author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | Golanii | Pentru aceia care izbutesc s-o înșele, ea e o glumă urâtă, pentru cei care se războiesc cu dânsa e un șir neîntrerupt de dureri... Bine, știu și eu că, odată ș-odată, orice înșelăciune trebuie să iasă la iveală, dar poți să știi când o să fie asta? Cel ce a înșelat va fi strivit, da, dar oare nu e învins și cel ce se războiește? Margareta nu înțelegea nimic din toată vorbăria aceasta. Ea vedea numai că Gonea nu o bate și asta o făcea să-și aducă aminte de Aristică. În odaie se înțepeni o tăcere grea ca o pânză neagră, pe care tictacul trudit și răgușit al ceasornicului de masă o dumica în clipe searbede și plictisitoare. Pe urmă Gonea întrebă scurt: — Când pleci? — Unde? murmură fata mirată. — La Aristică... Un moment, Margareta șovăi și se uită tulburată la flacăra galbenă, chircită, a lămpii, dar în sfârșit răspunse domol, mai mult pentru sine: — Nu știu... Și apoi nu mai schimbară nici o vorbă. Mâncară și se dezbrăcară tăcuți, parcă acest “nu știu” ar fi ridicat un zid de piatră între dânșii. Se așezară în pat unul lângă altul. Gonea stinse lampa. Margareta își hodini capul și acuma pe brațul încovrigat mort al bărbatului, cum se obișnuise în cei doi ani de zile, iar Gonea stătea întins cu fața-n sus, cu ochii pironiți la cercul de lumină mohorâtă pe care candela o tremura în tavan, și număra tictacurile ceasornicului. | 243 |
Liviu Rebreanu | Golanii | În hârbul candelei untdelemnul sfârâia încetinel, ca o pisică ce toarce la căldură; afară, sub fereastră, pași grei, îndesați, se apropiau în răstimpuri, bocănind din ce în ce mai tare, apoi se depărtau și se stingeau iarăși, în tăcerea ce se așternea clipă cu clipă tot mai deasă. În creierii lui Gonea gândurile se vâltorau, se întreceau fără încetare și tot mai nehotărâte. Toate fetele cu care a trăit, gologanii soioși ce i-a luat i se perindară prin minte ca niște icoane stranii, iar pe urmă, ca o prăpastie fără fund, i se înfățișa ziua de mâine, neagră și pocită, întocmai ca o zi trecută... Căldura ce izvora din trupul adormit al Margaretei i se părea că-i învălmășește toate gândurile și încetinel-încetinel îi înmoaie creierii, care încep a picura ca ceara topită pe o lespede albă de piatră... Când se trezi, în odaie stăpânea aceeași tăcere năbușită. Candela sfârâia și acuma, ceasornicul țăcănea neobosit, numai de afară mai pătrundea un zgomot surd, nedeslușit, zgomotul jalnic și trudit al vieții. Brațul lui Gonea însă se ușurase, căci Margareta nu-și mai proptea capul pe dânsul. Un fior rece îl cutremură din creștet până-n tălpi... Se simți deodată atât de stingher și de părăsit, încât inima i se zgârci de durere. | 208 |
Liviu Rebreanu | Golanii | După un dram de vreme, se uită împrejur necrezător și mirat, parcă, apoi se repezi la dulapul de haine și-l deschise. Era gol. “A plecat...” Rămase smirna în mijlocul odăii... Un mănunchi de raze blânde, veștede, intră pe fereastra colburoasă, spoind odăița c-o lumină tristă și amărâtă. Firele de praf, dezmorțite de adierea căldurii, începură a juca, leneșe și cumpătate, ca niște moșnegi cuminți... Și odaia totuși părea pustie ca o șandrama de vechituri. Încetul cu încetul, Gonea Bobocel se dezmeteci. Sub crucea pieptului îl apăsa o greutate mare. Începu să tremure și trebui să se lase grămadă lângă pat. Și, în vreme ce ochii i se înecară într-un val sărat de lacrămi, gemu slab, sfârșit: — Of, puiule, puiule!... | 120 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Primenit de sărbătoare, gata de mult de ducă, Toma Lotru ședea mototol pe laviță, cu coatele rezemate de marginea mesei, cu obrajii scufundați în găvanele palmelor, privind țintă la un ochi de fereastră pe care gerul de astă-noapte zugrăvise sumedenie de figuri de gheață, ciudate și întortocheate ca visurile urâte ale unui om necăjit. Își bătea capul să le slovenească... Iată, colo-n mijloc, o minune mândră și mlădioasă, un trup frumos de femeie proptit și-n dreapta și-n stânga pe două matahale șterse și prelinse. Și jur împrejur se încolăcesc de-a valma iezme pocite, subțiri, dintre care se desprind și se împletesc, în rotocoale răzlețe, cununi de gheață argintie... Toma părea că începe să înțeleagă rostul acestor chipuri. Își încruntă sprâncenele, ca să le pătrundă mai bine, dar atunci un strop lat de apă se dezghiocă de sub pervaz, se prăvăli în cârligături mărunte peste miezul geamului și, deodată, toată icoana se mânji și toate florile se schimonosiră... Toma clipi vajnic de două ori, dezvelind doi ochi mari de cărbune stins. O fulgerare de pară lucitoare îi învioră o clipă privirea, o licărire de mânie pătimașă, care însă se înecă îndată în nedumerirea ce-i ținea încătușat sufletul. O oboseală i se strecură prin mădulare. | 203 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Simțea că îi țâșnește ceva din inimă, ceva nedeslușit încă, asemuitor și cu durerea, și cu mânia. Și-n răstimpuri, își cântărea nevasta prin păienjenișul pleoapelor întredeschise. O vedea așa, ca prin ceață, sprijininduse cu o mână de colțul mesei, îmbrăcată în haine frumoase, sărbătorești, și i se năzărea că vede o păpușă de marmoră în fereastră, floricică ajunsă de rouă... Îi era tare dragă Rafila, mai dragă ca ochii din cap. A luat-o săracă, numai cu cămașa de pe ea, dar a trebuit s-o ia, că de n-ar fi luat-o și-ar fi făcut seama. N-a văzut el atunci nimic și n-a vrut să audă nimic. Îi era dragă Rafila și nu-i păsa de nimica. Rafila a lăcrimat mult, foarte mult, când au făcut tocmeala. Era fată orfană, crescută și îmbrăcată din mila oamenilor, obișnuită de mică cu plânsul. Plânsul îi fusese în viață toată mângâierea și în bine, ca și în rău. A mai slujit pe unde a apucat, și așa, încetul cu încetul, s-a pomenit fată mare, frumușică și sprintenă. Flăcăii toți o iubeau și ea era blândă și bună cu toți, dar tot satul știa că numai cu Tănase Ursu se înțelege ea și se potrivește, cum se potrivesc două turturele. | 203 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | A plâns mult Rafila când a făcut tocmeala cu Toma Lotru, și de la tocmeală până la cununie nici nu i s-au zvântat lacrimile. Măcar că Toma era flăcău voinic și bogat, iar Tănase sărac ca degetul... Toma a făcut, de dragul Rafilei, nuntă mare, cum rar se pomenește. Dar Rafila nu înceta deloc cu plânsul... Și când stătură înaintea altarului, când îi puse popa să zică sfântul jurământ, cu trei degete, pe sfânta cruce, Rafila a început să se bocească, de-i tremura și cununița de flori din cosițe. Și toate femeile au plâns de mila ei, încât s-a cutremurat biserica de jale... Mai mult a semănat cununia aceea a prohod decât a nuntă... Și toată lumea se mira și se minuna, numai Toma nu se sinchisea de nimic, căci lui îi era tare dragă Rafila... Și a trecut de-atunci un an de zile... O seamă de oameni spuneau că trăiesc bine, ca o pereche de porumbei, iar alții zvoneau că nu se prea învoiesc la toate, cum ar fi să se învoiască un bărbat tânăr cu o femeie tânără. Rafila se topea pe zi ce mergea, cum se topește omul de omăt în bătaia razelor de soare. Îi pieriseră bujorii din obraji, era albă ca peretele. | 207 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Totuși acum, de când s-a măritat, n-a mai văzut-o suflet de om plângând. Numai Toma o vedea adese cu ochii înroșiți. Însă, când da el s-o întrebe, ea începea a zâmbi, și astfel Toma nu mai îndrăznea s-o necăjească. Cu toate că și lui i se părea că zâmbetul acela prea seamănă a plâns... Îi era tare dragă Rafila, și în sfârșit a băgat de seamă și el că se veștejește și se ofilește ca o floare gingașă copleșită de buruieni. Și, de la o vreme, a început să se gândească și să se neliniștească din pricina aceasta. Apoi, într-o clipă nenorocită, i-a venit în minte un nume, un nume ca oricare altul, dar ale cărui slove îi înțepară auzul ca niște ace aprinse: „Tănase Ursu!” Și, deodată, parcă i s-ar fi făcut lumină în creieri. Părea că începe să înțeleagă multe lucruri pe care nu le înțelesese până acum. În clipa aceea, însă, a simțit în inimă zvâcniri viforoase, a simțit că toată mintea i se tulbură ca o baltă în care se scurge un pârăiaș nămolos. Îi veni să se izbească cu capul de pereți când își aduse aminte de bocetele celea nesfârșite, când își aduse aminte cum n-a pus el seamă atunci pe bocetele acelea. | 208 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Pentru ce nu și-a cătat el de cap, dacă a știut ce știa toată lumea?... Bag seamă, i-a luat Dumnezeu mințile. Dar îi era dragă Rafila ș-acum, poate mai dragă de cum i-a fost, și simțea că mai degrabă ar face moarte de om decât să se despartă de ea. Umbla ca un smintit și nu îndrăznea să se apuce de nimic. Era voinic ca un brad și se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. Se scula în miez de noapte și pleca. Spunea că se duce departe... Și-n capul satului se întorcea peste câmp, sărea garduri, trecea prin grădini ca un hoț, până ce ajungea iar în ograda lui. Ș-aici se dosea să nu-l vadă nimeni, ca un copil care a făcut ceva rău, și sta tupilat toată ziua și pândea, așteptând să vadă ceva, să vie cineva. Îl apuca seara nemâncat și nebăut, dar el nu se clintea din loc... Târziu, după ce se încredința că n-a văzut nimic bănuitor, se strecura iar pe unde a venit, cu același gol în suflet, cu aceeași dorință de a afla ceva. Îi părea bine că n-a găsit nimic, dar îi părea și rău. Ar fi vrut parcă să dea peste ceva, să puie mâna pe ceva, ca să știe lămurit... Și așa, hoinărea neîntrerupt, când pe urmele lui, când pe urmele ei, totdeauna degeaba. | 228 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Din toate alergăturile aceste n-a putut scoate nimic... Se chinuia și se frământa, nemaiștiind de ce să se apuce, simțind numai curat că o mână vrăjmașă îl împinge tot înainte și că îmboldirea aceasta nu-i lasă odihnă. Din om vesel, ce fusese până atunci, se făcu închis ca vremea de ploaie. Nu se mai arăta printre oameni, iar dacă-l cerceta cineva, nu mai știa ce să spună, căci îi era frică să nu se dea de gol. I se părea că toate cuvintele îi sfâșie inima; din toate vorbele înțelegea vicleșuguri care se potriveau de minune cu starea lui, care poate erau rostite anume ca să-l batjocorească pe el. De multe ori îi trecea prin cap să se depărteze, să-și ducă pe Rafila undeva, unde să nu i-o zărească ochi omenesc, să nu i-o poftească nimeni, să nu i-o pângărească nici un gând străin... Ș-acuma, iată, totuși, vrea să meargă cu Rafila la o nuntă. Acuma vrea să-i dea drumul, să i-o vadă toată lumea. O duce el singur să se întâlnească cu Tănase. “Da, își zicea el, căci Tănase are să fie și el la nunta aceea, mai ales dacă știe că și Rafila va fi acolo... Că Tănase-i holtei, el se duce la toate nunțile...”. | 207 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Nici nu-și mai putea da seama cum s-a putut întâmpla una ca asta, măcar că numai ieri s-a petrecut... Își aducea aminte că au venit doi călăreți, au venit și l-au poftit la nuntă. El s-a codit cât s-a codit, dar călăreții nu i-au dat răgaz și-n sfârșit a trebuit să le făgăduiască c-or merge negreșit, și el, și Rafila. — Așa da, firește c-așa! i-a zis atunci unul. Așa se și cade, că, vezi, mirele nostru ți-a fost cel mai bun prieten în holteșie! — Și mi se pare că sunteți și ceva neamuri... așa mai departe, a adăugat cellalt. — Apoi să veniți nesmintit, să nu cumva să faceți să nu veniți, că s-ar supăra tare rău mirele... Toma s-a uitat atunci cu coada ochiului la Rafila și a văzut că ea zâmbește. Îi era pe limbă să întrebe de Tănase. Dar totuși n-a îndrăznit, i-a fost rușine, și a zis cu glas domol: — Ne-om duce de bună seamă, puteți fi hodiniți! I-a părut rău, atunci îndată, că a făgăduit și, după ce au ieșit călăreții din casă, sta gata să fugă după ei și să le spuie că nu s-or duce, mai bine orice... Toată noaptea s-a zvârcolit în pat, parc-ar fi fost culcat pe jăratic. | 210 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Toate bătăile de cap, toate chinurile ce le îndura de o vreme încoace l-au năpădit deodată și l-au gâtuit, de parcă să-i scoată sufletul. În urmă, sleit de oboseală, a adormit hotărât să nu se ducă la nici o nuntă... Dar a doua zi, când era de mers, și-a schimbat gândul. — Să ne gătim, Rafilo, zise alene către nevastă-sa, că-i vremea să plecăm! Rafila parcă știa ce gânduri îl toropesc și se uită la el plină de mirare: — Ne ducem? — Vezi bine c-om merge, dacă le-am făgăduit! răspunse Toma buimăcit, întorcându-se în altă parte. — Fie cum vrei tu, Tomo! bâlbâi Rafila. În sufletul lui Toma se aprinse o poftă nebună să dea față cu dușmanul, să se învrăjbească cu toată lumea... Și s-a îmbrăcat în hainele cele frumoase, în haine noi, cusute toate de mâna Rafilei. Și-n vremea aceasta nu și-a luat deloc ochii de la nevastă-sa. O pironea cu privirea, parc-ar fi vrut să-i citească gândurile cele mai ascunse. Dar Rafila se îmbrăca și ea repede, tăcută, și pe fața ei nu se deslușea nici bucurie, nici întristare... Ș-acum, de când tot stau așa, gata de ducă? Toma parcă aștepta să zică ea ceva, să-l roage, poate, iar ea tăcea și aștepta smerită și liniștită, ca un boboc de vâzdoagă în oala de lut, și-n loc de bucurie, parcă o umbră de plâns îi îmbrobodea obrajii de zăpadă. | 233 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | În sfârșit, Toma totuși gemu: — Mergem, Rafilo? — Cum crezi tu că-i mai bine, răspunse nevasta cu glas stins. — Dar dacă ești îmbrăcată? — Iar mă pot dezbrăca... El o privi-n ochi și băgă de seamă că buzele ei, subțiri și umede ca două vrâstuțe de sânge, tremurau. S-a sculat ca trăsnetul, și-a încheiat sumanul la gât și apornit îndată: — Haidem! În mijlocul uliței însă își aduse aminte că și-a uitat acasă ciomagul. Se întoarse fuga, bodogănind printre dinți: — Semn rău! Rafila îl aștepta în uliță... O răpăială de omăt se cernea prin văzduh, învâltorită când și când de suflări tăioase de vânt. Fărmituri de zăpadă, mărunte și înghețate, o izbeau în obraji și-i alunecau în jos pe piept. Își duse mâna la ochi, ștergând câțiva picuri ce i se încurcau printre gene... Un fior rece o cutremură... Se simțea atât de stingheră în lume lângă acest bărbat de la care nu și-a auzit nici un cuvânt dulce, a cărui dragoste și dezmierdări o înfricoșau. Și, aducându-și aminte în treacăt de celălalt, de mângâierile lui, de bucuriile și de fericirea lor de odinioară, viața ce trebuia s-o ducă acum îi părea mai neagră ca moartea. Toma veni gâfâind din casă, în mână cu un băț de cireș, încrestat cu flori. | 214 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Văzându-l, Rafila simți că i se sfredelește un fior de groază în inimă... 2 În toiul veseliei toată casa clocotea ca un coș de albine când se apropie vijelia. O ploscă înflorită trecea repede din mână în mână, când stoarsă, când iar plină. Nuntașii, cu fețele învăpăiate, cu glasurile răgușite și aspre, horeau un cântec, înăbușind aproape de tot îngânatul viorilor celor patru lăutari cocoțați pe vârful unui lădoi, după ușă. Bucătăreasa, suflecată până în genunchi, cu obrajii roșii și arși ca pojarul, c-o lingură uriașă de lemn în mână, se învârtea în răstimpuri pe lângă mesele încărcate de mâncări și băuturi alese, chiuind și tropăind în hohotul oaspeților. La vatră, o țigăncușă toropită și uscată bătea și ea când și când din picioare, scotocind prin oalele înșirate pe muchea cuptorului. Acum se ridică Toma din capul mesei și, întorcându-se către nașul cel mare, închină cu glas potolit: — Să-ți dea Dumnezeu sănătate și viață, să mai poți sărbători multe zile de praznic! Și să ție Dumnezeu pe finii dumitale, să trăiască și să-mbătrânească și să se aibă dragi... mai dragi de cum se au alții! — Mulțumim, Tomo! Să trăiești și tu și să-ți trăiască și nevasta! Să vă dea Dumnezeu noroc și bucurie! | 205 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | răspunse nașul cu glas înălțat, apoi, după o scurtă tăcere, adăugă mai domol: Ți-a dat Dumnezeu o femeie ca un înger, numai să fiți sănătoși... Toma îi aruncă o privire nedumerită, parcă i-ar fi fost teamă că-l ia peste picior. — Numai să vă ție Cel-de-sus pacea și liniștea casei! urmă nașul tot mai încet, și vorbele lui erau călduroase și blânde ca un vânt moale de primăvară. — Așa, așa, făcu Toma aducând repede gârliciul ploștii la gură și trăgând o dușcă zdravănă. Așa!... Femeia-i bună, numai dracu-i rău! Și începu a râde gros, ștergându-și buzele și mustățile cu mâneca cămășii. Se arăta voios, ca un copil neostoit, dar de câte ori se deschidea ușa, se cutremura și se înfiora, parcă l-ar fi mușcat un șarpe. Simțea și știa hotărât că trebuie să mai vină cineva... Cât fusese drumul de lung, din Măgură și până aici, s-a tot frământat. Îl vedea parcă pe Tănase venind într-un ropot pe urma lor și se uita deseori îndărăt, dacă nu-i ajunge din urmă. Nevăzând nimic, se mângâia, zicându-și că Tănase o fi luat-o înainte... În creierii lui se plămădeau fel de fel de gânduri, se învălmășeau fel de fel de planuri. Un glas îi șoptea parcă neîncetat cuvinte urâte, îl întărâta, făcându-l să-și grăbească pașii... Când au ajuns la casa cu cinstea, s-a mirat grozav, căci Tănase nu era acolo. | 228 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | S-a uitat cu de-amănuntul împrejur, dar nu l-a zărit... În clipa dintâi a simțit parcă un fel de durere, dar apoi a tresărit ca deșteptat dintr-un somn adânc și o adiere caldă i-a netezit inima, ca și când i s-ar fi luat o piatră de moară de pe suflet. A răsuflat o dată din greu, uitându-se în grabă, pe-a furișul, la Rafila. Femeia era ca marmura... Totuși, după ce s-a mai dezmeticit puțin din bucuria dintâi și a început iar a se gândi, a simțit că Tănase tot o să vie, și-l aștepta cu tot dinadinsul, cum așteaptă oamenii cei bătrâni și neputincioși moartea. Și pe la sfârșitul mesei, când era veselia mai aprinsă, iaca, se deschide ușa, și în prag se ivi Tănase. Era un flăcău înalt și drept ca lumânarea, cu o mustață neagră-cărbune, răsucită ca sfredelul, cu ochi mari și dulci, ca de copil nevinovat. Dădu binețe și se așeză tocmai față-n față cu Toma. — Să dea Dumnezeu bine, Tomo! Toma dârdâi apucat de friguri. I se părea că deodată toată casa începe a se învârti nebunește, sălbatic; numai ei doi, el și cu Tănase, rămân neclintiți, privindu-se cu priviri ucigașe. — Pozna l-a adus aici... pozna, de bună seamă, murmură Toma. | 206 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Și de-acum încolo tot cheful i s-a dus, ca și când i l-ar fi luat cineva cu mâna. Fața i se încruntă repede, apoi i se îngălbeni ca unui mort. În zăpăceala ce-l cuprinse se ridică fără veste cu gândul să iasă afară, dar, rușinat de slăbiciunea aceasta, se grămădi îndată iarăși pe laviță. Îi veni în minte femeia. Își plecă fruntea și, așa, se uită la dânsa. Două pete de sânge se revărsaseră pe obrajii Rafilei și-n ochii ei, ațintiți asupra lui Tănase, luneca o văpaie neobișnuită. În mintea lui Toma acum începură a se învâltori și a se zbate toate planurile făcute până aici, ca un șuvoi de flăcări învrăjbite. Încet-încet simțea cum se încheagă toate într-un mănunchi de foc, care-l îndeamnă și-i dă putere... Cu buzele învinețite bombăni iar ca prin vis: — Pozna l-a adus aici... pozna, de bună seamă... Tănase râdea, văzându-l atât de încurcat, iar râsul acesta îl durea pe Toma, parcă i-ar fi străpuns carnea cu cuie ruginite... — Noroc, Tomo! strigă apoi Tănase iar, în gura mare. Ați mai venit și voi! Toma nu răspunse nimic. Auzise limpede glasul, dar cuvintele îi sunau neînțeles ca dangătele clopotelor trase în dungă... Deodată însă prinse o voce moale ca mătasa, o voce subțire și blândă ca o mângâiere de dragoste: — Am venit, Tănase, și noi la nuntă... Da și tu ai venit! | 229 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Era glasul Rafilei. — Apoi ce să mai facem? Ia așa, ca cei holtei... Ne băgăm nasul în toate oalele, zise Tănase ș-apoi se întoarse spre Toma și începu a râde cu un râs prefăcut, care-l șfichiuia, ca și când l-ar fi lovit cu bice. — Ai, Tomo? zise iar Tănase. Toma căscă larg gura, parc-ar fi voit să scoată o puzderie de sudălmi, dar limba-i era amorțită și lipită de cerul gurii și nu putu rosti nici o vorbă... Făcu un semn desperat cu capul. Apoi îl străbătu un fior rece. Simțea că se face de râs la oameni, purtându-se astfel... Își luă dar inima în dinți și hotărî să nu mai ia în seamă nimic astă-seară. A simțit el dinainte că Tănase va veni, a știut el că trebuie să vie... acum i s-a împlinit așteptarea. Ce să se mai facă de râs? Începu jocul... Întâi o pereche, apoi alte trei și iar altele, încât bubuiau podelele sub tropotele lor. Foșnetul poalelor înăsprite și chiuiturile se amestecau cu sunetele de vioară, cu fumul albăstriu de tutun, cu mirosul de mâncări și de oameni... Toma ședea într-un ungher, dus pe gânduri. Fața lui era buhăită, ochii ieșiți din orbite, părea că trage de moarte. | 205 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Ședea așa, cu privirile țintă în gol, iar înaintea lui puhoiul de oameni se frământau, cotindu-se cu nepăsare. Rafila sta în picioare lângă el, un trandafir alb în umbra unui pom sălbatic, uitându-se la cei ce jucau, cu ochii scânteietori, rușinată că dintre nevestele de vârsta ei numai ea nu joacă... De departe, dintr-un alt colț al casei, Tănase se uita la ea. De câteva ori pornise spre dânsa, dar după câțiva pași se oprise. Mai târziu însă începu să se apropie încet, strecurându-se prin mulțime, până ce ajunse în preajma ei. Apoi iar stătu pe loc și se dădu câțiva pași înapoi... În sfârșit, nu se mai putu stăpâni. Își încheie pieptarul și se duse drept la Rafila. — Rafilo, vii la joc? întrebă cu glas slab, tremurător. Femeia se uită la Toma. Dar el nu zise nici câr, parcă n-ar fi auzit nimic. Numai ochii îi licăreau ca două mărgele de sticlă. Pe Rafila o înspăimântară licăririle acestea și nu îndrăzni să răspundă. Așa stătură un răstimp tustrei, nemișcați ca niște oameni de ceară. Pe urmă Tănase întrebă iar, acum mai răspicat: — Rafilo, auzi?... Vii la joc? Rafila atinse pe bărbatu-său ușor pe umăr. Toma tresări ca ars, se uită buimăcit, când la unul, când la cellalt, apoi zise cu glas răgușit, șters:— Du-te... du-te, ce mă mai întrebi? | 222 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Se uită cu băgare de seamă după ei și văzu cum o prinde Tănase de mijloc și cum o trage spre el. Văzu cum își odihnește nevasta lui brațele pe brațele lui Tănase, cum își încolăcește mâinile pe grumajii lui, cum se lipește de el. Vedea bine că fețele lor străluceau de o bucurie pătimașă. Și iată, acum povestesc... Tănase îi spune ceva, dar ea nu-l aude. Tănase își pleacă obrajii spre obrajii ei, parc-ar vrea s-o sărute, și ea zâmbește dulce și două ruji purpurii i se aprind în obraji... Lui Toma i se părea că toată lumea e scăldată în sânge, că toate se tulbură și se schimbă într-o uriașă baltă mohorâtă. În clipa aceea, însă, o mână groasă, noduroasă, se apăsă pe umărul lui și un glas răgușit și tremurat îl izbi în urechi: — Nu te uita la ei, Tomo!... Lasă-i în pace să se veselească și nu te mai uita la ei! Toma se întoarse speriat, ca un hoț prins cu ocaua mică. Un om sălbatic la căutătură sta înaintea lui și zâmbea batjocoritor. Era Gavrilă Boroiu. Se lăsă alene pe laviță, lângă Toma, și începu să-l cumințească: — Femeia e bună spânzurată, auzi tu, Tomo?... | 201 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Așa-i cum îți spun eu, degeaba crezi c-așa ș-așa... Din femeie se trag toate fărădelegile și toate păcatele lumii... Se opri oleacă, așteptând parcă vreun îndemn din partea lui Toma. Acesta însă nu zise nimic. — Măi Tomo! Tu ești prost! Zău, ești prost! Că tu nu știi ce să faci... Dreptu-i? Îl înhăță pe Toma de umăr și-l scutură, privindu-l drept în ochi: — Dreptu-i? Toma se clătină, întoarse fața și nu răspunse. — Mă! începu iar Boroiu. Ce te uiți tu atâta la ei? Ce te tot uiți? Ce folos să te uiți?... Ascultă ce-ți spun eu, că io-s om pățit și umblat în lume... Eu am prins-o odată pe-a mea, pe cea dintâi, am prins-o tot așa, ș-acolo pe loc am sugrumat-o... Ce te frămânți tu atâta?... Am șezut un an în temniță și iată-mă! Toma îl măsură înspăimântat, apoi se depărtă încet de lângă el. — Mă, auzi? îi șopti Gavrilă, apropiindu-se iar. Ia seama ce-ți spun eu!... Spânzurată-i bună femeia, da, spânzurată cu picioarele-n sus! Toma dădu din cap tăgăduitor. El știa bine ce vrea el să facă, dar nu îndrăznea încă s-o facă. Degeaba îl oțelea Boroiu, el știa ce știa. Și cu cât îl povățuia mai stăruitor Gavrilă, cu atât vedea mai limpede ce trebuie să facă, cu atât se întărea mai mult în gândurile lui. | 223 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | — Femeia-i iad, măi Tomo, femeia-i drac împielițat, îi spunea Boroiu, iar Toma răspunse într-un târziu: — Bărbatu-i de vină, Gavrilă! Și acuma, deodată, parcă se simți mai bine. D-aici încolo se uita liniștit la cei doi și nu se mai amăra dacă-i vedea șoptindu-și. Își zicea mereu, c-un zâmbet searbăd pe buze: “Bărbatu-i de vină!...” Și mai târziu, când conteni jocul pentru o clipă, el însuși a început vorba cu Tănase. S-au întrebat de sănătate și au povestit ca doi prieteni buni, au povestit întocmai cum povesteau odinioară când erau amândoi holtei, când încă nu era între ei nimic. — Voi când vă duceți acasă? întrebă printre altele Tănase. — Om porni și noi colo spre amiazi, dacă s-o mai potoli gerul, răspunse Toma, adăugând repede: Da tu? — Păi, știu eu? M-aș duce ș-aș și rămânea... Nu știu cum ar fi mai bine...— Hai să mergem împreună! zise Toma repede. Tănase stătu o clipă pe gânduri. Își acoperi ochii cu dosul palmei, uitându-se printre degete la Rafila. Nevasta stătea deoparte cu fața îmbujorată, ademenitoare ca o zână din povești. — Bine! strigă în sfârșit Tănase vesel. Ș-apoi jocul începu iarăși, mai zgomotos și mai pătimaș, ca un vârtej de dragoste. | 202 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | 3 Într-amiazi frigul se dezmorți. Cetele de nori plumburii se răzlețiră, dezvelind pe-alocuri în văzduh pete luminoase albastre. Printr-o crăpătură destrămată, soarele de iarnă își vârî obrajii aprinși, așternând o spoială strălucitoare deasupra pământului îmbrăcat în haină albă... Rafila și cei doi bărbați, cotoșmăniți bine în haine călduroase, înaintau pe drumul ghețos, ce șerpuia printre strâmtorile Poienii. Zăpada scârțâia sub tălpile lor ca și cobitul unei păsări a morții. Mai aveau o postată bună până-n Măgura. Toma mergea înainte, sprijinindu-se în bățul de cireș, cu pași mari, grei, cu capu-n pământ, parcă toată grija lui ar fi fost să nu alunece. Mai în urmă veneau ceilalți doi, tăndălind și povestind cu glas domol. Din când în când, își grăbeau mersul ca s-ajungă din urmă pe Toma, dar apoi iar rămâneau înapoi. Și după o vreme, cerul începu iar să se posomorască... Norii cenușii se tolăneau prin văzduhul înăbușit, gata-gata să se rostogolească pe pământ, măturând în treacăt crestele dealurilor din preajma drumului. Fulgii se legănau în aer, căzând fără zgomot și așternându-se peste straturile de zăpadă sfărmăcioasă. Vuiete de vânt alergau în răstimpuri, prin pădurile moarte, scuturând sălbatic crengile copacilor despuiați... Toma înainta din ce în ce mai repede, lăsând pe cei doi departe în urmă, încât acuma nu mai auzea nimic din vorbele lor... Sângele îi fierbea în vine. | 220 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Îi era cald, așa că trebui să-și descheie sumanul la gât... Și, când și când, pumnii i se încleștau strașnic, parc-ar fi strâns pe cineva de beregată. Un șir lung de plopi bătrâni străjuia drumul. Capetele lor se închinau vâjâind, când încoace, când încolo... Deodată, o creangă neagră, uscată, ca o mână uriașă de om, se rupse, țipând ascuțit, și căzu tocmai în fața lui. Toma stătu locului și se uită repede înapoi. Tănase venea încetinel cu Rafila, mână în mână, ca doi logodnici. Omătul le pălmuia obrajii, dar ei totuși parcă zâmbeau. Inima lui Toma începu a zvâcni să plesnească. O auzea limpede cum se izbește de coaste, ca peștele-n undiță. Simțea cum îi clocotește sângele ca într-o căldare. Și un glas îl îndemna mereu dinlăuntru. — Acum!... Acum! își zise Toma încet. A sărit repede la Tănase și l-a prins de gât. — Amu să ne răfuim, Tănase! Rafila se aruncă orbește între ei, dar o mână de fier o zvântură de-acolo, încât căzu mototol la poalele unui plop găunos. De-aici trebuia să vadă cum învinețește Tănase în mâinile lui Toma, cum îi cade căciula din cap, cum i se îngroașă vinele pe tâmple și pe frunte. Ea închise ochii, plină de groază. | 205 |
Liviu Rebreanu | Răfuiala | Un geamăt dureros, slab, prelungit, bâjbâi prin aer, apoi niște gâfâituri grele, pe urmă și acestea se împrăștiară pe aripile vântului șuierător... | 22 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | David Pop iubea viața tihnită. Zbuciumările de nici un fel nu i-au plăcut niciodată. Râvnea liniște multă și muncă puțină sau chiar deloc; și izbutise să le aibă pe urma hărniciei tatălui său, un țăran aprig, sârguitor și zgârcit, care făcuse avere. Numai sângele rece îl moștenise David din firea părinților. Încolo nici o ambiție nu-l necăjea. Bătrânul Pop fusese încăpățânat și stăruitor. Își pusese în minte să-l facă , , domn”, mai ales că școala era acolea, la îndemână, în Năsăud, și nu costa mai nimic. La început păruse că și băiatului îi place cartea și că nici n-are să se oprească până nu va ajunge avocat sau cel puțin protopop. Dar pe urmă, când a crescut mai mărișor, s-a înmuiat. Ar fi fost mai bucuros să păzească vacile decât să-și sfarme creierii cu sintaxa latinească. Totuși, cu chiu-cu vai, a isprăvit liceul și a trecut la Cluj să învețe legile, căci bătrânul ținea morțiș să-l vază avocat. Degeaba. N-a mai mers. Șapte ani a tot învățat David și veșnic, în preajma examenelor, s-a pomenit cu câte-o boală sau cine știe ce nenorocire atât de mare, că nu era chip să dea ochii cu profesorii. Țăranul, dârz, nădăjduia mereu. A trebuit să-i spună verde David că s-a săturat. | 209 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Împlinise treizeci și unu de ani, era om în toată firea. N-a avut încotro bătrânul; s-a dat bătut. Îi era rușine de rușinea lui.În vremea celor șapte ani trândăviți pe la Universitate David, ca să arate năsăudenilor că n-a stat de pomană, s-a apucat să-și facă armata, un an de zile, în două rate. Ba chiar, într-un avânt strașnic, s-a repezit și la examenul de ofițeri, și, spre mirarea lui însuși, l-a trecut cu bine. Astfel, pe lângă averea ce era să-i rămână de la părinți, avea și un titlu: sublocotenent în rezervă. Se simțea măgulit și înălțat cu titlul acesta. De ziua împăratului se îmbrăca în uniformă, în mare ținută, și se ducea la biserică stârnind senzație în orășelul liniștit. Copiii se țineau după dânsul, admirându-i strălucirea, iar jandarmii îl salutau înlemniți de respect. David pășea grav și mândru, își răsucea mustața, își zdrăngănea sabia și-și zicea cu mulțumire că nu-i lucru puțin să fii sublocotenent în rezervă. Îndată ce-a întros spatele școalei, David s-a însurat cu fata unui protopop de la Târnave, o ființă drăgălașă, blândă, supusă și cu o zestre frumușică. Bătrânul Pop însă muri înainte de a-și putea vedea nepoțelul, care sosi tocmai în ziua când se împlinea anul de la nuntă. | 206 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | A rămas David stăpân și cap de familie. Nici o grijă nu-l apăsa. Nevastă-sa vedea singură de toată gospodăria mai bine ca orice bărbat. Capul n-avea decât să mănânce, să se plimbe și să se îngrașe, ceea ce nu întârzia s-o facă, dar firește cu măsură. Astfel David era foarte mulțumit cu viața. În lume nu prea ieșea. Doar uneori la berărie și joia, ziua bâlciului, prin piață. Năsăudul de altfel atât avea. Pe dânsul însă și acestea îl plictiseau. La berărie domnii îl omorau veșnic cu politica. Ce-i păsa lui? El voia liniște. De ce să se frământe? Era bine cu românii, dar era bine și cu ungurii. Ce să se amestece el în certuri d-astea? Se abonase, mai cu seamă fiindcă-l zăpăcise un agent, la un ziar românesc; pe urmă, deoarece ungurii au început să vorbească pe socoteala lui, s-a abonat și la un ziar unguresc. Și, ca să fie pe deplin liniștit, nu citea nici unul. Nici măcar la alegerile de deputat nu se ducea. Degeaba stăruiau românii și degeaba îl rugau ungurii. Ce să se încurce? Dacă ar vota cu unul, s-ar supăra cellalt. Din pricina aceasta apoi românii îl făceau renegat, iar ungurii agitator. Dar el nu se sinchisea de ce zice lumea. | 208 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Își făcea datoria de intelectual ducându-se, împreună cu nevastă-sa, la toate balurile și serbările românești și plătindu-și totdeauna încincit biletul. Dăruia pentru elevii săraci, pentru toate operele de binefacere, drept care era menționat veșnic în ziarul local printre , , mărinimoșii donatori și suprasolvenți”. La petrecerile ungurești nu se ducea, pentru că nevastă-sa nu știa nici o iotă ungurește; își plătea însă biletul și acolo foarte regulat, ca să fie cumpăna dreaptă. Astfel David Pop se simțea fericit și se plimba pe ulița cea mare din Năsăud, cu degetele în buzunarele vestei, scoțându-și burta puțin înainte, privind tihnit împrejur și având mereu un zâmbet bun pe buze. Mânca bine, bea binișor, fuma mult și se juca ceasuri întregi cu Titi, odrasla lui, care acuma mergea pe trei ani. Într-o zi însă l-a tulburat o întrebare a lui Traian Hogea, directorul liceului, care făcea o politică turbată și care era vestit că citește toate jurnalele ce vin la berăria Rahova. Directorul i-a zis: — Ei, domnule Pop, ce crezi, avem război, ori n-avem? — Ce război? — Război, domnule, război!... N-ai citit în ziare? Și s-a apucat să-i explice o mulțime de lucruri pe care David nu le înțelegea, fiindcă nu-i plăceau deloc. | 202 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | S-a dus acasă abătut și chiar înfricoșat puțin. — Elviro, mi se pare că ne-a bătut Dumnezeu... Auzi ce spune Hogea, că se face război! — Se vede că s-a săturat lumea de bine, zise femeia cu indignare. Numai războiul ne mai lipsea... În loc să ne rugăm cerului în coate și-n genunchi să ne mai dea o țâră de ploaie, că se usucă toate bucatele pe câmp... David însă era atât de plouat, că Elvira, văzându-l așa, se grăbi să adauge: — Dar nici tu nu lua în serios tot ce trăncănește Hogea, că doar îl știi câte verzi și uscate spune. Degeaba. Omul nu se mai putea potoli cu una-cu două. Îi intrase în suflet vorba ca o lance. Se așeză de îndată și începu să răsfoiască prin ziarele nedesfăcute, și cu cât răsfoia, cu atât se întrista mai mult și bombănea: — Război!... Război!... Și brusc, îl cuprinse o mare părere de rău. Cine l-a pus pe el să se facă ofițer de rezervă? Cum nu s-a gândit el atunci? Tatăl său l-ar fi putut scăpa de armată, cu bani sau pentru boală sau cine știe cum. Câți n-au scăpat? Acuma nici nu iar păsa de război. A simțit el greutatea titlului și mai înainte, când trebuia să-și piarză în fiecare vară câte-o lună cu manevrele, să se obosească, să se chinuiască. | 225 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Dar azi părerea de rău îl copleșea și-i tremura sufletul. — Ce dobitoc am fost, ce dobitoc! Își zicea citind articolele războinice sforăitoare și amenințătoare. De-acuma aștepta jurnalele noi cu înfrigurare și le sorbea parcă din ce în ce mai liniștit. Zilele îl obișnuiră și cu gândul războiului. — Ce-o fi o fi! Ce-or face alții, voi face și eu... Parcă numai eu va trebui să plec?... Cum mi-o fi scris, și pace bună! Într-o după-amiază și-a scos uniforma, a întins-o în curte pe sfoară, să se aerisească. Umblând prin târg și-a mai cumpărat una-alta, ce-i lipsea. De-o fi ceva, el să fie pregătit, iar de n-o fi nimic, atâta pagubă! Apoi într-o vineri, spre seară, pe când tocmai citea un articol de ziar care spunea că sunt multe speranțe să se evite războiul, David se pomeni cu o telegramă. Începu să-i bată inima ca o pasăre speriată, iar degetele-i tremurară când o rupse. O citi, îngălbeni și murmură răgușit: — Bine, foarte bine, voi pleca imediat! Toată ograda parcă se puse să se legene, iar văzduhul limpede parcă se posomorî. Elvira veni îngrijorată să vadă telegrama, și David, de-abia stăpânindu-se, îi spuse: — Trebuie să plec, chiar astă-seară. În douăzeci și partu de ore trebuie să mă prezint la regiment. | 211 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | A fost nevoie de toate stăruințele și lămuririle Elvirei până să-l înduplece să aștepte a doua zi de dimineață. Trebui să- i explice de zeci de ori că la Bistrița ajunge cu trăsura în trei ceasuri și că, deci, dacă pornește mâine, încă sosește mai curând decât e nevoie. David s-a învoit, fără a fi convins pe deplin. Acuma, de altfel, el nici nu mai era în stare să înțeleagă nimic. Simțea o povară grea pe inimă și o dorință mare să plece repede, să sfârșească. Pe urmă orice s-ar întâmpla, să se întâmple. Nevasta a plâns toată seara și a împachetat. Voia să fie tare, căuta să zâmbească și zicea mereu: — Lasă, Davide, că poate n-o fi nimic... Doar n-a înnebunit lumea să se încaiere din senin. Nu, nu, fii liniștit... Ce zici, să-ți pun și vreo două flaneluri? Într-adevăr, și David parcă se liniștise. Și-a potrivit uniforma pe un scaun lîngă pat, ca să-i fie la îndemână mâine dimineață, și-a pus în portofel mai multe bancnote și l-a pupat de foarte multe ori pe Titi, care rămăsese entuziasmat de strălucirea hainelor militare și nu voia să se culce în ruptul capului.Dimineața David obișnuia să doarmă până la nouă, căci Elvira se scula cu noaptea în cap și avea grijă de gospodărie. | 214 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Acuma însă s-a trezit înainte de răsăritul soarelui și înaintea Elvirei, s-a îmbrăcat cu uniforma, a ieșit în ogradă, a deșteptat vizitiul. N-avea deloc răbdare. Parcă-l rodea să se vadă plecat mai curând, să-și ușureze astfel poate sufletul. La plecare a sărutat de trei ori pe Elvira și i-a spus cu glas tremurat: — De-oi muri, să ai grijă de Titi! Iar femeia avea obrajii scăldați în lacrimi, deși încerca să zâmbească, să nu-i îngreuieze despărțirea. Când a trecut podul Vicarului, David s-a uitat înapoi. Casa lui, cea rămasă de la tatăl său, o casă bătrânească, mare, de piatră, cu o curte în față cât o grădină, parcă-l privea jalnic, iar în poartă Elvira flutura o batistă mică, cât un porumbel sfios, ținând de mână pe Titi, care se freca la ochi cu pumnul. De-abia acum își aduse aminte David că nu și-a sărutat copilul. Îi păru rău și deschise gura să strige vizitiului să întoarcă. Dar în aceeași clipă se gândi că întoarcerea ar fi un semn rău. Cine știe, o fi chiar mai bine că nu și-a luat rămas bun de la copil, căci asta poate să însemne că în curând va veni acasă. Simți îndată că gândul acesta îi aduce puțină ușurare. | 205 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Ieșind din orășel, trăsura trecu pe lângă o cruce mare de lemn, veche, pe care era răstignit un Hristos de tinichea. David, căruia îi cam plăcuse să facă pe necredinciosul și să scandalizeze pe nevastă-sa spunând că nu-i Dumnezeu, acuma se închină cucernic, bolborosind: , , Doamne-ajută!” — Da ce s-aude, domnule? întrebă vizitiul, scuipând între caii care alergau sprinten pe șoseaua adormită. Cică se face război! Să fie adevărat? — Numai Dumnezeu poate să știe ce-o fi, zise David. 2 Cea dintâi noapte a avut numai visuri frumoase: parcă era tot acasă, parcă se învârtea iarăși prin ogradă și prin zăvoi, parcă vorbea cu Elvira și săruta pe Titi. În noaptea a doua însă a visat un atac înverșunat și o luptă cu baioneta, în care el a fost rănit în burtă de sabia unui ofițer dușman fioros la vedere. Ofițerii vorbeau numai politică, puneau la cale soarta țărilor și a popoarelor, și doreau războiul cu gălăgie mare, cu scrâșniri de dinți. David nu se simțea bine printre dânșii. Vitejiile acestea guralive îl scârbeau. Dar îi plăcea să stea toată ziua în mijlocul plutonului, alcătuit numai din feciori de pe valea Someșului, care mai toți îl cunoșteau, care toți îl iubeau, care își făceau cruce ca și dânsul, când se pomenea de război. | 214 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Printre ei își pierdea mâhnirea, își regăsea încrederea și căpăta parcă o nădejde vagă, cuprinsă în cuvintele , , bun e Dumnezeu, și mare”. Trimise de a doua zi o scrisoare lungă Elvirei, în care o îndemna să nu fie supărată, că poate nu va fi nimic, deși altminteri, de câte ori era singur, simțea că peste câteva zile va fi ce n-a mai fost de când lumea. De altfel acuma era pregătit și liniștit. Își va face datoria. Pe urmă puțin îi pasă. Dacă așa i-a fost scris? Cu o zi înainte de-a pleca din Bistrița și-a scris testamentul, l-a sigilat cu ceară roșie și l-a cusut în buzunarul dinlăuntru al vestei. Nu i-a tremurat deloc nici mâna, nici inima. Se gândea doar, că, de-o muri, barem să se afle cinea fost el și care i-au fost ultimele dorințe. Scriind însă, i-a trecut prin minte de multe ori că, dacă va scăpa din prima luptă, scăpat va fi din tot războiul. Licăririle acestea îl bucurau. Avea încredere în presimțiri, mai ales în cele bune, cum are totdeauna omul în fața primejdiei sau a necunoscutului. 3 Batalionul lui David a pornit cel dintâi, în ziua cea dintâi Curtea cazărmii fusese plină de țărani posomorâți, de femei în lacrimi, de alergături, de strigăte, plânsete, înjurături, de zăpăceală. | 216 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Pe străzi, o îmbulzeală greoaie. Lumea străină urla de însuflețire și bătea cu flori pe oamenii care mergeau să moară cine știe pe unde și pentru ce. David habar n-avea unde se duce. De-abia a doua zi, întro gară de prin șesul Ungariei, au aflat că se vor bate cu sârbii. De altminteri lui nici nu-i păsa cu cine are să se bată. Îi era totuna. Trebuie să-și facă datoria, încolo ce-o vrea Dumnezeu. Era atât de calm, parcă de când lumea numai războaie ar fi făcut. Amintindu-și în treacăt de viața lui tihnită din Năsăud, i se părea că visează, că viața aceea n-a existat aievea niciodată, cu toate că nu trecuse mai mult de zece zile de când primise telegrama cea grozavă. Parcă era alt om. Cel din Năsăud amorțise, făcând loc unui somnambul ce-și zicea mereu, ca încurajare și mângâiere: — Îmi voi face datoria... Nu îndrăznea, poate nici nu era în stare să-și dea seama ce s-a petrecut în sufletul său. Nici prin gând nu i-a trecut ca să se întrebe ce-i datoria. S-a agățat de cuvântul acesta și era mulțumit că într-însul a găsit un sprijin destul de puternic. Poate că, încercând să se dumirească, n-ar fi avut liniștea și stăpânirea de sine. | 208 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Poate că, dacă ar fi vrut să afle, i s-ar fi deschis o prăpastie și s-ar fi înfricoșat atât de mult, încât l-ar fi cuprins tulburarea și groaza. Poate că simțea toate acestea și înadins înăbușea din rădăcină orice gânduri chinuitoare. Ceilalți ofițeri, cei care făcuseră politică și vitejii acasă, acuma, apropiindu-se de câmpiile morții, deveneau din ce în ce mai nervoși, galbeni la față și răgușiți la glas. David, dimpotrivă, avea pe buze un zâmbet de o mulțumire stranie, parcă s-ar fi dus la o serbare frumoasă, hotărât să plătească înzecit costul biletului. Când batalionul a jurat din nou credință împăratului, în fața dușmanului, David a jurat din tot sufletul. Jurământul îi întărea credința în datoria mântuitoare. Cele dintâi bubuituri de tunuri i-au cutremurat puțin inima, iar sâsâitul gloanțelor care-i alergau pe lângă urechi l-au spăimântat. Mai ales însă când a văzut pe cel dintâi flăcău din plutonul lui, alături de dânsul, căzând cu fața în jos, ca un sac de pământ, fără șapcă și cu fața înroșită de sânge, i-a trecut prin creieri, scurt, ca o fulgerare: — Datoria e moartea. Și s-a buimăcit. Până atunci, cum-necum, uitase să-și închipuie că războiul înseamnă moartea. Până atunci i se păruse ceva nelămurit, înfricoșător, dar fără să se gândească numaidecât la moarte sau poate gândindu-se la ceva mai rău ca moartea. | 221 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Dar s-a lămurit repede. A înțeles și s-a întărit mai mult. Gândul morții, îndată ce s-a ivit, nu l-a mai înfricoșat. Moartea-i pentru oameni. O aștepta deci cu seninătate, nepăsător, ca ceva trebuincios sau întâmplător. După ce a văzut primul mort și apoi cu cât a văzut mai mult sânge a priceput că moartea alege și că, oriunde ar fi omul, îl ajunge. În seara întâiei lupte a numărat zâmbind șapte găuri de gloanțe în chipiu, în mânecile tunicii, în bufanții pantalonilor. Gloanțele au bâzâit împrejurul lui șapte ceasuri necurmat, dar au căutat pe alții, nu pe dânsul. Maiorul care rămăsese în marginea satului, cu vreo doi kilometri în urma liniei de moarte, ascuns în niște mărăcini, a fost găsit rece, lovit în inimă de un glonte rătăcit, pe când el a scăpat fără nici o zgârietură în ploaia ucigătoarelor năpârci de oțel. Ziua aceasta i-a dat siguranța. De aci încolo mergea prin focul cel mai năpraznic ca și cum s-ar fi plimbat prin piața Năsăudului, într-o dimineață de vară, numai printre porumbeii vicarului. Soldații prindeau încredere și îndrăzneală văzându-l. Era o cochetare cu moartea, nevrută, firească, pe care ceilalți o numeau curaj sau eroism, dar care pentru dânsul era numai împlinirea datoriei. | 203 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | În curând i-a mers vestea. Camarazii îl priveau cu puțină invidie, comandanții cu respect. Au venit medalii și cruci să-l răsplătească. El însă nu s-a bucurat și nici nu le-a purtat. Zâmbea și-și zicea: — Răsplată pentru datorie... Ridicol. 4 Dar zilele, săptămânile, lunile trec mereu și războiul nu se mai sfârșește. O biruință mare nu folosește cât o picătură mică de iod pe rana unui ostaș. Și biruințele atrag înfrângeri, și înfrângerile, alte biruinți și războiul ține. David Pop, soldat viteaz și iscusit, a căpătat, împreună cu o stea mai mult pe guler, și o însărcinare mai de seamă: o secție de mitraliere. Războiul lung a făcut din civilii neștiutori ostași de frunte. Și din Serbia l-au trecut în Galiția, și din Galiția iar în Serbia, și pe urmă în Polonia. S-a bătut în mlaștinile Pripetului și pe malurile Dvinei, iar în cele din urmă a ajuns în valea Isonzului, unde s-a statornicit. Trecuse doi ani de când David Pop n-a prea cunoscut zile fără trosnituri de tunuri și fără lătrat de mitraliere. Alții doreau pacea, casa și familia, el nu mai dorea nimic. Se încăpățânase în datorie ca un smintit într-o idee fixă. Alții au găsit răgaz să se repeadă pe acasă, el n-a avut și nici n-a căutat. | 211 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Parcă-i era teamă că, de-ar ieși o clipă din făgaș, și-ar pierde deodată toată liniștea, s-ar reîntoarce în sufletul său cellalt. David Pop, cel tihnit de odinioară. Și atunci cine știe ce s-ar alege din năzuințele lui de-acuma. Scria în fiecare săptămână, regulat, Elvirei. Îi trimitea sărutări ei și lui Titi, și speranțe că în curând se va sfârși, va veni, vor fi iar fericiți și tihniți. Primea mai puțin regulat scrisori de la nevastă-sa, cu lacrimi, cu dorinți, cutremurări de grijă și rugăminți la Dumnezeu. Dar nici acestea nu-l scoteau din socoteala lui. Îi era dor de nevastă și copil, un dor ciudat care nu-i abătea gândurile de la datorie. Întâi datoria, își zicea, și pe urmă tihna, pacea, dragostea. Nici în vis nu mai umbla pe-acasă. Visa asalturi crâncene, lupte furtunoase, obuze ce se spărgeau lângă el și-l lăsau nevătămat, comenzi disperate, gemete sfâșietoare. Visa și noaptea războiul pe care-l făcea ziua. Alții se visau mereu acasă și, când se deșteptau, plângeau că visul n-a fost realitate. 5 Acuma viața i se scurgea într-o văgăună săpată adânc în stâncile Carsului, în dosul liniei de foc, la câțiva pași. Avea un pat ticluit din scănduri verzi și o saltea moale, luată dintr- un sat părăsit, și lumină electrică adusă și pusă înadins spre a le batjocori mizeria. | 218 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Aici trăia acuma împreună cu un căpitan croat, un locotenent și doi sublocotenenți unguri, care toată ziua înjurau și oftau după pace. De când trecuse la mitraliere, David fusese strămutat într-un regiment, unde se simțea foarte stingher, fiindcă el vorbea prost ungurește și nu se prea înțelegea cu soldații care de altfel erau mai bătrâni, aveau copii acasă și veșnic se văitau și se jeluiau de oboseală și de dor. Și viața de-abia se urnea din loc aici, ca o apă mare căreia nu i se vede cursul. În vizuina aceasta s-a pomenit, într-o bună zi, cu Alexe Candale, un prieten vechi de pe la Universitate, un om uscățel, cu ochii negri foarte vii și pătrunzători, cu un glas tăios și cald. David l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Îi asculta vorba ca o evanghelie. Erau luni de zile de când nu mai auzise un cuvânt românesc. Nu se sătura privindu-l și auzindu- l. I se părea că truda războiului și veșnica amenințare a morții i-au mai înăsprit înfățișarea, dar că sufletul i-a rămas poate și mai aprins ca odinioară. Erau singuri. — Nu te-ai prea schimbat, Alexe, zise David cu o dojană zâmbitoare. Cum erai acum zece ani, ești și astăzi. | 201 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | — Dar vremurile s-au schimbat cumplit, răspunse Candale repede, privindu-l drept în ochi, întrebător parcă. David simțea în privirea prietenului o preocupare mare, o povară foarte grea ce-i apăsa inima, o îngrijorare însuflețită; dar nu înțelegea nimic. După o tăcere scurtă, Alexe urmă brusc, cu aceeași voce întrebătoare, sfredelitoare: — De trei ori am fost rănit și nu știu pentru ce! — Eu nici măcar zgâriat n-am fost, și se împlinesc doi ani de când mă bat neîncetat. Cu sârbii, cu rușii, cu cazacii, cu italienii, cu toți m-am lovit, zise David cu puțină mândrie, ceea ce nu prea era în obiceiurile lui. — Ne vărsăm sângele prin țări străine și nu știm pentru ce! rosti Candale cu glasul de adineaori. Apoi, fiindcă în ochii lui David văzu aceeași nedumerire încăpățânată, urmă pătimaș, din ce în ce mai aprins: Dar ce-avem noi cu sârbii? Ce-avem noi cu rușii ori cu italienii? Ce-avem? Spune-mi tu, că eu degeaba mă întreb! Ce ne-au făcut și ce le-am făcut? Și cu toate acestea ne măcelărim de atâtea luni de zile. Tu habar n-ai ce s-au prăpădit din flăcăii noștri, cât sânge românesc s-a vărsat! Au rămas satele pustii. Și toate degeaba! Înțelegi tu? Degeaba!... | 201 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Ce va răsări din marea aceasta de sânge românesc, din pământurile îngrășate cu cadavrele noastre? Crezi tu că vom avea noi vreo mulțumire? Crezi?... E îngrozitor ce se petrece cu noi. Alții, cel puțin, știu că se sleiesc pentru ceva, alte neamuri. Dar noi?... De ce? De ce? David Pop îl asculta cu ochii mari, uluiți aproape. I se părea că în față i se deschide o prăpastie în care va trebui să se rostogolească în clipa când își va arunca ochii spre dânsa. Simțea lămurit că începe să-l cuprindă o frică ciudată și murmură grăbit, ca și când s-ar fi agățat de o funie salvatoare: — Datoria, Alexe! Candale însă izbucni aspru, hotărât: — Datoria?... Orice datorie are margini! Un sublocotenent bătrân intră vesel, triumfător, aducând cu mândrie o veste de victorie cine știe unde și, după ce o împărtăși celor doi prieteni, adăugă singur, melancolic: — Toate acestea însă nu ne apropie de pace. Nu mai putură vorbi și Candale plecă în curând. David rămase încurcat, tulburat, cum n-a mai fost niciodată. Mereu simțea prăpastia amenințătoare în față, tot mai largă, mai chemătoare. Tocmai noaptea târziu, pe front, în dosul mitralierelor care măcăiau înfricoșător, în mijlocul ploii de oțel, tocmai atunci își mai veni în fire și se pomeni deodată zicându-ș i cu ușurare: — Alexe e pornit rău... Așa a fost totdeauna... Datoria! | 226 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Și, privind cum un soldat schimba benzile de cartușe, cu mochitorul corecta mereu mașina morții, căutând să străbată întunericul din față, de unde veneau stăruitoare obuzele ce se spărgeau pe cer cu lumini galbene, semănând gloanțe, văzând rachetele luminoase înălțându-se în văzduh și uitându- se de-acolo minute întregi ca niște ochi fără milă, aducători de moarte, David se gândea numai la Candale și, cu cât se gândea acuma, cu atât se potolea. Alexe numai de boroboațe s-a ținut și la Cluj, odinioară. Veșnic avea certuri, ba cu studenții unguri, ba cu profesorii, ba din pricina manifestațiilor. Voia triumful dreptății și cine mai știe câte altele. David însă nici atunci n-a priceput rostul vălmășirilor. Adică de ce ceartă, hărțuială? Ce folos? Parcă românii nu vor fi tot români, oricât s-ar căzni să-i oropsească? Poftească oricine să facă pe Vasilie Precup ori pe Toader Hârlău să nu mai umble în opinci și să nu mai doinească! Vasăzică, toate ciorovăielile în privința aceasta sunt vorbe de clacă. Și la urma urmelor ce-au folosit frământările? Poate că mai rău au otrăvit sufletele, poate că... În clipa aceea un obuz uriaș vâjâie ca o furtună în văzduh și îndată se înfige numai la câțiva pași de dânsul, acoperindu- l cu pământ împreună cu soldații de la mitralieră. | 212 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Mașina își încetează brusc tăcăitul. Oamenii se dezgroapă tremurând, cu sudori de gheață. David își scutură nisipul din păr și de pe haine, zicându-și cu un oftat în care era și mulțumire și părere de rău: — Asta da, asta-i realitatea... Celelalte-s visuri și închipuiri. 6 A doua zi i-a ieșit din cap de tot tulburarea pricinuită de cuvintele lui Candale. Își urma viața ca mai înainte: mitralierele și somnul și mâncarea. Altminteri nimic nu-l interesa. N-a mai citit iarăși nici un ziar de când a început războiul. Adică de ce să citească? Din jurnale să afle cum e războiul, el, care zilnic, în fiecare minut îi vede în față grozăvia și simte de jur împrejur cum îl pândește moartea? Camarazii veșnic discutau, veșnic făureau planuri de viitor, iar deseori se certau împărțind Europa sau așezând rostul popoarelor după pace. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric, fără vreun gând în minte, având doar senzația că țeasta i-e cu desăvârșire goală, parcă războiul iar fi stors încetul cu încetul tot creierul. Zilele se schimbau mereu neschimbate, nepăsătoare și nenumărate. David cel puțin nici nu le mai ținea seama. Ce folos? Ce-a fost ieri va fi și mâine. | 203 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Nimic mai bun, nimic mai rău. Îi plăcea să vegheze așa, nemișcat, cu ochii deschiși fără să vază, cu urechile ascuțite fără să auză. Astfel barem își odihnea oasele și-și cruța nervii pentru ceasurile datoriei. Într-o seară, stând așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sunt mai aprinși ca de obicei, că vorbesc înfuriați și, din când în când, aruncă spre dânsul priviri piezișe și bănuitoare. Mai ales un locotenent secui, foarte mustăcios și cu nasul vânăt, gesticula ca un disperat, sporovăia mereu nemțește și se întrerupea brusc spre a înjura lung pe ungurește. Atunci David a făcut ceea ce nu făcuse niciodată: a întrebat pe căpitanul croat ce s-a întâmplat. Doi sublocotenenți au sărit fripți: — Ce s-a întâmplat? țipară pițigăiat. D-ta nu știi?... D-ta dormi, d-ta... Căpitanul, mai potolit, îl lămuri: — S-a întâmplat, amice, că românii d-tale ne-au sărit în spate...— Ca niște bandiți, ca niște tâlhari! S-au repezit în Ardeal, poate că în clipa asta sunt în satul meu, poate că ticăloșii acuma devastează casa mea părintească! răcni locotenentul secui cu o privire sălbatică. Era tocmai o zi de marți. Toate relele numai în zile de marți îl năpustiseră. Marți! David Pop se ridicase pe jumătate în pat și acuma stătea cu ochii mari, largi, uimiți. | 215 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Se făcuse o tăcere adâncă în vizuină, întretăiată doar de respirațiile furtunoase ale secuiului. Toți se uitau la David întrebători, într-o așteptare grea, ca și când de o vorbă a lui ar atârna mersul lumii întregi și soarta războiului. El îi privi pe rând, își făcu gura pungă, parc-ar fi vrut să zică ceva, clătină din cap în semn de nedumerire și apoi se lăsă iar pe spate cu mâinile încrucișate sub ceafă. Un sublocotenent nu se putu stăpâni și zise celorlalți, pe ungurește, încet, dar așa încât să auză și David: — Pun rămășag că-i pare bine... Zadarnic, are sânge de trădător! David într-adevăr auzi, pricepu și tot nu spuse nimic. El știa că și-a făcut datoria deplin și nu se sinchisea de vorbele nimănui. În patruzeci și nouă de lupte crâncene nu-și pierduse niciodată sângele rece, salvase situația de multe ori, drept care fusese de atâtea ori lăudat, decorat, îmbrățișat. Acuma să-și piarză firea? Căpitanul însă, făcându-se a nu auzi vorbele sublocotenentului, curmă tăcerea întrebând fără înconjur: — Tu ce zici, camarade? Glasul răsună ca o acuzare. David avu o tresărire. Parcă i se urca un nod greu în piept, gata-gata să-l sugrume. Răspunse repede: — Ce-mi pasă mie?... | 201 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Eu știu că-mi fac datoria. Încolo, tune, fulgere... Și se întoarse încet, oftând, cu fața spre peretele de stâncă, unde pe câteva cuie îi erau atârnate hainele și armele, toată averea lui de azi. Căuta să fie liniștit și nu mai putea. Simțea că îi furnică ceva prin inimă, că în minte pornesc de-a valma gânduri stranii. Se silea să nu dea ascultare discuției camarazilor, cum a făcut totdeauna, și nu izbutea. Auzea neîncetat, ca niște stropi de plumb, ce i-ar fi picurat pe creieri: — Ticăloșii... Trădătorii... Valahii... Transilvania... Ura și furia ofițerilor i se izbeau de timpane, îi pătrundeau în sânge, i se coborau în suflet și i-l răscoleau cumplit. Se pomenea că pe buze i se grămădesc răspunsuri și ocări, simțea că ocările îl chinuiesc. — Trebuie să fiu liniștit. Ce-mi pasă mie? Ce am eu să mă amestec? își zicea mereu și tot de atâtea ori se hotăra să nici nu se gândească la ceea ce se petrece împrejurul lui. Dar liniștea îl ocolea acuma. Vorbele ofițerilor i se înfipseră adânc în urechi și-i răsunară toată noaptea. Și noaptea aceea a fost înfricoșătoare și nesfârșită, cu toate că nici un bubuit de tun și nici un foc de pușcă n-a cutremurat-o. | 205 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Ceilalți dormeau duși, sforăiau strașnic și din când în când tresăreau sau strigau speriați prin somn. El însă n-a putut închide ochii nici un minut, deși stătuse aproape douăzeci și patru de ceasuri în mijlocul pârjolului și era zdrobit de oboseală. Acuma n-o mai simțea. Acuma capul îi vuia de gânduri, parcă toate cele înăbușite în doi ani de zile s-ar fi năpustit deodată asupra lui să-l strivească sub povara lor. Își aduse aminte de Elvira și de Titi și-l cuprinse un dor sălbatic. I se făcu în inimă un gol mare, mistuitor și dureros, iar ochii i se umeziră. — Doi ani! Doi ani! murmură dânsul înduioșat.Apoi îndată îi năvăliră în minte iarăși vorbele ofițerilor, ocările și amenințările. Și pe urmă brusc i se aprinse în gând întrebarea lui Candale, ca o făclie puternică: , , De ce să ne vărsăm noi sângele?” Și drept răspuns se îmbulzea vorba căpitanului, de mai multe ori, obsedantă: — Românii ne-au sărit în spate... Niciodată cuvântul acesta , , românii” nu i-a sunat în urechi mai ademenitor ca acuma. Îl repeta mereu în gând, îl rosteau în neștire și buzele lui, fără glas, când duios, când aspru, când dulce, și simțea ca o mângâiere de mamă rostind: — Românii... Românii... Românii... Și deodată se pomeni închipuindu-și ce-ar fi dacă în Năsăud solgăbirăul ar fi român, și silvicultorul, și judecătorul, și jandarmii, și în Bistrița iarăși numai români la tribunal, la primărie, la școli, până și fișpanul să fie român. | 247 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Și, pretutindeni, în toată Transilvania, numai români. Ce-ar fi? Gândul îl bucură ca pe un copil și adăugă zâmbind în sine: , , Chiar și honvezii să fie sub comandă românească.” Se opri brusc, parcă s-ar fi speriat că-l bat asemenea gânduri. , , Nu se poate!... Auzi, ce copilării!... Copilării!... Prea ar fi...” Murmură de câteva ori , , copilării”, dar în curând iar se surprinse zicându-și: , , Românii au intrat în Ardeal... Poate că au ajuns și pe la noi... Poate că acuma solgăbirăul e român în Năsăud...” Vedea cu sufletul toată harta Transilvaniei, încercuită de Carpații sălbatici, cu oștiri multe, coloane nesfârșit de lungi repezindu-se vijelios prin trecătorile strâmte și întortocheate, intrând prin sate unde femeile și copiii se uitau cu uimire din porți, înaintând fără zăbavă prin Alba Iulia, prin Cluj, prin Sibiu, spre Tisa, irezistibile, cine știe până unde? Deodată însă îi bâzâiră în urechi ocările secuiului, vedenia pieri și în schimb începu să se gândească ce lupte grele trebuie să fie acolo cu dușmanul care a năvălit în țară. Un fior de rușine îi trecu prin tot corpul, dându-și seama că s-a bucurat o clipă de pătrunderea oștirilor dușmane pe pământul patriei. Dar iarăși îndată, instinctiv, murmură trist și îngrijorat: — Dușman... dușman... Îl durea în suflet cuvântul. | 215 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Mai simțise el o dată durerea aceasta o clipă, cu vreun an în urmă, în Galiția. Un val de ruși ajunsese până la piedicile de sârmă ghimpată în fața tranșeei lui. Câțiva începuseră să taie sârmele cu foarfece grele, când David porunci să latre mitralierele. Două minute a ținut toată afacerea. Rușii se rostogoliseră pe rând, doborâți parcă de o coasă uriașă, nevăzută. Puțini se întoarseră năuciți și o luaseră la fugă înapoi, urlând ca niște fiare căzute în capcană. Măcăitul mașinii îi urmărea necruțătoare, îi izbea din spate, îi prăvălea la pământ. În apropiere, încurcați printre sârmele încâlcite, cu trupurile însângerate de gloanțe și sfâșiate de ghimpi de oțel, zeci de vrăjmași se văitau, înjurau, gemeau. Printre glasurile de suferință și de spaimă, David a auzit o jeluire: — Mamă, mamă!... Sufletul meu, mamă! Pe-atunci David avea sub dânsul flăcăi de pe Someș. Unul dintr-aceștia zise mirat și plin de milă: — Auziți?... Muscalul se vaită pe românește... David n-a spus o vorbă, a tresărit scurt, simțind o săgeată în inimă, s-a gândit o clipă că trebuie să fie vreun basarabean, dar s-a recules repede, zicându-și: , , Fie ce-o fi, dacă-i muscal e dușman!”Acuma însă își amintea îngrozit gemetele acelea, le auzea limpede, jalnice, pătrunzătoare, amestecându-se cu altele care-i sfâșiau sufletul. | 213 |
Liviu Rebreanu | Catastrofa | Bâlbâi cutremurându-se: — E îngrozitor să se ucidă frate pe frate! Și tot atunci i se înghesui în minte întrebarea: — Ce-aș face eu să fiu acolo, în fața lor, cu mitralierele mele? Inima i se strânse ca într-un clește înroșit. În loc de răspuns însă își zise iar, mai prăpădit: — E cumplit... Frate cu frate... Bine că nu sunt acolo. Își făcu cruce și murmură ușurat puțin: — Bine că nu sunt acolo... Ar fi cumplit... Aici știu că-mi fac datoria și nu-mi mai pasă de nimic. Ațipi spre ziuă și se visă în Transilvania, prin Năsăud, cu Titi în brațe, sărutând pe Elvira, apoi deodată în fața unei companii românești, cu mitra | 115 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Prin geamurile peticite se strecoară leneșe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăița cu umbre deșirate. În vatră flăcările roșcate pâlpâie domol, se preling ca niște limbi de șarpe în jurul ceaunașului funinginit, în care apa de mămăligă hohotește înăbușit. Adieri răcoroase rătăcesc pe sub pereții coșcovi, se furișează înlăuntru și-nvălmășesc, câteo clipă, jocul blajin al focului... Pe prichiciul cuptorului, moș Costan șade pipernicit și tăcut, cu privirile pribege, cu gândurile cine știe unde. În fața lui, Ileana, o fetișcană ca un bobocel înrourat, răsucește, repede-repede, firul subțirel de in. — Spune, tăticule... mai spune! bâlbâie fata cu glas moale, care, în liniștea înserării, răsună întocmai ca un fâșâit ușor de aripi. Barba bătută de brumă a moșneagului tremură o clipă. Se uită galeș, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina trandafirie a flăcărilor o învăluie într-o haină scumpă din povești, apoi cu glas lin, cu ochii închiși, parc-ar citi în carte vremile trecute, începe: “Uite... era fetișcană, ia așa, ca tine. O guriță cât o cireașă coaptă și doi ochi albaștri cum e cerul când e mai limpede. Și cum râdea, cum râdea! Îți fura inima. A trecut potop de vreme de-atunci, dar îmi aduc aminte de ea, parcă numai ieri aș fi văzut-o. | 218 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Mai știi? Poate îmi furase și mie inima. Eram pe-atunci ostaș tânăr și slujeam în Italia, într-un orășel ca o grădiniță de flori... C-atunci așa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte și mai câte țări străine, ș-acolo te ținea cu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, și te întorceai bătrân, bărbos și toropit, de abia-abia te mai cunoștea cineva în sat... Așa era lumea, și pace... Ea, să fi avut atunci vreo șaptesprezece ani, dar era chipeșă ca un flăcău și frumoasă, hei, frumoasă ca floarea spinului la începutul primăverii... Avea un nume hăt ciudat... dar noi o poreclisem Minodora, și Minodora i-am zis cât a umblat printre noi. Ședea într-o cocioabă dărăpănată, în afară de oraș, chiar în preajma lagărului nostru, cu mă-sa dimpreună, o femeie nevoiașă ca vai de ea. Fata trebuia să zorească ziuanoaptea ca să câștige de-ale gurii. Alerga și se sfărâma necontenit printre noi, cu un coș plin de plăcinte, de cozonaci, de covrigi și alte bunătăți d-ald-astea. Și noi, oricât de necăjiți eram, cumpăram totdeauna și-i goleam coșul, de ne era foame, de nu ne era, numai s-o vedem veselă... Căci cum râdea fata aceea, cum râdea!... | 204 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Apoi vezi, așa trecea vremea. Când în slujbă, când slobozi, cum se nimerea. Și-mi venise odată rândul de sentinelă. Era toamnă târzie. Sufla un dușman de vânt, aspru și friguros, de parcă-ți ciupea obrajii cu clește înfierbântate. Și prin văzduh cetele negre de nouri se vrăjmășeau ca niște balauri. Eu, ca să nu mă cotropească somnul, umblam de colo până colo, mai tropăiam, mai căscam, ca omul cu urâtu-n spate. Și-un întuneric ca acela, de nu-ți vedeai nici mâna... Numai dintr-o parte pătrundea prin beznă un firicel de lumină galbenă ca fața unui om mort. Licărirea aceasta însă tremura din ce în ce mai slăbită, uneori se sfârșea de tot, apoi iar răsărea, dar mai stinsă și mai potolită parcă... Acolo ședea Minodora. Într-o vreme, clipocind așa cu ochii deschiși ca iepurele, mi se păru că aud ceva zgomot dinspre lagăr, ca și când s-ar fi apropiat cineva încetinel, pe-a furișul. Îmi zgâiam ochii cât puteam, ca să deosebesc câtuși de puțin, dar întunericul era așa de gros, parcă eram într-un sac. — Stai! Cine-i? strigai, însă nimeni nu îmi răspunse. Bag seama, mi s-a năzărit, îmi zisei atunci, și prinsei iarăși a mișca. Dar de-abia trecu o vreme cât să-ți aprinzi luleaua, și zgomotul de adineaori se auzi din nou, acuma mai aproape și mai deslușit: — Cine-i? | 219 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | zic. Cine-i, că trag! — Sst... sst! șopti cineva întocmai la spatele meu, eu sunt! — Feldrihan Luca... tu ești? Încotro? — Mai domol, bre, făcu el răgușit, să nu te audă... Mă duc... N-am putut înțelege unde spunea că merge, căci o tivise repede spre casa cu lumină. Nu mai știu cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, dar în clipa următoare m-am pomenit și eu pe urma lui Luca. Alergam ca un smintit prin tufișurile desfrunzite. Rămurelele vlăguite mă plesneau peste ochi, dar eu nu simțeam nimic. Un singur gând îmi rodea sufletul, ca și cum roade cariul în grindă: “Luca se duce la Minodora”. În răstimpuri, totuși, mă opream și ascultam. Înaintea mea auzeam pașii târâți, repezi, ai lui Luca. Nu-mi pot da seama cât am alergat așa... Mie mi s-a părut un veac întreg. În sfârșit, însă, deodată îmi răsări în față un ochi de lumină, care mă pironi locului. Ascultai cu băgare de seamă, dar, afară de clocotele inimii mele, acum nu mai auzeam nimic... Mai trecu o clipă, două, apoi un ciocănit slab în geam îmi izbi urechile. Ferestruia se deschise lin, în pervaz se ivi căpșorul Minodorei. Câteva vorbe întretăiate, rostite în fugă, bâjbâiră prin întuneric, și repede, parcă le-ar fi tăiat cu securea, se stinseră și fereastra se închise. | 217 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Pesemne Luca intrase în casă... Un vânt rece, ca gheața, prinse a bate dinspre cocioabă. Simțeam cum mi se strecoară prin carne, prin oase, cum îmi vâjâie în inimă să mi-o crape. Ș-apoi deodată mă dezmeticii. Îmi veni în minte slujba și mă întorsei repede la locul meu. Mare noroc că n-a dat nimeni peste mine cât am lipsit. În curând fui schimbat, dar în noaptea aceea n-am închis ochii nici o clipă. M-am mai zbătut eu ce m-am zbătut, cu gândurile mele de băiat aprins, dar în sfârșit ce aveam să fac? Am tăcut. ... A trecut o zi, au trecut mai multe, dar nimeni, vezi bine, nu bănuia nimic. Fetița tot printre noi, și mai veselă, s-o sorbi cu ochii... Apoi... pesemne așa a fost să fie. În vremea aceea ne venise la companie un locotenent nou, să fi avut douăzeci de ani, bun și frumușel ca un fagure de miere. Cum văzu dânsul pe Minodora, cum o îndrăgi foc și prinse a o lua mai cu glume, mai cu vorbe dulci... cum fac feciorii... Dar fetișcana numai râdea de el și-l îmbia cu plăcinte. Și băiatul, tot mai zăpăcit, și fata, mai rece. Îl vedeam adeseori șoptindu-i la ureche te miri ce, dar nu! | 207 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Minodora râdea și cu dânsul ca și cu ceilalți, și atâta... Într-o zi, însă, nu-mi aduc aminte cum, locotenentul nostru și-a luat inima în dinți și a sărutat pe Minodora. A strâns-o în brațe și a sărutat-o drept pe buze, acolo, dinaintea noastră... a sărutat-o, ei, cum îți spun. Fata îi trânti în cap coșul cu plăcinte, plânse, blestemă... dar ce se sinchisea el de aceea? A sărutat-o, și gata! Iar noi râdeam... râdeam să ne prăpădim, ca netoții. Știu eu de ce râdeam? Poate de necaz că n-am sărutat-o noi, poate de bucurie că totuși a sărutat-o cineva. Ș-am băgat de seamă că și Luca râdea ca ceilalți. Dar când s-a depărtat locotenentul, iarăși am văzut bine cum i s-au încleștat pumnii, cum a scrâșnit din dinți ca o fiară și cum a mormăit ceva în sine sâsâind... A mai trecut ce-a mai trecut, și iarăși mi-a venit rândul de slujbă. Minodora parcă uitase sărutarea cu pricina. Ba, în cele din urmă, prinse a face ochi dulci locotenentului, știi, cum fac femeile când vor să scoată pe bărbat din minți. De vreo două ori locotenentul a îmbrățișat-o... a îmbrățișat-o și a strâns-o cumsecade, și fata nu s-a mai supărat, ci râdea și râdea... Hm! | 205 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Dar totuși mi se părea că râsul acela e prea prefăcut, prea sună a sec... Vezi, eu știam ce știam. Ș-așa, cum zic, mă puse iar de sentinelă, și încă, Dumnezeu știe cum, iar la locul de altă dată. Era tocmai în preajma Crăciunului, și turna o ploaie amestecată cu omăt, gata-gata să te înece. M-am oploșit în gheretă, iar acolo, scutit de umezeală, prinse să mi se îngreuneze capul. Clipoceam de-a binelea, când, deodată, un bocănit scurt în spatele gheretei mă făcu să sar ca fript. Dădui să ies și mă lovii față în față cu ofițerul de inspecție. — Cine-a trecut adineaori pe aici? se răsti ofițerul la mine. — Să trăiți, dom' căpitan, nimeni. — Nimeni? răcni căpitanul. Nimeni? Minți, hoțule, minți ca un câine! Eu, cu ochii mei, am văzut strecurându-se un om pe-aici, către casa ceea!... Ai dormit, câine! Ei, las' că te învăț eu! În clipa aceea parcă vedeam înaintea mea pe Luca. El, numai el trebuie să fie. Și, fără să vreau, bolborosii printre dinți: “Sărmanul băiat!” După o scurtă șovăire, căpitanul porni repede înainte. “Hai!” zise către mine și ceilalți doi ostași ce-l însoțeau, și ne îndreptarăm grăbiți spre cocioaba în care ședea Minodora. | 202 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Din ferestrele mici, scofâlcite, izvorau și acum două fuiorașe de lumină roșiatică, întocmai ca niște țâșniri de sânge. Ajunserăm gâfâind în preajma casei și ne oprirăm. Eram patru cu ofițerul. Părea că din casă se aud oftări, plânsete înăbușite. Încetinel ne târârăm până sub streașină. Căpitanul se ridică în vârful picioarelor și se uită prin geam. Un glas scâncit de femeie răsună deodată ca o horcăire de moarte: “Ce faci, dragul meu, ce faci?”... “Minodoro, unde ești?... Vino lângă mine... Vino!” În lumina scăzută a ferestrei văzui deslușit că fața căpitanului încremenește și se albește ca varul. — Hai! Înlăuntru! porunci răgușit ofițerul și ne opintirăm fuga spre ușă, care, într-o clipă, fu ridicată din țâțâni. Când ne-am pomenit în mijlocul casei, ne-a cuprins spaima de ce-am văzut. Jos, lângă vatră, încolăcit și schimonosit, zăcea locotenentul nostru, locotenentul care sărutase pe Minodora. Din gât îi bolbocea gârlă sângele. Când și când, gâfâia înecat. Iar ochii cei de cărbune, ieșiți din orbite, luceau ca două globuri de marmură... La masă, așezat pe laviță, cu fruntea răzimată în palme, Luca privea ca un lup flămând la locotenentul care se lupta cu moartea. — Mă!... Mă!... ticălosule, tâlharule! răcni deodată căpitanul și se zvârli sălbatic asupra lui Luca. | 205 |
Liviu Rebreanu | Cântecul iubirii | Feciorul ridică fruntea, se uită o clipă la noi și nu zise nimic. Nu s-a împotrivit, nu s-a apărat. Ghionturile căpitanului cădeau ploaie peste capul lui, peste obraji, dar el nu scoase nici un glas de durere. Răbda loviturile, parc-ar fi fost un morman de piatră, până-l podidi sângele pe gură și pe nas și se rostogoli amețit la pământ... Și iac-așa, săraca Minodora... De-atunci nu am mai văzuto printre noi... Săraca!... Da-i mult de-atunci, tare mult... Și totuși, când îmi aduc aminte de dânsa, mi se pare că numai ieri s-a întâmplat...”Noaptea se revărsase domol, pe nesimțite, și învăluise pământul în haină de jale. Spuza de stele tresărea sfioasă în văzduhul mohorât. Surâsul înăbușit al frunzelor legănate de reveneala nopții pătrundea în casă ca un glas tânguit, care vine de departe și se stinge. Fusul Ilenei nu se mai învârte. Iar în ochii ei albaștri, la lumina rumenă a focului din vatră, izvorăște un bob de mărgăritar, licărește o clipă, apoi se rostogolește peste obrajii ca laptele... | 168 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce însemnează a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe cari le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn’… O, și eu credeam că nu pot iubi, și eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuință de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârșit, că și în iubire succesul e tot. | 214 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca și credința. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aștepți probe niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament nu e iubire. Trebuie să trăiești mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambițioși, cei mândri, cei obraznici și nerecunoscători nu pot ști ce este iubirea și, așa, cei mai mulți dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înțelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu… Pe mine viața m-a frământat, m-a umilit; mie viața mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: știu să iubesc fiindcă am învățat a plânge, a suspina și a mă resemna! Astăzi aș vrea și eu să nu iubesc, aș vrea să fiu iar mândru, ambițios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aș ști cânta din syrinx, te-aș duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, și ți-aș șopti la ureche cântecul celor iubiți. | 211 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Atunci poate ai pricepe și tu că iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește „a fi iubit”. Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirei. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că ești bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că ești oacheșă, cu toate că ești bună, și te-aș iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea. Poezia, zic unii, a falșificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu și firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii cari, și altmintrelea, erau cam porniți spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii cari până atunci erau înfometați. Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înțeleagă poezia cea mare a suferinței trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeții au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeți! Iar eu, care citesc bucuros în stele și-mi fac o plăcere dintru a așterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat. | 232 |
Liviu Rebreanu | Mărturisire | Cel ce pricepe viața stelelor pricepe și iubirea omenească! Iubirea nu cunoaște cuvintele credincios și necredincios. Iubești pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înșelat. Iubirea nu-ți cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ți scormonește trecutul și nu-ți cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea. Deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca și suferința, ca și iubirea. Iubești, suferi, trăiești: iată troița iubirei. Sărutările îți alină setea, dar lacrimile îți trezesc în suflet doruri mari, istovitoare și dragi, pe cari nu ți le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veșnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veșnic al lacrimilor. O bobiță de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare și mai prețioasă decât sărutările și îmbrățișările tuturor femeilor din lume… O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul. Toate suferințele sunt deșarte! îți șoptește un glas dinlăuntru. Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deșertăciuni mari, nimicuri pline de durere… Și totuși, pentru aceste nimicuri deșarte, pentru aceste deșertăciuni nepătrunse aș fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aș fi în stare să-mi dau chiar viața… Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deșertăciunile lumești, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deșartă din toate. | 259 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Luna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel… Didi șade la fereastră, își scaldă fața în lumina dulce a soarelui și se gândește că ar fi bine să iasă și ea să mai vază nițică lume, că e tânără și se prăpădește de urât în mahalaua asta pustie și murdară. Stă în strada Rațiu și e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult în pământ, iar tatăl său are lecții toată ziua și trebuie să vază de fetele altora, în loc să vază de fata lui. Așa, Didi, de când a ieșit din pension, e nevoită să stea acasă mereu singură, tristă, de dimineață până în seară, și numai să viseze ceea ce ar dori să trăiască. Astăzi, însă, simte un dor mare să plece undeva, unde e lume multă, să râdă și ea și să petreacă. Inima îi bate mai repede, obrajii i se îmbujorează. Parcă primăvara o cuprinde în brațele ei trandafirii și o ademenește cu șoapte lingușitoare. Nu are nici puterea, nici voința să se împotrivească. Îi lipsește cineva, altcine decât tatăl său, cu a cărui lipsă s-a obișnuit de-a binelea. I se pare că aerul din strada Rațiu miroase a mucegai și o înăbușe… Se scoală de la fereastră și începe să se îmbrace repede, parcă i-ar fi frică să nu scape un tren. | 229 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Își dă pe obraji cu suliman roșu, se șterge cu pudră, își vopsește sprâncenele și buzele, își pune rochia cea nouă, azurie, pălăria cu petale de trandafiri… Inima îi zvâcnește din ce în ce mai puternic, sufletul i se umple de fericire și de nădejde, iar când, în sfârșit, gătită, stă în fața oglinzii, își zice, zâmbind, ca și când ar vorbi cu un bărbat care-i face curte: „Sunt drăguță… zău, sunt drăguță’1… Bani are: piața de mâine. Va să zică, o să ia tramvaiul ca să nu obosească și să nu i se șteargă pudra de pe ochi. Se duce până în Calea Victoriei, se plimbă o jumătate de ceas și pe urmă se întoarce. O jumătate de ceas pe Calea Victoriei face cât o jumătate de an în strada Rațiu. Tramvaiul cu cai trece prin Viting. Trebuie să aștepte cam mult, fiindcă p-aici tramvaiele trec mai rar. Așteaptă bucuroasă. Cum a așteptat atâta vreme singură acasă, de ce n-ar aștepta acum nițel? De departe face semn vizitiului, cu poșeta, să oprească, și vizitiul oprește numaidecât. Tramvaiul e gol. Didi se așază în fund, pe bancă, deschide punga, scoate banii și așteaptă. Conductorul e plictisit, i-e lene și i-e somn, și așteaptă și el până s-o mai aduna lume. | 210 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | În dosul gărei tramvaiul se oprește. Conductorul și vizitiul se dau jos și se pun la taifas cu chioșcarul de jurnale și cu brutarul. Didi însă acuma e grăbită să ajungă cât mai curând în oraș. Așteptarea o plictisește și se gândește să-și urmeze calea pe jos. Dar i-e rușine. Mai ales că, tocmai când se muncește cu gândul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în vagon, un domn care stă pe platformă, fredonează, fumează și-și răsucește mustața. Tramvaiul se urnește iar. Domnul zărește pe Didi, azvârle mucul de țigară, intră înlăuntru și se așază față-n față cu dânsa, cu toate că vagonul e gol și ar putea să stea și mai departe. Fetei i-e rușine, pleacă ochii și nu îndrăznește să se uite la domnul, deși simte că el se uită mereu la ea. Roșește, își netezește rochia, să nu i se vază picioarele, și strânge gologanii în palmă parcă i-ar fi teamă să nu-i fure cineva. În sfârșit, apare și conductorul. Ridicând ochii la conductor, Didi vede fața domnului și se aprinde și mai mult. Căci domnul e tânăr și o privește cu un zâmbet cald și stăruitor. — Cinci! Cinci! șoptește Didi cu sfială. — Până la Hotel de Franța? | 206 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | întrebarea conductorului o zăpăcește de tot. Se uită pe furiș la domn, vrea să se scoale în picioare și zice domol: — Da… da… până-n Bulevard… Pe urmă ia biletul, îl mototolește între degete, căutând să ghicească până unde o fi mergând dânsul. Și, cu coada ochiului, se uită iar la domnul care n-o slăbește de loc din ochi. — Patru, răsună glasul domnului, dar după o scurtă șovăire se răzgândește și zice: Adică nu… dă-mi și mie de cinci! Tramvaiul ajunge în strada Bucovinei, și Didi simte mereu privirea domnului ațintită asupra ei. Acuma însă și-a mai venit în fire, ridică ochii și începe să se uite la case și la trecătorii de pe stradă. Domnul o mai măsoară o clipă, apoi deodată întreabă cu glas catifelat: — Mergeți până-n Bulevard, domnișoară? Didi se gândește dacă trebuie să răspunză sau nu, dar, gândindu-se, buzele-i șoptesc: — Da… — Și eu, adaogă repede domnul. Urmează o tăcere. Se aude foarte deslușit tropotul calului și uruitul roatelor. Didi se uită mai bine la domnul care parcă se gândește ce să-i vorbească. Domnul e și el spilcuit, fiindcă și el se duce pe Calea Victoriei să ia aer. Are mustață castanie, frizată, pălărie tare, baston, mănuși cenușii de ață, ochi galeși, buze roșii, late, pe care e aninat un zâmbet molatec. | 219 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | E pudrat și a uitat să-și șteargă pudra din gene și de pe sprâncene. — Îmi dați voie să mă recomand: Jean Vasilescu, fost funcționar. Didi rostește ceva, fără să știe ce, iar domnul începe îndată să-i spuie că se duce să se plimbe pe Calea Victoriei, fiindcă lui nu-i place mahalaua, și numai ghinionul l-a făcut să ia casă p-aici, că a stat în Bulevard și umblă numai cu mașina, dar îi pare bine că a luat tramvaiul acuma, deoarece astfel a avut fericirea să cunoască pe cea mai drăgălașă din câte ființe a întâlnit, o fată frumoasă, cultă, manierată, modernă, cum rar se întâmplă să se găsească la noi, și simte că, cu o astfel de fată, s-ar putea înțelege, fiindcă are ochii plini de simpatie, de farmec, de drăgălășie… În vreme ce Jean vorbește și Didi ascultă uluită și încântată, tramvaiul se umple încet-încet de călători. Domnul trece lângă Didi, ca să nu auză toată lumea ce-i spune. Vorbește repede, parc-ar spune ceva învățat pe dinafară. Didi aruncă și ea câte-o vorbă din când în când, ca să nu creează domnul că are de a face cu o proastă. Și e fericită. Îi place Jean. E băiat inteligent, cam obraznic, nu-i vorbă, dar și obrăznicia îl prinde. | 210 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Pe urmă e serios… Parcă o fată știe de unde-i pică norocul? Dacă a plăcut-o el la întâia vedere, are s-o placă și mai mult când va cunoaște-o mai bine, când va afla că are și ea o zestre, acolo, nu mare, dar potrivită. Și atunci, poate… Cine știe?… Se uită deseori cu mândrie la ceilalți călători și-i pare rău că Jean nu vorbește mai tare, să auză toată lumea ce-i spune. În strada Berzei însă Didi, ascultând fermecată, simte o gâdilitură în nas. Strânge din dinți și din buze, închide ochii și se gândește: — Aoleu, îmi vine să strănut… Unde mi-e batista?… Batista era în poșetă, iar pe poșetă se așezase Jean. Și Didi simte că gâdilătura în nas se întețește. Se sperie, respiră adânc și încearcă să rămâie nemișcată. Nu izbutește. Strâmbă din nas, își schimonosește fața, nările i se umflă și tremură. Se întoarce către Jean și caută să-și scoată poșeta cu batista de subt dânsul. Jean însă e înfierbântat și se îndeasă mereu spre ea, șoptindu-i pătimaș: — Eu ador fetele moderne… Și mai cu seamă d-ta, care ești… Te ador! În clipa aceasta Didi nu se mai poate stăpâni și, cu o strâmbătură grozavă, strănută tocmai în fruntea domnului Jean, murmurând plină de spaimă: — Iertați, vă rog… Iertați, vă rog… Toată lumea din vagon întoarce ochii, zâmbind, spre Didi. | 226 |
Liviu Rebreanu | Strănutarea | Jean își scoate batista din buzunar, se șterge pe frunte și glăsuiește foarte grav: — Mersi, domnișoară! Apoi se scoală, iese pe platformă și de acolo se uită cu dispreț la Didi, care se ghemuiește în colț, mângâindu-și gura și nasul cu mâna, roșă ca racul de rușine… Și Didi e nenorocită. Ochii ei mari, albaștri, se îneacă în lacrămi. Privirile lumii din tramvai o ard. Nu mai vrea să se plimbe pe Calea Victoriei. Lacrămile îi brăzdează sulimanul și pudra. Vrea să ajungă acasă cât mai curând, să fie iar singură, să plângă… Face semn conductorului, cu poșeta, să oprească, dar conductorul nu oprește numaidecât. Se dă jos și pleacă înapoi, spre casă, pleoștită, cu ochii sărați de lacrămi… Luna mai. Cinci ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, suflă câte-o gură de vânt rece… | 135 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Popa Grozea stă în poartă și-și smulge barba. Din când în când, aruncă priviri dușmănoase spre casa de peste drum și bate din buze, parcă s-ar certa cu cineva. Se mută mereu de pe un picior pe celălalt și-și tremură genunchele. Trecătorii se descopăr înaintea lui și se reped să-i sărute mâna dreaptă, pe care o proptește pe burtă; mâna părintelui e noduroasă, groasă și moale, ca și când ar fi căptușită cu untură. Babele, după ce îi sărută mâna, îi pupă și poala anteriului, ca să vadă sfinția-sa cât sunt de cucernice. Sfinția-sa însă nu le vede, fiindcă e furios, iar când e furios, nici nu vede, nici nu aude. Trece un dram de vreme, pe urmă vine dascălul Tofan. Dascălul Tofan e spân și-i place să umble cu minciuna. De altmintrelea e om cu multă carte, știe și nemțește, și e prieten cu revizorul, care zice că el e cel mai destoinic învățător din tot județul. Tofan are o deosebită stimă pentru popa Grozea, mai ales de când i-a povestit cum a colindat, în tinerețe, toate țările și orașele, de la Roma până la Ierusalim. Iar în ziua când a aflat că Grozea a adus de la Roma o țăndărice din crucea pe care s-a răstignit Isus Hristos, s-a certat cu nevastă-sa, care nu putea să sufere pe popi, și n-a lăsat-o până n-a convins-o să meargă să se spovedească. | 232 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Dascălul Tofan își scoate respectuos pălăria și zice: — Bună seara, părinte!… Părintele tace și nu-l vede. Dascălul se miră și repetă: — Bună seara, părinte! Părintele mormăie ceva și-i face semn să-l lase-n pace. Dascălul vede că e supărat, vrea să știe de ce e supărat, dar nu îndrăznește să-l întrebe pe șleau și glăsuiește: — Parcă ești cam bolnav, părinte? — Nu sunt bolnav, omule, sunt supărat!… Du-te cu Dumnezeu și mă lasă dracului! Tofan se încurcă. E jicnit și, tocmai fiindcă e jicnit, îl roade și mai mult curiozitatea. Se hotărăște să afle, cu orice preț, pricina supărării preotului, ca să aibă ce povesti neveste-si. Face deci și el pe supăratul. — Îmi pare rău, părinte, că d-ta… cu mine, care… — Lasă, domnule, că parcă văd că mâine-poimâine și d-ta ai să mă înjuri ca și păgânul ăsta de peste drum… Dascălul știe că păgânul de peste drum e Grigore Iliaș, cu care popa se vrăjmășește de ani de zile. Părintelui însă i-a venit chef să se plângă, și începe să-i istorisească toată daravera. Îi spune că nu mai are pic de hodină de Iliaș, care îl ocărește pe toate potecile și-și bate joc de biserică și de Dumnezeu. | 203 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Acuma află că s-a legat și de țăndăricea din crucea lui Hristos. Ei bine, până aici! Asta n-o să i-o mai treacă cu vederea. Pentru asta ar merita să-l ia de guler și să-l scuipe în obraz. N-o poate face, că nu se cuvine s-o facă un preot; destul de trist că nu se găsește altcineva s-o facă. El însă are să-l afurisească în biserică, să știe toată lumea că-i păgân și să se ferească de dânsul ca de lepră. Popa Grozea dă din mâni, face spume la gură și amenință casa păgânului. Tofan își freacă mânile și zâmbește când vede că popa nu se uită la dânsul. E fericit, căci îi place să fie în curent cu toate certurile, deși el nu se ceartă cu nimeni de când un țăran l-a pălmuit în cancelaria primăriei, fiindcă îi bătuse copilul la școală. Față cu Grozea face și el pe indignatul, clatină grav din cap și zice că păgânul, odată ș-odată, o să-și frângă gâtul ca și popa din Runc, pe care l-a trăsnit Dumnezeu din senin deoarece a lucrat în ziua Rusaliilor. Dascălul nu apucă să-și sfârșească vorba, când se pomenește că popa îi pune mâna pe braț, să tacă. Tofan înghite speriat, se întoarce și vede pe Grigore Iliaș, care se apropie, ca de obicei, strănutând și tușind la fiecare pas și ștergându-și neîntrerupt mustățile și barba cu o basma cenușie înflorită. | 233 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | Păgânul e bătrân de tot; umblă răzimându-se într-o cârjă cepuroasă. Are un cap mare cât o doniță. Poartă o haină scurtă și roasă, veșnic neîncheiată, iar pe ceafă o pălărie lată, moale, turtită. Toată vremea sflederește și sfarmă stâncile învelite cu mușchi gălbui de pe malul Someșului cel cu apă clevetitoare și argintie, unde dânsul are o livadă mare cât vezi cu ochii. Lumea spunea că Iliaș caută o comoară ce i-ar fi arătat-o în vis Necuratul; el însă zicea că taie drum în coasta stâncilor, ca să nu mai înconjoare câte două ceasuri prin dosul satului. De altmintrelea păgânul e o fire veselă și caută prilejul să-și bată joc de oameni. Când vede pe popa Grozea, râde și-i strigă de departe: — Bună seara, Vasile!… Ce mai face țăndăricea? Popa s-a potolit îndată ce a dat cu ochii de păgân. Se face a nu auzi de țăndărice și zice: — Bună să-ți fie inima, Grigore! Da’ tu ce mai spui? Iliaș nu se oprește, dar răspunde râzând mulțumit: — Iacă, sflederesc mereu, ce să fac?! — Ia seama să nu se prăbușească stâncile pe tine, că prea ești al dracului… Păgânul râde, tușește și intră în curte, zicându-și: „L-am omorât cu țăndăricea!” Popa Grozea râde și el uitându-se după Iliaș, apoi mormăie, mângâindu-și barba, către dascălul care stătea cu pălăria în mână, zgulit ca un cățeluș flămând: — L-am ars urât cu stâncile, ai? | 235 |
Liviu Rebreanu | Vrăjmașii | — Urât de tot! bâlbăie Tofan, și pleacă repede acasă, să povestească nevestei că Grozea și cu Iliaș s-au certat ca niște țigani și, desigur, s-ar fi și bătut dacă nu era el acolo ca să-i mai potolească… | 38 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Domnul, patruzeci și nouă de ani; cărunt ca oaia; copist la „Creditul viticol”; vine de la biurou; a băut pe drum o țuică și e melancolic și gânditor. Cucoana, cincizeci și doi de ani; idem ca oaia, dar își vopsește părul; menajeră celebră în mahala; se gândește la măritișul fetei. Domnul: Ești singură? Cucoana: Singură… Ghighi a plecat adineaori cu domnul Popescu, să mai răsufle puțin, pe Calea Victoriei… Domnul: Hm… Cu Popescu, zici… Da’ de Vidrighin i-ai vorbit? Cucoana: Crezi c-am putut? N-am putut, omule, și n-am îndrăznit! Cum să îndrăznesc, când știu cât i-e de nesuferit Vidrighin al d-tale… Nu vezi că e destul să-i pomenești de el, ca să se facă foc și să nu mănânce cu zilele, săraca fetiță? Dar să-i mai spui c-a și cerut-o! Doamne păzește!… I-e drag Popescu, și pace! Domnul: Drag… Hm… Mare belea, bine zici! Dar și omul ăla așteaptă un răspuns. Să știe ce face… Cucoana: De… cam ai dreptate. Domnul: Dreptate am eu totdeauna, dar, vorba e, ce să-i răspund creștinului?… Sau poate mai bine ar fi să vorbească el singur cu Ghighi?… Tu ce zici? Cucoana: Vezi bine că mai bine. Domnul: Mare încurcătură și cu fata asta!… Când mă gândesc că trebuie s-o mărităm și că zestre ca-n palmă, mi se strânge inima ca într-un clește. | 219 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Uite, așa m-a lăsat Dumnezeu pe mine! Sunt părinte bun! Mi-e milă de tinerețele ei, săraca… Și unde mai pui că și tu îi prinzi mereu partea și o încurajezi… Cucoana: Că parcă tu nu!… Dacă ești părinte bun, cum te fălești, de ce nu-i spui că așa și așa, trebuie să se mărite, că i-a venit vremea, și anii trec, și tinerețea se duce. Ca așa-s fetele, ca florile… o dată înfloresc. Vidrighin e băiat bun și cu stare, funcționar și el cu optzeci de lei pe lună… Domnul: Da. Iacă, ai și tu dreptate o dată în viața ta… Cucoana: Totdeauna am eu dreptate, dar n-are cine să mă asculte. Domnul: Rău face că așteaptă pupăză pe colac. Popescu-i Popescu. Îi trage clopotele, dar își bate joc de ea. Unuia ca ăla îi trebuie bani, nu nevastă. Femei găsește el… Cucoana: Femei d-alea… Domnul: Cum, necum, găsește. La urma urmelor, femeia, tot femeie. Una mai țanțoșă, alta mai cu moț, dar tot femeie. Vorba e ca Ghighi să nu lase să-i alunece norocul printre degete. Că cine alege prea mult, mai pe urmă ajunge să culeagă. Și cine știe dacă are ce culege… Ehe, viața-i grea. Numai Dumnezeu știe cât și cum ne trudim și ne căznim ca să-i putem ținea piept… Cucoana: De ce-mi spui mie toate astea? | 221 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Spune-i fetei… Domnul: Spune-i, spune-i! Crezi d-ta că e ușor să-i spui! Dacă-i spui, se supără. Eu nu vreau s-o 10 supăr. De ce s-o supăr? Cucoana: Apoi, dacă-i așa, de ce aș supăra-o eu? Domnul: Eu, eu!… Tu ești mamă… tu știi cum s-o iei, mai cu binele, mai pe departe… Cucoana: Tocmai fiindcă sunt mamă nu pot să-mi silesc odrasla să se mărite cu cine nu-i place. Destul am suferit eu… Domnul: Ce-ai suferit? Cucoana: Multe. Numai sufletul meu știe câte am înghițit. Domnul: Ce-ai înghițit? Cucoana: întreabă-mă pe mine… Domnul: Ce să te întreb? Cucoana: Că eu sunt pățită și mâncată de toate nevoile… Domnul: Norocul tău să-l aibă fata mea, mai mult nu cer de la Dumnezeu… Bărbat bun am fost, de agonisit am agonisit, trai bun ai avut… Cucoana: Avut, avut… ferească Dumnezeu pe toată lumea de ce nu m-a ferit pe mine! Domnul: Apoi, da, acuma poți să cârtești, acu ce-ți pasă? Dar atunci te-ai ținut scai de mine. Din „puiule” și „scumpule” nu mă mai scoteai… Cucoana: O, bătu-te-ar Dumnezeu, urâtulel Numai inima mea știe ce-a-ndurat… Domnul: Ha-ha… Inima ta, sireaca! Cucoana: Atâta îți spun, ca să știi: pe Ghighi n-am s-o mărit cu cine nu vrea! | 204 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Pe mine m-a silit mama, dar eu n-am s-o silesc… Domnul: Cum te-a silit?… Să te măriți cu mine? Cucoana: Să mă mărit cu tine. Domnul: Da’ cine dracu te-ar fi luat dacă nu te luam eu? Ia. Spune, cucoană! Cucoana: S-ar fi găsit, de asta să nu te îngrijești d-ta! M-au iubit pe mine oameni mai ceva ca tine! Domnul: Te-au iubit… Poftim! Au iubit-o! Care va să zică, mă-ta te-a silit să. Te măriți cu mine? Mă-sa a silit-o să se mărite cu mine! îmi place… Și asta tocmai după douăzeci și șapte de ani te găsești să mi-o spui? Cucoana: Ți-am spus-o eu și altădată… Domnul: Ce mi-ai spus? Auzi d-ta! Mă-sa a silit-o să se mărite cu mine!… Mă rog dumitale, de ce te-a silit mă-ta să te măriți cu mine? De ce? Aș vrea să știu și eu! Cucoana: Tacă-ți gura, nebunule, că te-aude lumea! Ce te rățoiești așa, parcă… Domnul: Cum să nu mă rățoiesc, cucoană, când acuma, la bătrânețe, îndrăznești d-ta să îmi spui că te-a silit să te măriți cu mine? Ei, cum te-a silit, cucoană? Vreau să știu și eu, de ce te-a silit? Cucoana: Ești nebun… Domnul: Nebun cum oi fi, dar vreau să știu! | 205 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Cucoana: Ești nebun, s-a isprăvit! Nu mai e chip să stai de vorbă cu tine ca lumea… Domnul: Așa știi d-ta să stai de vorbă? Insultându-mă?… în sfârșit, ce mai ala-bala, pe d-ta te-a măritat cu de-a sila!… Dar de ce, mă rog? De ce? Cucoana: Fiindcă ești nebun… Domnul: Da’ ce sunt eu? Nebun, hoț, pungaș, haimana? Mă rog… M-ai strâns d-ta de pe drumuri, sau te-am strâns eu de pe drumuri? Care pe care? Eu știu că te-am luat goală ca degetul, cucoană! N-aveai cămașă pe d-ta și eu ți-am cumpărat cămașă!… Iar astăzi ai obraz să-mi spui că te-ai măritat cu mine… Cucoană: Ce strigi, nebunule, ce țipi? Domnul: Fiindcă vreau să aflu de ce anume te-a silit mă-ta să te măriți cu mine. Cucoana: Atunci dă-i înainte, că-ți șade foarte bine. Țipă și înjură, că asta ai învățat acasă la voi! Domnul: Trebuie să știu! Cucoana: Vai de mine, bărbate, da’ ce-i cu tine? Turbat ești, ori nebun ești, ori nu ești în toate mințile? Te-apuci tu, așa din senin, de ceartă… Nu mai pot eu să zic o vorbă fără ca măria-ta să te burzuluiești? Doar gura omului d-aia-i făcută, să mai spuie și câte o glumă, Doamne ferește!… Domnul: Mie să-mi spui de ce vrei d-ta să mă faci pe mine ticălos!… Mă rog, de ce? | 222 |
Liviu Rebreanu | Cearta | Cucoana: Pare-mi-se că diavolul vrea să-ți fure mintea câtă ți-a mai lăsat-o Dumnezeu, că nu știu ce să mai zic… Dar cine te face pe d-ta ticălos? Domnul: Tu! Cucoana: Du-te, du-te, să nu-ți mai aud de nume, nerușinatule! Bătu-te-ar fi Dumnezeu atunci când te-am cunoscut și m-am legat de tine! Că amar cât am tras eu n-a tras om pe lumea asta! Numai de certuri și de sudălmi am avut parte, nu-ți ajute bunul Dumnezeu și Maica Precista! Domnul: Acu de ce mă blestemi, cucoană? Cucoana: Poate îi fi vrând să te blagoslovesc, blagoslovi-te-ar relele, cum îmi amărăști tu mie zilele! Domnul: Nu mă blestema, femeie, c-o să mă superi! Cucoana: Supăra-te-ar boalele, afurisitule și… Domnul se supără. Cucoana se supără. Amândoi se iau la bătaie. Vecinii sar să-i despartă. Ghighi se plimbă pe Calea Victoriei cu domnul Popescu. | 140 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Poate să fi avut vreo douăzeci și opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea niște ochi mici și arși, scufundați în orbite și ascunși sub o broboană de lacrămi, și o gură mare, cu buzele supte și învinețite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă. Trăia așa de pe o zi pe alta, robotind pe unde putea, adăpostindu-se pe unde apuca. Era lucrătoare harnică para focului și zorea cât șapte pentru nimica toată, dar nu putea sta într-un loc cum nu stă apa. Cutreiera, cu pași scurți și grăbiți, toate satele de prinprejur și nu se oprea nicăiri mai mult de o săptămână. Venea la anume răstimpuri, ca și cum vin posturile sau sărbătorile cele mari, și-apoi iar se depărta repede, fără veste, ca o nălucă posomorită. Oamenii din sat erau obișnuiți de-a binelea cu dânsa. Îi ziceau Todosia, măcar că ea se chema Tatiana. Știau când trebuie să sosească, o așteptau c-un fel de bucurie ascunsă, nehotărâtă, și se mâhneau din suflet dacă uneori, rar de tot, întârzia, întocmai cum se mâhnesc când așteaptă zadarnic sosirea unui prieten bun sau a unei rude scumpe. Și Todosia venea mereu, îmbrăcată cu straiele-i ciudate, adunate parcă cu arcanul din tuspatru colțurile lumii. | 207 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Cu pălăria de paie, lată și mușcată zdrențe de jur împrejur, cu zeghea de stambă cafenie, învechită și roasă, cu poalele înăsprite, cu zadiile roșii ca coțobrelele, vrâstate cu dungi albastre și verzi și împestrițate pe dedesubt cu flori cusute și cu fluturi de argint; cetluită pe la brâu c-o cingătoare tricoloră trasă de soare, iar la gât cu cele câteva șire de taleri de argint cari zuruiau la fiecare pas, trecea repede pe ulițele satelor, dând binețe tuturor, oprindu-se ici-colea și mângâind cu privirea căscioarele scunde și dărăpănate. Ș-atunci, iute-iute, vestea alerga din gură-n gură: — Vine Todosia! E aici Todosia!… Era fată cinstită și așezată, să-i cauți perechea toată ziua mare cu luminarea. Ș-așa se purta, ș-așa se silea, să nu-i găsească nimeni nici atâta cusur cât e negru sub unghie… Dar lumea, pârdalnicade ea, tot nu s-a lăsat până nu i-a scormonit și ei o greșeală. Se zicea că umblă cu limba scoasă să se mărite… Dar unde-i fata, tânără ori bătrână, care nu dorește să se mărite? Asta i-o imputa lumea, dar altmintrelea se împăcau bine împreună. Era prietenă cu toate femeile, sta la taifas cu ele, forfotea de una-alta, de bărbat, de copii și de câte și mai câte necazuri. | 205 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Și femeile o iubeau ca pe o soră bună… în fața bărbaților însă era rușinoasă și tăcută ca o copilă. Când se întâlnea cu vreunul, își pleca ochii și, roșie până după urechi, abia șoptea cu glas scăzut: — Noroc bun să dea Dumnezeu!… Și se ducea repede, parcă ar fi alungat-o cineva. Totuși, îndată ce se depărta oleacă, nu se putea stăpâni să nu se uite înapoi. Întorcea capul tot mereu și rânjea ca o năucă, descoperind două rânduri de dinți lungi și galbeni. Apoi, pesemne d-aici s-a pornit vorba că ea face ochi dulci bărbaților… Ori d-aici, ori d-aiurea, zvonurile acestea, încetul cu încetul, se răspândiră prin toate satele pe cari le cotrobăia dânsa, și-n curând toată lumea știa că Todosia vrea și vrea să se mărite… Cetele de copii zburdalnici, cari hoinăreau prin șanțurile ulițelor, în cămăși lungi și înnegrite, cu obrajii scofâlciți, o petreceau veșnic cu alai, strigând după ea cât îi lua gura: — Tele Todosie! Todosie!… Mânca-te-ar măritișu, tu, Todosie!… Todosia, însă, fată cuminte ce era, nu lua în seamă fleacurile acestea. Își vedea de drum și se făcea că nici aude, nici vede… Și așa își măcina Todosia zilele. Venea și se ducea, și iar venea și iar se ducea… Dar o dată, era tocmai într-o toamnă neagră și jalnică, s-a dus, și dusă a rămas. | 223 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Degeaba o tot așteptară femeile două primăveri de-a rândul, nici măcar de veste nu i s-a auzit, necum altceva. Se mira și se minuna lumea de una ca asta, unde s-a mai pomenit așa ceva, dar în zadar. Todosia nu-i și nu-i, parc-ar fi înghițit-o pământul. — S-o fi măritat amarul, ziceau unii, de bună seamă că s-o fi măritat, că tot la bărbat i-a stat capul! — D-apoi să-i dea Dumnezeu noroc și pace, adăugau cei cu inimă bună, c-a fost fată harnică și cinstită… Și cum zilele treceau și Todosia tot dusă rămânea, oamenii începură a se împăca și cu lipsa ei. Numai când și când mai suspina câte-o femeie: — Săraca Todosia… oare pe unde mai răznește și ea prin astă lume de nevoie?… Iată însă că, într-o bună zi, neașteptată de nimeni, Todosia se ivi iar prin împrejurime. Veni cotoșmănită tot în hainele-i cele vechi, numai cât pălăria îi era mai zdrențuită, zeghea mai roasă, poalele mai negre și mai colboase, iar talerii de pe piept îi lipseau… Pășea încetinel și chibzuit, cu ochii în pământ, blegită și rebegită, de-ți era mai mare mila… Un pânziș de jale o învăluia parcă din cap și până-n picioare… Niște băiețandri, răsăriți dintr-o ogradă, se luară îndată după ea, și, ca alte dăți, începură a o hiritizi. | 218 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Dar acum Todosia se opri coprinsă de un val de mânie, se întoarse spre ei cu fața schimonosită și-i amenință scuturându-și pumnii încleștați. Și numai abia-abia, bolborosind și crâșnind din dinți, se urni iar și se târî mai departe… Apoi, dinaintea unui bordeiaș turtit, acoperit cu stuf mucezit, stătu locului. Se uită multă vreme la chenarele albastre ale ferestruicelor, întrebându-se parcă: să intre sau să treacă? în sfârșit, totuși deschise portița și păși în ogradă. O nevastă tânără ieșea tocmai din casă, ca vijelia, alungind niște găini obraznice din pridvor. Când zări pe Todosia, rămase pironită, uitându-se la ea buimacă de mirare și nedumerire. Todosia stătea lângă portiță, 30 cu mâna încă pe zăvor, cu privirea la nevastă. Un zâmbet silit îi strâmba gura, în vreme ce ochii îi rămaseră reci și posomoriți. — ’S tare blestemați copiii ăștia… zise Todosia pe urmă cu vocea stinsă. — Dar lasă-i în para focului, că li-i bine și-s buiestri… se vede că nu i-a fript încă niciun năcaz… Nevasta tăcu, dar îndată adăogă, ștergându-și palmele de șolduri: Vaij de] mine și de mine, Todosie, că de mult nu te-am mai văzut! Da’ pe unde ai umblat atâta amar de vreme? În ochii Todosiei se aprinse deodată o lucire ciudată. | 207 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Scoase un oftat înăbușit, parc-ar fi vrut să izbucnească; în colțul orbitelor ei răsăriră doi picuri mari, scânteietori. Dar îndată iar se potoli și răspunse domol, cu barba-n piept: — Am pățit multe, Doamne ferește… — D-apoi așa pate omul trăind pe lumea asta… zise nevasta încet. Da’ ia șezi, Todosie, hodinește oleacă… Știu că ești trudită, săraca de tine… Ori mai bine să mergem în casă, nu cumva să mi se trezească băiatul… Privirile ei apoi se opriră deodată pe pieptul Todosiei și o întrebă cu glas ascuțit, schimbat: — Unde ți-s talerii, tu Todosie?… I-ai prăpădit?… — Ba mi i-a mâncat el, mânca-l-ar peștii să-l mănânce, zise Todosia, răgușită. Mi-a păpat tot ce biata am agonisit, nu-l rabde sfântul Dumnezeu și nu-i deie sănătate și viață!… Nevasta nu înțelese nimic din afuriseniile ei, ș-așa nici nu știu cu ce s-o mulcomească. Totuși, îngână câteva vorbe șterse, se plecă să îndepărteze cu vârful unghiilor o scamă de pe zadie și apoi intră în tindă, bâlbâind prietenește către Todosia: — Hai, tu, hai în casă și te hodinește!. În casă se simțea o zăpușeală încropită și un miros aspru de mâncare. Un copilaș de țâță, cocoloșit în niște velințe rupte și așezat pe o pernă în mijlocul patului, se scâncea zvârcolindu-se sub învelitorile cari stau să-l înăbușe. | 217 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Nevasta, speriată, îl scutură puțin ca să-l adoarmă, dar copilul nu se opri, ci începu a țipa sfâșiitor,. Încât tot bordeiul se umplu de bocetele lui. Femeia trebui să-l ia în brațe și să-i astupe gura cu sfârcul țâței… Băiețelul acum gângurea din când în când, cu țâța între buze, scoțând niște glasuri cari începeau cu sughițuri și se sfârșeau cu gâlgâiri slabe și mulțumite. Todosia, ghemuită pe laviță, privea cu ochii scăpărători când la copil, când la nevastă. Deodată apoi se ridică fără zgomot, se apropie cu pași legănați, apucă cu gingășie mâna copilului, - încleștată în sânul nevestei, și o sărută lung și pătimaș. Și când se îndreptă, un șiroi de lacrămi i se scurse pe obraji, căzându-i în stropi lați pe piept. — Bate-l, Doamne, bate-l, cum m-a batjocorit și m-a bătut el pe mine! murmură ea făcându-și cruce și mototolindu-se pe marginea patului. — Da’ ce-i cu tine, tu femeie?… Ce-ai pățit, întrebă nevasta mirată. Todosia însă bodogăni iar cu glas desperat, ca și când n-ar fi auzit nimic: — O, bate-l, Doamne, și nu-l cruța și nu-i da sănătate, că m-a batjocorit și m-a bătut și m-a făcut de rușine la lume!… Dar după un dram de vreme, totuși, începu mai potolită: — Uite ce-am îndurat, draga mea nevastă, uite!… Acu-s doi ani de atunci… doi ani de zile, dar numai bunul Dumnezeu știe cât am avut eu de suferit cu omul acela în ăști doi ani… C-așa s-a pus pe lângă mine cu vorbe dulci, și m-a ademenit, și m-a nebunit, până l-am crezut și m-am învoit de l-am primit într-o mâncare cu mine… Se opri brusc să-și facă cruce și să blesteme; acum însă nevasta nu-i dădu răgaz: — Dar ce om îi acela, ce om? | 293 |
Liviu Rebreanu | Talerii | !… De unde-i? întrebă ea, giugiulindu-și copilul în brațe. Todosia tresări, parcă s-ar fi înspăimântat, și se uită la nevastă cu ochii holbați: — Ha?… Așa, așa… de la noi, din sat de la noi… Un calic de văduvoi, un… un… Iar se opri cu gura căscată, ca și când i s-ar fi stăvilit vorbele în gât, și un timp își mișcă numai buzele crâmpoțite. Dar apoi înghiți o dată în sec și urmă repede, mâncând sfârșitul cuvintelor și îndoindu-se din șale la dreapta și la stânga: — Mi-a venit gol ca napul, cârpit și petecit ca vai de el… Și eu l-am primit, și l-am spălat, și l-am îmbrăcat, și l-am hrănit cum am știut mai bine. Am muncit ca o roabă pe la toți oamenii, m-am căznit și-am agonisit, iar el ședea ca un trântor și numai bea și mânca din truda și din sudoarea oaselor mele… Iac-așa am început a-l cunoaște. Și, dacă am văzut că tot ce am eu și ce câștig se duce pe apă, am gândit să mă despart de el. Dar nu puteam, draga mea, nu puteam, că eram însărcinată și-mi era rușine de lume să plec așa pe drumuri… Ș-așa, m-am cătrănit și m-am mâncat cu el, socotind că doar-doar și-o căpăta odată minte și n-o tot face ce face… Dar nu și nu… Lui nu-i păsa nimic de amarul meu. | 229 |
Liviu Rebreanu | Talerii | El bea și râdea de necazurile mele și mă tot cihăia să-i dau băniși iar bani, să aibă pe ce să chefuiască. Ș-apoi dacă nu-i dădeam, că nu mai aveam de unde să-i dau, a prins a mă bruftui ca pe o slujnică… și pe urmă s-a apucat și-a cărat din casă bucate și hăinicele și tot ce biata găsea, până e e mi-a prăpădit tot ce-am avut, de-am rămas cu casa pustie. Ba încă acu, de câte ori se întorcea de la crâșmă, sărea la mine, de trebuia să mă scoată oamenii din mâinile lui drăcești… Și eu eram grea, draga mea, eram cu burta la gură… Și-i curgeau lacrămile pârâu-pârâu povestind, dar tot nu conteni, ci urmă lihăind: Apoi odată s-a apucat de mine să-mi ia talerii… Nu m-am lăsat și-am început a striga ș-a mă văita, doar m-or auzi vecinii. Și nu… M-a prins de gât, m-a trântit jos și m-a călcat în picioare. Apoi mi-a smuls talerii și s-a dus de nu l-am mai văzut… Am rămas pe drumuri, fără o bucățică de pâine, într-un hal de plângeau oamenii de mila mea. Și nici munci nu puteam ca mai înainte, că doar îmi așteptam vremea… Ș-așa, de milă, m-a adăpostit o femeie ca să pot naște… Dumnezeu să-i dea sănătate… Ș-apoi am făcut, draga mea, am făcut o copilă… O, Doamne, Doamne, ce odoraș de copilă! | 230 |
Liviu Rebreanu | Talerii | Frumușică și cumințică și bună ca un om mare. Și blândă-blândă, ca un puișor de turturică… Deodată însă sări înțepată și făcu, hohotind, câțiva pași spre nevastă: — Ș-a murit, auzi, a murit… Numai cinci săptămâni a trăit și s-a topit, degeaba i-am stins cărbuni și i-am descântat, degeaba am făcut câte-n lumea asta! S-a stins cum se stinge o luminiță de ceară bătută de vânturi… Și n-am avut… n-am avut nici cu ce s-o îngrop, n-am avut… Nu-i dea Dumnezeu zile afurisitului care mi-a irosit tot ce mi-am agonisit… nu-i ajute bunul Dumnezeu și nu-i dea hodină nici în groapă!… Își plecă fruntea pe piept, își încopcie mâinele și le întoarse cu palmele spre nevastă. — Bate-l, Doamne, bate-l, Doamne, numai cât m-a înșelat și m-a batjocorit el pe mine, de nici nu mi-am putut îngropa copila!… Zgârcită pe laviță, plângând și smulgându-și părul, blestema necurmat, și glasul ei răsuna aspru și sfâșietor, ca un bocet de moarte… | 159 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Se înserează… Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede? Îl cheamă Sencovici, dar țăranii îi zic „Armeanul”, fiindcă vorbește foarte stricat românește, iar copiii „Șchiopul”, fiindcă umblă în două cârje. Are o față neagră ca un harap, o chelie ca o lună plină și o pereche de ochelari pe care toată ziua îi freacă și îi curăță cu un petec de flanelă gălbuie, și care totuși sunt veșnic unsuroși. Din pricina cheliei răcește ușor și suferă deseori de guturai, iar cu ochelarii nu vede bine, și de aceea nici nu-i pune decât atunci când se ceartă cu Armeanca sau are ghinion mare la cărți. Berta îi aduce armonica… Berta e odrasla cea mai mică a Armeanului. Și cea mai răsfățată, firește. E urâțică și cam morocănoasă, cu dinții negri ca barba Șchiopului. Țăranii își speriau copiii cu dinții Bertei, zicând că au înnegrit fiindcă a mâncat prea mult zahăr. Și copiii credeau. Deoarece credeau și țăranii. Armonica Armeanului e veche și roasă, lui însă i-e dragă, căci îi amintește vremile când era tânăr, când avea și el două picioare și dădea târcoale Armencei. | 226 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | E cam mult de-atunci. Pe-atunci armonica era nouă și Armeanca tânără. De-atunci armonica s-a hodorogit, iar Armeanca a făcut trei copii: pe Iani, care umblă cu pantaloni roșii, largi și peteciți, pe Șimi, care veșnic se spilcuiește, dar veșnic e murdar, ca ochelarii Armeanului, și pe Berta. Armeanca e o femeie naltă, uscățivă și înțepată ca o prințesă. De dimineață până seara se necăjește cu copiii, fiindcă cu Șchiopul nu se mai poate certa de când și-a pierdut piciorul. Înainte de întâmplarea aceasta, Armeanca a fost stăpâna casei. Și se zice că atunci treburile mergeau mai bine. De când casa e pe mâna Armeanului, a început să se ofilească norocul familiei… Șchiopul întinde armonica, întoarce ochii pe dos și cântă falș o melodie armenească, tărăgănată și monotonă. Cântând, se înduioșează, și ochii i se umplu de lacrămi. Dar cântă mereu, și lacrămile i se revarsă pe obraji și se împrăștie prin barbă. Berta s-a ghemuit lângă piciorul cel șchiop al bătrânului, se uită cu gura căscată la armonică, se înduioșează și ea și începe să cânte cu glas pițigăiat. Pe urmă vine Șimi, pe urmă Iani, pe urmă Armeanca… Și toți se așază în jurul Armeanului și ascultă, și pe urmă cântă, și pe urmă lăcrimează. | 206 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Se înnoptează… La Armeanul era clubul intelectualilor satului. Aici se întâlneau în fiecare seară, și mai cu seamă iarna, tot ce Maierul avea mai nobil: notarul Bărgăuanu, pădurarul Laar, David, feciorul cârciumarului, popa Grozea, dascălul Tofan și ceilalți. Armeanul ținea o prăvălie și de-aceea era clubul la dânsul. Se întâmplă că e nevoie de ceva în casă. Ca la oameni. O sticlă de lampă, o luminare, ori oțet, ori cine știe ce. Fuga la Armeanul. Boierul tot nu face nicio treabă; iaca, se mută de pe un scaun pe altul. Să meargă dumnealui, că slujnica spală rufe… Boierul vede bine că așa e, și pleacă. Ajunge într-un suflet la Șchiopul. — O sticlă de lampă! — Bine. Numaidecât. Și Armeanul, până învelește sticla în hârtie, se apucă să povestească boierului, sau unui alt mușteriu, că vaca cea mai frumoasă a Boroiului a pierit azi-dimineață din senin. Spune că tot satul fierbe. — I-auzi!… Și eu habar n-aveam!… Cum a putut pieri Dumana Boroiului? Cum? O fi mâncat trifoi otrăvit, i-o fi făcut cineva farmece? Mușteriii se perindă mereu. Fiecare știe sau născocește câte un amănunt nou și interesant. Ion a Glanetașului zice că ar fi pierit cu limba scoasă de-un cot. | 201 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Floarea Oanei spune că de două zile dădea câte zece ocale de lapte amestecat cu sânge… În sfârșit, numai lucruri de mare senzație, în fața cărora o sticlă de lampă trebuie să dispară și să se uite cu desăvârșire. Din vorbă-n vorbă, boierul trece și-n odaia de-alături, să vază ce mai spun intelectualii. Domnii sunt în păr și joacă. Joacă domino sau cărți, neapărat. Deci, până una-alta, boierul face și el nițică galerie. Pe urmă îi vine prilejul să ție locul unuia care iese până afară ca să se răcorească, fiindcă are un ghinion turbat. Vremea trece, jocul se întețește și boierul se adâncește în cărți, așa că nici cu patru boi nu l-ai mai scoate… Când i-e lumea mai dragă, însă, se pomenește că-l zgâlțâie cineva de mână. E băiețașul, pe care l-a trimis măicuța să cheme acasă pe tăticul. Tăticul însă a început să aibă ghinion, pierde cinci gologani, e supărat și-și mângâie disperat cărțile. Tocmai când copilul iese cu gura pornită pe plâns, vrea să-i spună că vine numaidecât. Mai trece ce trece, apoi vine servitoarea, suflecată până-n genunchi, înădușită și murdară, de, cum e omul când spală dușumelele sau rufele. Din prag strigă: — Domnule, să faci bine să vii acasă, că avem mare nevoie de d-ta. | 211 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | — Îndată! Îndată! răspunde boierul, zâmbind cu înțeles și jenat către ceilalți, care de asemenea zâmbesc, dar cu dispreț. Servitoarea pleacă bombănind. Vremea trece ca gândul. Servitoarea se înființează iar, mai morocănoasă, și se răstește: — Domnule, să vii, că n-avem niciun strop de petrol în casă și stăm prin întuneric!… — Cumpără o luminare, fetițo, și du-te înainte, că te ajung! Și iar așa, și iar așa… Până ce, în sfârșit, ușa clubului se deschide ca trăsnetul și apare însăși leoaica, doamna, înfuriată ca o vijelie. Face cu ou și cu oțet pe toți intelectualii, și mai cu seamă pe Armeanul, care e pacostea satului, căci înăcrește traiul tuturor cucoanelor. Pe urmă îl spală cum se cuvine pe iubitul soț și-l scoate din club în drăgălășii… Intelectualii rămân încurcați și opăriți, zâmbesc și trec înainte. Ce să răspundă unei femei? Cel mai însuflețit partizan al clubului e dascălul Tofan, care, deși de-abia răsuflă de calicie, are totuși multă trecere, fiindcă știe nemțește. Venea totdeauna cu copilul ca să fie liniștită dăscăliță și să nu creează că se ține de drăcii. Copilul făcea pe chibițul. Și-i plăcea atât de mult să facă pe chibițul, încât stătea ceasuri întregi fără să scoață o vorbă, cu ochii holbați la grămăjuile de bani albi și roșii ce zuruiau pe masă. | 217 |
Liviu Rebreanu | Idilă de la țară | Se bucura nebun când vedea că dinaintea tăticului creștea grămada de parale, că tăticul era vesel și-l întreba mereu dacă nu i-e somn, iar dacă-i era somn, îi dădea câte un gologan. Atunci tăticul câștiga. Când vedea însă că tăticul șade pe scaun parcă ar ședea pe ghimpi, că numără într-una bănișorii ce amarul i-au mai rămas, atunci copilul se posomora. Fiindcă atunci tăticul pierdea de se smintea. Atunci el își rezema căpușorul pe marginea mesei și bâlbâia un Tatăl nostru, ca să-i ajute Dumnezeu tăticului să câștige. Și adormea cu gândul la Tatăl nostru și la tăticul, și nu se mai trezea decât atunci când vreunul, scos din fire de prea mult ghinion, bătea cu pumnul în masă… S-au luptat ele, femeile, mult să omoare clubul, dar n-au izbutit. Și totuși, o femeie a pricinuit moartea clubului: Armeanca. Familia Armeanului s-a împrăștiat. Prăvălia s-a vândut la mezat. A cumpărat-o un ungur posac, care nu vrea să dea niciun ac pe datorie. De aceea și intelectualii l-au poreclit „Pocitul”. De altmintrelea, Tofan a prevăzut moartea clubului îndată ce a aflat că a murit Armeanca. I-a și spus dăscăliței, foarte mișcat: — De-acum poți fi fericită! A murit Armeanca, a murit și clubul! | 202 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Ilie Ghinea iese pe poartă cu piciorul stâng… „Superbă vreme de plimbare, își zice căscând. Dogoreala e pe sfârșite, începe să fie răcoare… nu se poate mai frumoasă!.. Se uită pe stradă în sus și-n jos foarte mulțumit, își netezește gulerul hainei, mângăie cu privirea vârfurile ghetelor care lucesc ca doi ochi de țigancă, apoi scoate o țigară și o aprinde gândindu-se: „Dacă n-ar mai fi sărbătorile, ar uita omul că viața are și bucurii… Muncești, muncești toată săptămâna de dimineață până noaptea”… Trece pe cellalt trotoar și o ia în stânga. Merge cu pașii rari, bătând cu bastonul în asfalt, sorbind tacticos din țigară și cântărind din ochi pe toți oamenii… E subșef de biurou, muncitor și burlac, scund și grăsun. Are mustăți mici, cănite, și o chelie mare, impunătoare. E foarte cumpătat. Își împarte leafa pe zile, și niciodată nu-și încurcă socotelile. Nu cere nimănui și nici nu dă nimănui nimic. Colegii își cam bat joc de cumpătarea lui, dar mai bine să-și bată joc pe gratis decât să-l iubească pe bani. Femeile au fost slăbiciunea lui. Poate că tocmai de aceea nu s-a însurat, deși ar fi avut ocazii multe și bune. Îi plac iubirile trecătoare, flirturile, cochetăriile, mai cu seamă că acestea nu costă parale. | 209 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Se îmbracă șic. Preferă să nu mănânce decât să nu aibă dungă la pantaloni. Are un principiu: lumea nu știe ce ai în buită, dar vede ce ai pe tine… Calea Victoriei geme de femei frumoase. Ghinea ridică fruntea triumfător și-i pare rău că nu e baremi cu o palmă mai înalt. „Ce de femei frumoase! se gândește dânsul cu jind. Degeaba, trăsuri și femei ca-n București nu mai găsești în toată lumea!”… Aruncă priviri dulci în dreapta și în stânga… Apoi, deodată, îi încremenește zâmbetul pe buze. Un grup de trei doamne îl fixează. Una dintre ele e bătrână și grasă, cu o pălărie caraghioasă în vârful capului. Dar celelalte două sunt încântătoare. Și mai ales cea îmbrăcată în negru, cu niște cârlionti aurii pe tâmple, înaltă, trasă prin inel… Ghinea se prăpădește după femeile înalte și trase prin inel. Se întoarce, își iuțește mersul, le întrece și iar se întoarce, ca să le vază mai bine. Cea înaltă zâmbește și se uită la el cu coada ochiului. Ghinea tresare de fericire. „Mi-a zâmbit”, își zice, și aleargă repede să se oprească la vitrina pe unde trebuie să treacă frumoasa care i-a zâmbit. „Mie mi-a zâmbit, nu mai încape îndoială, hotărăște Ghinea, ținându-se acuma scai de ele. | 208 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.