ce lăcuia în acel palat, se ascunse iar subt pod și, venind zmeul, se luă cu dînsul la luptă și se luptară toată ziua, dar nu pu... | 216 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos sări dasupra zmeului și-i tăie capul, apoi plesni din bici și, făcînd și palatul acestuia nucă, o băgă în sîn și se duse înainte, pînă ce ajunse la o grădină cu poame foarte frumoase. El întinse mîna să ia o pară, dar calul se opri în loc și-i zise: — Stăpîne, să nu mănînci din aceste poame, că vei muri; că ... | 223 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos tăie o viță și, după ce curse un pîrîu de sînge, luă struguri și mîncă. Plecă și se duse, măre, cale lungă și nătîngă, ca Dumnezeu să ne-ajungă, căci cuvîntul din poveste mai înainte mai lung și mai frumos este, dar cînd rămase soarele de o suliță, calul zise lui Făt-Frumos: — Stăpîne, ian uită-te îndărăt și... | 221 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos porunci să facă gaura, dar cînd zmeoaica băgă capul și voi să-l soarbă, el îi aruncă în gură un buzdugan de fier ars în foc, pe care sorbindu-l, se umflă și plesni. Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă, auzind că Făt-Frumos se află în împărăția lui, trimise ciohodari și ideclii de îl chemă la împărăție și îl pus... | 214 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos se uită la dînsul și începu să se mire, dar el îi zise: — Nu te mira de mine, ci te miră de Făt-Frumos, care a omorît trei zmei, trei zmeoaice și pe muma zmeilor. — Eu sunt acela, zise Făt-Frumos. — Daca ești tu, apoi ia-mă cu tine, că mult bine ți-oi prinde. Făt-Frumos îl luă și pe acest și plecă înainte. M... | 228 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos aduse apă la Omul-de-flori-cu-barba-de mătasă și ceru să-i dea pe fie-sa de nevastă. Dar Omul-de-flori îi zise: — Eu ți-oi da-o, daca mi-i găsi un om care să mănînce pînea de la nouă cuptoare, altul să beie apa de la nouă scocuri de mori. Făt-Frumos zise împăratului: — Gătește cele nouă cuptoare și arată-mi ... | 225 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Atunci el intră înlăuntru, văzu garoafa și o luă. Apoi încălecă pe cal și plecă înspre Omul-de-flori. Nu făcu multă cale și simți că vine după dînsul zmeul palatului de sticlă, cu o falcă în cer și cu una în pămînt. Dar tocmai cînd era să-i ajungă, calul îi zise: — Stăpîne, aruncă săpunul. El îl aruncă și numaidecît se... | 229 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Dar cînd veni vremea să se culce cu dînsa, veni omul cel cu nouă pietre de picioare și ceru să se culce și el în cămară cu dînșii. Făt-Frumos îl lăsă, căci făcuse jurămînt să nu-i calce niciodată vorba. Peste noapte tocmai cînd Făt-Frumos dormea mai bine, ieși un balaur din gura fetei și cînd se întinse să muște pe Făt... | 208 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Atunci Omul-de-flori începu nunta și o ținu trei zile și trei nopți; iar după aceea Făt-Frumos își luă ziuă bună și plecă cu nevasta sa acasă, la împărăția lui. Și făcu toate avuțiile zmeilor în trei părți și le dete celor trei oameni care-l ajutase. Omul cu pietrele de moară nu se mulțumi și ceru să împartă și nevasta... | 221 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Încălicai pe-o șa și v-o spusei dumneavoastră așa. | 8 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Văzut-ați Banatul, astă țară românească dincolo de Carpați, unde totul în natură respiră poezie, amoare, patriotism? Aci munții caprițioși ce străbat toată țara se încolăcesc în formă de ghirlande rotunde, lăsînd loc în mijlocul lor la văile cele mai încîntătoare; aci, la umbra unui pom, pe marginea unei fîntîne, vezi ... | 202 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Din ce în ce, danțul devine mai repede, însă neanimat; căci cum se poate anima jocul, cînd departe de juni se află tinerile țărance ce au aerul de a sta indiferinte? Junii însă, prin varietatea și grația ce dau jocului lor izolat, au aerul de a voi să atragă și pe acele june fete. Acestea nu mai pot rezista la atîta te... | 209 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Fi-va aceasta reprezintarea unei vechi tradițiuni, unei bătrîne suveniri? Se zice că acest joc ar reprezinta suvenirea răpirei sabinencelor de către romani. Dar oricum ar fi, el este grațios și viril, așa precum se poate juca de un popul răzbelic fără a fi feroce. Credem însă că, în timpul acestor figuri variate, voini... | 201 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Din nefericire, prea puțini la noi se ocupă de ale noastre, de tradițiunile și originalitățile noastre, de acele mici amănunte în cari adesea se deseamnă tipul nostru național. Cu toate astea, s-a aflat un român bănățean, D. Cioflec, care a avut răbdarea de a fura din gura țăranului, pe cînd el joacă, mai multe versuri... | 210 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Dar amorul junelui e constant și în deșert pomii nu fac roade crezînd că s-a stins, căci el va ținea cît și viața: Mîndro, de dragostea noastră, A-nflorit un pom în coastă; A-nflorit și n-a legat, Crezînd că ne-am lăsat. Noi atuncea ne-om lăsa, Cînd ne-o bate scîndura. Satira nu poate oare veni spre a varia simțiciunil... | 245 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Cine însă poate măsura mai bine lungimea nopților și cursul lunei decît acela ce iubește? Cine are dor spre vale Știe luna cînd răsare Și noaptea cît e de mare; Cine are dor spre luncă Știe luna cînd se culcă Și noaptea cît e de lungă. Dar acest dor poate că e în deșert, căci cătănia va chema poate pe voinic subt steag... | 210 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Dar gelozia e forte în inima celui ce iubește: De-aș vedea pe mîndra mea Că dă gură altuia, N-am uitat că m-aș junghia, Și pe mine, și pe ea. Feciorului însă îi place ca mîndra să aibă o pieliță albă și tînără: Copilă secerătoare, Nu secera vara-n soare, Că soarele te-o păli, Fața ți s-a vesteji. Și apoi voiește să o p... | 207 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Scriind acest articol asupra lăutarilor din România, nu ne propunem a face o dizertațiune istorică, căci atunci am atinge, fără voia noastră, cestiunea muzicei naționale, și nu a sosit încă timpul spre a ne ocupa de o materie atît de importantă și dificilă de tratat. Scopul dar al acestei scrieri este de a da lectorilo... | 211 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Acea sorginte fu muzica bisericească, care — din vechime și pînă la introducerea civilizațiunei moderne — a fost unicul nostru mijloc pentru propagarea muzicei, și este știut că tot ce se propagă prin religiune se întinde foarte lesne și prinde rădăcine adînci în toate clasile societății. Dacă cineva voiește un esemplu... | 231 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Astfeliu sta muzica noastră pe cînd se stabili în țară domnia fanarioților. Acești străini, fiind tot de o religie cu noi și mari amatori de muzică, aduseră în țară o mulțime de cîntăreți de sarai și bisericești și, în mai puțin de un secol, nu numai că strică cu totul muzica bisericească și lăutărească, dar schimbă ch... | 251 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Pînă aci arătarăm pe lăutari compunîndu-și cîntecele lor pe teme din muzica bisericească și turcească, culese de pe la cîntăreții domnilor greci și din escursiunile ce ei făceau neîncetat pin orașele cele mari ale Oriintelui; dară de la introducerea muzicei europene în armata noastră, și mai cu seamă de la stabilirea t... | 258 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Spre a proba transformările prin care a trecut muzica noastră de la domnia lui Grigorie-vodă Ghica (1822) și pînă în ziua de astăzi, punem în vedere lectorilor noștri cîntecele acestea: I Frunză verde de orez, Vezi cu ochii și nu-mi crezi. II Cînd toca la Radu-vodă, Ședeam cu puica de vorbă. III Nu mă pedepsi, stăpînă,... | 206 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | II Anima-mi e întristată, În lacrămi înecată[2] III Maria cea bălaie, frumoasa din Bezdat, Iubea pe Nicolae și vrea să-l ia bărbat [3] deși sunt scrise mai tot în același timp cu cele precedinți, sunt însă curat europenești, fără a găsi într-însele cea mai mică nuanță ce le-ar putea da un caracteriu particular român. D... | 204 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Lăutarii acordează vioara întocmai ca europenii, adică la o distanța de o chintă mare de la o coardă la alta, cu osebire numai că, în caz de a esecuta cîntece naționale, lasă coarda de mi cu un ton mai jos. Cobza are zece coarde, dintre cari unele sunt de sîrmă (tel) iar altele de mațe de miel. Patru din aceste coarde ... | 235 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Canonul este un instrument ebreesc antic, introdus în țara noastră de un ebreu. Forma lui este pătrată, are o mulțime de coarde și servă, împreună cu cobza, la acompaniarea melodiei. Iată instrumentele cu care lăutarii esecută muzica compusă de dînșii și de alții. Să vedem acum ce reforme se pot introduce în aceste ban... | 216 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Aceste bande se compun, unele, din șapte pînă la opt indivizi, altele, de cîte patru, și unele, din cîte trei indivizi. Arangiate în modul acesta, ei își procură esistința dupe gradul cunoștințelor muzicale, uneori delectînd urechea bogaților și alteori pe ale săracilor, pe timp ce, dacă se vor introduce instrumentele ... | 273 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Spre seară, așa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea obișnuiește să se așeze pe pragul tinzii, să-și vâre luleaua de lut roșcat între măsele și să se certe cu baba. — Hm... Măă... Ce știi tu și cu feciorii tăi?... Voi toți împreună nu faceți cât o ceapă degerată... Baba îi cunoaște năravul și nu prea îl ia în seamă... | 222 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Pesemne nu-i sunt pe plac răspunsurile astea în doi peri. Buzele i se mișcă țicăind, ca și când ar bolborosi ceva, dar pe urmă se lasă iar pe spate și nu rostește nici o vorbă. Cu ochii întredeschiși, împăienjeniți, privește cum clipocește jăraticul în vatră și nici nu bagă de seamă că luleaua îi scapă dintre dinți... ... | 257 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Vorbele întretăiate i se muiau într-un plâns amarnic. Iar Codrea se cătrănea, că de ce își mănâncă ea zilele pentru niște copii ca aceia. El nu-i putea vedea-n ochi de urâți... Era un moșneag sfătos Codrea, un moșneag înalt și drept ca un steag, cu ochii albaștri de femeie, limpezi și adânci. Două cete de cute mărunte ... | 206 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Dar nicicând nu și-a pierdut voioșia. Numai în noianul primejdiilor i se revenea sufletul. Pe urmă a venit acasă. Ce odor de fetișcană mai era pe atunci baba asta Firoana!... Și pe urmă a avut copii, i-au năpustit neajunsurile. Pâinea ce-o mânca era străbătută de sudorile muncii necontenite. Truda și zoala îi mistuiră ... | 209 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | O căldură priincioasă îl copleșește când se gândește la vremurile acelea. Închipuirea îi zboară vioi, grămădește întâmplări poznașe, răscolește și amestecă lucruri nemaipomenite. Nici stăvilile vremii, nici prăpastiile mărginirii nu o pot opăci în avântul ei năprasnic. — Hm... Măă... Ce știți voi?... Eu, când eram în o... | 202 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Nu zic eu nimica, dar mă iau frumușel și m-ascund după o tufă. Și-ncep a trage, băiete, și trag, și trag, și trag... Și deodată văd, mă, că se sperie dușmanii și o apucă la fugă, mă, de se hurduca pământul sub picioarele lor... Da bucuria lui domnu căpitan când și-a văzut iar boii! Măă! Era cât p-aci să mă înghită de v... | 218 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | L-au făcut de râs, l-au făcut de comedie la lume, fugind de la oaste. Și din pricina asta lui Codrea îi erau urâți, ca și când nici n-ar fi fost odraslele lui. În sfârșit i-a mai rămas unul, Ionică. Acesta era mezinul. Și a fost băiat bun totdeauna. I-au plăcut de mic copil poveștile ostășești. Asculta totdeauna cu och... | 211 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Se lăsă încetinel pe vatră, lângă foc, și rămase acolo, tăcut, multă vreme. Baba, mototolită într-un ungher, plângea cu sughițuri. Apoi, Ionică își sprijini capul în podul palmelor și începu să se jelească. — Mi-era dor de-acasă... Că acolo-s numai străini, și străinii sunt răi, și nu le pasă de durerea ta, și te asupr... | 204 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Și din frământările astea mute izvorâră deodată doi stropi argintii, care se rostogoliră repede peste cutele feței, la vale. Iar stropii îi ardeau pielea, îi ardeau sufletul. E cam mult de-atunci. Acuma Ionică e însurat... însurat bine, ca și ceilalți șase. Codrea însă a slăbit rău. De-abia mai poate ieși câteodată din... | 144 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Soarele zâmbea... Mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul crăpat de dogoreala zilelor trecute, răsfrângându-se zglobii în oglinda râului ce încinge satul ca un brâu de argint. Un iaz tare și nou închidea calea apei neobosite. Valurile oțeloase se năpusteau mugind asupra zăgazur... | 236 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Dar când ajunse la căscioara țuguiată și intră în pridvor, lacrimile o prididiră iarăși, pe-a furișul. Mă-sa, o femeie vânjoasă, c-o gură ca melița, suflecată până- n genunchi, văzând-o pleoștită și bocită, se cătrăni foc, și se răpști la ea: — Ce-i cu tine, fato? Ce te tot bocești, parcă te-ar fi părăsit mirele? Savet... | 203 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Genunchii începură a-i tremura. Se lăsă jos și-și lipi fruntea de pământ. Lacrimile îi secaseră. Numai oftări adânci se mai desprindeau din pieptul ei rotunjor, oftările plânsului uscat, care sugrumă sufletele. Părul ei bălan se zbătea ca peștele lângă corpul întins între mușuroaiele firelor de păpușoi. O adiere blândă... | 245 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | O rază dulce de nădejde îi pătrunde prin creieri, îi rânduiește gândurile învâltorite. Și vuietele năprasnice încetează, înfrânte de adierea trecutului, care i se desfășoară ca o poveste frumoasă, fermecătoare... ... Era spre toamnă atunci... era pe vremea secerișului, întocmai ca și astăzi. Ea încă nu împlinise șaptes... | 201 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Ș-apoi avea boierul un glas moale, moale ca mătasa, care te mângâia și-ți încălzea inima. Și avea niște ochi mari, negri, cu sclipiri ademenitoare, și pe obrazul stâng, într-un drept cu mustăcioara de-abia mijită, un semn cât un pui de linte. Și-i sta tare bine așa... Și a tot povestit boierul... a povestit și nu i-a s... | 233 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Și-n minutul acela a simțit Saveta că deodată tot sângele i se aprinde, că o pătrunde o fierbințeală mare, că îi cad în jos brațele... Și feciorul popii a putut face cu dânsa orice, căci dânsa nu i s-a mai împotrivit... Era noapte cumsecade când a ajuns acasă și mă-sa a certat- o... a certat-o ca pe-o slujnică. Atunci ... | 207 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Dar gândurile triste o cotropesc iar numaidecât și sufletul ei amărât se zbuciumă, se prăpădește în prăpastiile ce i le arată ziua de mâine. Își aduce aminte cum o ocolește acuma când o întâlnește pe uliță, cum se întoarce pe altă parte și se face a n-o auzi când îi dă binețe, cum e mai străin ca cel mai rău străin. Și... | 207 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | “Nu-i adevărat!... Nu-i adevărat!...” Și-i vine să strige în gura mare, s-o audă toată lumea, că asta nu se poate, că asta-i o rușine grozavă... Vorbele i se îngrămădesc în gât și nu le poate rosti, cu toate că simte cum o sugrumă. Soarele se grăbește cu pași de uriaș spre asfințitul roșu ca sângele. Rătăcește o clipă ... | 233 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Un paienjeniș de lumină albă, rece, se așterne peste desișurile codrilor adormiți. Pe cărarea din porumbiște, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Țărâna scârțâie dureros sub leopăitul picioarelor ei desculțe. În buruieni, licuricii sclipesc ca niște punctulițe verzi, ca niște ochi vrăjmași, înfuriați... Și râul muge... | 140 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag și cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era. — Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă, bagă de seamă să nu pățești ceva, că asta nu înseamnă bine! — Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi țăranul necăj... | 221 |
Liviu Rebreanu | Proștii | În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile și uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor. În colțul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăștia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau rășchirat... | 229 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Bătrânul își alunecă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior. — Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit. — Pesemne... Om aștepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit. Și de-acum amuțiră amândoi. Priveau duși încoace-încolo, se așezau mai bine pe lespede și gemeau înăbușit,... | 208 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiștea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperișurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări și ea, trezită din somn, cu ochiul ei roșu, plâns și ars de sărăcie. Dinspre târg, deodată, se desluși zgomotul unor pași târâți, greoi,... | 208 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Cată să ne sfărmăm și să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Așa... Ce să facem? Și iar mocniră, acuma tustrei, oftând și gemând în răstimpuri, cum fac țăranii când nu mai știu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieși din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necur... | 201 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile pașilor grăbiți. Când și când, uruitul roților unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuțea apropiindu-se și se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiți, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau... Acuma sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fe... | 207 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră și dânșii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleștați paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coșcogea se răpști la el, aținându-le calea: — Unde vă burdușiți, he? Nu puteți aștepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!... Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler ș... | 205 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Și trenul se apropia mâncând pământul. Scârțâitul sfâșietor al roților, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creștea mereu. Apoi repede intră în gară și se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi și urlă hodorogit: — Năsăud... o minutăăă! Câțiva călători coborâră grăbiți, lup... | 215 |
Liviu Rebreanu | Proștii | În cele din urmă însă ajunseră și ei la ferestruică. — Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră. — Altă dată să te înveți minte, mojicule, îi sâsâi șeful aruncându-i biletele. — Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proșt... | 205 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Și trenul șuieră prelung și începu a bubui și a fosăi. — Urcați-vă, mă, urcați-vă! fulgeră din nou conductorul, bâțâind din mâini și din picioare. Bătrânul se dădu repede jos și se azvârli la altă ușă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-și mâinile. În clipa aceea însă conduc... | 210 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Printre nourii bolbocați în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireșie se zvârcolea și se întețea. Tabără își avântă povara în spinare și porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul și baba, tăcuți și îngândurați, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soare... | 71 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Văzduhul clocotea de zăpușeală... O beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului. Fuioarele subțiri de căldură se întortocheau de-a valma peste lanurile gălbejite de soare, alunecau ușor pe deasupra coperișelor țuguiate ale mahalalelor, se zvârcoleau îndârjite printre turlele tinichelate ale orașu... | 210 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Jobenul spart și mucezit, aruncat în spinișul din preajmă, părea o grămăjuie de humă arsă. — Aaaoh! făcu Cântăreanu din nou, după un răstimp. Didico scumpă, mi-e foame! — Ia taci din gură, pungașule, fire-ai al dracului să fii!! să răpști brusc Didina, care ședea alături, răzemată de tulpina nucului, încolăcită ca un d... | 201 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Întinse basmaua pe iarbă și răsturnă la repezeală conținutul coșului: mezeluri scofâlcite, rămășițe cigălite de oase de păsări, câteva legături de praz și o felie sănătoasă de pâine, cârcălită de unsori. Și, așternând, blestema printre dinți și azvârlea, din când în când, priviri piezișe spre Cântăreanu, care acum nici... | 206 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — O, mânca-te-ar ocna, hămesitule! Da nu alerg eu toată ziua, nu colind eu toate mahalalele până ce pot ciupi câte ceva de-ale gurii?... Aoleo!... Și tu stai ca un trântor și te pârlești la soare, mânca-te-ar ocnele să te mănânce! — Acu ți-a ajuns, dragă! Cară-te de-aici și lasă să mai halesc și eu!... Cărel!... Cărel!... | 212 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Prin frunzișul crâmpoțit al nucilor se strecura un mănunchi de raze galbene, îmbrobodind fața femeii cu o maramă veștedă de lumină și făcând să licărească întocmai ca niște bobițe de grâu lacrimile ce-i picurau încetinel pe obraji... Deodată bărbatul, cu mustățile zbârlite și pline de fărâmituri de carne, se întoarse l... | 201 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Bambaloi! șopti Didina scurt, revenindu-și în fire și vârând iar mâna în scorbură, de unde scoase numaidecât o sticlă verde cu țuică. — Na! făcu apoi dânsa către Cântăreanu, cu o mutră de copil morocănos. Pe obrajii ei, unși c-un păienjeniș de pulbere cenușie, erau încrustate două brazde late de lacrimi. Cântăreanu d... | 228 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Trăiți, băieți! zise el cu un glas răgușit și gros, așezându- se alene deoparte. Ceilalți doi tăcură și se strânseră mai aproape de mâncare, parc-ar fi vrut s-o apere de privirile pofticioase ale noului- venit. Trecu o bucată bună de vreme fără ca vreunul să scoată o vorbă. Cântăreanu și Didina se grăbeau cu mâncarea... | 218 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Joci babaroasa? — Se poate? mormăi el domol, apoi adăugă repede, cu mâinile întinse: Dă-mi și mie o gură de țuică, măi Cântărene! — Ți-ai găsit... Nu dau... — Să-ți stea în gât! Și în vreme ce Bambaloi, scrâșnind din dinți de necaz, se târî mai depărtișor și scoase de după brâul cafeniu, cu care era încins, un pumn d... | 204 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Și liniștea aceasta abia, când și când, era întreruptă de leopăitul ușor al pașilor celor ce soseau la culcuș. Dinspre oraș, oamenii zdrențuroși, pârliți și scofâlciți la față, se târau ca șerpii prin șanțurile șoselei spre culcușul de la “Trei gâște”. Didina îi zărea de departe și șoptea: “Ssst! St”. Iar după ce se ap... | 209 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Se târî lângă Cântăreanu și, încolăcindu-se turcește, sâsâi scurt: — Haideți! Cântăreanu așternu o bucată de mușama roasă între două rădăcini pe jumătate ieșite din pământ, iar oamenii se așezară toți împrejur. Dar, înainte de-a scoate paralele, fiecare își trecu mâna peste mușama ca să se convingă că nu s-a făcut nici... | 214 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | În clipa aceea, însă, Neneciu azvârlise zarurile și acuma toți își plecară capetele, așteptând cu ochii zgâiți. Peste fața lui Neneciu trecu repede o rază de bucurie, dar se stăpâni numaidecât, întinse mâna cu o răceală silită și numără paralele bâiguind: — Șase și șase! și apoi adăugând: Opt bani!... Cântăreanu căzuse... | 229 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Aoleu, fire-ai al dracului; dar io-s de vină dacă tu nu știi să joci? — Fugi, pungășoaico, să nu te iau de păr! Fugi!... Didina se sculă și se depărtă doi pași, clămpănind cu greață: — Mânca-te-ar ocnele!... Jocul însă nu conteni deloc. Movilițele de gologani se micșorau sau se măreau din clipă în clipă. Doar grămada... | 208 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Uite, m-am ars, dar am așa o presimțire că cu un franc am să câștig tot ce am pierdut!... Hai, dă-mi!... Didina, în loc de răspuns, îl scuipă în față ca pe-o javră și nici nu se sinchisi de dânsul. — Dă-mi, Didino... nu mă lăsa de rușine! cihăi Cântăreanu necontenit. Haide! Dă-mi!... — Ia lasă-mă-n pace, golane!... Nu-... | 216 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Femeia se zbătea sub loviturile lui ca o broască strivită în călcâi; în câteva rânduri se opintise și ea să-i împlânte degetele în ochi, dar Cântăreanu băgă de seamă, își trase capul îndărăt și începu s-o lovească cu picioarele în șale. Și Didina tot mai gemea cu glasul scăzut: — Nu dau, hoțule, nu dau!... Omoară-mă, d... | 211 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | O ploaie de ghionturi îi astupă gura. Părul i se vâlvoi și se amestecă cu pământ și fire de iarbă, iar sângele îi vopsi toată fața ca o mască purpurie de catifea. În sfârșit, gemetele ei slăbiră, buzele-i învinețite și mușcate începură a tremura convulsiv, iar mâinile ei zgârâiate vrăjeau după aer ca niște aripi zdrobi... | 208 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | O rază de bucurie copilărească luci în ochii lui crunți la vederea banilor. Se închină de trei ori ș-apoi se amestecă iarăși între jucători, care, toată vremea cât el bătuse pe Didina, învârtiseră babaroasa, nepăsători și liniștiți, ca și când nu s-ar întâmpla nimic. Didina își pipăi ciolanele stâlcite, își șterse sâng... | 224 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Un zâmbet șiret, șăgalnic, plutea acuma pe buzele lui Cântăreanu. Începuse să câștige și-i venise pofta să glumească. Aruncă în răstimpuri câte-o vorbă de șagă către cei dimprejur, dar glumele îi înghețau pe buze, căci aceștia îi răspundeau prin niște priviri dușmănoase și amenințătoare. Ș-așa nu-i rămânea decât să tra... | 204 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Și toate se duseră pe apa sâmbetei, căci acuma Neneciu făcea mereu cinci și cinci, șase și șase. Cântăreanu, ars până în suflet de necaz, blestema ca o babă rea de gură și se bătea cu pumnii în cap: — Uf, trăsnire-ar Dumnezeu toate femeile!... Uf, cu ce gagică m-a bătut pe mine Dumnezeu!... Uf, uf, că i-a părut rău dup... | 213 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Mai privi o dată la jucători, scrâșnind din dinți ca un câine hain, apoi se apropie de Didina: — M-am ars, fetițo, m-am ars până la piele! Pentru blestemele tale... Vezi, Didico, de ce mă tot afurisești?... Didina izbucni deodată într-un hohot amarnic de plâns. Apucă mâna hopuroasă și crăpată a lui Cântăreanu și o duse... | 216 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | “Aoleu, să nu mi le fure careva la noapte!” își zicea neîncetat, privind îngrijorat la tovarășii săi, care gemeau cu jind și care îi aruncau în răstimpuri câte-o privire pizmătăreață. În sfârșit, scoase o băsmăluță, înfășură într-însa banii și o vârî în sân; apoi se închină repede de mai multe ori, se lungi și dânsul c... | 216 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Așa-i că mă iubești?... Cântăreanu strânse din umeri și zise cu glas muiat: — O să te omor odată, Didico! Mi-e frică c-o să te omor ș-o să mă bag în ocnă pentru tine!... — Strânge-mă în brațe, tăticule!... Strânge-mă și mă omoară! murmură femeia, zvârcolindu-se lângă dânsul. Surâsuri slabe se furișau prin frunzișul nuc... | 142 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Într-o noapte, dăscălița Aglaia Bujor se trezi leoarcă de sudori, gemând și bâiguind ca un om bolnav: — Vai de mine și de mine!... Oare ce-i?... Aaa... I se părea că nu i-e bine, dar nu-și putea da seama ce o doare. Se uită împrejur, cuprinsă de o frică neînțeleasă. În odaie stăpânea un întuneric tulbure, cenușiu, din ... | 207 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Numai cuptorul, culcat întrun colț ca un bivol, se holba neclintit spre fereastră cu ochiul său negru ca o prevestire urâtă. — Patru! șopti Aglaia privind la ceasornicul ce țăcănea morocănos pe scaun. Mai este un ceas bun până la ziuă... Doamne, păzește-ne de toate relele! Se închină iar, acuma împăcată, se dădu jos di... | 214 |
Liviu Rebreanu | Dintele | “Ce, Doamne, o mai fi având? se gândi dăscălița, zgârcindu- se înfrigurată sub plapomă. O fi dintele cel de aseară, de bună seamă că numai acela trebuie să fie... Vezi, vezi! S-o fi smintit când am mușcat din cojița ceea uscată de pâine. Se clătina, ciolanul naibii, mai demult și mă necăjea, dar acu își face de cap... ... | 222 |
Liviu Rebreanu | Dintele | De-acuma însă durerea i se încuibă în fălci și n-o mai slăbi deloc. Clocea acolo, pâlpâia și sfârâia ca un vierme ce roade fără încetare. Junghiurile din ce în ce mai întețite o cutremurau din creștet în tălpi, făcând-o să închidă ochii și să-și înclește dinții. Iar ea gemea, din când în când, ofta și se lovea cu pumni... | 212 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Se apropie de fereastră, scuturându-se buimăcită, parcă s-ar fi deșteptat dintr-un vis urât. Și, vroind să-și gonească din creieri gândurile ce o chinuiau mai mult decât durerea, își răzemă fruntea înfierbântată de geamul uns cu o pânză de aburi albăstrii. Răceala însă o făcu să tresară. Se uită afara lung, cu ochii st... | 219 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Vai de mineeee!... În gemătele acestea se deșteptă și dascălul și, văzând-o în așa hal, o întrebă cu un glas în care era mai multă mirare decât milă: — Ce-i cu tine, băbucă?... Ce te-ai pus să te plimbi în cap de noapte ca huhurezii? — Mă omoară dintele, omule, mă omoară, bătu-l-ar fi Dumnezeu să-l bată! urlă dăscălița... | 210 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Ei, hai, pupă-mă... Fuga!... Nu-nțelegi?... — Să-ți fie rușine, prăpăditule, a-ți bate joc de suferința oamenilor... Că tu habar n-ai ce înseamnă suferința! Mânânci, bei, te culci ca un dobitoc și încolo nu te mai sinchisești de nimic... — Ei, lasă, băbucă!... Ce... Cuvântul “băbucă“, pe care dascălul îl arunca blajin,... | 202 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Ca să nu mai fie silită să-l mai vază, se îmbrăcă la repezeală și ieși buzna afară. — Ia seama, băbucă, să nu răcești! Prea te îmbraci subțire ca o fată mare și-i cam răcoare acuma, dimineața... Dăscălița Aglaia îl blestemă înțepată și coborî în curte, unde începu iar a se plimba cu pași apăsați, militărește, căci dure... | 201 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Coamele dealurilor, îngrămădite unele peste altele, păreau acoperite cu scamă pospăită. Un colț de pădure răsărea în față, ca o pată mare de cerneală, sub care dormea satul ascuns într-o groapă, într-un noian de fum și de negură, prin care se zvârcoleau câteva licăriri de lumină palidă, tremurată, gata să moară. Ici-co... | 210 |
Liviu Rebreanu | Dintele | S-a măcinat așa, ca o moară pustie, fără să scârțâie barem roțile... A pornit la drum frumoasă, tânără, veselă, dornică de-a se zbuciuma, de-a trăi. Sufletul ei era ahtiat după viață, și totuși a trebuit să lâncezească mereu într-o așteptare nelămurită și nepricepută. Zile întregi stătea visând, și gândurile îi alergau... | 207 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Dascălul era om așezat, omul tihnei. Lui îi plăcea să mănânce bine, să doarmă mult și să stea la palavre cu țăranii. Ce se sinchisea dânsul de visurile ei copilărești? Visurile sunt bune numai pentru cei ce nu iau viața în serios, căci ele te fac să trăiești mai mult în gând decât aievea. Pe dăscălița Aglaia însă viața... | 217 |
Liviu Rebreanu | Dintele | O rană mare i se deschise în inimă, care sângera, care-i umplea toată ființa de o durere nedeslușită, dar cu atât mai istovitoare. “Sărmana, sărmana mea viață!” se gândi ea, ștergându-și cu poala șorțului lacrimile ce o podideau. Se cutremură ca deșteptată dintr-un vis și se sculă în picioare, bâlbâind încăpățânată: — ... | 209 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Se simțea atât de bine, încât vroia să muncească orice, ca o roabă, numai să n-o apuce iar dintele. Își îmbrăcă copiii, bărbatul, și-i porni pe toți la biserică, până și pe servitoare. — Bravo, băbucă, bravo! Ei, vezi, așa-mi placi și mie...așa! zise dascălul văzând-o mai voioasă. — Acu nici tu nu mă mai slăbești din “... | 207 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.