author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | Golanii | Pentru aceia care izbutesc s-o înșele, ea e o glumă urâtă, pentru cei care se războiesc cu dânsa e un șir neîntrerupt de dureri... Bine, știu și eu că, odată ș-odată, orice înșelăciune trebuie să iasă la iveală, dar poți să știi când o să fie asta? Cel ce a înșelat va fi strivit, da, dar oare nu e învins și cel ce se r... | 243 |
Liviu Rebreanu | Golanii | În hârbul candelei untdelemnul sfârâia încetinel, ca o pisică ce toarce la căldură; afară, sub fereastră, pași grei, îndesați, se apropiau în răstimpuri, bocănind din ce în ce mai tare, apoi se depărtau și se stingeau iarăși, în tăcerea ce se așternea clipă cu clipă tot mai deasă. În creierii lui Gonea gândurile se vâl... | 208 |
Liviu Rebreanu | Golanii | După un dram de vreme, se uită împrejur necrezător și mirat, parcă, apoi se repezi la dulapul de haine și-l deschise. Era gol. “A plecat...” Rămase smirna în mijlocul odăii... Un mănunchi de raze blânde, veștede, intră pe fereastra colburoasă, spoind odăița c-o lumină tristă și amărâtă. Firele de praf, dezmorțite de ad... | 120 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Primenit de sărbătoare, gata de mult de ducă, Toma Lotru ședea mototol pe laviță, cu coatele rezemate de marginea mesei, cu obrajii scufundați în găvanele palmelor, privind țintă la un ochi de fereastră pe care gerul de astă-noapte zugrăvise sumedenie de figuri de gheață, ciudate și întortocheate ca visurile urâte ale ... | 203 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Simțea că îi țâșnește ceva din inimă, ceva nedeslușit încă, asemuitor și cu durerea, și cu mânia. Și-n răstimpuri, își cântărea nevasta prin păienjenișul pleoapelor întredeschise. O vedea așa, ca prin ceață, sprijininduse cu o mână de colțul mesei, îmbrăcată în haine frumoase, sărbătorești, și i se năzărea că vede o pă... | 203 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | A plâns mult Rafila când a făcut tocmeala cu Toma Lotru, și de la tocmeală până la cununie nici nu i s-au zvântat lacrimile. Măcar că Toma era flăcău voinic și bogat, iar Tănase sărac ca degetul... Toma a făcut, de dragul Rafilei, nuntă mare, cum rar se pomenește. Dar Rafila nu înceta deloc cu plânsul... Și când stătur... | 207 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Totuși acum, de când s-a măritat, n-a mai văzut-o suflet de om plângând. Numai Toma o vedea adese cu ochii înroșiți. Însă, când da el s-o întrebe, ea începea a zâmbi, și astfel Toma nu mai îndrăznea s-o necăjească. Cu toate că și lui i se părea că zâmbetul acela prea seamănă a plâns... Îi era tare dragă Rafila, și în s... | 208 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Pentru ce nu și-a cătat el de cap, dacă a știut ce știa toată lumea?... Bag seamă, i-a luat Dumnezeu mințile. Dar îi era dragă Rafila ș-acum, poate mai dragă de cum i-a fost, și simțea că mai degrabă ar face moarte de om decât să se despartă de ea. Umbla ca un smintit și nu îndrăznea să se apuce de nimic. Era voinic ca... | 228 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Din toate alergăturile aceste n-a putut scoate nimic... Se chinuia și se frământa, nemaiștiind de ce să se apuce, simțind numai curat că o mână vrăjmașă îl împinge tot înainte și că îmboldirea aceasta nu-i lasă odihnă. Din om vesel, ce fusese până atunci, se făcu închis ca vremea de ploaie. Nu se mai arăta printre oame... | 207 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Nici nu-și mai putea da seama cum s-a putut întâmpla una ca asta, măcar că numai ieri s-a petrecut... Își aducea aminte că au venit doi călăreți, au venit și l-au poftit la nuntă. El s-a codit cât s-a codit, dar călăreții nu i-au dat răgaz și-n sfârșit a trebuit să le făgăduiască c-or merge negreșit, și el, și Rafila. ... | 210 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Toate bătăile de cap, toate chinurile ce le îndura de o vreme încoace l-au năpădit deodată și l-au gâtuit, de parcă să-i scoată sufletul. În urmă, sleit de oboseală, a adormit hotărât să nu se ducă la nici o nuntă... Dar a doua zi, când era de mers, și-a schimbat gândul. — Să ne gătim, Rafilo, zise alene către nevastă-... | 233 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | În sfârșit, Toma totuși gemu: — Mergem, Rafilo? — Cum crezi tu că-i mai bine, răspunse nevasta cu glas stins. — Dar dacă ești îmbrăcată? — Iar mă pot dezbrăca... El o privi-n ochi și băgă de seamă că buzele ei, subțiri și umede ca două vrâstuțe de sânge, tremurau. S-a sculat ca trăsnetul, și-a încheiat sumanul la gât ș... | 214 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Văzându-l, Rafila simți că i se sfredelește un fior de groază în inimă... 2 În toiul veseliei toată casa clocotea ca un coș de albine când se apropie vijelia. O ploscă înflorită trecea repede din mână în mână, când stoarsă, când iar plină. Nuntașii, cu fețele învăpăiate, cu glasurile răgușite și aspre, horeau un cântec... | 205 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | răspunse nașul cu glas înălțat, apoi, după o scurtă tăcere, adăugă mai domol: Ți-a dat Dumnezeu o femeie ca un înger, numai să fiți sănătoși... Toma îi aruncă o privire nedumerită, parcă i-ar fi fost teamă că-l ia peste picior. — Numai să vă ție Cel-de-sus pacea și liniștea casei! urmă nașul tot mai încet, și vorbele l... | 228 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | S-a uitat cu de-amănuntul împrejur, dar nu l-a zărit... În clipa dintâi a simțit parcă un fel de durere, dar apoi a tresărit ca deșteptat dintr-un somn adânc și o adiere caldă i-a netezit inima, ca și când i s-ar fi luat o piatră de moară de pe suflet. A răsuflat o dată din greu, uitându-se în grabă, pe-a furișul, la R... | 206 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Și de-acum încolo tot cheful i s-a dus, ca și când i l-ar fi luat cineva cu mâna. Fața i se încruntă repede, apoi i se îngălbeni ca unui mort. În zăpăceala ce-l cuprinse se ridică fără veste cu gândul să iasă afară, dar, rușinat de slăbiciunea aceasta, se grămădi îndată iarăși pe laviță. Îi veni în minte femeia. Își pl... | 229 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Era glasul Rafilei. — Apoi ce să mai facem? Ia așa, ca cei holtei... Ne băgăm nasul în toate oalele, zise Tănase ș-apoi se întoarse spre Toma și începu a râde cu un râs prefăcut, care-l șfichiuia, ca și când l-ar fi lovit cu bice. — Ai, Tomo? zise iar Tănase. Toma căscă larg gura, parc-ar fi voit să scoată o puzderie d... | 205 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Ședea așa, cu privirile țintă în gol, iar înaintea lui puhoiul de oameni se frământau, cotindu-se cu nepăsare. Rafila sta în picioare lângă el, un trandafir alb în umbra unui pom sălbatic, uitându-se la cei ce jucau, cu ochii scânteietori, rușinată că dintre nevestele de vârsta ei numai ea nu joacă... De departe, dintr... | 222 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Se uită cu băgare de seamă după ei și văzu cum o prinde Tănase de mijloc și cum o trage spre el. Văzu cum își odihnește nevasta lui brațele pe brațele lui Tănase, cum își încolăcește mâinile pe grumajii lui, cum se lipește de el. Vedea bine că fețele lor străluceau de o bucurie pătimașă. Și iată, acum povestesc... Tăna... | 201 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Așa-i cum îți spun eu, degeaba crezi c-așa ș-așa... Din femeie se trag toate fărădelegile și toate păcatele lumii... Se opri oleacă, așteptând parcă vreun îndemn din partea lui Toma. Acesta însă nu zise nimic. — Măi Tomo! Tu ești prost! Zău, ești prost! Că tu nu știi ce să faci... Dreptu-i? Îl înhăță pe Toma de umăr și... | 223 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | — Femeia-i iad, măi Tomo, femeia-i drac împielițat, îi spunea Boroiu, iar Toma răspunse într-un târziu: — Bărbatu-i de vină, Gavrilă! Și acuma, deodată, parcă se simți mai bine. D-aici încolo se uita liniștit la cei doi și nu se mai amăra dacă-i vedea șoptindu-și. Își zicea mereu, c-un zâmbet searbăd pe buze: “Bărbatu-... | 202 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | 3 Într-amiazi frigul se dezmorți. Cetele de nori plumburii se răzlețiră, dezvelind pe-alocuri în văzduh pete luminoase albastre. Printr-o crăpătură destrămată, soarele de iarnă își vârî obrajii aprinși, așternând o spoială strălucitoare deasupra pământului îmbrăcat în haină albă... Rafila și cei doi bărbați, cotoșmăniț... | 220 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Îi era cald, așa că trebui să-și descheie sumanul la gât... Și, când și când, pumnii i se încleștau strașnic, parc-ar fi strâns pe cineva de beregată. Un șir lung de plopi bătrâni străjuia drumul. Capetele lor se închinau vâjâind, când încoace, când încolo... Deodată, o creangă neagră, uscată, ca o mână uriașă de om, s... | 205 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Un geamăt dureros, slab, prelungit, bâjbâi prin aer, apoi niște gâfâituri grele, pe urmă și acestea se împrăștiară pe aripile vântului șuierător... | 22 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | David Pop iubea viața tihnită. Zbuciumările de nici un fel nu i-au plăcut niciodată. Râvnea liniște multă și muncă puțină sau chiar deloc; și izbutise să le aibă pe urma hărniciei tatălui său, un țăran aprig, sârguitor și zgârcit, care făcuse avere. Numai sângele rece îl moștenise David din firea părinților. Încolo nic... | 209 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Împlinise treizeci și unu de ani, era om în toată firea. N-a avut încotro bătrânul; s-a dat bătut. Îi era rușine de rușinea lui.În vremea celor șapte ani trândăviți pe la Universitate David, ca să arate năsăudenilor că n-a stat de pomană, s-a apucat să-și facă armata, un an de zile, în două rate. Ba chiar, într-un avân... | 206 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | A rămas David stăpân și cap de familie. Nici o grijă nu-l apăsa. Nevastă-sa vedea singură de toată gospodăria mai bine ca orice bărbat. Capul n-avea decât să mănânce, să se plimbe și să se îngrașe, ceea ce nu întârzia s-o facă, dar firește cu măsură. Astfel David era foarte mulțumit cu viața. În lume nu prea ieșea. Doa... | 208 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Își făcea datoria de intelectual ducându-se, împreună cu nevastă-sa, la toate balurile și serbările românești și plătindu-și totdeauna încincit biletul. Dăruia pentru elevii săraci, pentru toate operele de binefacere, drept care era menționat veșnic în ziarul local printre , , mărinimoșii donatori și suprasolvenți”. La... | 202 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | S-a dus acasă abătut și chiar înfricoșat puțin. — Elviro, mi se pare că ne-a bătut Dumnezeu... Auzi ce spune Hogea, că se face război! — Se vede că s-a săturat lumea de bine, zise femeia cu indignare. Numai războiul ne mai lipsea... În loc să ne rugăm cerului în coate și-n genunchi să ne mai dea o țâră de ploaie, că se... | 225 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Dar azi părerea de rău îl copleșea și-i tremura sufletul. — Ce dobitoc am fost, ce dobitoc! Își zicea citind articolele războinice sforăitoare și amenințătoare. De-acuma aștepta jurnalele noi cu înfrigurare și le sorbea parcă din ce în ce mai liniștit. Zilele îl obișnuiră și cu gândul războiului. — Ce-o fi o fi! Ce-or ... | 211 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | A fost nevoie de toate stăruințele și lămuririle Elvirei până să-l înduplece să aștepte a doua zi de dimineață. Trebui să- i explice de zeci de ori că la Bistrița ajunge cu trăsura în trei ceasuri și că, deci, dacă pornește mâine, încă sosește mai curând decât e nevoie. David s-a învoit, fără a fi convins pe deplin. Ac... | 214 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Acuma însă s-a trezit înainte de răsăritul soarelui și înaintea Elvirei, s-a îmbrăcat cu uniforma, a ieșit în ogradă, a deșteptat vizitiul. N-avea deloc răbdare. Parcă-l rodea să se vadă plecat mai curând, să-și ușureze astfel poate sufletul. La plecare a sărutat de trei ori pe Elvira și i-a spus cu glas tremurat: — De... | 205 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Ieșind din orășel, trăsura trecu pe lângă o cruce mare de lemn, veche, pe care era răstignit un Hristos de tinichea. David, căruia îi cam plăcuse să facă pe necredinciosul și să scandalizeze pe nevastă-sa spunând că nu-i Dumnezeu, acuma se închină cucernic, bolborosind: , , Doamne-ajută!” — Da ce s-aude, domnule? între... | 214 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Printre ei își pierdea mâhnirea, își regăsea încrederea și căpăta parcă o nădejde vagă, cuprinsă în cuvintele , , bun e Dumnezeu, și mare”. Trimise de a doua zi o scrisoare lungă Elvirei, în care o îndemna să nu fie supărată, că poate nu va fi nimic, deși altminteri, de câte ori era singur, simțea că peste câteva zile ... | 216 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Pe străzi, o îmbulzeală greoaie. Lumea străină urla de însuflețire și bătea cu flori pe oamenii care mergeau să moară cine știe pe unde și pentru ce. David habar n-avea unde se duce. De-abia a doua zi, întro gară de prin șesul Ungariei, au aflat că se vor bate cu sârbii. De altminteri lui nici nu-i păsa cu cine are să ... | 208 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Poate că, dacă ar fi vrut să afle, i s-ar fi deschis o prăpastie și s-ar fi înfricoșat atât de mult, încât l-ar fi cuprins tulburarea și groaza. Poate că simțea toate acestea și înadins înăbușea din rădăcină orice gânduri chinuitoare. Ceilalți ofițeri, cei care făcuseră politică și vitejii acasă, acuma, apropiindu-se d... | 221 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Dar s-a lămurit repede. A înțeles și s-a întărit mai mult. Gândul morții, îndată ce s-a ivit, nu l-a mai înfricoșat. Moartea-i pentru oameni. O aștepta deci cu seninătate, nepăsător, ca ceva trebuincios sau întâmplător. După ce a văzut primul mort și apoi cu cât a văzut mai mult sânge a priceput că moartea alege și că,... | 203 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | În curând i-a mers vestea. Camarazii îl priveau cu puțină invidie, comandanții cu respect. Au venit medalii și cruci să-l răsplătească. El însă nu s-a bucurat și nici nu le-a purtat. Zâmbea și-și zicea: — Răsplată pentru datorie... Ridicol. 4 Dar zilele, săptămânile, lunile trec mereu și războiul nu se mai sfârșește. O... | 211 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Parcă-i era teamă că, de-ar ieși o clipă din făgaș, și-ar pierde deodată toată liniștea, s-ar reîntoarce în sufletul său cellalt. David Pop, cel tihnit de odinioară. Și atunci cine știe ce s-ar alege din năzuințele lui de-acuma. Scria în fiecare săptămână, regulat, Elvirei. Îi trimitea sărutări ei și lui Titi, și spera... | 218 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Aici trăia acuma împreună cu un căpitan croat, un locotenent și doi sublocotenenți unguri, care toată ziua înjurau și oftau după pace. De când trecuse la mitraliere, David fusese strămutat într-un regiment, unde se simțea foarte stingher, fiindcă el vorbea prost ungurește și nu se prea înțelegea cu soldații care de alt... | 201 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | — Dar vremurile s-au schimbat cumplit, răspunse Candale repede, privindu-l drept în ochi, întrebător parcă. David simțea în privirea prietenului o preocupare mare, o povară foarte grea ce-i apăsa inima, o îngrijorare însuflețită; dar nu înțelegea nimic. După o tăcere scurtă, Alexe urmă brusc, cu aceeași voce întrebătoa... | 201 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Ce va răsări din marea aceasta de sânge românesc, din pământurile îngrășate cu cadavrele noastre? Crezi tu că vom avea noi vreo mulțumire? Crezi?... E îngrozitor ce se petrece cu noi. Alții, cel puțin, știu că se sleiesc pentru ceva, alte neamuri. Dar noi?... De ce? De ce? David Pop îl asculta cu ochii mari, uluiți apr... | 226 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Și, privind cum un soldat schimba benzile de cartușe, cu mochitorul corecta mereu mașina morții, căutând să străbată întunericul din față, de unde veneau stăruitoare obuzele ce se spărgeau pe cer cu lumini galbene, semănând gloanțe, văzând rachetele luminoase înălțându-se în văzduh și uitându- se de-acolo minute întreg... | 212 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Mașina își încetează brusc tăcăitul. Oamenii se dezgroapă tremurând, cu sudori de gheață. David își scutură nisipul din păr și de pe haine, zicându-și cu un oftat în care era și mulțumire și părere de rău: — Asta da, asta-i realitatea... Celelalte-s visuri și închipuiri. 6 A doua zi i-a ieșit din cap de tot tulburarea ... | 203 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Nimic mai bun, nimic mai rău. Îi plăcea să vegheze așa, nemișcat, cu ochii deschiși fără să vază, cu urechile ascuțite fără să auză. Astfel barem își odihnea oasele și-și cruța nervii pentru ceasurile datoriei. Într-o seară, stând așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sunt mai aprinși ca de obic... | 215 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Se făcuse o tăcere adâncă în vizuină, întretăiată doar de respirațiile furtunoase ale secuiului. Toți se uitau la David întrebători, într-o așteptare grea, ca și când de o vorbă a lui ar atârna mersul lumii întregi și soarta războiului. El îi privi pe rând, își făcu gura pungă, parc-ar fi vrut să zică ceva, clătină din... | 201 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Eu știu că-mi fac datoria. Încolo, tune, fulgere... Și se întoarse încet, oftând, cu fața spre peretele de stâncă, unde pe câteva cuie îi erau atârnate hainele și armele, toată averea lui de azi. Căuta să fie liniștit și nu mai putea. Simțea că îi furnică ceva prin inimă, că în minte pornesc de-a valma gânduri stranii.... | 205 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Ceilalți dormeau duși, sforăiau strașnic și din când în când tresăreau sau strigau speriați prin somn. El însă n-a putut închide ochii nici un minut, deși stătuse aproape douăzeci și patru de ceasuri în mijlocul pârjolului și era zdrobit de oboseală. Acuma n-o mai simțea. Acuma capul îi vuia de gânduri, parcă toate cel... | 247 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Și, pretutindeni, în toată Transilvania, numai români. Ce-ar fi? Gândul îl bucură ca pe un copil și adăugă zâmbind în sine: , , Chiar și honvezii să fie sub comandă românească.” Se opri brusc, parcă s-ar fi speriat că-l bat asemenea gânduri. , , Nu se poate!... Auzi, ce copilării!... Copilării!... Prea ar fi...” Murmur... | 215 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Mai simțise el o dată durerea aceasta o clipă, cu vreun an în urmă, în Galiția. Un val de ruși ajunsese până la piedicile de sârmă ghimpată în fața tranșeei lui. Câțiva începuseră să taie sârmele cu foarfece grele, când David porunci să latre mitralierele. Două minute a ținut toată afacerea. Rușii se rostogoliseră pe r... | 213 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Bâlbâi cutremurându-se: — E îngrozitor să se ucidă frate pe frate! Și tot atunci i se înghesui în minte întrebarea: — Ce-aș face eu să fiu acolo, în fața lor, cu mitralierele mele? Inima i se strânse ca într-un clește înroșit. În loc de răspuns însă își zise iar, mai prăpădit: — E cumplit... Frate cu frate... Bine că n... | 115 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Prin geamurile peticite se strecoară leneșe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăița cu umbre deșirate. În vatră flăcările roșcate pâlpâie domol, se preling ca niște limbi de șarpe în jurul ceaunașului funinginit, în care apa de mămăligă hohotește î... | 218 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Mai știi? Poate îmi furase și mie inima. Eram pe-atunci ostaș tânăr și slujeam în Italia, într-un orășel ca o grădiniță de flori... C-atunci așa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte și mai câte țări străine, ș-acolo te ținea cu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, și ... | 204 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Apoi vezi, așa trecea vremea. Când în slujbă, când slobozi, cum se nimerea. Și-mi venise odată rândul de sentinelă. Era toamnă târzie. Sufla un dușman de vânt, aspru și friguros, de parcă-ți ciupea obrajii cu clește înfierbântate. Și prin văzduh cetele negre de nouri se vrăjmășeau ca niște balauri. Eu, ca să nu mă cotr... | 219 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | zic. Cine-i, că trag! — Sst... sst! șopti cineva întocmai la spatele meu, eu sunt! — Feldrihan Luca... tu ești? Încotro? — Mai domol, bre, făcu el răgușit, să nu te audă... Mă duc... N-am putut înțelege unde spunea că merge, căci o tivise repede spre casa cu lumină. Nu mai știu cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, dar în c... | 217 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Pesemne Luca intrase în casă... Un vânt rece, ca gheața, prinse a bate dinspre cocioabă. Simțeam cum mi se strecoară prin carne, prin oase, cum îmi vâjâie în inimă să mi-o crape. Ș-apoi deodată mă dezmeticii. Îmi veni în minte slujba și mă întorsei repede la locul meu. Mare noroc că n-a dat nimeni peste mine cât am lip... | 207 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Minodora râdea și cu dânsul ca și cu ceilalți, și atâta... Într-o zi, însă, nu-mi aduc aminte cum, locotenentul nostru și-a luat inima în dinți și a sărutat pe Minodora. A strâns-o în brațe și a sărutat-o drept pe buze, acolo, dinaintea noastră... a sărutat-o, ei, cum îți spun. Fata îi trânti în cap coșul cu plăcinte, ... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Dar totuși mi se părea că râsul acela e prea prefăcut, prea sună a sec... Vezi, eu știam ce știam. Ș-așa, cum zic, mă puse iar de sentinelă, și încă, Dumnezeu știe cum, iar la locul de altă dată. Era tocmai în preajma Crăciunului, și turna o ploaie amestecată cu omăt, gata-gata să te înece. M-am oploșit în gheretă, iar... | 202 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Din ferestrele mici, scofâlcite, izvorau și acum două fuiorașe de lumină roșiatică, întocmai ca niște țâșniri de sânge. Ajunserăm gâfâind în preajma casei și ne oprirăm. Eram patru cu ofițerul. Părea că din casă se aud oftări, plânsete înăbușite. Încetinel ne târârăm până sub streașină. Căpitanul se ridică în vârful pi... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Feciorul ridică fruntea, se uită o clipă la noi și nu zise nimic. Nu s-a împotrivit, nu s-a apărat. Ghionturile căpitanului cădeau ploaie peste capul lui, peste obraji, dar el nu scoase nici un glas de durere. Răbda loviturile, parc-ar fi fost un morman de piatră, până-l podidi sângele pe gură și pe nas și se rostogoli... | 168 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate ... | 214 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca și credința. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aștepți probe niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament nu e iubire. Trebuie să tr... | 211 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Atunci poate ai pricepe și tu că iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește „a fi iubit”. Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecu... | 232 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Cel ce pricepe viața stelelor pricepe și iubirea omenească! Iubirea nu cunoaște cuvintele credincios și necredincios. Iubești pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înșelat. Iubirea nu-ți cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. I... | 259 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Luna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel… Didi șade la fereastră, își scaldă fața în lumina dulce a soarelui și se gândește că ar fi bine să iasă și ea să mai vază nițică lume, că e tânără și se prăpădește de urât în mahalaua asta pustie și murdară. Stă în strada Rați... | 229 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Își dă pe obraji cu suliman roșu, se șterge cu pudră, își vopsește sprâncenele și buzele, își pune rochia cea nouă, azurie, pălăria cu petale de trandafiri… Inima îi zvâcnește din ce în ce mai puternic, sufletul i se umple de fericire și de nădejde, iar când, în sfârșit, gătită, stă în fața oglinzii, își zice, zâmbind,... | 210 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | În dosul gărei tramvaiul se oprește. Conductorul și vizitiul se dau jos și se pun la taifas cu chioșcarul de jurnale și cu brutarul. Didi însă acuma e grăbită să ajungă cât mai curând în oraș. Așteptarea o plictisește și se gândește să-și urmeze calea pe jos. Dar i-e rușine. Mai ales că, tocmai când se muncește cu gând... | 206 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | întrebarea conductorului o zăpăcește de tot. Se uită pe furiș la domn, vrea să se scoale în picioare și zice domol: — Da… da… până-n Bulevard… Pe urmă ia biletul, îl mototolește între degete, căutând să ghicească până unde o fi mergând dânsul. Și, cu coada ochiului, se uită iar la domnul care n-o slăbește de loc din oc... | 219 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | E pudrat și a uitat să-și șteargă pudra din gene și de pe sprâncene. — Îmi dați voie să mă recomand: Jean Vasilescu, fost funcționar. Didi rostește ceva, fără să știe ce, iar domnul începe îndată să-i spuie că se duce să se plimbe pe Calea Victoriei, fiindcă lui nu-i place mahalaua, și numai ghinionul l-a făcut să ia c... | 210 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Pe urmă e serios… Parcă o fată știe de unde-i pică norocul? Dacă a plăcut-o el la întâia vedere, are s-o placă și mai mult când va cunoaște-o mai bine, când va afla că are și ea o zestre, acolo, nu mare, dar potrivită. Și atunci, poate… Cine știe?… Se uită deseori cu mândrie la ceilalți călători și-i pare rău că Jean n... | 226 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Jean își scoate batista din buzunar, se șterge pe frunte și glăsuiește foarte grav: — Mersi, domnișoară! Apoi se scoală, iese pe platformă și de acolo se uită cu dispreț la Didi, care se ghemuiește în colț, mângâindu-și gura și nasul cu mâna, roșă ca racul de rușine… Și Didi e nenorocită. Ochii ei mari, albaștri, se în... | 135 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Popa Grozea stă în poartă și-și smulge barba. Din când în când, aruncă priviri dușmănoase spre casa de peste drum și bate din buze, parcă s-ar certa cu cineva. Se mută mereu de pe un picior pe celălalt și-și tremură genunchele. Trecătorii se descopăr înaintea lui și se reped să-i sărute mâna dreaptă, pe care o propteșt... | 232 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Dascălul Tofan își scoate respectuos pălăria și zice: — Bună seara, părinte!… Părintele tace și nu-l vede. Dascălul se miră și repetă: — Bună seara, părinte! Părintele mormăie ceva și-i face semn să-l lase-n pace. Dascălul vede că e supărat, vrea să știe de ce e supărat, dar nu îndrăznește să-l întrebe pe șleau și glăs... | 203 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Acuma află că s-a legat și de țăndăricea din crucea lui Hristos. Ei bine, până aici! Asta n-o să i-o mai treacă cu vederea. Pentru asta ar merita să-l ia de guler și să-l scuipe în obraz. N-o poate face, că nu se cuvine s-o facă un preot; destul de trist că nu se găsește altcineva s-o facă. El însă are să-l afurisească... | 233 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Păgânul e bătrân de tot; umblă răzimându-se într-o cârjă cepuroasă. Are un cap mare cât o doniță. Poartă o haină scurtă și roasă, veșnic neîncheiată, iar pe ceafă o pălărie lată, moale, turtită. Toată vremea sflederește și sfarmă stâncile învelite cu mușchi gălbui de pe malul Someșului cel cu apă clevetitoare și argint... | 235 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | — Urât de tot! bâlbăie Tofan, și pleacă repede acasă, să povestească nevestei că Grozea și cu Iliaș s-au certat ca niște țigani și, desigur, s-ar fi și bătut dacă nu era el acolo ca să-i mai potolească… | 38 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Domnul, patruzeci și nouă de ani; cărunt ca oaia; copist la „Creditul viticol”; vine de la biurou; a băut pe drum o țuică și e melancolic și gânditor. Cucoana, cincizeci și doi de ani; idem ca oaia, dar își vopsește părul; menajeră celebră în mahala; se gândește la măritișul fetei. Domnul: Ești singură? Cucoana: Singur... | 219 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Uite, așa m-a lăsat Dumnezeu pe mine! Sunt părinte bun! Mi-e milă de tinerețele ei, săraca… Și unde mai pui că și tu îi prinzi mereu partea și o încurajezi… Cucoana: Că parcă tu nu!… Dacă ești părinte bun, cum te fălești, de ce nu-i spui că așa și așa, trebuie să se mărite, că i-a venit vremea, și anii trec, și tinereț... | 221 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Spune-i fetei… Domnul: Spune-i, spune-i! Crezi d-ta că e ușor să-i spui! Dacă-i spui, se supără. Eu nu vreau s-o 10 supăr. De ce s-o supăr? Cucoana: Apoi, dacă-i așa, de ce aș supăra-o eu? Domnul: Eu, eu!… Tu ești mamă… tu știi cum s-o iei, mai cu binele, mai pe departe… Cucoana: Tocmai fiindcă sunt mamă nu pot să-mi s... | 204 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Pe mine m-a silit mama, dar eu n-am s-o silesc… Domnul: Cum te-a silit?… Să te măriți cu mine? Cucoana: Să mă mărit cu tine. Domnul: Da’ cine dracu te-ar fi luat dacă nu te luam eu? Ia. Spune, cucoană! Cucoana: S-ar fi găsit, de asta să nu te îngrijești d-ta! M-au iubit pe mine oameni mai ceva ca tine! Domnul: Te-au iu... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Cucoana: Ești nebun, s-a isprăvit! Nu mai e chip să stai de vorbă cu tine ca lumea… Domnul: Așa știi d-ta să stai de vorbă? Insultându-mă?… în sfârșit, ce mai ala-bala, pe d-ta te-a măritat cu de-a sila!… Dar de ce, mă rog? De ce? Cucoana: Fiindcă ești nebun… Domnul: Da’ ce sunt eu? Nebun, hoț, pungaș, haimana? Mă rog…... | 222 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Cucoana: Pare-mi-se că diavolul vrea să-ți fure mintea câtă ți-a mai lăsat-o Dumnezeu, că nu știu ce să mai zic… Dar cine te face pe d-ta ticălos? Domnul: Tu! Cucoana: Du-te, du-te, să nu-ți mai aud de nume, nerușinatule! Bătu-te-ar fi Dumnezeu atunci când te-am cunoscut și m-am legat de tine! Că amar cât am tras eu n-... | 140 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Poate să fi avut vreo douăzeci și opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea niște ochi mici și arși, scufundați în orbite și ascunși sub o broboană de lacrămi, și o gură mare, cu buzele supte și învinețite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă. Trăia așa de pe o zi pe alta, robotind pe unde... | 207 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Cu pălăria de paie, lată și mușcată zdrențe de jur împrejur, cu zeghea de stambă cafenie, învechită și roasă, cu poalele înăsprite, cu zadiile roșii ca coțobrelele, vrâstate cu dungi albastre și verzi și împestrițate pe dedesubt cu flori cusute și cu fluturi de argint; cetluită pe la brâu c-o cingătoare tricoloră trasă... | 205 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Și femeile o iubeau ca pe o soră bună… în fața bărbaților însă era rușinoasă și tăcută ca o copilă. Când se întâlnea cu vreunul, își pleca ochii și, roșie până după urechi, abia șoptea cu glas scăzut: — Noroc bun să dea Dumnezeu!… Și se ducea repede, parcă ar fi alungat-o cineva. Totuși, îndată ce se depărta oleacă, nu... | 223 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Degeaba o tot așteptară femeile două primăveri de-a rândul, nici măcar de veste nu i s-a auzit, necum altceva. Se mira și se minuna lumea de una ca asta, unde s-a mai pomenit așa ceva, dar în zadar. Todosia nu-i și nu-i, parc-ar fi înghițit-o pământul. — S-o fi măritat amarul, ziceau unii, de bună seamă că s-o fi mărit... | 218 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Dar acum Todosia se opri coprinsă de un val de mânie, se întoarse spre ei cu fața schimonosită și-i amenință scuturându-și pumnii încleștați. Și numai abia-abia, bolborosind și crâșnind din dinți, se urni iar și se târî mai departe… Apoi, dinaintea unui bordeiaș turtit, acoperit cu stuf mucezit, stătu locului. Se uită ... | 207 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Scoase un oftat înăbușit, parc-ar fi vrut să izbucnească; în colțul orbitelor ei răsăriră doi picuri mari, scânteietori. Dar îndată iar se potoli și răspunse domol, cu barba-n piept: — Am pățit multe, Doamne ferește… — D-apoi așa pate omul trăind pe lumea asta… zise nevasta încet. Da’ ia șezi, Todosie, hodinește oleacă... | 217 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Nevasta, speriată, îl scutură puțin ca să-l adoarmă, dar copilul nu se opri, ci începu a țipa sfâșiitor,. Încât tot bordeiul se umplu de bocetele lui. Femeia trebui să-l ia în brațe și să-i astupe gura cu sfârcul țâței… Băiețelul acum gângurea din când în când, cu țâța între buze, scoțând niște glasuri cari începeau cu... | 293 |
Liviu Rebreanu | Talerii | !… De unde-i? întrebă ea, giugiulindu-și copilul în brațe. Todosia tresări, parcă s-ar fi înspăimântat, și se uită la nevastă cu ochii holbați: — Ha?… Așa, așa… de la noi, din sat de la noi… Un calic de văduvoi, un… un… Iar se opri cu gura căscată, ca și când i s-ar fi stăvilit vorbele în gât, și un timp își mișcă numa... | 229 |
Liviu Rebreanu | Talerii | El bea și râdea de necazurile mele și mă tot cihăia să-i dau băniși iar bani, să aibă pe ce să chefuiască. Ș-apoi dacă nu-i dădeam, că nu mai aveam de unde să-i dau, a prins a mă bruftui ca pe o slujnică… și pe urmă s-a apucat și-a cărat din casă bucate și hăinicele și tot ce biata găsea, până e e mi-a prăpădit tot ce-... | 230 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Frumușică și cumințică și bună ca un om mare. Și blândă-blândă, ca un puișor de turturică… Deodată însă sări înțepată și făcu, hohotind, câțiva pași spre nevastă: — Ș-a murit, auzi, a murit… Numai cinci săptămâni a trăit și s-a topit, degeaba i-am stins cărbuni și i-am descântat, degeaba am făcut câte-n lumea asta! S-a... | 159 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Se înserează… Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede? Îl cheamă Sencovici, da... | 226 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | E cam mult de-atunci. Pe-atunci armonica era nouă și Armeanca tânără. De-atunci armonica s-a hodorogit, iar Armeanca a făcut trei copii: pe Iani, care umblă cu pantaloni roșii, largi și peteciți, pe Șimi, care veșnic se spilcuiește, dar veșnic e murdar, ca ochelarii Armeanului, și pe Berta. Armeanca e o femeie naltă, u... | 206 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Se înnoptează… La Armeanul era clubul intelectualilor satului. Aici se întâlneau în fiecare seară, și mai cu seamă iarna, tot ce Maierul avea mai nobil: notarul Bărgăuanu, pădurarul Laar, David, feciorul cârciumarului, popa Grozea, dascălul Tofan și ceilalți. Armeanul ținea o prăvălie și de-aceea era clubul la dânsul. ... | 201 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Floarea Oanei spune că de două zile dădea câte zece ocale de lapte amestecat cu sânge… În sfârșit, numai lucruri de mare senzație, în fața cărora o sticlă de lampă trebuie să dispară și să se uite cu desăvârșire. Din vorbă-n vorbă, boierul trece și-n odaia de-alături, să vază ce mai spun intelectualii. Domnii sunt în p... | 211 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | — Îndată! Îndată! răspunde boierul, zâmbind cu înțeles și jenat către ceilalți, care de asemenea zâmbesc, dar cu dispreț. Servitoarea pleacă bombănind. Vremea trece ca gândul. Servitoarea se înființează iar, mai morocănoasă, și se răstește: — Domnule, să vii, că n-avem niciun strop de petrol în casă și stăm prin întune... | 217 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Se bucura nebun când vedea că dinaintea tăticului creștea grămada de parale, că tăticul era vesel și-l întreba mereu dacă nu i-e somn, iar dacă-i era somn, îi dădea câte un gologan. Atunci tăticul câștiga. Când vedea însă că tăticul șade pe scaun parcă ar ședea pe ghimpi, că numără într-una bănișorii ce amarul i-au mai... | 202 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Ilie Ghinea iese pe poartă cu piciorul stâng… „Superbă vreme de plimbare, își zice căscând. Dogoreala e pe sfârșite, începe să fie răcoare… nu se poate mai frumoasă!.. Se uită pe stradă în sus și-n jos foarte mulțumit, își netezește gulerul hainei, mângăie cu privirea vârfurile ghetelor care lucesc ca doi ochi de țigan... | 209 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Se îmbracă șic. Preferă să nu mănânce decât să nu aibă dungă la pantaloni. Are un principiu: lumea nu știe ce ai în buită, dar vede ce ai pe tine… Calea Victoriei geme de femei frumoase. Ghinea ridică fruntea triumfător și-i pare rău că nu e baremi cu o palmă mai înalt. „Ce de femei frumoase! se gândește dânsul cu jind... | 208 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.