author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Și apoi vei porunci să-mi taie capul. Împăratul porunci să adune divanul împărătesc, în care să fie de față și doamna Chiralina, și aducînd pe Afin, îi zise: — Spune, nelegiuitule, aceea ce ai de spus! Atunci Afin începu așa: — A fost odată un fecior de împărat care prinse dragoste asupra unei fete de împărat după tărîmul cellalt, și fiindcă nu putea să trăiască fără dînsa, a plecat împreună cu fratele său de cruce ca ori s-o găsească, ori să-și răpuie capul prin pustii. După ce umblară lumea în cruciș și curmeziș, ajunseră la muma Crivățului și o rugară să le spuie drumul care ducea la fata de împărat după care plecaseră ei. Muma Crivățului îi trimise la muma Vîntului de primăvară, care îi găzdui și le făgădui să întrebe pe fiul său. Ea s-a ținut de vorbă căci, cum a venit fiul său, l-a întrebat și el a început să spuie așa: împărăția doamnei Chiralina este departe de ei cale de zece ani; dar această cale se poate face într-o clipeală de ochi, daca s-o găsi cineva care să se ducă în pădurea cea neagră de lîngă gîrla de păcură care aruncă pietre de foc pînă la cer, unde va găsi bușteanul ielelor și va încălica pe dînsul ca să treacă gîrla. | 214 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | După ce va ajunge la împărăție, trebuie să facă din buștean un cerb de aur și să între într-însul, ca să ajungă în odaia doamnei Chiralina și să o fure. După ce o va lua de soție, sora Vîntului turbat, de pizmă, o să trimită un ovrei cu niște cămăși mai subțiri decît pînza paianjenului și, daca nu va ști să le ude cu lacrămi de turturică, cum se va îmbrăca cu dînsele, în trei zile va muri. După ce vîntul spuse toate acestea mume-sei, o jură că, de va spune cuiva ceea ce a auzit, să se facă cu totul de piatră. A doua zi, feciorul de împărat întrebă pe muma vîntului daca a aflat ceva de la fiul său; dar ea, temîndu-se să nu se facă piatră, îi zise că n-a aflat nimic. Iar fratele de cruce al feciorului de împărat nu dormise în noaptea aceea și auzise tot. Astfel, fără să spuie feciorului de împărat această taină, se duse împreună cu dînsul în pădurea neagră, încălecară pe buștean și trecură gîrla dincolo. Cum sfîrși Afin aceste vorbe, se făcu de piatră pînă la genuchi. Boierii din divan, cum văzură această minune, se speriară. Afin începu iarăși și zise: — După ce ajunseră la palatul doamnei Chiralina, fratele de cruce lovi bușteanul de trei ori și se făcu un cerb de aur și băgă pe feciorul de împărat într-însul, carele prin această șiretenie se cunoscu cu fata și o fură. | 242 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | Zicînd și aceste cuvinte, Afin se făcu de piatră pînă la brîu. Împăratul și împărăteasa, văzînd nevinovăția lui Afin, începură a plînge și a-l ruga să înceteze din povestire. Dar el nu voi, ci merse înainte, zicînd: — După ce împăratul se cunună cu doamna Chiralina, nu trecu mult și împărăteasa cumpără două cămăși de la un ovrei, se îmbrăcă cu una dintr-însele și îndată căzu la grea boală. Afin, știind din ce venea boala, intră pe la miezul nopții la împărăteasă și, găsind-o dormind, o stropi cu lacrămi de turturică și o scăpă de moarte. Cum sfîrși Afin această povestire, se făcu cu totul și cu totul de piatră, iar Dafin-împărat și cu doamna Chiralina plînseră trei zile și trei nopți; apoi luară trupul cel împietrit al făcătorului lor de bine și-l puseră în odaia lor, ca să-și aducă aminte de dînsul totdauna. După aceea, ei trăiră mai mult timp și născură un copil. Într-o dimineață, Dafin-împărat intră în casa împărătesei și-i spuse că a visat o femeie îmbrăcată în haine albe, care i-a zis că daca voiește să învieze pe fratele său cel împietrit, să taie copilul lor și să ungă piatra cu sîngele lui. Împărăteasa spuse că și ea a visat tot un astfel de vis; apoi, unindu-se amîndoi, tăiară copilul și, stropind piatra cu sînge, începu să se miște, apoi învie cum se cade și zise: — O Doamne! | 233 |
Nicolae Filimon | Omul de piatră | da greu somn am dormit. — E! e! frate — răspunse împăratul —, ai fi dormit mult și bine daca nu tăiam copilul ca să te stropim cu sîngele lui. Atunci Afin se crestă la un degit cu cuțitul și lăsă să curgă sîngele său peste copil, care învie numai într-o clipă; iar împăratul, de bucurie, porunci să se facă veselie mare în toată țara. Și încălicai p-o șea și v-o spusei domniei-voastre așa. | 74 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar mai povesti, cînd lupii beau tutun și urșii făceau săpun, de-și ungeau femeile fețele și uncheșii bărbile. A fost odată un împărat mare și tare. După ce bătu pre toți împărații pămîntului și le luă împărățiele, se însură și făcu trei fete: una cu soarele-n frunte, alta cu luna în spate, iar cea mai mică cu luceafărul de dimineață iarăși în frunte; și toate erau mai frumoase decît zînele munților și ale pădurilor. Aceste fete se duseră la scăldat și intrară într-o baie de marmură; dar deodată se ridică o furtună pe cer și le răpi pe cîtetrele. Ajungînd la urechile împăratului această întîmplare, i se tăie inima și muri, lăsînd pe împărăteasa văduvă. Într-o zi, împărăteasa se apucă să măture pîn casă, dar pe cînd mătura, îi sări un bob de piper în poală; ea luă bobul și-l puse pe sobă, dar el sări și de acolo iar în poala împărătesei. Văzînd că nu poate scăpa de dînsul, îl înghiți; și așa rămase grea și născu un copil cu părul de aur. Acest copil creștea în trei zile cît cresc alți copii în treizeci de ani și se făcu voinic ca brazii munților. | 205 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Împărăteasa îl dete la dascăl de învăță toate măestriile lumei și, temîndu-se ca să nu-l piarză, îi făcu o colivie de aur și-l închise într-însa, dîndu-i jucării copilărești ca să-i treacă de urît. Într-o zi trecu p-acolo o babă cu două tivdi cu apă; feciorul de împărat o văzu și, trăgînd cu arcul îi sparse amîndouă tivdiile. Baba se uită în sus și, văzîndu-l, îi zise: — Lua-te-ar mama Vîntului turbat, care a luat pe cîtetrele surorile tale. Feciorul de împărat, cum auzi blestemul babei, chemă pe mumă-sa și-i zise: — Ian spune-mi, mamă, am avut eu surori ori nu? — N-ai avut, dragul mamei, nici o soră, răspunse împărăteasa. — Spune-mi drept, mamă, că daca nu, mă vei pierde. Văzînd însă că mumă-sa nu voia să-i spună adevărul, se făcu bolnav și-i zise că, daca nu-i va da țîță de subt talpa casei, el va muri. Împărăteasa făgădui ca-i va împlini această cerere. Atunci el se sculă din pat și rădică talpa casei și mă-sa puse țîța subt talpă, dar el lăsă talpa cam greu peste țîță, zicînd iarăși mă-sii: — Spune-mi, mamă, am avut eu alți frați sau surori? Deocamdată mumă-sa nu voi să-i spuie, dar el lăsă talpa și mai mult; atunci mumă-sa, nemaiputînd să rabde, zise: — Să știi, fătul meu, că ai avut trei surori mai frumoase decît zînele rîurilor și ale pădurilor, dar le-au răpit cei trei zmei care lăcuiesc pe tărîmul cellalt. | 239 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | — Spune-mi acum ce fel de om a fost tată-meu, care sunt armele care purta și pe ce cal încălica? — Tată-tău a fost un mare viteaz și s-a bătut nouă ani cu zmeul Răchită-înflorită, ca să ia pe soră-sa de nevastă; armele lui sunt îngropate la rădăcina unui plop în grădină, iar calul paște iarbă verde prin livede. Atunci el, încredințîndu-se despre toate, i-a dat drumul și, ducîndu-se la un vrăjitor, i-a spus tot ce aflase de la dînsa. — Ei bine — zise vrăjitorul — acum du-te și ie frîul și-l sună în trei părți ale livezei. El luă frîul și-l sună la cele trei părți ale livezei și îndată veni la dînsul o mîrțoagă de cal șchiop și plin de bube. Făt-Frumos îi dete un picior în piept și se duse d-a berbeleacul cale de nouă zile și nouă nopți. Sună frîul de al doilea și de al treilea, dar tot acel cal veni. Văzînd aceasta, scoase paloșul să-l înfigă în pieptul calului. Dar calul îi zise: — Făt-Frumos, Făt-Frumos, nu mă omorî, ci du-te de taie trei sute de viței de la trei sute de vaci și dă-mi laptele să-l beau. Făt-Frumos făcu precum îi zisese calul, iar peste trei zile sună iarăși frîul; dar d-astă dată veni un cal ca un zmeu și-i zise: — Ian încalecă acum pe mine și atinge-mă de trei ori cu scările. | 232 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos împlini voia calului și, după ce se plimbă puțin cu dînsul, îl atinse de trei ori cu scările; atunci calul deschise douăsprezece aripi și zbură cu dînsul pînă la Vîntul turbat apoi, coborîndu-se tot pe locul de unde plecase, zise: — Făt-Frumos, dacă vrei să te slujesc cum se cade, să mai tai șase sute de viței de la șase sute de vaci și să-mi dai laptele să-l beau. Făt-Frumos împlini și această poruncă a calului; iar peste trei zile veni împlătoșat și încoifat și sună frîul. Calul veni și el numaidecît, înșelat și înfrînat, apoi zise: — Iată-mă, stăpîne, gata la poruncile tale. Făt-Frumos încălecă pe cal și se duse și iar se duse cale lungă și nătîngă ca Dumnezeu să ne-ajungă, iar cînd soarele ajunsese pe la chindii, intră într-o pădure neagră și întunecoasă. După ce călători cîtva timp pîn acea pădure, calul se opri în loc și-i zise: — Stăpîne, uită-te bine înainte și-mi spune ce vezi? Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Calul iar îi zise să se uite; atunci el se uită cum se cade și văzu o mulțime de șerpi cu capetele rădicate pînă la cer și vărsînd flăcăre de foc din guri; el spuse calului ce văzuse, dar calul îi zise: — Stăpîne, noi trebuie să trecem prin mijlocul acelor balauri; bagă dar mîna în urechea mea cea dreaptă și scoate un arc de săgeți și, cînd vom fi aproape de dînșii, să slobozi o săgeată și ei ne vor face loc să trecem. | 253 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos făcu cum îi zise calul; iar cînd ajunse aproape de balauri, trase o săgeată, și ei de frică plecară capetile la pămînt și-i lăsară să treacă. De aci plecă iar înainte și dete peste o cîmpie cu păduri frumoase de chiparos, cu iarbă verde ca mătasea și o mulțime de fîntîni cu apa limpede ca vioreaua și rece ca gheața; iar la căpătîiul acei cîmpii era un palat cu totul și cu totul de argint. Cum ajunse la palat, bătu în poartă și ieși înainte o fată frumoasă; el îi arată un ineluș de aur, pe care, cum îl văzu, fata cunoscu că Făt-Frumos îi este frate și-l strînse în brațe, apoi îi zise: — Fugi, frate, că de te va găsi zmeul aici, te va omorî. — Ian spune-mi — întrebă Făt-Frumos — ce semne are zmeul cînd vine? — El își trimite buzduganul înainte, răspunse fata. Nu trecu mult și buzduganul veni; și după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos luă buzduganul și, învîrtindu-l de trei ori, îl azvîrli înapoi la zmeu; apoi încălicînd pe cal, se duse de se ascunse subt podul de argint. Zmeul veni numaidecît, dar cum ajunse la capul podului, calul începu a sforăi și a se trage înapoi. | 212 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Zmeul îi dete cu scările și-i zise: — Hi! cal de zmeu, de paraleu, mergi nainte! că nu mi-e frică de nimeni, decît de Făt-Frumos, dar el este pe tărîmul cellalt și nu crez să-i fi adus corbul osciorul și vîntul perișorul. — Ba poate l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieșind de subt pod. Zmeul se repezi la dînsul și-i zise: — Cum vrei să ne batem? În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm? — Ba în luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos. Apoi după aceea amîndoi voinicii se luară la luptă: zmeul aduse pe Făt-Frumos și îl băgă în pămînt pînă la genunche. Făt-Frumos învîrti pe zmeu și, băgîndu-l în pămînt pînă la gît, îi tăie capul pe cînd calul lui omora pe al zmeului. Făt-Frumos scoase un bici și, plesnind de trei ori, făcu palatul zmeului o nucă, o băgă în buzunar și plecă înainte. După ce călători cîtva timp, dete peste un palat cu totul și cu totul de aur; bătu în poartă și ieși înainte-i o fată foarte frumoasă. Îi arătă și ei inelul cel de aur, pe care, cum îl văzu, cunoscu pe Făt-Frumos de frate și, strîngîndu-l în brațe, îi zise: — Fugi, frățiorul meu, căci de va veni zmeul, te va face mici fărîme. | 215 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | — Ian spune — întrebă Făt-Frumos — ce semne face zmeul cînd vine? — El își trimite buzduganul înainte, răspunse fata. Nu trecu mult timp și buzduganul veni; apoi, după ce bătu de trei ori în poartă, se puse în cui. Făt-Frumos îl luă din cui și-l azvîrli înapoi la zmeu, iar după aceea încălică calul și se ascunse subt podul de aur al palatului. Zmeul veni, c-o falcă-n cer și cu alta-n pămînt, dar cînd ajunse la capul podului, calul lui începu să se tragă înapoi; zmeul îi dete cu scările și-i zise: — Hi! cal de zmeu, de paraleu, mișcă înainte! că nu mi-e frică de nimeni decît de Făt-Frumos, dar el este pe tărîmul cellalt și nu crez să-i fi adus corbul osciorul și vîntul perișorul. — Ba poate i l-o fi adus, zise Făt-Frumos ieșind de subt pod. Atunci zmeul zise: — Cum vrei, în luptă să ne luptăm sau în săbii să ne tăiem? — Ba în luptă, că-i mai dreaptă, răspunse Făt-Frumos. Apoi se luară la luptă și se luptară zi de vară pînă seara; iar cînd ajunse soarele la chindii, Făt-Frumos trînti pe zmeu și-i tăie capul; iar după aceea plesni din bici de trei ori și tot palatul se făcu o nucă, pe care o băgă în sîn, și plecă înainte. | 219 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Se duse și iar se mai duse, pînă ce dete peste un palat de topaz, care strălucea atît de mult, încît la soare te puteai uita, iar la dînsul, ba. După ce se cunoscu și cu soră-sa cea mai mică, ce lăcuia în acel palat, se ascunse iar subt pod și, venind zmeul, se luă cu dînsul la luptă și se luptară toată ziua, dar nu putură să se trîntească unul pe altul. Văzînd aceasta, zmeul se făcu flacără galbenă, iar Făt-Frumos se făcu și el flacără roșie și iar se luptară, dar nu putură să se biruiască. Zmeul se uită în sus și, văzînd un corb, îi zise: — Corbule, corbulețule! du-te la zaana și-ți moaie o aripă în seu și una în apă și cu seul să mă stropești pe mine, iar cu apa să stropești pe Făt-Frumos, că ți-l dau împreună cu calul lui să-l mănînci. Făt-Frumos rădică și el capul în sus și zise: — Corbule, corbulețule! du-te la zaana și moaie-ți o aripă în seu și alta în apă și cu seul să mă uzi pe mine, iar cu apa să uzi pe zmeu, că-ți dau să mănînci trei zmei împreună cu caii lor. Corbul plecă și, întorcîndu-se peste puțin, udă pe Făt- Frumos cu seu, iar pe zmeu cu apă. | 216 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos sări dasupra zmeului și-i tăie capul, apoi plesni din bici și, făcînd și palatul acestuia nucă, o băgă în sîn și se duse înainte, pînă ce ajunse la o grădină cu poame foarte frumoase. El întinse mîna să ia o pară, dar calul se opri în loc și-i zise: — Stăpîne, să nu mănînci din aceste poame, că vei muri; că este sora cea mare a zmeului prefăcută în grădină; dar daca ai poftă mare, dă mai întîi cu sabia în trei părți ale pomului ș-apoi mănîncă cît vei voi. Făt-Frumos tăie pomul în trei părți și începu să curgă sînge, apoi culese pere și mîncă. Nu trecu mult și văzu o fîntînă cu apă rece; dar cînd voi să bea, calul iarăși îi zise să facă tot ce făcuse la grădină. Făt-Frumos lovi fîntîna de trei ori cu sabia și, după ce curse sînge, bău apă și se răcori. Iar după aceea merse înainte, pînă ce dete peste o vie cu struguri dulci ca zahărul și mirositori ca chihlimbarul. El voi să rupă un strugure, dar calul iarăși îi zise: — Stăpîne, nu rupe struguri, căci via aceasta este sora cea mică a zmeilor și de vei mînca numai o broboană, vei muri; dar daca ai poftă de struguri, taie o viță cu sabia și apoi mănîncă cîți struguri îți plac. | 223 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos tăie o viță și, după ce curse un pîrîu de sînge, luă struguri și mîncă. Plecă și se duse, măre, cale lungă și nătîngă, ca Dumnezeu să ne-ajungă, căci cuvîntul din poveste mai înainte mai lung și mai frumos este, dar cînd rămase soarele de o suliță, calul zise lui Făt-Frumos: — Stăpîne, ian uită-te îndărăt și spune-mi, vezi ceva? Făt-Frumos se uită, dar nu văzu nimic. Uită-te mai bine, îi zise calul. Atunci Făt-Frumos se uită bine și văzu o flacără cît gămălia acului de mică. Să știi, stăpîne, că acea flacără este muma zmeilor și a zmeoaicelor și nu știu cum vom scăpa de dînsa. Ține-te bine de coamă, ca am să ocolesc lumea cît te ștergi la ochi ca să ajungem la cetatea Omului-de-flori-cu- barba-de-mătasă, căci numai acolo e scăpare pentru noi. Făt-Frumos ascultă povața calului, carele deschise toate aripile și începu să zboare mai iute decît vîntul și mai încet decît gîndul, dar flacăra din ce în ce se mărea și începu să arză pe Făt-Frumos în spate. Calul, văzînd că nu-i nădejde de scăpare, se înălță pînă la Vîntul turbat și intră în cetatea Omului-de-flori. Atunci zmeoaica, rămîind afară de cetate, zise cu amărăciune: — Făt-Frumos, Făt-Frumos, fă-mi o gaură în zid, să văz cine ești tu care mi-ai omorît trei copii și trei fete. | 221 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos porunci să facă gaura, dar cînd zmeoaica băgă capul și voi să-l soarbă, el îi aruncă în gură un buzdugan de fier ars în foc, pe care sorbindu-l, se umflă și plesni. Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă, auzind că Făt-Frumos se află în împărăția lui, trimise ciohodari și ideclii de îl chemă la împărăție și îl puse în fruntea mesei; dar văzînd pe fata Omului-de-flori, rămase încremenit de frumusețile ei și o ceru de la tată-său de soție. Omul îi zise că i-o dă dacă-i va aduce apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Făt-Frumos încălecă calul și se duse spre soare-apune și dete peste un om care bea apă de la nouă scocuri de mori și se văieta că n-are ce bea. Făt-Frumos stătu în loc și se mira de dînsul; iar el îi zise: — Nu te mira de mine, ci te miră mai bine de Făt-Frumos, care a omorît trei zmei, trei zmeoaice și pe muma zmeilor. — Eu sînt acela, răspunse Făt-Frumos. — Daca ești tu, ia-mă cu tine, că mult bine îți voi prinde. Făt-Frumos luă pe omul ce nu se sătura de apă și plecă înainte. Pe drum întîlni un alt om, care mînca pînea de la nouă cuptoare și se văieta că moare de foame. | 214 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos se uită la dînsul și începu să se mire, dar el îi zise: — Nu te mira de mine, ci te miră de Făt-Frumos, care a omorît trei zmei, trei zmeoaice și pe muma zmeilor. — Eu sunt acela, zise Făt-Frumos. — Daca ești tu, apoi ia-mă cu tine, că mult bine ți-oi prinde. Făt-Frumos îl luă și pe acest și plecă înainte. Merse ce merse și dete peste un om, care sărea din munte în munte cu nouă pietre de moară legate de picior și se plîngea că n-are ce sări. După ce-l luă și pe acesta cu dînsul, merse înainte ca cuvîntul din poveste, că-nainte mult mai este, și ajunse într-o cîmpie de unde se auzea zgomot mare. Atunci calul zise lui Făt-Frumos: — Stăpîne, cată spre soare-apune și spune-mi, vezi ceva? Făt-Frumos se uită și văzu doi munți bătîndu-se în capete. — Pintre acești doi munți avem să trecem ca să luăm apă vie și apă moartă, zise calul; să mergem încetișor și, cînd om fi aproape de munți, să-mi dai de trei ori cu pintenii și să te ții bine de coamă cu o mînă și cu cealaltă să iei apă. Cum ajunse Făt-Frumos dinaintea munților, dete pinteni calului, care zbură mai iute decît gîndul, trecu pe la fîntînă, luă apă și ieși dintre munți mai nainte de a se lovi în capete. | 228 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Făt-Frumos aduse apă la Omul-de-flori-cu-barba-de mătasă și ceru să-i dea pe fie-sa de nevastă. Dar Omul-de-flori îi zise: — Eu ți-oi da-o, daca mi-i găsi un om care să mănînce pînea de la nouă cuptoare, altul să beie apa de la nouă scocuri de mori. Făt-Frumos zise împăratului: — Gătește cele nouă cuptoare și arată-mi cele nouă scocuri de moară, că am oameni să-ți mănînce pînea și să-ți beie apa. Omul de flori porunci vizirului să gătească pînea și să arate scocurile; și după ce le găti, veni împăratul să privească. Atunci Făt-Frumos făcu semne oamenilor săi și, cît te ștergi la ochi, mîncară pînea și băură apa. Dar Omul- de-flori nu voi: să-i dea fata nici după aceasta, ci îi zise: — Daca voiești să aibi pe fie-mea de soție, să-mi aduci garoafa care miroase cale de nouă ani și apoi ți-oi da negreșit pe fie-mea. Făt-Frumos plecă să caute garoafa și se duse cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, pînă ce simți mirosul garoafei. Atunci calul îi zise: — Stăpîne, bagă mîna în urechea mea cea dreaptă și scoate din ea o bucată de săpun, o perie și o gresie și mergi înainte fără frică. De ce mergea și mergea, mirosul mai tare se făcea, pînă ce ajunse la un palat de sticlă; trase la poartă, bătu în ea și nime nu-i răspunse. | 225 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Atunci el intră înlăuntru, văzu garoafa și o luă. Apoi încălecă pe cal și plecă înspre Omul-de-flori. Nu făcu multă cale și simți că vine după dînsul zmeul palatului de sticlă, cu o falcă în cer și cu una în pămînt. Dar tocmai cînd era să-i ajungă, calul îi zise: — Stăpîne, aruncă săpunul. El îl aruncă și numaidecît se făcu un alunecuș care împiedică pe zmeu de a-l ajunge. Zmeul însă făcu ce făcu și trecu cum putu alunecușul; și cînd era să ajungă iar pe Făt-Frumos, calul îi zise să arunce peria. Cum o aruncă, se făcu o pădure deasă, de nu putea nime să răzbată printr-însa; dar zmeul făcu ce făcu ș-o trecu. Apoi luă pe Făt-Frumos iarăși în goană și, cînd era să-l prinză, aruncă gresia, care se făcu un munte mare și nalt pînă la cer. Zmeul roase piatra cu dinții și trecu prin ea. Atunci calul zise: — Stăpîne, nu e bine de noi, o să pierim; dar mai avem o scăpare: să-ți tragi sufletul de nouă ori, că am să mă rădic și să trec de nori ș-apoi de acolo să cad peste zmeu și să-l strivesc. Făt-Frumos se luă după povața calului, se ridică pînă la nori, apoi se lăsă peste zmeu și-l strivi, iar după aceea se duse și dete garoafa Omului-de-flori, care, nemaiavînd ce-i cere, îi dete pe fie-sa. | 229 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Dar cînd veni vremea să se culce cu dînsa, veni omul cel cu nouă pietre de picioare și ceru să se culce și el în cămară cu dînșii. Făt-Frumos îl lăsă, căci făcuse jurămînt să nu-i calce niciodată vorba. Peste noapte tocmai cînd Făt-Frumos dormea mai bine, ieși un balaur din gura fetei și cînd se întinse să muște pe Făt-Frumos, omul cu pietrele de picere scoase paloșul și-l tăie în mici fărîmele. Mai ieși unul și-l tăie și pe acela și cînd ieși și cel de al treilea, îi zdrobi capul cu o piatră de moară. Apoi după ce-i puse la o parte pe tustrei balaurii ce-i omorî, se culcă și dormi. A doua zi de dimineață palatul împărătesei era plin de vlădici și de popi ce venisă să îngroape pe Făt-Frumos, crezîndu-l mort, ca și pe ceilalți gineri ai împăratului. Dar cînd îl văzură viu, se minunară și i se închinară. Omul-de-flori veni și el ca să se încredințeze de este viu sau mort Făt-Frumos, dar cînd văzu pe balaurii cei morți, se sperie și întrebă. Dar omul cu pietrele de moară îi spuse că ei au ieșit din fie-sa; cînd era să-l muște pe Făt-Frumos și să-l omoare, ca pe ceilalți gineri, el i-a ucis. | 208 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Atunci Omul-de-flori începu nunta și o ținu trei zile și trei nopți; iar după aceea Făt-Frumos își luă ziuă bună și plecă cu nevasta sa acasă, la împărăția lui. Și făcu toate avuțiile zmeilor în trei părți și le dete celor trei oameni care-l ajutase. Omul cu pietrele de moară nu se mulțumi și ceru să împartă și nevasta cu dînsul. Făt-Frumos se împotrivi: dar el scoase paloșul și, cînd era gata să taie pe împărăteasa, atunci ieși din gura ei încă un balaur, pe care omul cu pietrele de moară îl făcu fărîme și zise: — Făt-Frumos, Făt-Frumos! ie-ți avuțiile, ie-ți nevasta și trăiți sănătoși, că am scos acum dintr-însa patru balauri și i-am mai lăsat numai unul, că nu e bine să rămîie femeia fără nici un drac. Făt-Frumos se prinse frate de cruce cu omul cu pietrele de moară și-l rugă să nu se prea depărteze de pe locurile acestea, ca nu cumva dracul ce a rămas în femeie să-i răpuie zilele. Apoi a ajuns acasă și, după ce a văzut pe mumă-sa, a plesnit de trei ori cu biciul, și cele trei nuci s-au desfăcut în trei palate frumoase și cu cele trei surori ale lui într-însele, pe care, dupe ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat și s-a făcut mare bucurie și veselie în toata împărăția. | 221 |
Nicolae Filimon | Omul-de-flori-cu-barba-de-mătasă sau povestea lui Făt-Frumos | Încălicai pe-o șa și v-o spusei dumneavoastră așa. | 8 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Văzut-ați Banatul, astă țară românească dincolo de Carpați, unde totul în natură respiră poezie, amoare, patriotism? Aci munții caprițioși ce străbat toată țara se încolăcesc în formă de ghirlande rotunde, lăsînd loc în mijlocul lor la văile cele mai încîntătoare; aci, la umbra unui pom, pe marginea unei fîntîne, vezi un june român înalt, spătos, cu fruntea largă, cu ochii scînteind, reprezintația cea mai fidelă a tipului roman; aci, costumele, moravurile, tradițiunile, legendele naționale, toate se conservă cu mai multă stăruință, cu mai multă puritate decît în orice parte a României. Aci, naționalitatea și patriotismul nu este un nume, nici o vorbă de fanfaronadă, ci o luptă continuă, un răzbel de toate zilele. Junimea țărană, veselă și viguroasă, pură de orice corupțiune, își uită într-un moment nevoile și păsurile sale și devine poetă, inspirată numai de simțimentele inimei sale. Pe vîrful unui deal, în mijlocul unei dumbrăvi verzi, aproape de obiectul inimei sale, junele transilvan învîrtește vestitul joc bănățean numit bănățeanca. Dar figurile acestui joc nu sunt izolate, nici nevariate, căci românul nu iubește monotonia și solitudinea. Mai mulți juni încep prin a se preîmbla unul după altul în rond, fără a se ține de mînă, și izbind numai ușor din picioare. | 202 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Din ce în ce, danțul devine mai repede, însă neanimat; căci cum se poate anima jocul, cînd departe de juni se află tinerile țărance ce au aerul de a sta indiferinte? Junii însă, prin varietatea și grația ce dau jocului lor izolat, au aerul de a voi să atragă și pe acele june fete. Acestea nu mai pot rezista la atîta tentațiune; iacă-le dar că se prind, fiecare își ia voinicul său. Junii atunci par că reînviază, fiecare își învîrtește pe soața sa în joc, sau apucîndu-i cu grație mijlocul, numai într-o parte, sau învîrtind-o în două părți, așa încît o mînă este liberă pe cînd ceealaltă este peste mijloc. Toate perechile se învîrtesc astfel într-o formă de valț animat, formînd un rond foarte regulat. Valțul încetează și tonul jocului se schimbă. Voinicul voiește a-și arăta valoarea sa, agilitatea sa; femeia, grația și amabilitatea sa. Fiecare pereche se ia de mînă. Bărbatul merge în fața junei fete, formînd din picioare cele mai grațioase și mai săltătoare figuri; femeia, cu un aer modest și plecat, urmează pe cavalerul său, ținîndu-l numai de mînă, conformîndu-se cu ondulațiunile lui, însă fără săltări, fără zgomot, ci ușor și grațios. Figura are acum aerul veseliei după trecerea celui dintîi moment a furiei unei victorii. | 209 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Fi-va aceasta reprezintarea unei vechi tradițiuni, unei bătrîne suveniri? Se zice că acest joc ar reprezinta suvenirea răpirei sabinencelor de către romani. Dar oricum ar fi, el este grațios și viril, așa precum se poate juca de un popul răzbelic fără a fi feroce. Credem însă că, în timpul acestor figuri variate, voinicul joacă pe tăcute, fără a zice nimic? Și cum vocea sa poate fi ținută, pe cînd inima îi saltă sub presiunea a mii de impresii, a mii de simțiciuni? Și care alt danț poate juca românul bănățean, fără a ține și el din gură un acord modestei muzici cîmpenești? Acest acord însă nu este un cîntec; nu este iar o simplă recitare, ci și una și alta. Voinicul cîntă și recitează din cînd în cînd, și la intervaluri otărîte, niște versuri populare sau mai bine o poezie naturală care esprimă simțirile inimei lui. Această poezie e simplă și naivă, ca și autorul ce a produs-o, fără artă și pretențiune; scurtă și întreruptă, însă originală, națională și așa încît să inspire curiozitatea celui ce o ascultă. Dar avut-a cineva curiozitatea să asculte astă poezie, să fure din gura românului inofensibilele sale versuri ce esprimă simțiciunile și impresiunile inimei lui? | 201 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Din nefericire, prea puțini la noi se ocupă de ale noastre, de tradițiunile și originalitățile noastre, de acele mici amănunte în cari adesea se deseamnă tipul nostru național. Cu toate astea, s-a aflat un român bănățean, D. Cioflec, care a avut răbdarea de a fura din gura țăranului, pe cînd el joacă, mai multe versuri ce cînta, și a face o bună colecțiune. Felicităm dar pe D. Cioflec de frumoasa sa curiozitate și am dori ca mai mulți să o aibă. Profităm de această colecțiune spre a mulțămi curiozitatea și a altor amatori ce s-ar mai afla. Anunțăm că în aceste poezii nu trebuie să cate cineva multă rimă și cadență. Ne mulțămim pe originalitate și nu voim a schimba nimic din text. Poeții vor face cu aste versuri orice vor voi. Noi știm că junele bănățean, prins în horă sau învîrtind bănățeanca, se ocupă mai mult de grațioasa sa soață: Cît e țara ungurească, Nu-i ca fata românească, Că cu brîu roșu se-ncinge, Cînd o vezi, inima-ți plînge. Apoi aleargă la o alegorie, nici mitologică, nici din Parnas, ci simplă și naturală ca și viața voinicului: Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă, Doamne, lemn de tufă, Să mă taie mîndra furcă, Să mă ducă-n șezătoare, Să mă ție-n brățișoare. | 210 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Dar amorul junelui e constant și în deșert pomii nu fac roade crezînd că s-a stins, căci el va ținea cît și viața: Mîndro, de dragostea noastră, A-nflorit un pom în coastă; A-nflorit și n-a legat, Crezînd că ne-am lăsat. Noi atuncea ne-om lăsa, Cînd ne-o bate scîndura. Satira nu poate oare veni spre a varia simțiciunile amorului? Românul iubește varietatea, și ce e mai variabil decît a cînta iarăși: Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Numai popă nu mă face, Să mînc pîne bombăită, Și colaci De la săraci. Și apoi, satirîndu-se pe sine însuși, își descrie vîrstele: Cînd eram un holteiaș, Îmblam seara prin oraș, Tot cîntînd și fluierînd, Mîndrulița căutînd. Fetele cînd m-auzea, Luminile aprindea, Porțile le deschidea, Și mie nume-mi punea: Spate late de bărbat, Buze dulci de sărutat. Dar daca m-am însurat, Și îmblam seara prin sat, Fetele cînd m-auzea, Luminele le stingea, Porțile le închidea, Și mie nume-mi punea: Spate late-ncîrligate, Buze reci și lăbărțate. Dar mînia voinicului se aprinde cînd simțirea inimei sale nu și-a aflat un ecou; el o blestemă, însă surîzînd: Bată-mi-te, leleo, bată, Inima mea cea stricată, Bată-te, leleo, pre tine, Cele 40 de zile, Ce-am postit pentru tine, Să te bată-un dor și-un drag, Să șezi toată ziua-n prag: Cînd va fi de către seară, Să te topești ca o ceară; Cînd va fi de miez de noapte, Să te treacă sudori de moarte; Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. | 245 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Cine însă poate măsura mai bine lungimea nopților și cursul lunei decît acela ce iubește? Cine are dor spre vale Știe luna cînd răsare Și noaptea cît e de mare; Cine are dor spre luncă Știe luna cînd se culcă Și noaptea cît e de lungă. Dar acest dor poate că e în deșert, căci cătănia va chema poate pe voinic subt steagurile armiei: Drăguță Sîntă-Mărie, Scoate robi de la robie, Și feciori din cătănie! Feciorul cînd s-ar însura, n-ar lua una avută, ci ar preferi mai săracă, căci așa crede el a fi independent: D-aș trăi cît piatra-n vie, N-aș lua fată cu moșie, Să-mi poruncească ea mie; Ci-aș lua una mai săracă, Ce voi zice eu să facă. Daca junele iubește, amorul său voiește a fi discret, nu expus publicului. De aceea, el consilie pe amanta sa: Știi tu, leleo, ce ți-am spus, La cules de cucuruz? Că, cînd or fi oameni mulți, La mine să nu te uiți; Dar cînd or fi puținei, Să te uiți în ochii mei. Și altădată îi adaogă: Nu te uita-n față la mine, Că or gîndi că trăim bine, Ci te uită preste sat, Că or gîndi că ne-am uitat, Și te uită peste rît (livade); C-or gîndi că ne-am urît. | 210 |
Nicolae Filimon | Jocul bănățean | Dar gelozia e forte în inima celui ce iubește: De-aș vedea pe mîndra mea Că dă gură altuia, N-am uitat că m-aș junghia, Și pe mine, și pe ea. Feciorului însă îi place ca mîndra să aibă o pieliță albă și tînără: Copilă secerătoare, Nu secera vara-n soare, Că soarele te-o păli, Fața ți s-a vesteji. Și apoi voiește să o prevestească în contra tentațiunelor înșelătoare: Foicica mărului, Nu crede feciorului, Că se pune pe genuche Și îți spune mii și sute, Pînă te scoate din minte. Dar cînd voinicul e depărtat, cum va avea știre despre mîndra lui? Oare cucul nu i-ar putea face acest serviciu? Cucule, de unde vii? De la noi, de peste vii? Dar de mîndra ce mai știi? Eu știu că ea te dorește, La altul nu se gîndește. Vestea cucului nu e destulă. Voinicul se aruncă pe cal spre a alerga iute la mîndra lui: Mă uitai din deal la vale, Pe ce să mă pui călare, Pe murgu cu coama mare; Mă dusei și mă pusei, Și din gură-așa zisei: Hi, murgule, mai tare, Să mă duc în șezătoare, C-am o mîndră ca o floare. Așa, inima țăranului bănățean ce cîntă și joacă nu este decît amor, natură și poezie. | 207 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Scriind acest articol asupra lăutarilor din România, nu ne propunem a face o dizertațiune istorică, căci atunci am atinge, fără voia noastră, cestiunea muzicei naționale, și nu a sosit încă timpul spre a ne ocupa de o materie atît de importantă și dificilă de tratat. Scopul dar al acestei scrieri este de a da lectorilor noștri o idee mai lămurită asupra muzicei compusă de lăutari și asupra instrumentelor cu care esecută ei acea muzică; iară dupe aceea, ne vom da opiniunea și asupra îmbunătățirii ce se zice că a să se facă bandelor lăutărești. Muzica, la noi, luată chiar din timpii cei mai depărtați, s-a cultivat numai de cîntăreții bisericești și de lăutari; cei dintîi s-au ocupat cu muzica bisericească bizantină și s-au mărginit în cîntările neapărat trebuincioase la săvîrșirea cultului divin, fără a le modifica cît de puțin, atît în formă, cît și în simț, iar cei d-al doilea s-au ocupat numai cu muzica profană. Acești din urmă însă, fiind obligați de meseria lor a fi, tot într-un timp, și compozitori și esecutori, nefiindu-le deajuns ideile ce le inspira fluierul păstorului și privirea naturei, s-au văzut siliți a căuta o sorginte de inspirațiuni mai fecundă spre a da mai multă varietate baladelor, horelor și altor cîntece necesarie pentru delectarea societății. | 211 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Acea sorginte fu muzica bisericească, care — din vechime și pînă la introducerea civilizațiunei moderne — a fost unicul nostru mijloc pentru propagarea muzicei, și este știut că tot ce se propagă prin religiune se întinde foarte lesne și prinde rădăcine adînci în toate clasile societății. Dacă cineva voiește un esemplu reale despre ceea ce ziserăm, să călătorească în orice parte a țării, iară mai cu seamă la munți, unde invaziunile străinilor n-au străbătut, și să asculte muzica ce se cîntă prin biserice și pe cea cîntată de lăutarii din acele sate și se va convinge că muzica din bisericele de prin vîrful munților are o mare asemănare cu baladele și cîntecele de dor lăutărești din acele regiuni. Comparînd în urmă acea muzică cu cea bisericească și lăutărească din toată țara, se va convinge definitiv că elementul orientale domină în toate aceste muzice. Ar fi fost o mare fericire pentru noi daca lăutarii și cîntăreții s-ar fi mărginit în imitarea cîntărilor bisericești primitive, fiindcă ele se compuneau dintr-o specie de canto fermo (chant plein) introdusă în biserica cea mare înaintea schismei lui Fotie [1]. Atunci muzica noastră poate ar fi păstrat acea simplitate și frumusețe ce o găsim în muzicele europene; dară prin strînsele relațiuni ce țara noastră legă cu turcii, introducîndu-se la noi obiceiurile otomane și muzica lor, lăutarii găsiră în acea muzică o nouă sorginte de inspirare și imitațiune. | 231 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Astfeliu sta muzica noastră pe cînd se stabili în țară domnia fanarioților. Acești străini, fiind tot de o religie cu noi și mari amatori de muzică, aduseră în țară o mulțime de cîntăreți de sarai și bisericești și, în mai puțin de un secol, nu numai că strică cu totul muzica bisericească și lăutărească, dar schimbă chiar caracterul tonurilor, alterîndu-l atît de mult, încît astăzi ar trebui să inventăm un nou sistem de armonie ca să putem acompania un mare număr din cîntecele noastre, căci cu cel europenesc nu este cu putință a ne servi. Dacă culturii muzicei noastre ar fi cunoscut sistema de notațiune muzicală, negreșit că s-ar fi conservat din diferiți timpi pe care, comparîndu-le cu cele din timpii noștri, am fi putut cunoaște cu multă înlesnire elementele muzicei naționale și pe cele străine introduse prin imitațiune; ajunși apoi la acest rezultat, am fi făcut cu muzica ceea ce facem cu limba și am fi reeșit a ne forma o muzică a noastră națională. Dară aceste mijloace ne lipsesc cu totul și, cînd va veni timpul a se scrie istoria muzicei române, vom fi siliți a cerceta bibliotecele Vaticanului și pe ale catedralelor din Spania, vom copia cîntecele veche ale țăranilor din toate locurile locuite de români și pe ale vecinilor ce ne încongiură, apoi, comparîndu-le cu cîntecele populare ce vom aduna din satele dimpregiurul Romei și din Spania, abia vom putea să aflăm adevărata origină a muzicei noastre și numai atunci vom putea să-i dăm o cultură raționabile. | 251 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Pînă aci arătarăm pe lăutari compunîndu-și cîntecele lor pe teme din muzica bisericească și turcească, culese de pe la cîntăreții domnilor greci și din escursiunile ce ei făceau neîncetat pin orașele cele mari ale Oriintelui; dară de la introducerea muzicei europene în armata noastră, și mai cu seamă de la stabilirea teatrului de operă în București, orizontele lor de imitațiune se mări: compozițiunile lăutărești începură a lua un caracter european, amestecat cu cel turcesc; prima și secunda parte a horelor începură a se compune din imitațiunea veriunui vals sau mazurcă, iar finalele era luat din muzica orientală. Acest gust de compozițiune amfibie începu la anul 1830 și dură pînă la 1858, iar de aci înainte începu a se auzi din timp în timp hore și cîntece de petrecere a căror esență muzicală este cu totul europeană. Această revoluțiune muzicală a fost provocată de întinderea ce a luat cultura muzicei europene în societatea noastră. Sceptrul compozițiunii muzicale nu mai este astăzi absolut în mîna lăutarilor. Mai mulți juni și june din diferite clase ale societății găsesc o nobilă distracțiune în compunerea horelor și altor cantilene naționale, pe cari le dau lăutarilor de le esecută. Din nenorocire însă, aceste compozițiuni, afară de nume, nu au într-însele nimic naționale, și dacă muzicanții noștri cei mari nu se vor sili a crea și a stabili tipul unei muzice naționale, cel puțin prin forma ritmului și a cadințelor, vom ajunge în scurt timp de la o estremitate la alta, adică de la muzica orientale la cea europeană, fără a putea stabili una naționale. | 258 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Spre a proba transformările prin care a trecut muzica noastră de la domnia lui Grigorie-vodă Ghica (1822) și pînă în ziua de astăzi, punem în vedere lectorilor noștri cîntecele acestea: I Frunză verde de orez, Vezi cu ochii și nu-mi crezi. II Cînd toca la Radu-vodă, Ședeam cu puica de vorbă. III Nu mă pedepsi, stăpînă, Și-mi spune de mă iubești. IV Aoleo, ce bătăioasă, Nici cu asta nu țiu casă! Melodiele acestor cîntece sunt scrise în timpul lui Caragea, Alexandru Suțu și Grigorie-vodă Ghica. Cele cu no. I, II și III sunt compuse de lăutarii din București, iară cel din urmă de lăutarii din țară; esaminîndu-le însă cu băgare de seamă, vom vedea că în toate domină elementul muzicei orientale și că, dacă în locul versurilor acestora, am pune altele religioase, s-ar putea cînta în biserică fără să scandalizeze urechea celui mai bătrîn și mai bigot creștin. Melodiele scrise pe versurile acestea: O, fericire, dulce simțire etc. și Rămîi sănătoasă mi-a zis și s-a dus, horele numite: canapeaua, hora Crețianului și altele sunt producțiuni mixte, în care elementul european este pus în luptă cu cel orientale, iar melodiele de la baladele și canționetele acestea: I În faptul zilei, de dimineață, Căruța poștei pe drum mergea. | 206 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | II Anima-mi e întristată, În lacrămi înecată[2] III Maria cea bălaie, frumoasa din Bezdat, Iubea pe Nicolae și vrea să-l ia bărbat [3] deși sunt scrise mai tot în același timp cu cele precedinți, sunt însă curat europenești, fără a găsi într-însele cea mai mică nuanță ce le-ar putea da un caracteriu particular român. De vom cerceta acum și melodiele scrise chiar în acești ani din urmă pe versurile: <poem>Dulce țară și frumoasă, O, Moldovo, draga mea [4] și Zdrobită geme anima-n mine etc. ne vom încredința cu desăvîrșire că muzica ce se compune acum de lăutari și diletanți, esceptînd cîteva compozițiuni ale d. Alecsandru Flechtenmacher, este toată europeană, inspirată sau imitată, și nicicum română. Pînă aici arătarăm diferitele fazi prin care a trecut muzica la noi. Să zicem acum ceva și despre instrumentele cu cari lăutarii esecută cîntecele compuse de dînșii sau de alții. Aceste instrumente sunt: vioara, cobza și naiul sau muscalul (Fistula Panis), iar acum de curînd s-a adoptat violoncelul și canonul. Vioara lăutărească este armată tot cu patru coarde, ca și cea europeană. Coarda de sol o numesc Rast; pe cea de re, Neva; pe cea de la, Seba sau Saba, iar pe cea de mi o numesc iarăși Neva. | 204 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Lăutarii acordează vioara întocmai ca europenii, adică la o distanța de o chintă mare de la o coardă la alta, cu osebire numai că, în caz de a esecuta cîntece naționale, lasă coarda de mi cu un ton mai jos. Cobza are zece coarde, dintre cari unele sunt de sîrmă (tel) iar altele de mațe de miel. Patru din aceste coarde sunt principale și se numesc Rast, Saba, Neva și iarăși Rast, iar celelalte sunt secundare și puse numai ca să dea o rezonanță mai viguroasă tonului celor principali. Pe acest instrument, ce nu este decît o ghitară degenerată, se poate esecuta melodiele cele mai complicate, dară lăutarii o întrebuințează pentru acompaniatul melodiei. Naiul sau muscalagiul are trei octave și jumătate, adică o estensiune de tonuri aproape cît a vioarei. Lăutarii, profitînd de estensiunea și sonoritatea tonurilor acestui instrument, îl pune a suna melodiele împreună cu violina. În timpii trecuți, artiștii ce sunau cu instrumentul acesta erau siliți, la orice schimbare de ton principal al veriunui cîntec, să-l acordeze de al doilea, băgînd în unele din țevile lui boabe de năut sau de fasole. Violoncelul este tot cel european, atît în formă, cît și în acordătură; deosebirea este numai că lăutarii îl întrebuințează ca bas fundamentale, fără a cunoaște armonia, de unde rezultă că frumoasele lui sunete, în loc să dilecteze urechea ascultătorilor, o lovește foarte aspru prin niște sunete nearmonice și cîteodată chiar false. | 235 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Canonul este un instrument ebreesc antic, introdus în țara noastră de un ebreu. Forma lui este pătrată, are o mulțime de coarde și servă, împreună cu cobza, la acompaniarea melodiei. Iată instrumentele cu care lăutarii esecută muzica compusă de dînșii și de alții. Să vedem acum ce reforme se pot introduce în aceste bande. Se vorbește foarte mult de formarea unei școale pentru lăutari și despre transformarea bandelor lăutărești în orchestre regulate prin introducerea unor instrumente și scoaterea altora. Noi am aplaudat această dispozițiune și suntem cu totul pentru dînsa, fiindcă tinde la divulgarea muzicei europene în masele populațiunii noastre. Nu știm ce baze de plecare vor fi luat reformatorii lăutarilor în lucrarea proiectului lor, și de aceea nu putem a ne pronunța definitiv asupra reformei. Părerea noastră este ca, pe lîngă instrumentele actuali, să se adauge un primo-clarinet, o trombă solo, un trombon tenore și un violon contrabas, iară naiul și cobza să nu se scoață din bandele lăutărești, mai întîi pentru că aceste instrumente sunt tradiționale și caracteristice în țara noastră, și al doilea pentru că ele pot servi cu succes în esecuțiune, naiul ținînd locul flautei, iară cobza pe al ghitarei. Cît despre formarea orchestrelor, facem observațiunea aceasta: lăutarii numără numai în București aproape patruzeci bande sau tacîmuri, dupe cum le zic ei. | 216 |
Nicolae Filimon | Lăutarii și compozițiunile lor | Aceste bande se compun, unele, din șapte pînă la opt indivizi, altele, de cîte patru, și unele, din cîte trei indivizi. Arangiate în modul acesta, ei își procură esistința dupe gradul cunoștințelor muzicale, uneori delectînd urechea bogaților și alteori pe ale săracilor, pe timp ce, dacă se vor introduce instrumentele de mai sus, negreșit că fiecare tacîm de lăutari va fi compus de la zece pînă la douăsprezece persoane, de unde rezultă că ei își vor scoate hrana foarte anevoie, din cauză că nu pot cînta pe la nunți, mese și alte petreceri decît pe prețuri foarte mari. Și nu credem că vor găsi cu înlesnire persoane care să le plătească după cuviință meritul și osteneala lor, mai cu seamă în poporul de jos, care este demult deprins a dansa și a asculta cîntece desmierdătoare de la cîte un tacîm de lăutari compus mai totdauna dintr-o vioară, o cobză și un nai, pe care îl plătesc cu ce pot, pe timp ce o bandă completă de lăutari nu ar avea cu ce să o plătească, pentru că ea ar cere de la patru pînă la cinci galbeni. Credem dar că ar fi mult mai bine a lăsa pe lăutari să-și formeze bandele lor, dupe cum îi va conduce interesele, și suntem siguri că ei își vor întocmi școala de muzică, de vor simți necesitate, sau vor trimite pe copiii lor a studia această artă în conservatoriul ce în curînd este a se înființa, unde vor putea dobîndi, fără mari sacrificie pecuniarie, o instrucțiune muzicală complectă, care i-ar pune în stare a compune în viitoriu muzică mai bună și acompaniată după regulile armoniei europene. | 273 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Spre seară, așa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea obișnuiește să se așeze pe pragul tinzii, să-și vâre luleaua de lut roșcat între măsele și să se certe cu baba. — Hm... Măă... Ce știi tu și cu feciorii tăi?... Voi toți împreună nu faceți cât o ceapă degerată... Baba îi cunoaște năravul și nu prea îl ia în seamă. Sprintenă ca o fată mare, cu zbârciturile obrajilor rumenite de bujală, se învârtește pe lângă vatră, dă încoace, dă încolo, și-n cele din urmă răstoarnă pe crupător o mămăligă aburoasă. Iar atunci și Codrea încetează cu cearta, se mulcomește. Își ascunde luleaua în chimir, se trântește bodogănind pe laviță, își face cruce de trei ori, creștinește, și prinde a îmbuca tihnit și cu chibzuială. După cină umflă iar luleaua, scormonește din foc un cărbune potrivit, pâcâie voinicește de câteva ori slobozind fuioare groase de fum alburiu pe gură și pe nas, și pe urmă se lungește în pat. Într-un târziu întreabă tărăgănat, cu glas moale: — Măi babă!... — Haba, ghiujule? — Hm... da ce-o mai fi făcând Ionică?... Hai? — Păi, Dumnezeu știe, măi moșnege... — Da oare n-o fi flămând? — Bunul Dumnezeu știe, că el ne poartă de grijă la toți... Codrea se ridică repede, înțepat, scoate luleaua din gură și se uită lung și îngâmfat la babă. | 222 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Pesemne nu-i sunt pe plac răspunsurile astea în doi peri. Buzele i se mișcă țicăind, ca și când ar bolborosi ceva, dar pe urmă se lasă iar pe spate și nu rostește nici o vorbă. Cu ochii întredeschiși, împăienjeniți, privește cum clipocește jăraticul în vatră și nici nu bagă de seamă că luleaua îi scapă dintre dinți... Un horcăit rar, ușor cutremură tăcerea bordeiului. În cenușă, tăciunii mocnesc înăbușit. Un greier rătăcit se tânguie sub fereastră. Un câine latră răgușit undeva, departe... Baba Firoana se apropie tiptil de moșneag, îngrijorată să nu-l trezească, și-i dezleagă opincile... Așa-i Codrea de-o vreme încoace. S-a obișnuit cu răsfățatul și gogolirile babei, ca copilul din leagăn cu țâța. O jumătate de veac au petrecut în căsuța aceea dărăpănată, cu acoperișul peticit, țuguiat, pitulită sub coasta de molifți din capul satului. Și au trăit... Au trăit și mai bine, și mai rău, dar mai mult tot bine. Baba se simțea mai prostică, mai tare la cap, și nu prea i se împotrivea. Își călca pe inimă, chiar dacă nu i se părea ceva, și-l lăsa să se sfarme el din gură, să hăpăiască până s-o sătura. Numai câteodată îi treceau sulițe reci prin inimă și o podideau lacrimile... atunci când Codrea ocăra prea rău copiii... O durere năvalnică țâșnea din sufletul ei obidit, sângele începea să-i zvâcnească mai puternic în vine, fața ei pocită, gălbejită de vârstă și necazuri, ca frunza veștedă, se îmbujora de milă și de mânie, și ar fi fost în stare să-l și blasteme... Dar tot nu putea. | 257 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Vorbele întretăiate i se muiau într-un plâns amarnic. Iar Codrea se cătrănea, că de ce își mănâncă ea zilele pentru niște copii ca aceia. El nu-i putea vedea-n ochi de urâți... Era un moșneag sfătos Codrea, un moșneag înalt și drept ca un steag, cu ochii albaștri de femeie, limpezi și adânci. Două cete de cute mărunte îi porneau de pe opcina obrajilor și alergau de-a valma, încrucișate și încolăcite în sus, spre gropile ochilor, și-n jos, spre colțurile gurii, unde apoi se pierdeau în desișul perilor bătuți de brumă. Pe umerii lui lați și ciobănoși apăsa povara celor șaptezeci și doi de ani. Odinioară Codrea credea că n-o să îmbătrânească până-i Prut și Siret, așa era de zdravăn și de voinic. Pornirile zvăpăiate ale tinereții îl mânau tot înainte și-i dădeau puteri de uriaș. Un vuiet îi răsuna mereu în urechi, o învălmășeală de glasuri asurzitoare... răcnetul luptelor vieții. Și-i plăceau glasurile acelea încâlcite, îl fermecau și-l întărâtau. Se încumeta să se arunce tocmai în mijlocul vârtejului de trudă și sau să-l spargă, sau să se prăpădească. Doisprezece ani a slujit pe împăratul ca toboșar. A colindat câte țări și mări, s-a bătut cu “pământezul”, cu “burcușul”, o dată a fost și prizărit printr-un picior. | 206 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Dar nicicând nu și-a pierdut voioșia. Numai în noianul primejdiilor i se revenea sufletul. Pe urmă a venit acasă. Ce odor de fetișcană mai era pe atunci baba asta Firoana!... Și pe urmă a avut copii, i-au năpustit neajunsurile. Pâinea ce-o mânca era străbătută de sudorile muncii necontenite. Truda și zoala îi mistuiră puterile și pofta de viață. Seara, toropit de greutatea nevoilor, de multe ori gemea, urla de cruzimea traiului. Fiecare an, fiecare zi trăgea câteo brazdă pe fața lui Codrea... Dar au trecut toate, repede, ca și cum trece puhoiul. Copiii și-au căpătat aripi, s-au dus care-ncotro, și Codrea a rămas iar singur cu Firoana. Puterile însă îi erau acuma sleite de crâncenia vremii. Mintea începea a-i zburda copilărește. Uitase multe din cele ce a pățit. Numele tovarășilor de la oaste, al orașelor, al superiorilor s-au șters din creieri. Unele visuri parcă le-a trăit aievea, unele întâmplări trăite parcă numai le-a visat. Vremea încurcă firele amintirilor și le învâltorește după placul ei. Astăzi Codrea nu-și mai aduce aminte că a fost toboșar. Nu, nici vorbă. Grenadir a fost, sau călăreț, dar totuși parcă grenadir. Și ce dragă i-a fost lui oastea! Acolo și-a prăpădit floarea vieții, acolo a dus traiul cel mai fără griji, cel mai ușor. | 209 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | O căldură priincioasă îl copleșește când se gândește la vremurile acelea. Închipuirea îi zboară vioi, grămădește întâmplări poznașe, răscolește și amestecă lucruri nemaipomenite. Nici stăvilile vremii, nici prăpastiile mărginirii nu o pot opăci în avântul ei năprasnic. — Hm... Măă... Ce știți voi?... Eu, când eram în oaste, mă!... Aia era oștire, nu ca azi... O umbră de surâs batjocoritor se leagănă pe buzele lui supte. Bulbii ochilor îi năvălesc în afară. Obrajii se rumenesc în pripă. Și semeț, cu glas trufaș, înălțat, povestește: — Eram odată, mă, cu domnul căpitan al nostru... cu domnul căpitan Carlup... Așa, așa, Carlup îl chema... Eram în lagăr, mă, la pământez... Și iată că ne pomenim, mă, că ne atacă dușmanul și cât ai bate-n palme ne fură toți boii de la companie... Hei, să fi văzut voi atunci pe domnu căpitan! Era negru de supărat, mă, mai negru ca sumanu ăsta de pe mine... Hm... Și mi-era milă de domnu căpitan, că era om bun, Dumnezeu să-i dea sănătate, de mai trăiește... Și mă pun eu, mă, și-mi acăț pușca pe umăr, și mă duc, bre, mă duc până ce dau de vrăjmași într-o poiană. Da erau mulți, mă... erau ca vreo cinci sute. | 202 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Nu zic eu nimica, dar mă iau frumușel și m-ascund după o tufă. Și-ncep a trage, băiete, și trag, și trag, și trag... Și deodată văd, mă, că se sperie dușmanii și o apucă la fugă, mă, de se hurduca pământul sub picioarele lor... Da bucuria lui domnu căpitan când și-a văzut iar boii! Măă! Era cât p-aci să mă înghită de voios... Și deodată își descinge sabia și mi-o dă mie. , , Na, Costică! zice. De-acu înainte tu ești comandantul companiei!...” Așa, zău, mă... Ia vezi așa, dragii mei!... O clipă pare că-i alt om. O undă de lumină senină plutește pe fața lui brăzdată. Se uită împrejur și-și întinde fălos ciolanele... Apoi, deodată tresare buimăcit, ca zguduit dintr-un vis. Își trece palmele peste frunte, ca și când ar vrea șă împrăștie de-acolo niște gânduri posomorâte. Un văl întunecat de tristețe joacă înaintea ochilor lui... Bag seamă, îi vin în minte feciorii și-i e rușine. Șapte feciori a avut Codrea, ca șapte feți-frumoși. Și toți șapte l-au făcut de rușine, toți șapte au fugit de la oaste, parcă a fost înadins. Să fi fost oricât de prăpădiți, oricât de becisnici, numai asta să nu i-o fi ticluit. Ce-i pasă lui c-au fost harnici, agonisitori, că s-au așezat bine, că și-au găsit neveste și frumoase, și lăptoase? | 218 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | L-au făcut de râs, l-au făcut de comedie la lume, fugind de la oaste. Și din pricina asta lui Codrea îi erau urâți, ca și când nici n-ar fi fost odraslele lui. În sfârșit i-a mai rămas unul, Ionică. Acesta era mezinul. Și a fost băiat bun totdeauna. I-au plăcut de mic copil poveștile ostășești. Asculta totdeauna cu ochii scânteietori cuvintele lui Codrea... Într-însul își pusese el toată nădejdea. Dar iată că într-o seară, tocmai când se ciondănea cu baba, după cină, se aude un bocănit lin, slab, în geam. Codrea pășește liniștit la fereastră și întreabă: — Cine-i? — Eu... — Care eu? — Ionică... Mustățile moșneagului se zvârcoliră fioros de câteva ori, parcă le-ar fi smucit o mână vrăjmașă nevăzută. Pe urmă iar întrebă: — Ai fugit? — Am venit... Dintru-ntâi, îi veni să-l gonească de lângă casa lui, să-l alunge în lume, ca să nu-i mai auză nici de nume. Dar privirea lui încruntată rătăci spre babă. Nemișcată, cu doi picuri mari în colțurile orbitelor, ea nu îndrăznea nici să crâcnească. Dar durerea și iubirea ei mută îl înmuiară. Se scărpină în ceafă, înjurând printre dinți, ș-apoi se trânti pe pat și tăcu toată seara. Ușa se deschise scârțâind și intră Ionică, smead, pleoștit, destrămat, ca o stafie. | 211 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Se lăsă încetinel pe vatră, lângă foc, și rămase acolo, tăcut, multă vreme. Baba, mototolită într-un ungher, plângea cu sughițuri. Apoi, Ionică își sprijini capul în podul palmelor și începu să se jelească. — Mi-era dor de-acasă... Că acolo-s numai străini, și străinii sunt răi, și nu le pasă de durerea ta, și te asupresc, și te batjocoresc, și... Glasul lui, întrerupt când și când de sughițele bocite ale babei, răsuna duios în liniștea nopții. Codrea însă nu auzea nimic. Cu mâinile împreunate pe piept, zăcea neclintit, ca un mort. Iar după ce isprăvi feciorul, se întoarse către perete și zise aspru, poruncitor: — Apoi mâine dimineață să te duci înapoi!... În zori, când căscă ochii, văzu pe baba Firoana, cu ochii înecați în lacrimi, zgândărind la foc, în vatră. Codrea se uită repede împrejur. — S-a dus?... gâlgâi răgușit. — S-a dus. O fulgerare dureroasă i se înghesui prin inimă, un val rece îl zgudui prin tot corpul. Vru să spuie ceva, dar nu putu scoate nici un glas omenesc. Numai un hropăit lung îi izbucni din adâncul sufletului. În bezna ființei lui tulburate se petrecu atunci o schimbare mare, nelămurită. Se zbătea cu o droaie de gânduri și nu le putea desluși. | 204 |
Liviu Rebreanu | Glasul inimii | Și din frământările astea mute izvorâră deodată doi stropi argintii, care se rostogoliră repede peste cutele feței, la vale. Iar stropii îi ardeau pielea, îi ardeau sufletul. E cam mult de-atunci. Acuma Ionică e însurat... însurat bine, ca și ceilalți șase. Codrea însă a slăbit rău. De-abia mai poate ieși câteodată din bordei. Și-l mănâncă și tusea. Dar sufletul lui e tămăduit. Nici o grijă, nici o supărare nu-l mai necăjește. În sărbători, când e vremea bună, iese în grădiniță, sub un paltin bătrân ca și dânsul, și povestește vecinilor, care se strâng bucuroși în jurul lui... Le povestește pățanii năzdrăvane de pe vremea când slujea la împăratul... — Hm... Măă... Am fost noi odată la manevre, mă, da departe, tare departe... Am umblat atunci și pe la marginea pământului... Da-i frumos pe-acolo, bre... e numai nisip... nisip mărunțel-mărunțel ca macu... Hm... Așa, mă!... | 144 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Soarele zâmbea... Mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul crăpat de dogoreala zilelor trecute, răsfrângându-se zglobii în oglinda râului ce încinge satul ca un brâu de argint. Un iaz tare și nou închidea calea apei neobosite. Valurile oțeloase se năpusteau mugind asupra zăgazurilor căptușite cu bolovani, le hurducau, le pălmuiau, apoi, neputând să le biruie, se aruncau turbate pe scândurile lucioase la vale, și se prăbușeau în vârtejurile adânci ale hâlboanei. Zdrobite, răcnind de mânie, se zvârcoleau în brațele vojului, pe urmă scăpau trudite și alunecau gâlgâind pe prundișul arămiu... Din jos de iaz, la marginea râului, Saveta prundarului se închină de două ori spre oglinda încrețită a apei, ș-apoi, cu cofele pline, cu ochii în pământ, încordată ușor sub povară, se îndreptă spre pârlazul din fundul grădinii. Lângă gardul de nuiele poposi oleacă. Brațele îi căzură moarte de-a lungul trupului, capul îi căzu pe piept, iar sub dunga neagră a genelor îi răsăriră câțiva picuri mărunți de lacrimi, care se scurseră domol pe obrajii plini și îmbujorați. Și așa rămase un răstimp pierdută. Apoi privirea i se îndreptă spre turnușoarele de spumă ce tropăiau în hâlboana iazului. În creierii ei prinseră a se vălmăși o sumedenie de gânduri ciudate, niște gânduri de care îi era groază, care o chinuiau, dar care totuși o ademeneau neîncetat de o vreme încoace... Într-un târziu, se dezmetici și, cu o sforțare cruntă, își curmă plânsul. | 236 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Dar când ajunse la căscioara țuguiată și intră în pridvor, lacrimile o prididiră iarăși, pe-a furișul. Mă-sa, o femeie vânjoasă, c-o gură ca melița, suflecată până- n genunchi, văzând-o pleoștită și bocită, se cătrăni foc, și se răpști la ea: — Ce-i cu tine, fato? Ce te tot bocești, parcă te-ar fi părăsit mirele? Saveta tresări spăimântată și de-abia putu bâlbâi câteva vorbe zdruncinate. Lacrimile însă începură a-i curge și mai năvalnic. Mama se uită mirată la fată. Dintru-ntâi vru s-o ocărască, să-i scoață nălucirile din cap. Dar când îi văzu ochii stinși, obrajii arși, când o văzu atât de posomorâtă, o cuprinse mila, parc-ar fi înțeles durerea mută ce se alină în lacrimile acelea. Și glasul i se înmuie, privirea i se îndulci: — Spune-mi, draga mamii, spune-mi mie, ce te doare?... Fata se opri în prag, stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse cu glas năbușit : — Nimica, maică... Nimica... Zău, nimica. Mama privi lung în urma ei, clătină din cap și bombăni îngrijorată: — Are ceva... de bună seamă are ceva fata asta... În porumbiștea din dosul casei Saveta se opri. Întrebarea mamei îi răscolise deodată toată durerea. Simțea limpede cum i se îngreunează mintea, cum îi lâncezește sufletul. | 203 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Genunchii începură a-i tremura. Se lăsă jos și-și lipi fruntea de pământ. Lacrimile îi secaseră. Numai oftări adânci se mai desprindeau din pieptul ei rotunjor, oftările plânsului uscat, care sugrumă sufletele. Părul ei bălan se zbătea ca peștele lângă corpul întins între mușuroaiele firelor de păpușoi. O adiere blândă, lină se furișă printre foile jumătate verzi, jumătate galbene ale porumbului. Spicele fâșiau tainic și-și plecau capetele, ferindu-se de căldura soarelui, care prinsese a le înțepa. Și, din freamătul frunzelor-sulițe, parcă i se deslușea o povestire urâtă. Pe Saveta o cutremură un fior de fierbințeală din creștet până-n tălpi. Buzele ei stinse, învinețite, murmurară trăgănat: — Nu se poate... nu se poate... De trei săptămâni îi furnică în urechi un gând, de când îi spuse Florica pădurarului că feciorul popii se însoară, feciorul cel mai mare, cel de se face doftor, cel care... Când a auzit asta, a simțit că i se înfige o săgeată otrăvită în inimă. “Dacă e adevărat, mă arunc în hâlboana iazului”, își zisese dânsa atunci, și de-atunci o muncește mereu gândul acesta. Privirea i se tulbură, sângele îi clocotește în vine când se gândește la ceea ce îndură ea de-atunci. Își încleaștă degetele în păr, se zvârcolește deznădăjduită pe bulgării sfărmicioși de pământ, și se blestemă întruna și-și zice: “Te-a bătut Dumnezeu, nerușinato, fiindcă ai păcătuit...” Dar apoi, repede, fără nici o trecere, o năpădesc alte amintiri, lumea i se pare că se înseninează, și-i pare rău că- și afurisește iubirea. | 245 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | O rază dulce de nădejde îi pătrunde prin creieri, îi rânduiește gândurile învâltorite. Și vuietele năprasnice încetează, înfrânte de adierea trecutului, care i se desfășoară ca o poveste frumoasă, fermecătoare... ... Era spre toamnă atunci... era pe vremea secerișului, întocmai ca și astăzi. Ea încă nu împlinise șaptesprezece ani. De-abia în vara aceea începuse a merge la horă. Și-i ziceau oamenii “frumoasa lui Ion Prundarul”... Așa-i ziceau. Și s-a întâlnit pe câmp, venind de la holdă, s-a întâlnit cu feciorul popii. Și feciorul popii era boier... boier mândru... Ea i-a dat binețe, cum se cuvine, iar el i-a mulțumit ș-a întrebat- o dacă nu i-e frică seara pe hotar. Dar încă nu era seară, și ea a râs și i-a răspuns că nu i-e frică și că încă nu e întuneric. El însă a zis că ba, se-ntunecă, și că are s-o însoțească până- n sat, ca să nu-i fie frică... Și ei îi era tare rușine, și de rușine ce-i era la început de-abia putu să bolborosească ceva. Pe urmă totuși s-a îmbărbătat, căci boierul era tare vorbăreț și știa povesti multe lucruri vesele, de care trebuia să râdă cu hohot, și altele duioase, de care îi venea să plângă. | 201 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Ș-apoi avea boierul un glas moale, moale ca mătasa, care te mângâia și-ți încălzea inima. Și avea niște ochi mari, negri, cu sclipiri ademenitoare, și pe obrazul stâng, într-un drept cu mustăcioara de-abia mijită, un semn cât un pui de linte. Și-i sta tare bine așa... Și a tot povestit boierul... a povestit și nu i-a stat gura nici o clipă. I-a spus c-a isprăvit cu învățătura și acuma se face doftor... Și ea îl asculta bucuroasă, și ar fi dorit să fie cât mai lung drumul până în sat... Apoi, într-un loc, boierul s-a oprit... s-a oprit tocmai sub părul cel pădureț din livada lui Siminoc. Pe jos era prund de pere sălbatice, mărunte și galbene ca turta de ceară... Și s-a oprit și Saveta, cu toate că ceva îi spunea să nu se oprească... Ș-atunci boierul a tăcut și a luat-o de mână. Și mâna lui era suptă și rece ca o steluță de zăpadă. Saveta tremura... tremura ca varga de mesteacăn și inima îi zvâcnea nebunește. Și feciorul popii a început a-i șopti vorbe dulci. Ea nu înțelegea rostul vorbelor lui, dar glasul îi mângâia sufletul ca o sărutare de mamă... Și feciorul popii a cuprins-o de mijloc... Ea a dat să-l respingă și i-a zis cu voce răgușită: “Boierule, fii bun și mă lasă-n pace...” Dar el a strâns-o și mai pătimaș în brațe și a sărutat-o pe buze. | 233 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Și-n minutul acela a simțit Saveta că deodată tot sângele i se aprinde, că o pătrunde o fierbințeală mare, că îi cad în jos brațele... Și feciorul popii a putut face cu dânsa orice, căci dânsa nu i s-a mai împotrivit... Era noapte cumsecade când a ajuns acasă și mă-sa a certat- o... a certat-o ca pe-o slujnică. Atunci ei nu i-a păsat de dojană și nu s-a spăimântat de cuvintele de ocară. Acuma însă îi răsună în urechi ca o vijelie: — Ia seama, fato, ia seama! Să nu-mi aud vorbe slabe pe urma ta! Să nu te pângărești, să nu-mi faci rușine, că de mii face, cu mâinile mele te-oi sluti și, slută, te-oi goni din ograda mea, să te duci încotro te-or duce ochii, să cerșești pomana oamenilor fără milă și să nu-ți mai aud nici de nume!... Și a doua zi Saveta iar s-a întâlnit cu feciorul popii. Și dacă nu-l vedea două zile, Saveta nu mai avea hodină. Și odată, când feciorul popii plecase de-acasă pentru o săptămână, Saveta s-a îmbolnăvit și s-a topit ca o floare neudată... Ca niște fulgerări senine i se perindă acuma toate prin minte. Și fața parcă i se mai îmbujorează, parcă-i vine iar poftă de viață. | 207 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Dar gândurile triste o cotropesc iar numaidecât și sufletul ei amărât se zbuciumă, se prăpădește în prăpastiile ce i le arată ziua de mâine. Își aduce aminte cum o ocolește acuma când o întâlnește pe uliță, cum se întoarce pe altă parte și se face a n-o auzi când îi dă binețe, cum e mai străin ca cel mai rău străin. Și inima stă să-i plesnească de durere. Și nu mai îndrăznește nici să nădăjduiască măcar ca zvonurile despre însurătoarea lui să fie numai clevetiri. Ar vrea totuși să mai dea o dată față cu dânsul, să-și citească din ochii lui osânda. Și a fost de vreo câteva ori... a fost până la poarta ogrăzii popii, dar n-a fost în stare să puie mâna pe clanță. O prididea plânsul, cuprinsă de sfială și, buimăcită de rușine, de-abia putea să se târască până acasă... Apoi iar caută să se mângâie... Da, așa trebuie să se sfârșească dragostea ei păcătoasă. Așa i-a fost scris, pesemne. Ea nu-i de seama lui. Ea e proastă și săracă. Ea i-a fost numai o jucărie, o petrecere de vreme. El e boier. El trebuie să- și ia nevastă o cucoană... Dar deodată se oprește și se întinde, parcă s-ar împotrivi unei puteri vrăjmașe. | 207 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | “Nu-i adevărat!... Nu-i adevărat!...” Și-i vine să strige în gura mare, s-o audă toată lumea, că asta nu se poate, că asta-i o rușine grozavă... Vorbele i se îngrămădesc în gât și nu le poate rosti, cu toate că simte cum o sugrumă. Soarele se grăbește cu pași de uriaș spre asfințitul roșu ca sângele. Rătăcește o clipă printre piscurile rumenite ale munților, apoi se scufundă încetinel, împroșcând o ploaie de lumină ruginie pe coamele dealurilor din față. În casa lui Ion Prundaru, la lumina înăbușită a unui opaiț, oamenii s-au așezat la masă. Toropiți de munca zilei, mănâncă lacom și tăcuți. Numai zăcănitul lingurilor de lemn și țocăitul buzelor se aude din când în când. Pe la sfârșitul mesei, însă, inimile se dezmorțesc. Deodată prundarul își înalță glasul: — Duminică se cunună feciorul popii... Un moșneag alb ca oaia, cu obrajii pământii, icnește ceva și clatină din cap. O femeie ciupită de vărsat își proptește lingura de ghizdul blidului și se uită întrebătoare împrejur. — Să-i dea Dumnezeu noroc și fericire, că-i om bun și milostiv, zice iar prundarul, ștergându-și mustățile. Saveta se scoală tremurând de pe laviță. Fața ei e galbenă ca frunza veștedă de frăgar. Iese din casă cu pași rătăcitori și i se pare că se năruie casa în urma ei... Din dosul unui deal răsare luna și se înalță zgribulită, ca un sloi de gheață, în văzduhul înstelat. | 233 |
Liviu Rebreanu | Ofilire | Un paienjeniș de lumină albă, rece, se așterne peste desișurile codrilor adormiți. Pe cărarea din porumbiște, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Țărâna scârțâie dureros sub leopăitul picioarelor ei desculțe. În buruieni, licuricii sclipesc ca niște punctulițe verzi, ca niște ochi vrăjmași, înfuriați... Și râul mugește înfricoșător în bezna nopții. Un vânt rece, umed, învâltorește luciul oțelos. Zbârciturile argintite se leagănă, se încurcă și se sparg. O mogâldeață ciudată se zvârcolește în apă câteva clipe, făcând-o să bolbocească. Valurile nemiloase o înhață repede și o aruncă pe iaz la vale, în mijlocul vârtejului spumos și alb ca laptele strecurat. Vârtejurile o leagănă, o apasă la fund, apoi iar o scot, o zvârl la mal și o acoperă cu nisip mărunt ca pânza zăbranicului. Luna zâmbește ca un om nepăsător și se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea... | 140 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag și cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era. — Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă, bagă de seamă să nu pățești ceva, că asta nu înseamnă bine! — Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi țăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să pățesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveți grijă să nu-mi ticluiți vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l lași să vi-l mănânce toți câinii!... Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi își scoase pălăria de paie zdrențuită, își făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, și rosti domol: — Doamne-ajută!... Pe urmă își îndesă pălăria în cap, tuși de două ori, scuipă ascuțit și se întoarse spre feciorul său, care aștepta somnoros deoparte: — Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!... Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă și ea, cu mintea ei cea proastă: — Așa, așa, grăbiți-vă, să nu vi se întâmple ceva...Dumnezeu să v-ajute!... Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieșise repede din ogradă și o apucase cu pași voinicești pe ulița ce se întindea ca un brâu albineț printre casele pitite în noaptea de păcură. | 221 |
Liviu Rebreanu | Proștii | În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile și uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor. În colțul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăștia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau rășchirate ca degetele unei mâini uriașe și se pierdeau îndată în beznă. — Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar. — Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică și el ceva. — Da de unde! Doar l-am fi auzit șuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte. Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de șine licăreau, ca niște dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite. — Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundișul peronului cu pașii săi apăsați. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică... Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locșor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneț, se apropie de ușa sălii de așteptare și puse încetinel mâna pe clanță. Era încuiată. Zări în stânga ușii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se așeze sau nu, stătu o clipă la îndoială și în sfârșit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. | 229 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Bătrânul își alunecă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior. — Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit. — Pesemne... Om aștepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit. Și de-acum amuțiră amândoi. Priveau duși încoace-încolo, se așezau mai bine pe lespede și gemeau înăbușit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânși în curele. Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-șterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Și întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din față, ca un tăiuș de fierăstrău uriaș și hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzișul cenușiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe țărmul Someșului se ridicau negre, ca niște mâini amenințătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînțelese ale unor oameni prăpădiți de nevoi. Flăcăul se cotoșmăni mai bine pe lespede, își aduse genunchii până la nas și, cuprinzându-i cu amândouă brațele, bâigui scurt și mustrător: — Nu mai vine... — Nu, tuși Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse și începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des și țâșnitor printre dinți. Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. | 208 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiștea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperișurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări și ea, trezită din somn, cu ochiul ei roșu, plâns și ars de sărăcie. Dinspre târg, deodată, se desluși zgomotul unor pași târâți, greoi, însoțiți de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea și trase cu urechea. — Vine cineva... zise înăbușit. Portița zăplazului scârțâi prelung și o babă gârbovită ca un gânj, cu fața zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeți. — Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată. — Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit. — Până la Beclean, răspunse ea pițigăiat, ștergându-și obrajii cu mânecile cămășii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu întârziu, Doamne ferește, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud șuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată- s un lac de apă... Și dumneavoastră-l așteptați? — Îl așteptăm și văd că nu mai vine... — Vă duceți departe? — Ba nu... Până la Salva... — Apoi ce să faci? | 208 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Cată să ne sfărmăm și să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Așa... Ce să facem? Și iar mocniră, acuma tustrei, oftând și gemând în răstimpuri, cum fac țăranii când nu mai știu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieși din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea și iar se vedea. — Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată sosește. Felinarul se mări din ce în ce și pe urmă se desluși și chipul negru, bărbos, al hamalului. — Să dea Dumnezeu bună dimineața, făcu Nicolae trăgănat și smerit, sculându-se și dându-se la o parte. — Noroc, bombăni scurt hamalul. — Oare vine degrabă, domnule? întrebă și baba, apropiindu- se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca ușii. — Ce-mi tot dârlâiești aici, babo? Ce-mi toci capul și dumneata? Nu cumva ți-ai ținea gura? se rățoi deodată hamalul, semeț în sufletul său rânced că poate certa și el pe cineva care-i mai slab decât dânsul... Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorți. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau și se îngrămădeau pe fețele încrețite ale celor ce așteptau. | 201 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile pașilor grăbiți. Când și când, uruitul roților unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuțea apropiindu-se și se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiți, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau... Acuma sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fețele supte, cu umerii obrajilor ieșiți în afară, cu barba și mustățile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcați în straie nemțești murdare și ferfenițite. Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, șeful gării ieși somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, și intră în birou trântind ușa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, și acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul șoaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!... Haideți la bilete!” Șeful însă se plimba plictisit, încoace și încolo, cu ochii jumătate închiși, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din perete și se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliți și rebegiți de frig. În sfârșit geamul ghișeului se deschise și pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliți în pripă. | 207 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră și dânșii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleștați paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coșcogea se răpști la el, aținându-le calea: — Unde vă burdușiți, he? Nu puteți aștepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!... Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler și-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind: — Poftiți, domnule, poftiți înainte!... ...Din depărtare un șuier prelung și răgușit spintecă aerul. — Vine, vine! fierbea lumea neliniștită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghișeu. — Fă-ți bunătate, domnule, și ne dă două până la Salva, că ne lasă aici mașina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor. — Gura, prostule! îl împunse șeful, morocănos, aruncându- i o privire cruntă și disprețuitoare, apoi închise repede ferestruica. Țăranii se holbară uluiți unul la altul. — Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânșii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiță de femeie limbută striga în gura mare: — O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu! Șeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam. | 205 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Și trenul se apropia mâncând pământul. Scârțâitul sfâșietor al roților, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creștea mereu. Apoi repede intră în gară și se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi și urlă hodorogit: — Năsăud... o minutăăă! Câțiva călători coborâră grăbiți, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor. — Unde mergeți, proștilor? răcni conductorul către țăranii care alergau zăpăciți în sus și în jos, neștiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi! Conductorul striga și zâmbea mulțumit în sine că a spus o glumă minunată. Când și când, arunca priviri pline de înțeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul și-l asculta cu un surâs de admirație pe buze... La ghișeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câțiva țărani bătrâni și slăbănogi mai forfoteau și se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul și cu baba, care acum se ținea de dânșii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene și la șeful care țăcănea biletele și-i măsura cu sulițe de dispreț când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. | 215 |
Liviu Rebreanu | Proștii | În cele din urmă însă ajunseră și ei la ferestruică. — Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră. — Altă dată să te înveți minte, mojicule, îi sâsâi șeful aruncându-i biletele. — Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre... Pesemne, așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că sunteți oameni învățați și... — Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă și-mi vine rău când vă văd, izbucni șeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul și scuipă cu greață. Nicolae Tabără stătu o clipă nemișcat, clătină încetinel din cap, întrebător și nedumerit, pe urmă ieși sprinten, urmat de fecior și de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuțit al conductorului: — Gataaa! Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului își luară seama și se întoarseră. — Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului. Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de țărani. Se cățără de clanță și o smuci cu putere, dar ușa nu îngădui. | 205 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Și trenul șuieră prelung și începu a bubui și a fosăi. — Urcați-vă, mă, urcați-vă! fulgeră din nou conductorul, bâțâind din mâini și din picioare. Bătrânul se dădu repede jos și se azvârli la altă ușă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-și mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăță de după cap, îi trânti un pumn în ceafă și-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi și se uitau cu ochii sticloși de spaimă. — Să vă sculați mai devreme, putregaiule, și să nu mocoșiți, fire-ați ai dracului să fiți, răcni conductorul, dispărând într-un vagon. Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiș și sângele îl prididi pe gură și pe nas. Și așa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera și-l durea mai strașnic ca rănile feței. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, își șterse sângele cu poala cămășii și aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceața zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoțite de-abia putură rosti oftând: — Nu v-ajute Dumnezeu sfântul! | 210 |
Liviu Rebreanu | Proștii | Printre nourii bolbocați în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireșie se zvârcolea și se întețea. Tabără își avântă povara în spinare și porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul și baba, tăcuți și îngândurați, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge își înălța biruitor capul și împroșca în fețele drumeților o beteală de raze purpurii... | 71 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Văzduhul clocotea de zăpușeală... O beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului. Fuioarele subțiri de căldură se întortocheau de-a valma peste lanurile gălbejite de soare, alunecau ușor pe deasupra coperișelor țuguiate ale mahalalelor, se zvârcoleau îndârjite printre turlele tinichelate ale orașului nemărginit. Câte-o gură de vântișor sec și aspru răscolea în răstimpuri pulberea albă ca omătul de pe șoseaua ce se întindea, netedă ca un brâu de argint, printre livezile dogorâte de arșiță. Prin prejurimile ofilite, arborii presărați rar, ca niște bulgări de vopseală verde lâncezită pe o icoană colboasă, moțăiau toropiți de oboseală. Umbre uriașe pășeau agale peste întreg cuprinsul, se lungeau, se răsfirau și apoi se prăpădeau în zările scăldate în abureală. — Aaaoh! căscă Dumitrache Cântăreanu, pocnind din încheieturi. Aaaaoh, Didico! Stătea sub un nuc pântecos în “culcușul” de la “Trei gâște”, lungit pe spate, cu mâinile încopciate sub ceafă, cu privirile pierdute pe pânza vânătă, limpede și nesfârșită, care se rotunjea molatic deasupra pământului. Prin frunzișul nucului se strecura o rețea minunată de ochiuri de umbră și de soare, care se întreceau sprintene pe obrajii lui hopuroși și uscați ca coaja sâmburelui de măsline. Din haina așternută pe sub dânsul, prin căptușeala zdrențuită, se zgâiau două buzunare ferfenițite și înnegrite de smoală. | 210 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Jobenul spart și mucezit, aruncat în spinișul din preajmă, părea o grămăjuie de humă arsă. — Aaaoh! făcu Cântăreanu din nou, după un răstimp. Didico scumpă, mi-e foame! — Ia taci din gură, pungașule, fire-ai al dracului să fii!! să răpști brusc Didina, care ședea alături, răzemată de tulpina nucului, încolăcită ca un dobitoc, la umbră. Își frecă ochii cu dosul palmelor, până ce se roșiră ca două sfecle fierte, apoi, ridicând capul cu o trufie caraghioasă și aruncând niște priviri pline de scârbă spre bărbatul ce sta și acum neclintit, începu a-l ocărî: — Aoleu, pieri-ți-ar vița și sămânța, că m-ai sculat din somn tocmai când ațipisem și eu nițel... Aoleu... Cântăreanu se holbă la dânsa zăpăcit de mirare; bulbii ochilor i se nălbiră deodată ca două globuri de sticlă lucioasă. — Dar dacă mi-e foame, fă? Dar dacă mi-e foame?... Ei, atunci, ce zici, drăcoaică, ce zici? Femeia dădu să răspunză, în clipa aceea însă Cântăreanu sâsâi ceva, scoase un țipăt înfundat, dobitocesc, și-și încleștă pumnii gata să izbească. Didina se sculă friptă și începu a se învârti ca o sfârlează în jurul nucului, din a cărui scorbură scoase în grabă un coșuleț acoperit cu o cârpă pestriță soioasă. | 201 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Întinse basmaua pe iarbă și răsturnă la repezeală conținutul coșului: mezeluri scofâlcite, rămășițe cigălite de oase de păsări, câteva legături de praz și o felie sănătoasă de pâine, cârcălită de unsori. Și, așternând, blestema printre dinți și azvârlea, din când în când, priviri piezișe spre Cântăreanu, care acum nici nu o mai lua în seamă. — Haide, hoțule, de te înfundă! bombăni pe urmă femeia, așezându-se bulgărește lângă mâncare și începând a înghiți grăbită, parc-ar fi alungat-o tătarii. — Nu mă mai ocărî, fetițo, fire-ai a dracului! Să nu mă mai ocărăști, că te iau la bătaie, mormăi Cântăreanu c-o pâlpăire de zâmbet sălbatic în colțul gurii, târându-se în patru buși spre basma. — Parcă eu nu știu că vrei să mă omori, tâlharule, parcă nu știu?... Hai, lovește, că mie nu mi-e frică!... Haide!... Haide!... — Ține-ți clanța, fă, că mă superi și, dacă mă superi, o să te fac să-ți înghiți toate măselele!... Didina se molcomi o clipă, dar apoi, deodată, izbucni ca o smintită: — Pesemne, ți-e necaz, golane, că mă vezi mâncând și pe mine... Ai? — Ai ghicit, scumpo, rânji Cântăreanu cu răutate. Tu ocărăști, tu blestemi, și, când colo, tot tu vrei să și halești... Parcă tu ai fi muncit-o! | 206 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — O, mânca-te-ar ocna, hămesitule! Da nu alerg eu toată ziua, nu colind eu toate mahalalele până ce pot ciupi câte ceva de-ale gurii?... Aoleo!... Și tu stai ca un trântor și te pârlești la soare, mânca-te-ar ocnele să te mănânce! — Acu ți-a ajuns, dragă! Cară-te de-aici și lasă să mai halesc și eu!... Cărel!... Cărel!... Îi trânti brusc un pumn în piept și o îmbrânci cât colo, apoi se puse să molfăiască singur, cu lăcomia unui câine flămând, înghițind felii uriașe de pâine cu câte-o mușcătură de carne. Și, în vreme ce măcina grăbit ca iepurele, ochii îi sticleau de plăcere, iar pe la colțurile gurii i se prelungeau vine subțirele de bale. Didina se ghemui bosumflată deoparte, își adânci obrajii în poală și începu a lăcrima: — Aoleu, mânca-te-ar fript pungașii, aoleu, putrezi-ți-ar oasele printre zidurile pușcăriei! Aoleu, cum mănânci tu din sudoarea mea și cum mă lași pe mine să mă lihnesc de foame! Aoleu, zănaticule, aoleu, candriule, că eu, sărman de capul meu, îmi ciopârțesc ciolanele ca să te îndop pe tine, ș-acuma tu, afurisitule, mă huiduiești!... Aoleu! Aoleu! Cântăreanu însă fosăia liniștit, se lingea cu plăcere pe buze și numai rareori privea la Didina cu niște ochi foarte mirați, parc-ar fi întrebat-o când va conteni plânsul. | 212 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Prin frunzișul crâmpoțit al nucilor se strecura un mănunchi de raze galbene, îmbrobodind fața femeii cu o maramă veștedă de lumină și făcând să licărească întocmai ca niște bobițe de grâu lacrimile ce-i picurau încetinel pe obraji... Deodată bărbatul, cu mustățile zbârlite și pline de fărâmituri de carne, se întoarse la Didina și-i zise cu glas dulce, dar poruncitor: — Iii, Didico, uitasem... I-adu sticla ceea cu țuică!... Aoleu, cum am uitat ca pământul... Bine că mi-am adus aminte... Ad-o repejor, fetițo... Ea nu răspunse. Rămase două clipe nemișcată, dar apoi tot se sculă și începu a cotrobăi în scorbura nucului. În momentul acesta, însă, dinspre șosea se desluși un foșnet de pași târâți. Cântăreanu întinse capul înainte, ca și când ar fi vrut să auză sau să vază mai bine, trase repede cârpa peste mâncare și rosti înăbușit: — Sssst! Sst! Didina se întoarse ca fulgerul, se lăsă tiptil, își făcu mâna cozoroc și se uită cu băgare de seamă spre șosea. În șanțul crescut cu buruieni și adumbrit de mărăcini, se târa încetinel o mogâldeață neagră. Făcea doi-trei pași, se oprea, pornea din nou. Din când în când, se uita îndărăt, parcă i-ar fi fost teamă că-l urmărește cineva. | 201 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Bambaloi! șopti Didina scurt, revenindu-și în fire și vârând iar mâna în scorbură, de unde scoase numaidecât o sticlă verde cu țuică. — Na! făcu apoi dânsa către Cântăreanu, cu o mutră de copil morocănos. Pe obrajii ei, unși c-un păienjeniș de pulbere cenușie, erau încrustate două brazde late de lacrimi. Cântăreanu duse gârliciul la gură și trase o dușcă zdravănă. Apoi astupă binișor sticla, o așeză lângă dânsul și urmă să mănânce cu poftă înnoită. Și după un dram de vreme zise femeii mai împăcat, dar fără să o privească: — Bea și tu... dacă vrei!... Didina se apropie fuga ca o pisică, înșfăcă sticla și supse o gură bărbătească. Clipi de câteva ori din gene și din sprâncene, apoi se mototoli lângă Cântăreanu și-i rânji c-un văl de mulțumire și de lingușire răsfățată pe față: — Mi-e foame, tăticule!... Dar el nu o luă în seamă, nici nu-i răspunse nimic. Femeia totuși începu să molfăiască și ea, înghițind bucături mari care, alunecându-i pe gât în jos, îi umflau beregata, parcă ar fi înghițit nuci. În vremea aceasta sosi și Bambaloi la culcuș. Era un om scund și gros, cu fața scobită de vărsat și arsă de soare, îmbrăcat în zdrențe răspeticite, desculț, c-o pălărie cenușie blegită de sub care, printre câțiva cârlionți de păr ca păcura, sticleau o pereche de ochi scufundați în fundul capului. | 228 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Trăiți, băieți! zise el cu un glas răgușit și gros, așezându- se alene deoparte. Ceilalți doi tăcură și se strânseră mai aproape de mâncare, parc-ar fi vrut s-o apere de privirile pofticioase ale noului- venit. Trecu o bucată bună de vreme fără ca vreunul să scoată o vorbă. Cântăreanu și Didina se grăbeau cu mâncarea, pe când Bambaloi își descheie haina, apoi cămașa și începu a- și scărpina pieptul coperit cu păr lung și negru, printre care licăreau picuri grași de sudoare. Într-un târziu, Cântăreanu totuși deschise vorba și-l întrebă ca cu gura altuia: — Făcuși vreo învârteală? — Am umflat cinci franci ș-o băncuță de la un țăran pe Calea Moșilor. — Dormea? întrebă atunci Didina cu gura plină. — L-am întors! sfârși scurt Bambaloi, lungindu-se cu burta- n sus. Apoi tăcură iarăși. Nu se mai auzea decât clănțănitul dinților și plescăitul buzelor celor ce mâncau. Din depărtare însă se strecura până aici respirarea tihnită a orașului înfumurat, care semăna, când cu vuietul unei ape adânci, când cu vâjâitul unui vânt de furtună, când cu mugetul trudit al unui dobitoc uriaș. — Joci? întrebă Cântăreanu iarăși, uitându-se la Bambaloi cu niște ochi cercetători, sfredelitori. — Cum? zise cel întrebat, ridicându-se pe jumătate și mângâind cu privirile sticla cu țuică ce se zărea sub haina lui Cântăreanu. | 218 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Joci babaroasa? — Se poate? mormăi el domol, apoi adăugă repede, cu mâinile întinse: Dă-mi și mie o gură de țuică, măi Cântărene! — Ți-ai găsit... Nu dau... — Să-ți stea în gât! Și în vreme ce Bambaloi, scrâșnind din dinți de necaz, se târî mai depărtișor și scoase de după brâul cafeniu, cu care era încins, un pumn de gologani unsuroși pe care îi numără cu zgomot, Cântăreanu potrivi sticla la gură și dintr-o dușcă o goli toată, apoi se tolăni cu burta la soare, pufăind și râgâind ca o gâscă îndopată. Didina, înviorată și sprintenă, adună rămășițele, le cotoșmăni în coș și le ascunse bine în scorbură; pe urmă se ghemui la poalele nucului, la pândă. Și, privind dusă spre șoseaua argintită de soare, lălăia din când în când câte-un crâmpei de cântec bătrânesc... Încetul cu încetul, soarele se apropiase de asfințit vărsând, înainte de a se pierde, o ploaie de sulițe galbene asupra pământului însetat. În depărtări, turlele orașului, îmbrăcate în văluri fantastice de umbre și luminișuri, străjuiau ca niște ostași uriași pe un câmp de bătălie hopuros și părăginit. De jur împrejur, însă, nici un zumzet nu mai adia, parcă toată lumea ar fi căzut într-o toropeală de moarte. | 204 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Și liniștea aceasta abia, când și când, era întreruptă de leopăitul ușor al pașilor celor ce soseau la culcuș. Dinspre oraș, oamenii zdrențuroși, pârliți și scofâlciți la față, se târau ca șerpii prin șanțurile șoselei spre culcușul de la “Trei gâște”. Didina îi zărea de departe și șoptea: “Ssst! St”. Iar după ce se apropiau, le zicea pe nume: “Neneciu!” “Bididiu!”... La culcuș fiecare avea “patul” său, călcat și bătătorit în iarba înaltă și grasă de sub nucii din preajmă. Vorbeau puțin, scurt și numai despre învârtelile ce le făcuseră peste zi. Scotea fiecare paralele ce le șterpelise de cine știe unde, le zuruia cu dragoste în găvanul palmelor, le număra cu multă băgare de seamă de mai multe ori, sau le rânduia în movilițe de câte un leu pe haina care îi servea de așternut, apoi, când se plictisea sau când isprăvea, le ascundea frumușel, ca să nul vază nimeni, și întreba pe cei dimprejur: — Joci? Care, la rândul lor, răspundeau într-un glas: — Se poate? În sfârșit Bambaloi se puse în mișcare. Scoase dintr-o spărtură tainică a vestei sale o pereche de zaruri de os, le cercetă câteva clipe, apoi începu a le scutura în pumni, privind pe sub gene spre ortacii care picoteau la umbră. | 209 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Se târî lângă Cântăreanu și, încolăcindu-se turcește, sâsâi scurt: — Haideți! Cântăreanu așternu o bucată de mușama roasă între două rădăcini pe jumătate ieșite din pământ, iar oamenii se așezară toți împrejur. Dar, înainte de-a scoate paralele, fiecare își trecu mâna peste mușama ca să se convingă că nu s-a făcut nici un șiretlic. Începură jocul... Grămăjoarele de gologani asudați, rânduite în turnulețe regulate sau împrăștiate alandala, luceau ca niște ochi galbeni, vrăjmași, în văpaia fuiorașelor piezișe de lumină, ce se furișau printre frunzele nucilor. — Ieși, Neneciu! șopti răgușit Cântăreanu. Neneciu, un băietan de vreo dăuăzeci și trei de ani, smead și uscat ca tinicheaua, îmbrăcat ceva mai binișor ca ceilalți, cu mâinile noduroase și late ca lopețile, apucă un pumn de gologani, îi jucă în palmă, apoi îi trânti pe mușama și, împărțindu-i în două, zise cu glas stins: — Jumătate și jumătate!... Răspunde? — Răspunde! Cântăreau strânse crunt din sprâncene, luă zarurile, le scutură îndelung în pumnul întredeschis și le aruncă ușor pe mușama. Și cu gâtul înțepenit înainte, cu niște priviri sălbatice, sticlitoare, urmări rostogolirea bucăților de os până ce acestea se opriră într-un colț. — Trei și doi! șopti Cântăreanu, mușcându-și buzele; apoi, uitându-se la mâna lui Neneciu, care înșfăcase zarurile, zise cu un zâmbet amărât: Fără cacialmale, piciule! | 214 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | În clipa aceea, însă, Neneciu azvârlise zarurile și acuma toți își plecară capetele, așteptând cu ochii zgâiți. Peste fața lui Neneciu trecu repede o rază de bucurie, dar se stăpâni numaidecât, întinse mâna cu o răceală silită și numără paralele bâiguind: — Șase și șase! și apoi adăugând: Opt bani!... Cântăreanu căzuse cu capul pe piept de necaz, dar se dezmetici și el repede și numără tremurând optzeci de bani. Apoi împinse tot restul pe mușama și strigă înăbușit, în vreme ce pe frunte îi răsăriră câțiva picurași de sudoare, culoarea leșiei: — Ce vine!... Răspunde? — Răspunde! Toți priviră cu ochii holbați, cu răsuflarea reținută, la Neneciu, care aruncase zarurile și nu făcuse nimica. La spatele lui Cântăreanu, Didina tremura ca o vargă verde de alun. Zarurile însă trecură de mai multe ori de la Neneciu la Cântăreanu fără nici un rezultat, așa că jucătorii începuseră a-și pierde răbdarea. Dar atunci Cântăreanu, aruncând din nou zarurile, făcu unu și doi și Neneciu mătură paralele. — Ptiu, lovi-te-ar relele, damblagiule! țipă Cântăreanu, sărind ca un nebun și scuipând pe Neneciu între ochi. Neneciu surâse nepăsător, se șterse cu mâneca cămășii și jucă mai departe cu ceilalți tovarăși, în vreme ce Cântăreanu, zvârcolindu-se ca un pește de mânie, se întoarse spre Didina și o luă pe ea la înjurături: — Fugi d-aici, drăcoaico, că din pricina ta am ghinionul ăsta. | 229 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | — Aoleu, fire-ai al dracului; dar io-s de vină dacă tu nu știi să joci? — Fugi, pungășoaico, să nu te iau de păr! Fugi!... Didina se sculă și se depărtă doi pași, clămpănind cu greață: — Mânca-te-ar ocnele!... Jocul însă nu conteni deloc. Movilițele de gologani se micșorau sau se măreau din clipă în clipă. Doar grămada lui Neneciu creștea treptat-treptat. Pe fețele tuturor se oglindea o spaimă nedeslușită, iar pe frunte și sub buza de jos le licăreau cununițe de sudori reci. Numai pe obrajii lui Neneciu tremura adierea unui zâmbet de bucurie și răutate, dar și la dânsul colțurile gurii se lipiseră de dinți, dându-i înfățișarea unei fiare flămânde. De la o vreme, însă, el începu să strecoare și în buzunare câte ceva. Se făcea că-și numără câștigul și slobozea în vestă leu după leu, încetinel, pe nesimțite. Cântăreanu pierdu tot ce avuse. Scormoni prin toate buzunarele, prin toate rezervoriile ascunse ale hainelor sale, dar zadarnic, căci pierdea mereu. Încercase toate mijloacele, se înfuria, înjura, sărea în sus ori de câte ori pierdea, își smulgea părul, se închina, apoi iar se vâra în cercul jucătorilor. În sfârșit, după ce se curăță ca degetul, se întoarse la Didina: — Hai, fetițo, dă-mi și mie ceva părăluțe! | 208 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Uite, m-am ars, dar am așa o presimțire că cu un franc am să câștig tot ce am pierdut!... Hai, dă-mi!... Didina, în loc de răspuns, îl scuipă în față ca pe-o javră și nici nu se sinchisi de dânsul. — Dă-mi, Didino... nu mă lăsa de rușine! cihăi Cântăreanu necontenit. Haide! Dă-mi!... — Ia lasă-mă-n pace, golane!... Nu-ți dau nici un ban, că m-ai înjurat! urlă Didina, strâmbându-se la dânsul ca o pisică ce se apără de o harmalae de câini. Cântăreanu stătu câteva clipe ca o stană de piatră. Părea că se gândește. Apoi, deodată, începu a schimba fețe-fețe, ca un lunatic. Vinele de pe tâmple i se îngroșară ca niște lipitori hrănite de sânge, fruntea i se încreți, nările i se umflară, iar pumnii i se încleștară, așa că unghiile i se înfipseră adânc în carne. Începu a răsufla repede, sforăind ca un bolnav de plămâni. Se năpusti ca o fiară asupra femeii, o înhăță de gât și o tăvăli jos: — Dă-mi, că te omor! Și o lovi cu pumnii peste cap, peste ochi, peste foale... Ea țipa ca din gură de șarpe: — Nu dau, hoțule, nu dau... Nu dau!... Aoleu! nu dau!... N-am... Dar Cântăreanu îi urlă în urechi, necontenind cu ghionturile: — Ba ai, hoațo, știu bine că ai!... | 216 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Femeia se zbătea sub loviturile lui ca o broască strivită în călcâi; în câteva rânduri se opintise și ea să-i împlânte degetele în ochi, dar Cântăreanu băgă de seamă, își trase capul îndărăt și începu s-o lovească cu picioarele în șale. Și Didina tot mai gemea cu glasul scăzut: — Nu dau, hoțule, nu dau!... Omoară-mă, dar nu-ți dau nici un ban! Cântăreanu parcă-și pierduse mințile. Se urcă cu genunchii pe pieptul descoperit al femeii, își încleștă mâna în părul ei destrămat și începu a o bate cu capul de pământ. Căpățâna Didinei bubuia ca o oală înfundată când atingea brujii de humă, iar ochii îi ieșiră din orbite ca două cepe mari, roșii. Cântăreanu gâgâia și mugea: — Te omor, hoațo, dacă nu-mi dai!... Îți beau sângele dacă nu-mi dai!... — Omoară-mă!... Omoară-mă, că nu mi-e frică! Atunci Cântăreanu, și mai întărâtat, vrând s-o facă să tacă, îi trânti un pumn în nas. Două șiroaie de sânge fierbinte, mohorât, bulbuciră brusc din gura și nările femeii, îi roșiră bărbia și gâtul, prelingându-se în picuri rari printre firicele crâmpoțite de iarbă... Pe Didina o trecură nădușelile, simți un nod acru în gât, dar nu conteni a blodogori, deși cu clăbuci de sânge în gură: — Omoară-mă, omoară-mă, dar tot nu-ți dau!... | 211 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | O ploaie de ghionturi îi astupă gura. Părul i se vâlvoi și se amestecă cu pământ și fire de iarbă, iar sângele îi vopsi toată fața ca o mască purpurie de catifea. În sfârșit, gemetele ei slăbiră, buzele-i învinețite și mușcate începură a tremura convulsiv, iar mâinile ei zgârâiate vrăjeau după aer ca niște aripi zdrobite... Cântăreanu, pufnind și răcnind ca un taur aprins, o bătu până ce osteni. Atunci, apoi, îi puse un picior în coaste și o îmbrânci ca pe-o cârpă netrebnică. Femeia, un morman de carne vie, se rostogoli o bucată de loc și rămase nemișcată ca un buștean. Numai sânii stropiți cu sânge, care creșteau și scădeau în răstimpuri rare, arătau că viața nu s-a stins de tot dintr-însa. După un dram bun de vreme, însă, totuși își reveni în fire; începu iar a geme ca un animal beteag, apoi se porni pe plâns și plânse, plânse cu sughițuri. Pe urmă, deodată, pe neașteptate, deznodă dintr-un ciorap o punguliță umflată de gologani, o cântări o clipă din ochi și o aruncă lui Cântăreanu, care stătea deoparte, cu capul între genunchi, ștergându-și sudorile de pe obraji. Cântăreanu se uită întâi la femeie, apoi la pungă și, fără să scoată un cuvânt, răsturnă gologanii în palmă. | 208 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | O rază de bucurie copilărească luci în ochii lui crunți la vederea banilor. Se închină de trei ori ș-apoi se amestecă iarăși între jucători, care, toată vremea cât el bătuse pe Didina, învârtiseră babaroasa, nepăsători și liniștiți, ca și când nu s-ar întâmpla nimic. Didina își pipăi ciolanele stâlcite, își șterse sângele de pe față și de pe gât, se cotoșmăni deoparte, pe crăcana unui nuc stingher, suspinând și plângând cu o voce care semăna c-un cântec de jale: — Aoleu și d-aoleu, că m-a omorât! Arde-te-ar pârjolul, hoțule și găinarule, că-mi storci și măduva din oase și tot mă omori în bătăi! Urî-te-ar și soarele, urî-te-ar și noaptea!... C-ai omorât pe Ghiță Olteanu de pe șoseaua Pantelimon, ș- ai făcut spargerea cu omor în Călărașilor, ș-ai jefuit pe ovreiul din Băneasa!... Aoleu, proasta de mine, că nu te-am dat pe mâna poliției, c-aș fi scăpat de tine și de bătăile tale, aoleu și d-aoleu!... Din când în când, tăcea, se uita pe-a furișele la Cântăreanu, parcă ar fi vrut să vază ce face. Apoi iar începea, mai dihai și mai jalnic, încât bocetele ei umplură întreg culcușul!... Bărbații însă n-o luau în seamă. Ei își urmau jocul tăcuți, cu inimile strânse, cu broboane de sudori pe față, și priveau cu ochii holbați la zarurile ce se învălmășeau cu iuțeala fulgerului pe mușamaua soioasă. | 224 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Un zâmbet șiret, șăgalnic, plutea acuma pe buzele lui Cântăreanu. Începuse să câștige și-i venise pofta să glumească. Aruncă în răstimpuri câte-o vorbă de șagă către cei dimprejur, dar glumele îi înghețau pe buze, căci aceștia îi răspundeau prin niște priviri dușmănoase și amenințătoare. Ș-așa nu-i rămânea decât să tragă cu urechea la oftările Didinei; încrunta din sprâncene când îi pomenea despre isprăvile care aveau nevoie de întuneric, dar totuși nu se uita la dânsa. În curând, însă, Bambaloi băgă de seamă că Cântăreanu strecoară parale în gheață. Îl înjură, dar Cântăreanu râse șiret și mai dosi pe loc doi lei. Și ochii îi sticleau într-o văpaie de bucurie sălbatică. — Ți s-a întors norocul bătându-ți gagica! bombăni Bambaloi, care se curățase ca o lămâie stroarsă și acuma privea lihnit la joc. Cântăreanu zâmbi prostește, scutură îndelungat zarurile în palmă, le aruncă șmecherește, iar ele se opriră perechepereche... Și în vremea aceasta Didina, schingiuită de bătaie, plângea amarnic și tremura ca o frunză bătută de vânt... Dar apoi norocul, deodată, se schimbă ca prin farmec. Cântăreanu începu a pierde și în câteva clipe rămase uscat ca scândura. El însă nu se ostoi. Își amanetă ghetele pentru cincizeci de bani, apoi pălăria pentru zece bani. | 204 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Și toate se duseră pe apa sâmbetei, căci acuma Neneciu făcea mereu cinci și cinci, șase și șase. Cântăreanu, ars până în suflet de necaz, blestema ca o babă rea de gură și se bătea cu pumnii în cap: — Uf, trăsnire-ar Dumnezeu toate femeile!... Uf, cu ce gagică m-a bătut pe mine Dumnezeu!... Uf, uf, că i-a părut rău după parale și m-a făcut să-mi pierd și ghetele, și pălăria... Apoi, vârându-se printre jucători, li se jelui cu glas plâns: — Vedeți cum pate omul când are o ibovnică afurisită?... Cât muncesc eu și mă trudesc pentru dânsa, fire-ar a dracului, și ea tot îmi cobește a rău și mă amenință cu vânzări și cu năzdrăvănii... Aoleu, acuși te omor! Aoleu, cum te țin eu ca pe-o cucoană și tu cum îți bați joc de mine!... Dar Neneciu strâmbă din nas scârbit și îl întrerupse, urlându- i în urechi: — Ce mai tot cârtești, bălosule! Omoar-o, dacă vrei, și nu bate mereu din clanță!... Cântăreanu se uită lung și întrebător la Neneciu, apoi rând pe rând la ceilalți. Însă pe fețele tuturor citi parcă aceleași cuvinte: “Omoar-o și nu mai bate din clanță!...” Își întoarse ochii albaștri tulburați spre Didina, care plângea și acuma și-și ștergea lacrimile cu poala rochiei de stambă. | 213 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Mai privi o dată la jucători, scrâșnind din dinți ca un câine hain, apoi se apropie de Didina: — M-am ars, fetițo, m-am ars până la piele! Pentru blestemele tale... Vezi, Didico, de ce mă tot afurisești?... Didina izbucni deodată într-un hohot amarnic de plâns. Apucă mâna hopuroasă și crăpată a lui Cântăreanu și o duse la frunte, gemând de nenumărate ori: — M-ai omorât, tăticule! M-ai omorât! Uită-te la carnea mea... M-ai omorât! La apus, soarele se ascunse printre coperișele înroșite ale Bucureștilor. Orașul întreg părea scăldat într-o mare de flăcări trandafirii. Nucii de la “Trei gâște” aruncau o pată neagră uriașă pe pajiștea care începea a aburi în răcoarea înserării... Încetul cu încetul, noaptea se coborî pe pământ cu pași de lup, învăluindu-l cu o mantie vânătă-închisă, cusută cu mii de mii de stele. În zare, orașul începea a-și aprinde faclele sale galbene, răspândind în văzduh o ceață molatică și alburie, amestecată cu un vălmășag de zgomote lâncezite... În culcuș, oamenii isprăviseră jocul. Se târâse fieștecare la locul său și acuma toți stăteau întinși, privind gânditori la cerul împestrițat cu stele, oftând din când în când ca niște bolnavi cuprinși de dureri. Singur Neneciu era neliniștit. Strângea în pumni paralele câștigate, le număra, le vâra în buzunare și iar le scotea să le numere. | 216 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | “Aoleu, să nu mi le fure careva la noapte!” își zicea neîncetat, privind îngrijorat la tovarășii săi, care gemeau cu jind și care îi aruncau în răstimpuri câte-o privire pizmătăreață. În sfârșit, scoase o băsmăluță, înfășură într-însa banii și o vârî în sân; apoi se închină repede de mai multe ori, se lungi și dânsul cu burta-n sus și începu a pufăi c-un surâs de biruință și de bucurie pe buze... Într-o parte mai adăpostită, Cântăreanu și Didina șopteau încetinel, zgârciți unul lângă altul, ca doi tineri îndrăgostiți de curând. Femeia gâfâia și acuma; carnea ei chinuită tremura ca o grămadă de piftie. Pe obraji, lacrimile încă nu i se secaseră și buzele-i erau umede și înnegrite ca postavul... Cântăreanu o mângâia și-i șoptea cu milă: — De ce mă tot superi, Didino, de ce mă superi?... O să te omor odată, taică, și mi-ar părea rău... Apoi, după câteva clipe și oftând din adâncul sufletului, adăugă: — Dar pentru ce mi te tot împotrivești? Didina se alipi de dânsul ca un copilaș de țâță la sânul mamei și-i șopti cu voce tremurată: — Omoară-mă, tăticule!.. Aș vrea să mor de mâna ta!... Și-n vreme ce Cântăreanu clătina din cap nedumerit, ea întrebă repede, cu o privire exaltată în ochii plini de lacrimi: — Iubește-mă, tăticule!... | 216 |
Liviu Rebreanu | Culcușul | Așa-i că mă iubești?... Cântăreanu strânse din umeri și zise cu glas muiat: — O să te omor odată, Didico! Mi-e frică c-o să te omor ș-o să mă bag în ocnă pentru tine!... — Strânge-mă în brațe, tăticule!... Strânge-mă și mă omoară! murmură femeia, zvârcolindu-se lângă dânsul. Surâsuri slabe se furișau prin frunzișul nucilor. Firicelele de iarbă se înmlădiau și se legănau prin somn. O pasăre piruia în apropiere o melodie dulce, lină, tărăgănată. Peste culcuș, peste împrejurimi, se așternu o boare subțire, răcoritoare, ca un înveliș țesut din ață de păianjen... Sus, pe cer, stelele licăreau ca o puzderie nesfârșită de luminițe de ceară albă, și licărirea lor părea dulce și amară ca o sărutare de fată mare... Și-n depărtare orașul nesfârșit gemea înăbușit, ca un uriaș care trage de moarte, și se mistuia în lumina lui gălbuie și vestejită. | 142 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Într-o noapte, dăscălița Aglaia Bujor se trezi leoarcă de sudori, gemând și bâiguind ca un om bolnav: — Vai de mine și de mine!... Oare ce-i?... Aaa... I se părea că nu i-e bine, dar nu-și putea da seama ce o doare. Se uită împrejur, cuprinsă de o frică neînțeleasă. În odaie stăpânea un întuneric tulbure, cenușiu, din care deabia se deslușeau cele trei geamuri, ca niște lespezi muruite cu leșie, și o tăcere limpede, subțire ca pânza de păianjen, tremurată de respirările tihnite ale celor ce dormeau. — Uf!... uuuf! suspină dăscălița după un răstimp de aiureală, pipăindu-și tâmplele. Apoi bâjbâi cu mâna pe scaunul din preajma căpătâiului și, găsind un chibrit, aprinse în pripă lumânarea. Valuri-valuri de raze sprintene se împrăștiară prin toate ungherele, în vreme ce femeia, ridicându-se în pat, își făcu cruce dârdâind și începu a murmura frânturi de rugăciuni cu ochii ațintiți la o iconiță sfântă din perete. Pe urmele luminii, răsăriră în casă o droaie de umbre ciudate, care se alungau, se lungeau și scădeau, împestrițând pereții cu chipurile lor jalnice. Tavanul, cu grinzile joase măslinii, parcă, se legăna și el agale peste vălmășagul de haine și mobile încremenite care pe unde le apucase cea dintâi bătaie de aripă a nopții. | 207 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Numai cuptorul, culcat întrun colț ca un bivol, se holba neclintit spre fereastră cu ochiul său negru ca o prevestire urâtă. — Patru! șopti Aglaia privind la ceasornicul ce țăcănea morocănos pe scaun. Mai este un ceas bun până la ziuă... Doamne, păzește-ne de toate relele! Se închină iar, acuma împăcată, se dădu jos din pat, bău de dușcă un pahar de apă și pe urmă vru să se culce. Își șterse tălpile cu palma, își potrivi pernele și se întinse pe spate. În clipa aceasta însă un junghi, subțire ca un ac, o fulgeră prin falca de jos, îi zgâlțâi de câteva ori gingiile și dinții, și apoi încetă numaidecât, lăsând în urmă o amorțeală grea, năbușitoare. Dăscălița Aglaia dintru-ntâi nu putuse zice nici vai. Se apucase numai cu pumnii de gură, apăsând și strângând cu deznădejde. Dar, după ce se dezmeteci și i se mai potoli durerea, își trecu mâinile peste față, își netezi părul ce i se încâlcise pe frunte și șoșăi cu buzele uscate: — Aaa... vai de mine! Ce-i asta? Vai de mine! Uite, afurisitul de dinte cum începe să mă chinuiască! Uite!... Tot ăsta m-a sculat și adineaori, da, da... Vaaai de mine!... Bolborosind mereu, scoase de sub pernă o năframă gălbuie și-și înfășură fălcile, gura și nasul. | 214 |
Liviu Rebreanu | Dintele | “Ce, Doamne, o mai fi având? se gândi dăscălița, zgârcindu- se înfrigurată sub plapomă. O fi dintele cel de aseară, de bună seamă că numai acela trebuie să fie... Vezi, vezi! S-o fi smintit când am mușcat din cojița ceea uscată de pâine. Se clătina, ciolanul naibii, mai demult și mă necăjea, dar acu își face de cap... de cap își face... Dacă m-o ținea tot așa, nu știu ce Dumnezeu să...”Junghiul însă o arse din nou, mai prelungit, mai păgânește. Capul dăscăliței începu a clocoti de durere, parcă i l-ar fi strâns în niște benzi de fier înroșit. — Vaaai! gemu dânsa cu doi stropi mari de lacrimi în colțul ochilor. “Oare ce vrea dintele ăsta? Ce-e-e vreaaa? Așa ceva n-am mai pomenit de când trăiesc. Un dinte blestemat să-ți facă atâta pacoste?... Ooof!... Pesemne i-e să cază, Doamne ferește! De, omul îmbătrânește și...” Se întrerupse scurt, înspăimântată de gândul acesta. — Încă nu, încă nu! șopti apoi îndurerată. “Nu vreau să rămân știrbă, mai bine moartea. Ș-apoi tocmai dintele din față! Să ai tu colo în loc de dinte un loc negru... fff! Încaltea de-ar fi o măsea, treacă-meargă, dar... Nu pot! Mai degrabă să știu că are să-mi bubuie capul ca o căldare de smoală aprinsă decât să rămân știrbă de tânără...” Era de treizeci și nouă de ani. | 222 |
Liviu Rebreanu | Dintele | De-acuma însă durerea i se încuibă în fălci și n-o mai slăbi deloc. Clocea acolo, pâlpâia și sfârâia ca un vierme ce roade fără încetare. Junghiurile din ce în ce mai întețite o cutremurau din creștet în tălpi, făcând-o să închidă ochii și să-și înclește dinții. Iar ea gemea, din când în când, ofta și se lovea cu pumnii în piept mormăind: — Vrea să mă omoare, afurisitul!... vrea să-mi scurteze zilele... În sfârșit începu a mătăhăi prin casă cruciș și curmeziș, ținându-se cu mâinile de fălci și suflând din greu, parc-ar fi purtat o povară în spate. Își iuțea pașii când durerea o prea cotropea, apoi iar și-i domolea, îngândurată și totuși mai liniștită. Deodată însă se opri în mijlocul odăii, încurcată, șovăind ca o nălucă. O teamă nebună îi picura în suflet, teama aceea grozavă, pe care o simți când ești singur și neputincios în fața unui dușman năprasnic. Liniștea, ce stăpânea de jur împrejur mai grea decât plumbul, îi strângea inima, îi învâltora mințile și le rotocolea în jurul unui singur gând, care o umplea de spaimă. Simțea cum gândul acesta i se înfige și se încolăcește în suflet, cum i se împrăștie încet prin toate mădularele și ea nu poate să se împotrivească, să se apere cel puțin. | 212 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Se apropie de fereastră, scuturându-se buimăcită, parcă s-ar fi deșteptat dintr-un vis urât. Și, vroind să-și gonească din creieri gândurile ce o chinuiau mai mult decât durerea, își răzemă fruntea înfierbântată de geamul uns cu o pânză de aburi albăstrii. Răceala însă o făcu să tresară. Se uită afara lung, cu ochii sticloși și, băgând de seamă că se crapă de ziuă, îi veni în minte slujnica. O sculă numaidecât să mulgă vacile. Fata se urni bosumflată și se îmbrăcă, frecându-ș i ochii cu pumnii și bodogănind ceva din care nu se înțelegea decât “dimineața... Dumana... lapte...”. Dăscălița Aglaia o privi mai întâi necăjită, apoi, clipă cu clipă, tot mai înseninată. Părea că, văzând în jurul ei o ființă care se mișcă și mormăiește, se simțea și ea mai ușurată. Încercă să intre în vorbă cu dânsa, ca să mai uite de suferință și să se îmbărbăteze. Servitoarea însă n-avea chef de taifas. Răspundea scurt, morocănos, ca toți oamenii somnoroși și, luând donița de pe cuptor, ieși afară, lăsând să se furișeze în odaie o dâră de aer proaspăt, care pe dăscăliță o făcu să se înfioare. Dar îndată ce rămase iar singură, durerea își arătă și mai avan colții, silind-o să alerge prin odaie de ici-colo ca o nebună și să suspine neîncetat: — Aaah... Vaaai de mine! | 219 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Vai de mineeee!... În gemătele acestea se deșteptă și dascălul și, văzând-o în așa hal, o întrebă cu un glas în care era mai multă mirare decât milă: — Ce-i cu tine, băbucă?... Ce te-ai pus să te plimbi în cap de noapte ca huhurezii? — Mă omoară dintele, omule, mă omoară, bătu-l-ar fi Dumnezeu să-l bată! urlă dăscălița deodată scoasă din fire și se trânti pe un scaun. — Dă-mi oleacă de apă, mormăi dascălul nepăsător, adăugând apoi mai moale: Și nu te necăji, băbucă, din pricina dintelui, că ți-l scot eu cât bați din palme... Ce mai și ții în gură vechituri hodorogite să-ți facă zile fripte? Uite-acu țil scot, dacă vrei, și mai poți să și tragi un puișor până de dimineață... Haide repegior! Dascălul era dentistul satului, vestit că scoate dinți, măsele, dintr-o singură smucitură, fără pic de durere. Aglaia însă se opri deodată, parc-ar fi lovit-o cineva în moalele capului, și-i strigă cu voce aspră, dojenitoare: — Nu ți-e rușine obrazului, om bătrân și fără minte? Ai vrea să mă vezi știrbă, ai? Bată-te mânia lui Dumnezeu, urâtule și zevzecule!... Bărbatul se ridică într-o rână și se uită la dânsa o clipă foarte serios, dar apoi vorbi iar șăgalnic: — Da ce, băbucă, te-ai supărat? | 210 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Ei, hai, pupă-mă... Fuga!... Nu-nțelegi?... — Să-ți fie rușine, prăpăditule, a-ți bate joc de suferința oamenilor... Că tu habar n-ai ce înseamnă suferința! Mânânci, bei, te culci ca un dobitoc și încolo nu te mai sinchisești de nimic... — Ei, lasă, băbucă!... Ce... Cuvântul “băbucă“, pe care dascălul îl arunca blajin, dar prea des, o ustura, ca și când i-ar fi dat palme. I se părea că bărbatul într-adins își bate joc de dânsa. De ani de zile n-o mai scoate din băbucă. Ea nu se supărase până acuma, pentru că știa că vrea s-o răsfețe cu vorba aceasta. Azi însă o durea mai rău ca dintele... Aruncă o privire de ură și de dispreț dascălului, care zâmbea cu bunătate, aprinzându-și o țigară. Nepăsarea lui o făcea să sufere și mai mult. Îi venea să sară la dânsul, să-l apuce de gât și nici să nu-l lase până nu-i va smulge din minte vorba asta scârboasă, până nu-l va face să simță și el ce înseamnă a suferi. Dar îi era teamă de brațele osoase ale bărbatului și de pumnii lui uscați. Își aduse îndată aminte cum a bătut-o odată de a lăsat-o aproape moartă, și asta o făcu să-și înăbușe furia. | 202 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Ca să nu mai fie silită să-l mai vază, se îmbrăcă la repezeală și ieși buzna afară. — Ia seama, băbucă, să nu răcești! Prea te îmbraci subțire ca o fată mare și-i cam răcoare acuma, dimineața... Dăscălița Aglaia îl blestemă înțepată și coborî în curte, unde începu iar a se plimba cu pași apăsați, militărește, căci durerea în falcă o cuprinsese din nou, și mai vrăjmașă ca înainte. În curând însă obosi. Picioarele i se tăiară în genunchi și tot corpul i se moleși de o toropeală grea, apăsătoare. Se așeză pe lavița de sub părul din mijlocul curții, hotărând, în gândul ei, să nu mai crâcnească deloc, oricât ar durea-o, până ce nu vor înceta junghiurile de la sine. Se propti cu spatele de trunchiul încrestat al pomului și, în vreme ce deasupra ei frunzele ruginite, moarte, zuruiau legănate de vânt, dânsa, cu pleoapele închise, scăldate în lacrimi de durere, asculta cum ronțăie vitele în grajd, cum vâjâie din când în când o suflare aspră prin frunzișul copacilor din grădină și cum toate astea se amestecă într-un zgomot ciudat, monoton, ce seamănă foarte bine cu povestea unei vieți triste. Un strat întins de ceață tomnatică, murdară, învelea întreg cuprinsul. | 201 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Coamele dealurilor, îngrămădite unele peste altele, păreau acoperite cu scamă pospăită. Un colț de pădure răsărea în față, ca o pată mare de cerneală, sub care dormea satul ascuns într-o groapă, într-un noian de fum și de negură, prin care se zvârcoleau câteva licăriri de lumină palidă, tremurată, gata să moară. Ici-colo coperișele caselor se ridicau negre, posomorâte, ca mușuroaiele pe un câmp troienit cu zăpadă stătută. Singură biserica de lemn, cu turnul plecat într-o parte, se înălța mai mândră, desenându-se pe cerul leșiatic, ca un om mic la cap și gros la trup. Dăscălița Aglaia se gândi deodată că, așa cum e priveliștea asta mohorâtă, întocmai așa este și viața ei. Un ogor înțelenit, în care n-a intrat plugul niciodată, pe care n-au crescut decât buruieni și mărăcini, care a fost vecinic înecat într-o ceață tristă și plictisitoare. Ce viață-i aceasta? Și ce rost are o astfel de viață?... Anii trec în goană, unul câte unul, fiecare întocmai ca și celălalt. Nici o zi de fericire adevărată, nici măcar un ceas. Și omul doar ar avea dreptul să ceară cel puțin un ceas de fericire de la viața care-l frământă cum îi place, îl aruncă unde se nimerește și face dintr-însul ce vrea... Viața, ei, nu i-a adus nimic. | 210 |
Liviu Rebreanu | Dintele | S-a măcinat așa, ca o moară pustie, fără să scârțâie barem roțile... A pornit la drum frumoasă, tânără, veselă, dornică de-a se zbuciuma, de-a trăi. Sufletul ei era ahtiat după viață, și totuși a trebuit să lâncezească mereu într-o așteptare nelămurită și nepricepută. Zile întregi stătea visând, și gândurile îi alergau departe, într-o lume închipuită, într-o goană nebună după ceva ce parcă nu voia deloc să sosească. Cât ce a răsărit, a dat peste dascălul Vasile Bujor care, pe atunci, era și el tânăr. Și inima ei a pornit să zvâcnească și mai puternic. Credea că de-acuma într-adevăr o să înceapă să trăiască, să i se împlinească ceea ce aștepta cu atâta patimă... Dascălul îi aducea zaharicale, o privea blând și drăgăstos, îi vorbea cu glas moale. Ea era tânără și doritoare de iubire. El sau altul, unul trebuia să vie și s-o iubească. El a venit cel dintâi, el a iubit-o. Dar în curând fu nevoită să-și dea seama că s-a înșelat, că golul ce-l purtase în suflet o frământă tot așa ca și mai înainte. A trecut o săptămână, o lună și atunci a văzut că n-a găsit ceea ce a căutat. Dascălul nu mai era blând și drăgăstos, nui mai vorbea cu glas moale. | 207 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Dascălul era om așezat, omul tihnei. Lui îi plăcea să mănânce bine, să doarmă mult și să stea la palavre cu țăranii. Ce se sinchisea dânsul de visurile ei copilărești? Visurile sunt bune numai pentru cei ce nu iau viața în serios, căci ele te fac să trăiești mai mult în gând decât aievea. Pe dăscălița Aglaia însă viața aceasta o sugruma, o făcea să-și blesteme uneori soarta și să urmărească cu mai multă râvnă clipa aceea de fericire curată, care dă un preț vieții. Dar apoi s-a pomenit copleșită de copii. A venit unul, s-a necăjit cu dânsul, l-a ridicat; a venit al doilea, s-a necăjit și cu acela... Anii acuma treceau mult mai repede, deși cu aceeași înfățișare și neastâmpărând golul ce-i frământa sufletul. Nădăjduia totuși mereu că, după ce vor crește mari copiii, va putea să trăiască și dânsa. Nădejdea aceasta o mângâia în toate împrejurările, îi dădea putere să se lupte cu toate neajunsurile ce i le aducea viața. Și acuma, când și al șaptelea și cel din urmă copil e mărișor, când în sfârșit ar putea urma și ea să-și trăiască viața cea visată totdeauna, iată că acuma... Dăscălița își trecu mâna peste frunte, parcă ar fi vrut să-și alunge din creieri gândurile care năvăleau s-o chinuiască întocmai ca niște stafii nemiloase. | 217 |
Liviu Rebreanu | Dintele | O rană mare i se deschise în inimă, care sângera, care-i umplea toată ființa de o durere nedeslușită, dar cu atât mai istovitoare. “Sărmana, sărmana mea viață!” se gândi ea, ștergându-și cu poala șorțului lacrimile ce o podideau. Se cutremură ca deșteptată dintr-un vis și se sculă în picioare, bâlbâind încăpățânată: — Nu scot și nu las să-l scoată, nici moartă! În gingii însă junghiurile începură a fierbe tot mai strașnic. În jurul rădăcinii dintelui părea că se învârtește, cu o iuțeală amețitoare, un fir de sârmă înroșită, care sapă și arde neîncetat măduva osului. Dăscălița Aglaia nu mai simțea durere, ci o gâdilare grozavă, atât de grozavă, încât ajungea să-i fie plăcută. Încleștă pumnii și șopti iar, suspinând: — Nu... nu... Urechile îi țiuiau. Capul îi huruia de durere. I se părea că- i clocotesc creierii. — Uuuff!... Și în vreme ce pe banca de sub păr dăscălița Aglaia gemea și sâsâia, ghemuită în junghiuri năstrușnice, de după biserică soarele tomnatic își înălța încetinel, greoi capul roșcovan și se uita cu milă la dânsa, prin ceața ce se frământa în bătaia vântului de dimineață... 2 A doua zi era duminică și dăscălița Aglaia se sculă veselă, împăcată. Toată durerea îi trecuse, parcă i-ar fi luat-o cineva cu mâna. | 209 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Se simțea atât de bine, încât vroia să muncească orice, ca o roabă, numai să n-o apuce iar dintele. Își îmbrăcă copiii, bărbatul, și-i porni pe toți la biserică, până și pe servitoare. — Bravo, băbucă, bravo! Ei, vezi, așa-mi placi și mie...așa! zise dascălul văzând-o mai voioasă. — Acu nici tu nu mă mai slăbești din “băbucă“, parcă aș fi o hoașcă de o sută de ani... În geamuri băteau razele ofilite, arămii, ale începutului de toamnă. Lumina aceasta se potrivea atât de bine cu voioșia sufletului rănit al dăscăliței, încât îi venea s-o soarbă, s-o îmbrățișeze ca un om îndrăgostit de soare. Își scăldă fața în tremurările razelor, apoi se întoarse să-și vază de lucru. Căuta să nu-și mai aducă aminte de dintele care o căznise ieri toată ziua și toată noaptea. Zadarnic, însă, căci gândurile ei, cu voie-fără voie, se învârteau mereu în jurul suferințelor îndurate. Odată apoi, tot cu gândul la durerea suferită, lăsă toate lucrurile baltă, se șterse pe mâini și, repezindu-se la pat, scoase de sub pernă un ciob de oglindă rotundă, mică, cum se găsesc la bâlciuri pentru câțiva gologani. Se așeză la masă și se puse să-și vază dinții. — Sunt cam îngălbeniți, șopti dânsa închizând gura o clipă. | 207 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.