author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | Dintele | I-a îngălbenit vremea... Stătu pe gânduri un răstimp și pe urmă adăugă: — Și ce frumoși și albi erau odată! În sfârșit începu să-și pipăie dintele cu pricina. Îl atinse mai întâi cu vârful degetului, ca nu cumva să-l smintească. Nu o durea. Atunci îl prinse cu două degete și-l mișcă cu băgare de seamă. Dintele se clăti... | 202 |
Liviu Rebreanu | Dintele | I se părea chiar că n-ar avea decât să întinză mâna și ar putea pipăi de-a binelea schimbarea aceasta grozavă, care o durea și o tulbura în toată ființa ei. Dar încă nu se încumeta și nu voia să pună degetul pe rană. Se agăța cu deznădejde de gânduri de bine, încercând să înăbușe pe cele rele, să le facă să amuțească. ... | 204 |
Liviu Rebreanu | Dintele | — Voi sunteți de vină! răcni aprinsă dăscălița Aglaia, gândindu- se la copii și la bărbat. Mi-ați omorât sufletul, ucigașilor... mi-ați strivit viața!... Apoi, privirile ei căzură fără voie asupra ceasornicului, care arăta ora unsprezece, și furia i se potoli, numaidecât, ca prin farmec. Se uită lung la limba de aramă ... | 203 |
Liviu Rebreanu | Dintele | zise bărbatul, oprindu-se în fața ei cu brațele încrucișate pe piept. — Ție ți-e ușor să tot bați din gură, strigă dăscălița amărâtă. Că tu n-ai grijă de necazuri... Ție puțin îți pasă de ce îndur eu. Te-ai săturat de mine, hai, găsești altele!... Dar eu, sărmana de mine, eu? Ce fac eu? Ce s-alege din viața mea, din vi... | 207 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Crezând că dăscălița s-a certat cu bărbatul, luă pe dascăl deoparte și începu a-l povățui să fie mai bun și mai blând cu femeia, că altmintrelea o să-l pedepsească Dumnezeu, că femeile sunt slabe și simțitoare și le prăpădește rău plânsul... Notăreasa, zăpăcită, își trase scaunul aproape de dăscălița Aglaia, și, neștii... | 224 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Uite, fă așa cum am făcut și eu și alții de vârsta noastră... Căscă gura și-și alunecă degetul cu mândrie peste gingiile goale. — Eu n-am ținut niciodată la hodorogituri, Doamne ferește! Unu-doi, le-am dat afară. Ce naiba? Să mă mai chinuiesc și cu d-astea, n-am eu destule necazuri pe cap?... Popa mă sfătuia că pe dinc... | 205 |
Liviu Rebreanu | Dintele | — Da, draga mea, uite, așa-i cum îți spun... Tu ce zici, Elenuțo? urmă preoteasa întorcându-se brusc spre notăreasă, pe care întrebarea o tulbură atât de mult, încât nu putu rosti nici o vorbă. Pe urmă însă, îmbărbătându-se, spuse și ea cu glas tare și zâmbind, ca să i se vază bine dinții albi ca zăpada: — Mai bine să ... | 214 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Punga poruncește... buzunarul poruncește... Când îmbătrânește omul, cum am îmbătrânit noi cu Aglaia, nu-mi mai arde de nebunii. Atunci îi pare bine că trăiește... Dăscălița Aglaia își înăbușise lacrimile și asculta în neștire vorbele preotesei. Se uita curioasă la gura aceea largă, la buzele lătărețe care se mișcau rep... | 221 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Prin creieri îi roiau sumedenie de gânduri, își închipuia fel de fel de lucruri, care de care mai ciudate, mai năprasnice. Se gândea când la copiii care de când o doare pe ea dintele de-abia mai îndrăznesc să se miște prin casă, când la dascălul care o necăjește întruna să-i scoată dintele și n-o slăbește deloc din “bă... | 230 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Se minuna și ea că gândul morții nu o înspăimântă, ci dimpotrivă îi face o plăcere stranie, cum n-a mai avut niciodată în viața ei. Se vedea parcă întinsă pe un catafalc alb, albă și ea ca peretele, frumoasă și nemânjită de strășnicia vremii. În jurul ei, copiii îngenuncheau cu ochii roșiți de lacrimi, cu buzele învine... | 211 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Și de ce să nu mai fie și dânsa? De ce să moară numai ea singură și lumea să trăiască înainte, să treacă peste ea ca peste un vierme strivit în picioare? Pentru ce să mai fie lumea lume când ea n-o să se mai poată bucura de dânsa, când numai alții o să trăiască într-însa? Și deodată îi veni o poftă nebună de viață... V... | 211 |
Liviu Rebreanu | Dintele | Acuma nici durerea nu i se părea atât de amețitoare. Durerea nu mai era pentru dânsa decât un semn mai mult că trăiește. Trebuia s-o îndure cu resemnarea cu care ești nevoit să primești tot ce îți dăruiește viața... — Ei, băbucă, ți-e mai bine? o întrebă dascălul văzând-o atât de schimbată. — Mai binișor... Acu, parcă,... | 202 |
Liviu Rebreanu | Dintele | — Ține-te bine! porunci dascălul, potrivindu-i cleștele pe dintele pricinos.Dăscălița Aglaia se apucă cu amândouă mâinile de parmaclâcul cerdacului. Simți cum fierul rece îi atinge gingiile, apoi o smucitură și un pârâit scurt, parcă i-ar fi înfipt un cuțit în gât. Pe urmă gura i se umplu de sânge cald. — Bravo, nevest... | 213 |
Liviu Rebreanu | Dintele | — Cum am îmbătrânit! oftă dăscălița Aglaia, înăbușindu-și anevoie lacrimile. Simțea deslușit că i se desprinde ceva din suflet și se duce, o părăsește pentru totdeauna, și că despărțirea aceasta o doare și o înfurie. Apucă iute oglinda și o trânti de pământ. Sticla se sparse în mii de bucăți, care se împrăștiară prin t... | 126 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | — Aide, Filibaș, zise directorul, un om acru, cu cioc și cu ochelari, către aprodul Ion Filibaș, întinzându-i un plic mare, galben, cu eticheta ministerului, să-mi cauți din fundul pământului pe domnul șef Sulea și să-i dai plicul ăsta!... Ai înțeles?... Aprodul se închină adânc, luă plicul, bâlbâi de mai multe ori “da... | 210 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Aprodul, pornind tacticos în jos, se gândi că domnul șef Sulea stă tocmai în strada Fracmazonă. “E departe rău, își zise, îndesându-și șapca pe ceafă, o să iau tramvaiul, că nu-i scump și mă dor picioarele...” Dar ajungând în Calea Griviței își trase șapca pe ochi și se gândi că ar fi o prostie să cheltuiască. Vreme ar... | 240 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Filibaș era ostenit și avea și el poftă de vorbit. Șezu și spuse proprietăresei că are șapte copii, că la toamnă împlinește cincizeci și trei de ani, că pe fata cea mai mare, care-i foarte cuminte și frumoasă, a cerut-o un funcționar de la poliție, dar mă-sa n-a vrut s-o dea fiindcă auzise că funcționarul e bețiv și bă... | 205 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Pe drum, însă, îi păru rău că a ocărât pe șef. Câine-i Sulea, nici vorbă, dar n-ar fi trebuit să-l ocărască. Te pomenești că proprietăreasa, limbută cum este, i-o spune că l-a înjurat și atunci o să dea de dracul. Șeful și altfel are pică pe dânsul și-i tot făgăduiește c-o să-l dea afară, darmite când ar mai auzi că l-... | 214 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | “Pomenești lupul și lupul la ușă!” se gândi Filibaș, încetându-ș i pașii și scotocind după scrisoare. Apoi se apropie cu șapca într-o mână și cu plicul în cealaltă: — Vă salut, domnule șef... Sulea se întoarse repede, speriat, auzind glasul lui Filibaș. Nu dăduse după-amiază pe la birou și-i era frică să nu fi venit vr... | 219 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | — Da, răspunse repede și hotărât aprodul, dar apoi, gândindu- se că poate răspunsul acesta nu e pe placul șefului, începu să bâiguiască: Adică... nu știu sigur... poate să fi plecat... Sulea îl privi lung, încruntă din sprâncene și zise domol: — Tare ești prost, Filibaș!... Cum dracu poți fi așa de prost? Filibaș zâmbi... | 223 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | — Mă duc, neapărat mă duc! murmură Sulea. Poate că facem și un pocheraș și mai ciupesc ceva!... Ce om cumsecade, ce om!... Începu a râde. Apoi, zărind iar pe Filibaș, îl bătu pe umăr și-i zise fără să-și poată stăpâni bucuria: — Bravo, Filibaș, bravo! Mulțumesc... Ești băiat de treabă. Mersi!... Se întoarse zăpăcit, să... | 220 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Buzele îi tremurau, făcând să-i tremure și barba, iar fruntea i se umplu deodată de nădușeală. “Îmi dă mâna, îi trecu necontenit prin creieri. Îmi dă mâna... Șeful îmi strânge mâna... Aoleu, ce-i asta?” Șeful se mai gândi că poate ar fi bine să-i dea și un bacșiș. “Omul ăsta merită neapărat un bacșiș...” Dar pe urmă îi... | 202 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Ați văzut?...” Și i se părea că toți oamenii zâmbesc la dânsul și-l felicită și-i spun c-au văzut. — Câine-câine, murmură, gândindu-se la Sulea cu o dragoste plină de respect, dar câine bun... Mă, să-mi dea el mâna așa din senin, în mijlocul străzii, în fața lumii!... Mare lucru!... Își puse șapca pe cap și privi mirat... | 225 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Fluiera și el vesel, vrând să maimuțărească pe Sulea, și din când în când izbucnea în hohote înăbușite de râs și dădea din mâini ca un nebun. La oameni se uita cu milă și cu dispreț, gândindu-se: “Ce nătăfleți mai sunt și ăștia... Iaca, ei nici nu bănuiesc măcar că numai adineaori am dat mâna cu domnul șef... Și ce-ar ... | 202 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Când a venit pe urmă și a aflat ce-a fost, nu i-a zis nici o vorbă de ocară, nu l-a amendat și nici nu l-a pus măcar să plătească paguba, cum ar fi făcut, bunăoară, oricare altul. Nu. S-a uitat numai la fărâmiturile de sticlă, apoi la aprod, și pe urmă s-a așezat la masă ș-a trimis să-i aducă un șvarț. Filibaș n-ar înd... | 205 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Numai bieții de ei știu câte neajunsuri au după urma noastră... Ce boclucuri i-am făcut și eu, Dumnezeu să mă ierte. Mare minune că nu m-a dat afară! Sunt bătrân și uituc... De-ar fi fost altul în locul lui, he, he, de când îmi dădea răvaș de drum!... Dar lui pesemne i-e milă și de copii...” Îi veniră în minte, rând pe... | 213 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Știe că la început o să facă nazuri, să bată cu pumnul în masă și să țipe, dar pe urmă tot o să-l ierte. Îi va spune că are șapte copii, și șeful se va înduioșa, îi va lua mâna și-i va zice: “Ei, bravo, Filibaș! Fiindcă ești băiat cumsecade, te iert. Dar altădată să nu greșești, ai înțeles? Căci altmintrelea să știi că... | 201 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | De servit a servit, de la birou n-a lipsit nici o zi, cinstit a fost, de furat n-a furat, de înșelat n-a înșelat pe nimeni. Ei, atunci cum să nul înainteze?... Trecu pe la o băcănie. Prăvăliașul îi era prieten, pentru că era singurul care îi mai dădea pe datorie. Dar, fiindcă datoria se urcase la cincisprezece lei și t... | 205 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Își închipuia că Filibaș a pus mâna pe parale și vine să-i plătească.— Ehe, lume nouă-n băcănie veche! De mult n-ai mai dat pe la noi, nene!... Ei, ce mai veste-poveste? Cum o duci cu serviciul? Șeful tot câine, tot câine? Filibaș îi întinse trufaș mâna și rosti tare și răspicat: — Așa să știi, că mâna asta a strâns-o ... | 224 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Nu ți-am spus eu totdeauna că-i om cumsecade, dar nu știți cum să-l luați? Dar și d-ta ești mare pișicher. Bine trebuie să-l fi picnit de ți-a dat mâna! De unde până ieri-alaltăieri te stingea în amenzi, astăzi stă la taclale cu d-ta și-ți strânge mâna! Ei, degeaba, ești șmecher și s-a isprăvit! Băcanul râse șiret și-l... | 211 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Știi că mi-a făgăduit să mă avanseze? Ei, ce zici? — Minunat! răspunse băcanul, din ușă, frecându-și mâinile la gândul că în sfârșit totuși o să poată scoate ceva de la Filibaș. Minunat!... 3 Filibaș plătea cincisprezece lei chirie unei ovreice din Calea Floreasca pentru o odaie și o săliță din fundul curții. Odaia nu ... | 215 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Purta mustața răsucită și pomădată, căci tatăl său fusese ungur; el însă nu mai știa ungurește decât vreo câteva înjurături. Se fălea că e socialist și căuta să aducă vorba totdeauna de boieri, ca să-i poată înjura pe ungurește. Nevastă-sa murise din facere și de atunci dânsul nu poate suferi pe doctori. Cu Filibaș stă... | 208 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Își puse în gând să se facă beat, ca să-l invidieze și mai mult vizitiul. Nevasta lui Filibaș era o femeie trecută, cu obrajii tăbăciți și încrețiți, cu nasul scurt și cu barba ascuțită, deșirată și murdară, parcă nu s-ar fi primenit și nu s-ar fi spălat de când s-a măritat. Auzind glasul bărbatului, ieși în ușă, bătu ... | 212 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | — Ai nebunit, Ionică, aoleu, c-ai nebunit! Vai de capul tău!... Bărbatul se încruntă și era cât p-aci s-o ia la înjurături, dar se gândi totuși că femeia n-are de unde să știe ce noroc a dat peste dânsul și, proastă cum este, nici nu e în stare să ghicească. Și se potoli. Scoase din buzunar francul și băncuța, ce-i căp... | 208 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Îi venea să leșine. Se holbă mută la bărbat, aci credea, aci nu credea, și-și mototolea întruna șorțul cu mâinile-i umede. Pe urmă începu a clipi repede din gene și bâlbâi, râzând și plângând în același timp: — Of, dare-ar Cel-de-sus să-ți fie gura de aur, că numai bunul Dumnezeu știe cât am răbdat și am suferit în vre... | 207 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | — Așa, neică, ce să stai colo singur ca un cuc... Vizitiul mormăi “bună seara” și se așeză pe marginea unui pat. Încetul cu încetul însă i se dezlegă limba și, întâi și mai întâi, povesti lui Filibaș din fir în păr cum s-a certat cu ovreica, adăugând că, dacă ar fi în slujbă sau ar avea parale, numaidecât s-ar muta, că... | 208 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Nu-i lucru ușor să trăiești în ziua de azi! He, he, e greu de tot! Trebuie să muncești ca un câine, să pui osul, să te vânzolești, altfel te mănâncă fript calicia! Tăcu o clipă, apoi adăugă și mai grav, cu aluzie la greșeala vizitiului: — Și trebuie să te porți bine-bine, ca o fată mare, altmintrelea s-a dus dracului ș... | 206 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | — Câini sunt, nu oameni cumsecade, zise vizitiul sculându- se. Câini fără suflet!... Acu vorbești și d-ta pentru că ți-a aruncat colo un ciolan, dar ieri, parcă, nu vorbeai așa, ai? Ieri îi înjurai și... — Ba să mă ierți! căută Filibaș, supărat, să-l întrerupă. Dar vizitiul se aprinse din ce în ce și, apropiindu-se de ... | 212 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | D-ta ești un om de nimic și d-aia te-au dat afară! Oamenii de teapa dtale ar trebui bătuți în vergi, ca să le treacă de-a mai înjura și a bârfi, asta ar trebui! Apucă pe vizitiu de un nasture al hainei și-l zgâlțâi cu furie, parc-ar fi vrut să-l silească a înțelege că e om de nimic și trebuie bătut în vergi. — Vergi îț... | 203 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Filibaș căzu de-a dura pe dușumele, urlând întruna: — Ești o canalie, domnule, un pungaș, un hoț!... În pușcărie ai să ajungi, nu în serviciu! Canalie!... Tocmai acuma sosi și nevasta de la băcănie cu vin și cu mezeluri. Auzi gălăgia de departe și, îndată ce intră în curte, porni să țipe ca din gură de șarpe: — Aoleu! ... | 216 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Iar Filibaș striga: — Cum să înjure o haimana ca dânsul pe domnul șef? Ce are el cu domnul șef? Fire-ar al dracului de boanghină! 4 Filibaș se sculă mai de dimineață ca de obicei. Voia să fie la minister devreme, să-l găsească șeful la ușă și să vadă că nu și-a luat nasul la purtare, cu toate că i-a strâns mâna. Era tr... | 205 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | Inima îi era prea plină, trebuia să și-o ușureze. Intră în vorbă cu un aprod tânăr, ras de mustăți și tuns până la piele. Forfotiră de greutățile vieții până ce ajunseră la superiori. Când veni vorba de Sulea, tânărul scuipă și înjură, căci îl amendase și pe el cu doi lei, fără să fi avut atâta vină măcar cât e negru s... | 218 |
Liviu Rebreanu | Ocrotitorul | D-ta ești cel dintâi suflet de om care te apuci să-l lauzi. Păi, dacă-i așa de bun, de ce m-a amendat pe mine? De ce te-a amendat | 27 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Ion Bolovanu trăgea să moară... Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boțit, cu cellalt cârligat din genunchi, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ținea rășchirate ca un răstignit, degetele încleștate în așternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate și rupte, câteva fire galbe... | 202 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Boala, însă, îl birui numaidecât și capul căzu și mai istovit pe spate.“Cum se căznește, săracul! își zise nevasta, netezindu-și buzele cu limba. Mi-e milă de dânsul...” Simțea însă că minte când zicea că i-e milă. Plecă ochii rușinată și începu a se gândi: “De ce nu mi-e milă? Dar nu izbuti să se lămurească. Dacă mi-a... | 225 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | După un dram de vreme, însă, corpul totuși se mai smuci oleacă, mâinile se adânciră mai grele în așternut, iar mușchii feței se schimonosiră, parcă, sub apăsarea unei dureri foarte mari. — Aoleu, c-a murit!... E mort!... O femeie uscată, cu nasul scurt și turtit și cu o năframă vânătă în cap, se năpusti năucă asupra mo... | 230 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Femeile alergau fără nici o țintă de ici-colo, bocindu-se în silă, repetând mereu aceleași cuvinte fără rost, care fac și mai jalnică priveliștea morții. Într-un târziu intră un bărbat. — A murit? întrebă dânsul cu glas șters și nepăsător. Și, cum nimeni nu-i răspunse, își făcu cruce și adăugă oftând: Dumnezeu să-l odi... | 201 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Apoi de ce să-mi fi fost drag?... Știa cât vreau să mă mărit cu altul, și totuși m-a luat... Și pe urmă m-a bătut, mai rău ca pe o slujnică... Nu, nu mi-a fost bărbat. A fost un străin...” Și, gândindu-se așa, i se părea ciudat și neînțeles vălmășagul și fierberea ce umpluseră casa: oamenii forfotind cu fețele zbârcite... | 203 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Buzele i se mișcau întruna, parcă ar fi bâlbâit rugăciuni... Oamenii o vedeau și ei cum se zbuciumă, o priveau lung și cu milă, clipeau din ochi cu înțeles și șopteau așa, ca să-i audă și dânsa: — I-a fost tare drag, săraca... tare drag... Trei zile cât a fost mortul în casă, nevasta a umblat ca o nălucă, punându-și fe... | 201 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Nevasta, îngenuncheată, își răzemase capul de dunga sicriului. Simțea cum ascuțișul lemnului i se brăzdează în piele, cum îi gâdilă zăbranicul obrajii. Când respira, nările i se umpleau de miros de tămâie... Și înghițind cu plăcere fumul acesta năbușitor, ascultând mormăitul cunoscut al preotului și răspunsurile grăbit... | 221 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Și, cuprinsă deodată de o durere sfâșietoare, începe a plânge cu hohot, a urla prelung, ca o fiară rănită, așa cum ar fi trebuit să plângă atunci. Prin plânsul acesta vrea, parcă, să-și jelească iubirea ei strivită atunci pentru totdeauna, iubirea care cu dânsa a fost mai vitregă și mai crâncenă chiar decât viața. Lume... | 219 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Pe drum începură a țârâi picuri mărunți și calzi. Popa deschise umbrela și-și iuți pașii, iar norodul, de asemenea. Cântările sunau mai vesele acuma, fețele se înseninară... Când ajunse însă la poarta cimitirului, ploaia conteni și, din dosul unui nour de argint, soarele își scoase obrajii înflăcărați. Lumea se împrășt... | 210 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Nevasta vru să facă și dânsa, ca toată lumea, se plecă să ia un bulgăre, dar vreo câteva femei o traseră repede deoparte, șoptind speriate: — N-o lăsați, că vrea să se arunce în groapă!... Întorcându-se spre casă, lumea părea că uitase cu totul că vine de la înmormântare. Glume grosolane fâșâiau prin aer, însoțite de r... | 230 |
Liviu Rebreanu | Nevasta | Simți deodată că tot sângele i se urcă în cap. Cuvintele acestea mincinoase, rostite de atâtea ori, i se păreau cea mai cumplită bătaie de joc. Și nu se mai putu stăpâni. Se ridică brusc în picioare și strigă ca o nebună: — Minți!... Minți!... Toți mințiți!... Nu mi-a fost drag! Mi-a fost urât! Mi-a mâncat viața, mi-a ... | 92 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | — Hai, Ițic! — Hai, don' căprar! Porniră. Căprarul înainte, Ițic după el, prin șanțul de apărare părăsit, în care zăpada se troienise peste bulgării de pământ răscolit de obuze. Mergeau cu băgare de seamă, călcând numai în urmele înghețate și adânci ale vreunei patrule de ieri, cu capetele și spatele plecate, ca să nu-... | 211 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Căprarul, tăcut și îngândurat, sufla pe nări fuioare de oboseală. Vru să-și usuce și el sudoarea brăzdată pe tâmple, ridică mâna, dar la jumătatea drumului se răzgândi și-și îndesă doar șapca mai pe ochi, aruncând pe sub cozoroc o privire nehotărâtă spre celălalt. Când însă Ițic, simțindu-i căutătura, se întoarse între... | 212 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Un brad bătrân tresări spăimântat și-și scutură crengile; zăpada se cernu fără zgomot pe învelișul alb. Căprarul se întoarse spre Ițic ca și cum glasul l-ar fi deșteptat dintr-o aiurare: — Cum ai zis?— Soarele, zic, nu se mai arată de mult, repetă soldatul, uitându-se cu niște ochi voioși la dânsul. O fi târziu, don' c... | 225 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Din mijlocul feței păroase și roșcovane, nasul coroiat și subțire se ridica brusc, dominator, dându-i o înfățișare veselă, chiar când ochii și gura se umpleau de tristețe. Capul totuși părea prea mare pentru trupul lui pipernicit, slăbuț, pe care hainele militare groase, sacul din spinare și arma grea te miri cum nu-l ... | 206 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Mai fuseseră ei împreună și alte dăți, și umblaseră bine. Cu Ghioagă ar fi mers și-n inima iadului, fără frică. Dar azi căprarul parcă-i un străin. Niciodată n-a mai fost așa de acru. Se vede că recunoașterea aceasta e mai primejdioasă ca toate, dacă și căprarul e încurcat și posomorât. De ce nu s-o fi alcătuit o patru... | 224 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Apoi Ițic îl cunoștea bine de-acasă din Fălticeni, unde dânsul avea un han mititel și cu o ogradă destul de mare să poată găzdui joia, în ziua bâlciului, pe țăranii care veneau să târguiască. Ghioagă trăgea la Ițic de zece ani, încât se împrieteniseră de-a binelea, ajutându-se omenește la necazuri. Acum doi ani, tocmai... | 219 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Răspunse de-abia după o pauză și foarte încet, căznindu-se să-și ascundă turburarea: — Lasă, Ioane, că ai vreme să mi-o plătești, numai să scăpăm cu viață! — Așa-i, bine zici, să scăpăm cu viață, murmură Ghioagă, dar acuma cu o voce răgușită și mânioasă care închise convorbirea ca o pecete fierbinte. Gândurile lui Ițic... | 208 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | În Fălticeni lumea îl poreclise , , iepurele”. În clipa când doctorul comisiei de recrutare a zis , , slăbuț, dar tot bun” Ițic a leșinat. Numai gândul că va merge la război îl îngrozea. Era convins că are să moară când va auzi întâiul bubuit de tun. Cu o zi înainte de-a porni din garnizoană, și-a luat rămas bun de la ... | 214 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Alături de dânsul simți pe urmă ceva ciudat, parcă ar fi căzut un sac greu. Întoarse ochii. Un flăcăiandru se prăbușise în fundul tranșei, cu capul plin de sânge. Ițic se înfurie deodată, ca și când ar fi primit o măciucă în frunte, ridică arma și începu a trage nebunește, să răzbune pe camaradul despre care nu știa de... | 218 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Și îndată s-a repezit peste parapet, parcă ar fi vrut să se ia la întrecere cu căprarul. Și gonind, sufletul i se umplea de mânie și de o poftă ciudată de-a strivi pe toți care i-ar sta în cale. Pe urmă s-a obișnuit și cu războiul, cum se obișnuiește omul cu orice în lume. Se gândea la moarte și parcă nu-l mai înfricoș... | 208 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Ițic însă zâmbi de îngrijorarea muierii. Vedea că ea îl credea tot așa cum fusese la plecare. Ea nici nu putea bănui că Ițic al ei râvnește acuma o recunoaștere vădită a vredniciei lui în fața dușmanului. De unde să bănuiască femeia, dacă el însuși numai în taină își mângâie dorința, ca nu cumva să-l ia peste picior vr... | 209 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | În cele din urmă îi răsări în minte bănuiala că locotenentul vrea să- l piarză. Și cu cât se zbătea să se apere, cu atât simțământul acesta i se sfredelea mai adânc în inimă. , , Poate că chiar acuma mergem la pierzanie!” își zise deodată Ițic clipind din ochi ca trezit dintr-un vis. Mergeau mereu. Cu pașii rari, scufu... | 214 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Fața lui uscată, cu pielea oacheșă și întinsă pe oase, era muncită și mohorâtă de gânduri. Din când în când mustățile i se smuceau singure, strâmbându-i mai crunt câte-o clipă înfățișarea. Ițic se căznea din răsputeri să ghicească ce se zbuciuma în mintea căprarului. Și, fiindcă ceea ce citea îl îngrozea, se înșela zic... | 209 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Intr-un târziu rosti încet: — Las' c-ai să vezi... Lasă, nu te pripi, că... Rămase cu gura deschisă ca și când ar fi avut să mai adauge ceva, dar ceva atât de greu, că îi era teamă să nu-i sugrume glasul și să-i crâmpoțească buzele. În clipa aceea Ițic simțea cum îi curgeau sudorile pe obraji, prin barba soioasă, pe pi... | 214 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Viața îi atârna de un firicel atât de subțire, că orice freamăt ar fi în stare să i-o stingă. — Ei, haidem, Ițic, hai să mai mergem! zise căprarul scuturându-se de privirea soldatului, cu o voce îndulcită de milă. Ițic tresări, parcă i-ar fi înfipt un cuțit în piept. Glasul acesta blajin îl îngrozea ca o osândă. Începu... | 201 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Căderea neașteptată îi stinse într-o clipire toată mânia, făcând loc unei spaime copleșitoare. Acuma își dădu seama că nu mai e nici o scăpare și că trebuie să primească, fără zadarnice împotriviri, orice i-ar fi hărăzit soarta. Din fundul gropii, căznindu-se să se scoale, strigă înfricoșat: — Stai, don' căprar, că viu... | 226 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Vorbeau cu glas tare spre a-și înăbuși gândurile ce nu încetau a clocoti în sufletul lor căutând mereu să le întunece mulțumirea. Din când în când căprarul râdea, dar atât de silit, că Ițic se întorcea spre dânsul speriat și începea să râdă și el tot atât de prefăcut. Pădurea se rărea acuma, răsfirându-se în copaci sin... | 210 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Pe fruntea căprarului se ivi îndată o umbră grea. Întoarse capul, își îndreptă arma pe umăr și murmură foarte gros, ca dintr-o groapă: — Ia taci!... Pe urmă, peste câteva clipe, iarăși: — Ia taci!... Și apoi, aproape la fiecare pas, ostoitor, îngrozit parcă el însuși de glasul său: — Ia taci!... Ițic tăcu și puse ochii... | 219 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Ițic Ștrul, moleșit de gânduri, își asculta și-și număra pașii și se uita tot mai curios împrejur, căznindu-se să recunoască locurile. Astfel se pomeni încetul cu încetul cuprins de un simțământ straniu de încredere. Vedea că se apropie mereu de liniile inamice și aceasta îi înfiripa puțină nădejde. , , Dacă mergi spre... | 204 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Își aducea aminte de-acasă și credea că, după isprava de-acuma, locotenentul trebuie să-i dea învoirea râvnită de-atâta vreme. I s-ar cuveni două săptămâni cel puțin, dac-ar fi pe dreptate, dar s-ar mulțumi și cu opt zile. Barem să-și mai vază nevasta și copilașii. Ce bucurie când va bate seara la ușa tinzii: , , Cine-... | 201 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Ițic se pironi în fața lui întrebător, cu o încredere veselă în ochi, suflând greu. Apoi, cum Ghioagă se încăpățână în tăcere, îi zise zâmbind: — Am ajuns, don' căprar? Căprarul însă nu răspunse. Printre tulpinile copacilor se uita spre poziția vrăjmașă, măsurând parcă depărtarea din ochi. După un răstimp, Ițic întrebă... | 233 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Pe Ghioagă însă întrebarea aceasta îl înfurie ca și când iar fi zgândărit în suflet o neliniște de-abia mulcomită. Privirea i se făcu rece și glasul amenințător: — Ce mai îți bați gura degeaba? Bucură-te și pornește, altminteri... Ițic se agăță în neștire de cuvântul din urmă, ca de o funie mântuitoare, și-l repetă chi... | 234 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Ridici mâinile-n sus și urci coasta încet. Nu te atinge nimeni dacă nu mergi cu gând rău. Soldatul sări în picioare ca mușcat de șarpe. Aruncă priviri înflăcărate de o mânie bruscă, parcă numai acuma ar fi înțeles gândul căprarului. — Apoi dacă-i așa, bine că știu, că nu mă mișc de-aici nici mort! Lasă c-am priceput eu... | 206 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Ordin! Auzi? Ordin de la don' locotenent... Uite-acu tu nici nu mai ești în compania noastră. Raportul a plecat de azi-dimineață: Ițic Ștrul, dezertor... Ițic ridică ochii în sus, deznădăjduit. Întrebarea , , de ce?” îi sfâșia creierii, fiindcă nu găsea nici un răspuns mulțumitor. Își dădea seama că e pierdut și științ... | 218 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Urmă o tăcere lungă. Ițic privea încremenit buzele căprarului, pe care-și citea osânda, iar Ghioagă stătea cu gâtul întins, cu ochii țintă la dânsul, ca și când ar fi așteptat un răspuns, care să-i ușureze inima. Frigul se înmuiase. Din cer cerneau, în legănări leneșe, fulgi ușori de zăpadă ca niște petece de hârtie. A... | 208 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Eu te învăț cum să scapi, și tu mă ții aici să m-apuce noaptea... Ia seama! Își smulse mâna și se depărtă câțiva pași. — Să nu te puie ceasul rău să te întorci înapoi, Ițic, că mă bagi și pe mine-n năpastă, iar tu tot nu scapi... Noapte bună! Porni singur pe calea pe care au venit amândoi, cu capul în pământ, cu inima ... | 219 |
Liviu Rebreanu | Ițic Ștrul, dezertor | Deasupra capului său înnegrea, nemișcată, craca uriașă, în stare să țină lesne orice povară. Și deodată toate gândurile lui se agățară de creanga ademenitoare.Întunericul creștea mereu îmbrăcând tot pământul în haină de doliu. În bezna grea Ițic se căzni mult până să-și petreacă curelele peste creanga neclintită și pân... | 67 |
Liviu Rebreanu | Golanii | — Tăticule! Tăticule! țiui Margareta, lovindu-se repede cu palmele peste piept, către Gonea Bobocel, care se necăjea să-și croiască drum cu coatele prin furnicarul de lume ce se grămădea la intrarea cafenelei. Gonea se opri o clipă, întoarse capul și, văzând pe Margareta, îi strigă cu glas rebegit, zvârcolindu-se furio... | 216 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Dar obrajii spoiți c-un strat gros de pudră și sulemenele, ochii stinși, cu cearcănele vinete negrii, pe care nici dresurile nu le mai puteau ascunde, buzele cărnoase, mușcate si vopsite cu carmin, care păreau o pată de sânge pe o coală de hârtie, și pălăria-beretă țanțoșă, aninată peste claia castanie de păr străin ce... | 202 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Nu vezi tu cum plouă?... Ce vrei, să mă fac zgulici de dragul tău? Asta o vrei? — Vino, tăticule, nu mai cârti! îl întrerupse Margareta, astupându-i gura cu palma. Gonea Bobocel încruntă din sprâncene, bombăni o frântură de sudalmă, dar pe urmă deschise umbrela și porni: — Hai, hai șerpoaico... Acu văd că vrei să-ți ba... | 219 |
Liviu Rebreanu | Golanii | — Ei, ce-ai isprăvit?... Ai apucat ceva? zise înăbușit, mișcând repede degetele de la mâna dreaptă, ca și când ar fi numărat gologanii. Pe fată o păli frica și începu a bate din buze fără să poată scoate vreun cuvânt. În sfârșit, însă, se reculese și rosti răgușit: — Bine, bre, ești chior? Nu vezi și tu că acuma nu-i v... | 204 |
Liviu Rebreanu | Golanii | — Dă piesa, taică, dă piesa, c-aici te zdrobesc, iac-aici, în clipa asta!... Dă-o-ncoace! Ș-acu du-te, mașer, și-ți vezi de treabă, că te deșăl, te schilodesc, te... Fata scoase fuga banul din geantă, i-l aruncă și se făcu nevăzută, căci lumea, curioasă, se întețea în jurul lui Gonea, care răcnea cu ochii bolbocați ca ... | 204 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Huohoho!... Și tot mai are obraz să mă mintă ca pe un gogoman! N-am văzut-o eu alaltăieri cu Aristică? Dar ea nu, că era un fraier... Am știut că minte și totuși n-am bătut-o... Uf, măgarule, măgarule!... Iar de atunci fasoane și mofturi, și eu nu mai îndrăznesc să-i fac nimic, căci sunt laș ca o țoapă... Mă fac de râs... | 231 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Gonea, privindu-l, simți un fior ciudat prin inimă. I se păru că începe să înțeleagă ceea ce nu înțelegea. Aristică era vioi și tânăr, tânăr, încât părea că te înveselește cu tinerețea lui. Alături de dânsul, el era ca o gloabă mocănească lângă un cal năzdrăvan... Îi trecu brațul pe după mijloc și-i zise râzând: s— Hai... | 221 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Și acuma, parcă, înțelegea și pentru ce Margareta caută să-l părăsească, și pentru ce dânsul nu poate lupta împotriva lor cum ar trebui... Ploaia încetase. Prin aerul spălat și limpezit, însă, tot mai zbârnâiau când și când stropi întârziați, ca niște boabe scumpe de argint. La spatele cernit al unui nour uriaș, se dez... | 225 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Ea râde de prostia lui, vede el bine cum râde din toată inima și cum îl poartă cu ciga-niga. “Adică și eu sunt un zevzec și jumătate, s-a isprăvit... Șerpoaica mi se urcă în cap și foarte bine-mi face, are dreptate, căci sunt prost! Degeaba mă cred eu băiat deștept, sunt mai netot ca orice huidumă...” Își trase pălăria... | 203 |
Liviu Rebreanu | Golanii | — Bonjur, Teacă... Ce vrei? N-ai parale? răspunse Gonea repede, fără să se oprească; îi era frică să nu-l vază cineva stând la taifas c-un pungaș cunoscut. — Ba am parale, nene, am berechet... Vrusei numai să te întreb: ce mai faci? Și începu a râde șiret, ca omul care știe ceva, dar nu vrea să spuie. Gonea îl târîi ma... | 209 |
Liviu Rebreanu | Golanii | — Da, s-au pupat. Și Margareta, când m-a văzut, a prins a schimba fețe, însă nea Aristică mi-a cârpit o palmă peste ceafă, uite pe-aici, că și acu o simt... Și a zis că dacă-ți spun matale ceva, o să-mi mute fălcile, o să... Pungașul tăcu brusc, sfredelindu-și ochii în ochii lui Gonea. Văzu că fața acestuia se schimono... | 211 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Golanii, de altmintrelea, rareori își pierd vremea cu d-astea. Fetele îi iubesc, poate, la început, dar și iubirea lor se schimbă repede într-o frică oarbă care, la ele, este mult mai trainică decât iubirea. Oricum, însă, îl rodea un necaz nespus când se gândea că azi-mâine n-are s-o mai vază pe lângă dânsul. Începuse ... | 212 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Ce i-am făcut, măi Teacă, ia spune? — De, Margareta câștigă mai mult dintre toate fetele, știi matale destul de bine, făcu iarăși Teacă, privind c-un ochi la Gonea, care clătina din cap nerăbdător, căci răspunsurile nu erau deloc pe placul lui. El avea nevoie de mângâiere, nu de mustrări ascunse. Vru să-l ia la înjurăt... | 208 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Vedea singur că e caraghios și se pomeni punându-și întrebări peste întrebări: “Ce vreau eu acuma? Ce caut aici? La ce-am mai venit aici, când știam bine că sunt laș, că nu pot să fac nimica?” Se uită înspăimântat la cei doi, cu ochii înlăcrimați, parcă le-ar fi cerut iertare... Ei însă râdeau și nici nu-l vedeau. Iar ... | 201 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Stătu și el și se dosi iarăși lângă perete. La lumina amorțită a unui felinar, văzu că umbrele lor se apropie o clipă și se contopesc. — O sărută! mormăi Gonea și mai întunecat. La câțiva pași, apoi, se întâlni piept în piept cu Margareta. — Bine, fă, se zborși el la dânsa, tu faci cabazlâcuri cu șmecherii în loc să-ți... | 201 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Mai venea dânsa după el și-i răbda ocările, dar firul cel vechi, împletit din frică și din iubire, care o lănțuia strâns de dânsul, începuse a se destrăma. Sufletul Margaretei s-a schimbat cu desăvârșire, și Gonea vedea din ce în ce mai lămurit că numai el este pricina acestei schimbări. Totdeauna bărbatul este de vină... | 212 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Iar când intrară în strada Occidentului, unde aveau o odaie cu chirie, o luă de mână ca pe un copil rău și dezmățat, pe care mă-sa îl strânge acasă de pe drumuri. În odăița săracă și dărăpănată, amândoi tăcură, ca două buturugi, vreme îndelungată. Ceva neobișnuit și apăsător fâșâia în aer... Margareta se aștepta ca băr... | 241 |
Liviu Rebreanu | Golanii | De-acu, iacă, s-a isprăvit... Ce să-i faci? De douăzeci și trei de ani trăiesc cu fete ca tine, dar încă nu mi s-a întâmplat niciodată să mă părăsească ele pe mine... Acu tu faci de-a-ndoaselea... Ei, ce vrei? Tu, poate, ești mai șmecheră... sau poate așa sa nimerit? Ce poți ști? Lumea-i ciudată. Rareori îi ghicești to... | 218 |
Liviu Rebreanu | Golanii | Pentru tine e cam totuna cine ți-i ia: eu, Aristică sau altul. E vorba numai să ți-i ia cineva, altmintrelea ai avea belele cu borfașii... Ei, și Aristică-i mai tare ca mine, e mai tânăr... mai tânăr... Dar fata plângea mereu și sughița și murmura: — De ce nu mă mai bați, tăticule, de ce nu mă torturezi?... Știi tu cum... | 202 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.