author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Poftim, cum îți iese aventura în cale!” Le întrece, rămâne în urmă, aruncă priviri întrebătoare și drăgostoase… În sfârșit, „pisează”. Și-n vremea aceasta gândurile lui se ceartă și se împacă. Cine știe ce poate să iasă dintr-o întâmplare? Întâmplarea e mama norocului. E drept că până acuma n-a prea avut noroc în dragoste. Dar cine nu pierde nădejdea trebuie să izbândească. Poate că blonda aceasta e femeia pe care i-a sortit-o Dumnezeu. De ce n-ar fi? La urma urmelor, ea l-a chemat și l-a încurajat. L-a plăcut. Negreșit că l-a plăcut. Câte legături de dragoste nu s-au început pe trotoarele prăfuite, dintr-o privire plină de înțelesuri? Femeile dispar într-o cafenea. „Desigur, au obosit”, se gândește Ghinea intrând țanțoș după ele și așezându-se în fund, chiar alături de masa lor. Blonda parlamentează cu chelnerul și din când în când își rătăcește ochii spre Ghinea, care aude că aleasa lui a cerut o ciocolată cu smântână. — Ascultă, garson, strigă dânsul pe nas ca să facă impresie doamnelor, să-mi aduci și mie o ciocolată cu smântână!… Alături femeile vorbesc în șoapte și uneori pufnesc. Și Ghinea zâmbește mereu. S-a înserat. Cafeneaua murmură într-o lumină gălbuie, care pe blondă o face mai frumoasă… A trecut aproape un ceas. | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Femeile se scoală să plece. Ghinea bate mândru în masă cu minerul bastonului: — Plata! Când dă să scoată portofoliul, îngălbenește. Nu-i. L-o fi perdut, sau l-o fi uitat acasă? N-are vreme să-și dea seama, căci chelnerul sosește furtunos: — Vine plataaa!… Poftiți?… Ochii lui Ghinea rămân țintiți la ușa de ieșire, unde blonda întoarce capul și-l privește foarte ciudat. Parcă râde batjocoritor… — Doriți? întreabă chelnerul nerăbdător. — Da… da, bâlbăie Ghinea. Da. Te-am chemat să… să-mi dai un pahar cu apă!… Dar foarte rece să fie! Chelnerul pleacă repetând răspicat „pahar cu apă foarte rece”, iar Ghinea hoalbă niște ochi prostiți. „Ce să fie asta, omule? se sfarmă dânsul, scotocindu-și discret buzunarele. Poftim ghinion!… Așa am avut eu totdeauna ghinion. Când e una, nu e alta! Pentru un pol să pierzi… Ce să pierzi? E grozav!… Dar nu-i nimic, o să treacă vreun prieten și”… Vrea să nu dea nicio însemnătate lucrului și se silește să se gândească numai la aleasa inimii lui. Dar, cine știe cum și de ce, acuma i se pare că nu e tocmai sigur că blonda îl privea cu drag. Caută să se convingă că se înșală, că în surâsul blondinei era iubire. Nu mai izbutește. | 203 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Neîncetat și tot mai stăruitor îi fulgeră prin creieri portofoliul și grija: ce-o fi dacă — hai să punem cazul — n-o găsi niciun prieten care?… Vrea să-și alunge din cap gândurile acestea neroade și cere jurnale ilustrate, să se distreze. Se miră însă că parcă nu mai îndrăznește să poruncească prea energic chelnerului și i se năzare că și chelnerul e mai puțin respectuos. „Aș! râde dânsul răsfoind o revistă. Sunt un caraghios… îmi fac sânge rău pentru nimic.” Râzând așa, își amintește râsul blondei în ușă. Și-a bătut joc, acuma e sigur că și-a bătut joc de el. „Măcar de-ar fi fost frumoasă… Dar era”… începe să descopere că blonda era foarte comună, în orice caz prost-crescută și, la urma urmei, n-avea niciun farmec. Cum a putut să-și piarză vremea ținându-se după cine știe cine? Iacă, nu pățea nici rușinea aceasta dacă nu era nerod. Acuma, pentru o femeie care și-a bătut joc de dânsul, să fie nevoit să tremure și să se frământe, el, om serios, funcționar! Și încă să trebuiască să se împrumute ca să scape din încurcătură!… Se înfurie și-i vine să-și tragă pumni în cap: „Idiotule!… Idiotule!… Ba te pomenești că nici nu pică nimeni de la cine să împrumut!”… Când începe să asude, zărește pe Ralea, un șef de biurou, prieten vechi, care i-a luat-o înainte pe nedrept și prin protecție. | 228 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Ghinea se simte deodată mai ușurat. „Bine c-am scăpat de bocluc!” își zice, strângând cu căldură mâna prietenului. Ralea se așază. Ghinea îi spune cu multe amănunte toată aventura, dar se sfiește să-i povestească de ce n-a urmărit-o mai departe. Îl știe pe Ralea batjocoritor. N-ar crede în ruptul capului că și-a uitat portofoliul acasă. Cum să-și uite cineva portofoliul? Mai curând capul decât punga. Ar umple numaidecât ministerul cu glume nesărate. Ghinea înghite și râde acru când aude că-i zice prietenul: — De ce nu te-ai luat după ea, frate Ilie?… Vezi, de aceea n-ai tu noroc în dragoste… Apoi îndată schimbă vorba: Tu iai ceva? — Da… mersi… am luat o ciocolată… Ghinea simte că i-a înădușit capul. Își aduce aminte că nu și-a scos încă pălăria, ca să nu vază blonda că e chel. „Mare zevzec am fost!” se gândește acuma, ștergându-și sudoarea. Ralea mănâncă și vorbește câte verzi și uscate iar Ghinea se întreabă mereu cum să-i spună că e încurcat și-i trebuie un pol. De vreo câteva ori s-a hotărât să-i ceară de la obraz, dar prietenul îl privea parcă atât de ciudat, că nu mai îndrăznește. — Oho, e târziu de tot și mâine-i biurou, face Ralea chemând chelnerul. | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | — Adevărat, se grăbește și Ghinea. O să plec și eu. Ia uite, domnule, cum am întârziat! Vorbind însă, îi tremură inima: o plăti, ori n-o plăti Ralea și ciocolata lui?… Ralea n-o plătește și pleacă pe-aici încolo, liniștit și nepăsător. Ghinea e în picioare, îi stă pe buze să-l cheme înapoi, să-l roage… și cade pe scaun înfrigurat, zăpăcit și rușinat. „Cum să-i fi cerut? Cum? Un pol?” Îl apucă o căldură amețitoare. O fi cald într-adevăr, sau îl gâtuie frica? Se adâncește repede într-un ziar, să nu-l vază lumea. Trebuie să i se cunoască și pe față nenorocirea… Se uită pe furiș la chelner, parcă ar vrea să-l cerceteze: știe sau nu știe chelnerul că n-are niciun ban? Chelnerul pare un băiat de treabă. Are o înfățișare foarte simpatică. Tot mai bine ar fi să-i spună: Uite, domnule, eu sunt Ilie Ghinea, cutare și cutare, mi-am uitat portofoliul acasă și… — Chelner! — Doriți plata? — Nu… nu… Mai dă-mi un pahar cu apă! Chelnerul îl privește bănuitor, pleacă și întoarce capul de câteva ori. „M-a simțit”, zice Ghinea, și îi vine în minte s-o șteargă înainte de a se întoarce chelnerul și, a doua zi, să-i trimită datoria, împreună cu un bacșiș gras. | 206 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Dar își dă seama că i s-ar tăia picioarele. Are un nod în gât și un gol mare în piept. Dacă mai ține mult situația aceasta o să leșine… Încearcă să se miște pe scaun ca să-și revie în simțiri. Deschide pentru a șaptea oară un jurnal și vrea să citească, să uite, să se liniștească. În creieri îi vuiește într-una: „Ce că fac? Ce să fac?” S-a făcut miezul nopții. Oamenii s-au rărit în cafenea. Ghinea își rotește ochii cercetător. Nicio mutră cunoscută! Niciuna! El nu bate cafenelele, de, e om chibzuit. Dar ar fi în stare acuma să ceară oricui, chiar unui străin… Chelnerul nu mai mișcă de lângă masa lui. Șterge mereu, așază scaunele, ziarele și măsoară pe Ghinea cu niște priviri care-l turtesc. Un domn bătrân cu barbă lungă, cafenie, la o masă într-un colț, soarbe ca un lup dintr-o ceașcă și îmbucă felii zdravene de cozonac. Fărâmiturile i se încurcă în firele de păr încrețit. Și mâncând, are în ochi o bucurie ciudată, ca și când toată lumea ar fi a lui. Ghinea îl zărește, sare drept în picioare și se repede desperat la masa necunoscutului. — Domnule, te rog, scapă-mă… te rog… Bătrânul rămâne cu gura căscată, speriat. | 204 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | — Îmi trebuie un pol… Un pol, domnule… Sunt istovit, nu mai pot… Un pol… mi-am uitat portofoliul… Un pol… Domnul pune încet ceașca pe masă, se șterge pe mâini de fărămituri, scoate punga și bolborosește necrezător: — Un pol… ți-ai uitat portofoliul… Hm… Poftim!… Mai mare rușinea… Ghinea ia banii. Ochii îi strălucesc de bucurie. — Nu știu cum să vă mulțumesc… O, ce nenorocire… Ce… Se întrerupe brusc și pășește la masa lui, strigând: — Chelner! Chelner! Plata!… Închipuiește-ți, omule, îmi uitasem acasă portofoliul… O ciocolată… Chelnerul, foarte respectuos, răspunde: — Se poate, domnule, vai de mine… Nu era nimic… Ghinea e fericit și vesel, parc-ar fi câștigat la loterie. Își ia bastonul și aleargă spre ieșire, ca și când ar fi scăpat dintr-o temniță. În stradă e răcoare și Ghinea începe să se mai potolească. I se pare un vis rău toată întâmplarea… Bine c-a găsit pe bătrânul cela. Și iacă, nici nu i-a mulțumit cum se cuvenea. Ar fi trebuit baremi să întrebe unde să-i trimită polul… S-a purtat ca un bădăran. Ce-o să zică omul acela cumsecade despre dânsul? Desigur, o să creadă c-a avut de-a face cu un pungaș… O clipă se gândește să se întoarcă și să explice bătrânului că el e subșef de biurou, om cinstit, că i s-a întâmplat nenorocirea, în sfârșit… Dar repede se răzgândește. | 225 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | La urma urmelor, și el ar fi ajutat pe oricine s-ar fi găsit într-o situație așa de grea. E o datorie să ajuți pe un om în nenorocire. Un pol! Adică ce-i azi un pol? Poate că domnul cela e un bogătaș la care un pol nu contează nici cât două parale… Ce să-i mai dai înapoi? Adică nu i-ar fi bătrânului rușine să-i primească de la un om sărac? Mai bine decât să-i dea lui înapoi polul, să-l dea de pomană unui cerșetor… Sau, și mai bine, să-și plătească cu un pol… în sfârșit, are destule găuri de astupat… Își încheie haina mulțumit, își iuțește pașii și se joacă nervos cu bastonul. Încetul cu încetul, se liniștește de tot, începe să fredoneze și se gândește zâmbind: „Ce întâmplare… Câștigai un pol!… Chilipir!… Bravo!”. | 134 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Automobilul înghițea lacom șoseaua, care se strecura, hopuroasă, peste lanuri înverzite, pe lângă coline împrăștiate ca niște mușuroaie uriașe, printre tufișuri uitate ici-colo ca perii în barba unui spân. Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspecție pe neașteptate în satul Ciolănești, unde se zicea că bântuie, ascunsă, o molimă strașnică de scarlatină. Era un om blajin doctorul Ispas, veșnic cu zâmbetul pe buze și cu ochelarii pe nas, ras ca un englez, și un binefăcător din naștere. Oculist prețuit și miop, desfășura o muncă neobosită pentru ocrotirea celor ce-și chinuiesc viața într-un întunerec fără sfârșit. Îi plăcea să-i zică lumea „apostolul meseriei doftoricești” De aceea nu primea niciodată bani pentru consultații, izbutind chiar să cheltuiască cu apostolatul o parte bunicică din averea frumoasă ce-i rămăsese de la părinți. Acuma se înfunda în pernele de piele, foarte îngrijorat să nu-l azvârle în vreun șanț zguduiturile mașinii. Îi stătea mereu pe limbă să poruncească șoferului îndrăgostit de iuțeală să meargă mai cu băgare de seamă, dar parcă-i era rușine să arate că i-e frică. Aerul dimineței, aspru și rece, îl izbea în față și-l înviora. „Uite sănătatea, se gândea dânsul cu nările în vânt. Toate doctoriile noastre nu fac”… O zdruncinătură mai tare îl sili să-și întrerupă deodată gândurile. | 211 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Treceau printr-un sat foarte sărăcăcios și murdar. În ogrăzile pline. De bălării, țăranii priveau cu jind după mașina buiastră, iar pe uliță câini și copii se repezeau la întrecere și chelălăiau de necaz în norii de praf ce se ridicau pe urmele roților. Soarele scotea capul din zarea lăptoasă, drept în față, roșu și obosit, ca un bețiv după un chef cu lăutari. O ceață ușoară aburea din pământurile odihnite, legănându-se alene, ca o femeie gătită. Apoi, încetul cu încetul, văzduhul se limpezi și se încălzi. Razele începeau a frige. Automobilul alerga din ce în ce mai năvalnic. Satele rămâneau în urmă unele după altele… Poate din pricina aerului proaspăt, poate din pricina zguduiturilor nemiloase, Ispas simți deodată că i-e foame. Și fiindcă se apropiase de țintă, se plecă și strigă șoferului. — Ascultă, Petre!… Auzi?… Oprești la cârciumă, nu la primărie, auzi?… Întâi luăm ceva și pe urmă… Șoferul, rezemat pe volan, cu gâtul întins ca un jocheu întârziat, răspunse, moțăind scurt din cap: — Bine. Peste câteva minute intrau în Ciolănești, și mașina se opri înaintea cârciumei, care se pitula, cu o sfială ademenitoare, tocmai în fața bisericii. Pe prispa soioasă, vreo doi țărani, cu luleaua între măsele, se holbau la mașina ce pufăia trudită. | 207 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Doctorul se descotoșmăni din tartane, își întinse picioarele amorțite și se dădu jos, scuturându-se de praf. — Găsim pe aici ceva de mâncare, oameni buni? zise dânsul spre țăranii sculați în picioare. — Apoi de, boierule, ca la țară, făcu un bătrân cu fața prietenoasă și cu niște plete năclăite. În fața cârciumei se ivi hangiul, foarte plecat și încântat. — Poftiți, conașule, poftiți!… Avem orice vă cere inima… Doctorul Ispas porni să intre. În clipa aceea, însă, răsări ca din pământ un cerșetor orb, cu cămașa zdrențuită și murdară, desculț, încins cu o sfoară noduroasă, cu o căciulă cenușie într-o mână, iar în cealaltă cu un băț zdravăn, și se apropie mormăind jalnic și tărăgănat: — Fie-vă milă de un biet orb… Bogdaproste… D-zeu să vă miluiască… Ispas șovăi puțin, apoi se opri, scoase niște bani și-i aruncă în căciula cerșetorului. Intră pe urmă în cârciumă, întovărășit de bolborosirile de mulțumire ale orbului, care pipăise în grabă banii și se roșise de bucurie. Așezându-se la o masă, auzi bine vocea țăranului pletos de-afară: — Ia uite, mă, luași polul, ai?… Acu dă-i zor să-l bei!… Și îndată glasul înțepat, sfidător al cerșetorului: — Las’ să-l beau, că eu l-am câștigat, nu el pe mine! | 205 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | În vreme ce mânca, doctorul se gândi mereu la cerșetorul orb. Să fie oare orb din naștere? Să-și fi pierdut vederea pe urma vreunei boli? Ce trist e să vezi cerșind un om voinic! Uite, dacă statul s-ar îngriji nițel de nenorociții ăștia, n-ai mai întâlni orbi în fiecare comună. Desigur! Ispas mânca, și-n gând se înfuria din ce în ce mai tare pe cei ce au putința să facă bine omenirei și care nici nu se sinchisesc de omenire. Bău de dușcă un pahar de bere de la gheață și-și zise hotărât: „Trebuie să mai văd pe sărmanul cela! De unde știi că nu e vorba de vreo năpastă trecătoare? De ce să nu-l ajutăm să se facă om dacă-i cu putință?” Plăti, își puse pardesiul și ieși mândru că i s-a îmbiat iar prilejul să-și împlinească apostolatul. În fața cârciumii se adunase o mulțime de țărani cari înconjurase automobilul și descoseau pe șofer. Primarul și notarul, prinzând de veste c-a sosit un boier mare, veniră grăbiți și îmbrăcați parc-ar fi mers la biserică. — Unde-i cerșetorul? întrebă doctorul apropiindu-se de trăsură. — Pe aici trebuie să fie, se îmbulzi un țăran dezghețat. Unde ești, mă orbule? Hai, că te cheamă boierul!… Ori te-ai pus să bei banii?… Ia vedeți, măi oameni, că doar nu l-o fi înghițit iadul! | 220 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Cerșetorul apăru în curând și întinse căciula, mormăind mai jalnic și mai disperat. Doctorul Ispas se apropie cu blândețe, dar tânguirile orbului duhneau groaznic a rachiu. — Ai băut, nenorocitule, ai? îl dojeni dânsul compătimitor. — Vai de mine, boierule, păcatele mele… Bogdaproste, un păhărel, atâtica… Ce să mai facă omul bătut de D-zeu? Vai ș-amar de zilele mele… Fie-ți milă, boierule, de-un biet… — Bine, bine, i-o curmă doctorul cam plictisit. Vino mai încoace, să vedem ce ai la ochi! Se uită cu luare-aminte, îi căscă ochii pe rând, îi întoarse genele pe dos și-n vremea aceasta îl întreba într-una: de când nu mai vede de loc, ce simte când apasă cu degetul, pe albeață, de ce s-a apucat de cerșetorie… Iar orbul povestea, oftând des, că s-au împlinit la Paște șapte ani de când nu mai vede lumina zilei, că i-a venit din senin, s-a culcat seara teafăr și s-a trezit dimineața vai de capul lui, că n-a avut bani să se arate la doctor și că Dumnezeu l-a pedepsit să trăiască din mila satelor… Țăranii se îmbulzeau în jurul lor, aruncau câte-o vorbă și chicoteau necrezători în spatele doctorului. — Nda, da, murmură Ispas după ce-l cercetase amănunțit. | 201 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Miroși groaznic a rachiu, ticălosule! Să-ți fie rușine!… Dar la ochi am să te vindec eu. Înțelegi? E o boală care se vindecă până bați în palme… O să te iau cu mine, la spital, și peste-o săptămână vii acasă zdravăn tun. Pe urmă n-o să mai trebuiască să cerșești. Orbul asculta uluit și gângăvi speriat și fericit: — Vai de mine, boierule… Țăranii începură a vorbi cu aprindere despre norocul ce-a dat peste cerșetorul lor. Se găsiră îndată suflete miloase să-i dea care un suman, care o cămașă, care o căciulă… Un flăcău sosi degrabă cu brici și foarfece și, chiar acolo, pe prispa cârciumii, îl tunse și-l rase ca pe un boier. După vreo două ceasuri, când se întoarse doctorul de la primărie, orbul era ca o floare. Îl sui lângă șofer și porniră în mijlocul urărilor de noroc ale țăranilor. Ispas simțea o mulțumire mare văzând în fața sa spatele cerșetorului. „Uite, își zicea dânsul, un om care-și prăpădea viața cerșind și bând rachiu din pomenile adunate! Cu puțină bunăvoință însă poate ajunge iar folositor societății… Ehe, dacă s-ar gândi astfel toți colegii, ce mult ar fi alinate suferințele și mizeriile omenești!”… A doua zi se duse mai devreme la spital, strânse pe interni și pe infirmieri și le povesti, cu amănunte înduioșătoare, întâmplarea cu cerșetorul. | 219 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Era mișcat și-și ștergea mereu ochelarii și nădușala de pe frunte. — Acuma să meargă cineva să aducă încoace pe individ și numaidecât să-i facem operația. O simplă cheratită. Și, astfel, în câteva clipe facem un om dintr-o sărmană ruină de carne și oase! Doctorul Ispas își umflă puțin pieptul, iar internii îl priviră cu o uimire mută și respectuoasă. O infirmieră grasă sosi în curând cu „individul”, care-și bălăbănea capul înfricoșat și bolborosea într-una: — Dumnezeu să vă dea sănătate… Dumnezeu să vă aibă în grije… Operația reuși minunat, și peste opt zile cerșetorul, cu ochii limpezi ca lamura, se înființă în sala de operații să mulțumească doctorului și să-și ia rămas bun. — Ei, așa-i? îl întâmpină Ispas, strălucitor de mulțumire. Acuma tu vezi mai bine decât mine, că eu, uite, trebuie să port ochelari!… Ei, bravo! de acum să te faci om de treabă, ai înțeles? Să muncești, să nu mai bei și să fii în rândul oamenilor! Omul bâigui ceva încurcat și sărută repede mâna doctorului. Niciodată nu simțise Ispas o bucurie mai mare decât acuma, zărind două lacrimi curate în ochii cărora el le dăduse iar lumina. La plecare apoi strânse mâna țăranului, îi mai dădu și o sută de lei ca să aibă acasă și-i zise de mai multe ori: — Să mai vii pe-aici, ai înțeles? | 223 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Să nu ne ocolești!… Și doctorul Ispas a fost foarte bine dispus toată ziua și a istorisit la toată lumea cum a ridicat din noroi și din beznă pe un biet nenorocit. Și toată noaptea a visat pe cerșetor, cum îi mulțumea și-i spunea plângând de fericire că își agonisește viața în cinstea și sudoarea feței… Într-o după-amiază, însă, peste vreo câteva săptămâni, Ispas se pomenește cu cerșetorul pe neașteptate, la spital. — Ei, ce-i, ce-i? îi zise doctorul bucuros. — Bine, boierule, făcu cerșetorul morăcănos. — Ai venit pe la București? N-ai uitat să mai dai pe la noi, ai? Foarte frumos… Ia vino să-ți văd ochii… Țăranul nu se apropie. Își învârtea pălăria între degete și se muta de pe un picior pe celălalt. Vrea să spună ceva și nu știa cum să înceapă sau nu îndrăznea. Doctorul îi văzu încurcătura și-l îndemnă cu blândețe: — Vrei să-mi vorbești ceva? Spune, nu-ți fie frică, spune! — Am venit, boierule, să-mi pui la loc ce mi-ai luat de pe ochi, țâșni deodată cerșetorul, cu glas în care tremura mult necaz. — Ce-ai zis? Cum ai zis? făcu Ispas, căruia i se părea că n-a auzit bine. — Așa, boierule… Că dumneata m-ai prăpădit, boierule, de azi nu mai pot câștiga o bucățică de pâine. | 215 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Doftoriile dumitale, boierule! Șapte ani de zile am trăit cum se cade, și toți oamenii, din cinci sate, îmi dădeau ba una, ba alta. Acu degeaba stau, degeaba cer, că nimeni nu-mi întinde măcar o mână de făină… Doctorul Ispas rămase trăsnit. Se făcu roșu ca postavul, și pe timp le îi răsări un șirag de bobițe de sudoare. Se uită uluit o clipă, apoi deodată izbucni: — Ieși afară, măgarule! Ieși, că te dau în brânci, ticălosule! — M-ai nenorocit, boierule, ș-acu mă gonești, ai? Halal boier, n-am ce zice!… Mi-ai luat pâinea de la gură, m-ai lăsat muritor de foame… Nu avu vreme să mai urmeze, căci doctorul, furios ca un tigru rănit, se azvârli la el și-l scoase afară în pumni și-n palme. — Auzi, nemernicul! strigă Ispas, plimbându-se cu pași mari și dând din mâini amărât. Auzi, hoțul!! Măgarul! Netrebnicul! Ticălosul! Poftim!… | 146 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Două zile și două nopți Ion Haramu nu s-a clintit din colțul vagonului. Ghemuit pe raniță, strângând pușca în brațe, stă îngândurat și posomorit, cu capul în pământ. Numai rareori își ridică ochii, în care s-a înfipt o spaimă cruntă de ceva necunoscut și îngrozitor, și se uită împrejur nedumerit. Suflă greu, ca un dobitoc beteag, în creieri îi vuiește un gând chinuitor și necontenit bolborosește: — Am să mor în bătălie… Am să mor… Mor. Buzele-i sunt crâmpoțite și gâtul uscat, iar pe tâmple i s-au brăzdat pârâiașe de sudori, pe cari, oricât le șterge, nu seacă. Dar trenul nesfârșit uruie într-una și roțile grele scârțâie asurzitor. Locomotivele pufnesc ca niște balauri și scuipă nouri năpraznici de fum, care se vălmășesc și se împrăștie în văzduhuri. Și în duduitul mașinilor se amestecă jalnic chiotele și cântecele ostașilor trudiți, ca behăitul unei turme de oi dusă la zalhana. Vreo patruzeci de oameni sunt îngrămădiți într-un vagon de vite. Mai toți se îmbulzesc la ușa deschisă, parcă ar vrea să-și ia rămas bun de la câmpiile, satele, dealurile, pădurile ce se clatină și se încovoaie din goana trenului. Cu șepcile împinse pe ceafă sau trase pe-o ureche, cu fețele supte și umezite de nesomn, soldații totuși cântă răgușiți, lungind și tremurând vorbele. | 211 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Doar câțiva sforăie nepăsători, chirciți printre ranițele și armele așezate pe lângă pereți. Haramu se freacă la ochi cu pumnii. I se pare că visează un vis rău și iarăși murmură: — Am să mor… Am să… Apoi cântecele încetează. Oamenii izbucnesc în râsete neroade, urlă, se uită unii la alții ca și când nu s-ar mai fi văzut de mult, pe urmă și deodată tac toți, parcă li s-ar fi stins glasul. Din celelalte vagoane se aud jelaniile tărăgănate, strigătele mulcomite de bocănitul roților. Tăcerea se înțelenește și, în aerul îmbâcsit de nădușeală, se scoboară presimțirile stăpânite și apasă ca niște pietre de moară pe sufletele pornite în gura morții. În ochii tuturor tremură o întrebare. Creierii se frământă căutând un răspuns pe care nu îndrăznesc să-l găsească. Un căprar spătos și înalt câț un munte, cu ochii mici, sfredelitori, rămași în fundul capului, cu o mustață subțire, bălaie și cu fălcile ieșite în afară, rupe liniștea: — Ziceți, feciori!… De ce-ați amuțit, mă?… Înainte, înainte! Vreo trei vlăjgani, foarte sfioși, râd înfundat. Vasile Fodor din Măgură, cu un cap de veveriță, strigă pițigăiat: — Că bine grăiești, Boroiule!… Cum taci, cum te cuprind grijile și dorurile… Că, zău așa, măi oameni de treabă! | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Și începe deodată, cu glas subțire și scâncit, o doină. — Așa, Fodore, mormăie căprarul arătându-și dinții. Fodor întinde gâtul și urlă mai înfocat, iar ceilalți, unul după altul, îi țin hangul cu ochii pe dos. Înserarea se strecoară pe nesimțite în vagon. Cerul s-a încenușit și a început să se amestece cu pământul aburit. Amurgul învăluie pe ostașii cântăreți și-i subțiază. Boroiu mai ascultă o clipă doina, pe urmă se întoarce și-și rotește privirea, parcă ar căuta pe cineva. Zărește în colț, pleoștit, pe Haramu, îl măsoară lung cu ochi stranii și-i strigă batjocoritor: — Tu ce clocești, Haramule? Haramu ridică fruntea, se uită, nu pricepe și tace. — Ești posomorit, ai? zice iar Boroiu, apropiindu-se rânjind și oprindu-se dinaintea lui cu mâinile încrucișate la spate. Fața lui Haramu e gălbejită de tot. Mustățile rari i s-au zbârlit speriate, ochii turburi parcă se opintesc mereu să iasă din orbite, nasul i s-a subțiat și i s-a lungit, iar cutele în jurul gurii s-au adâncit și s-au înmulțit. Se uită țintă la căprar și izbucnește cu glas spart și hârâit: — Apoi ție ți-e lesne să batjocorești. Ție ce-ți pasă, ori că trăiești, ori că te prăpădești!… Dar eu am copii, și moșie, și nevastă! | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Simte că i se umezesc ochii. Se oprește puțin, înghite în sec ș-apoi urmează: Și-mi rămân copiii pe drumuri… Și nevasta rămâne. Nu isprăvește, ca și când i-ar fi frică. Își aruncă privirea la Boroiu, cercetător. Mai bâlbâie ceva neînțeles și tace. Capul îi cade pe piept. Începe să geamă. Un soldat, care tocmai căuta să-și șteargă somnul din ochi, se uită morocănos la Haramu, înjură, se întoarce pe cealaltă parte și adoarme repede bombănind. Boroiu a rămas cam uluit. A avut o tresărire, i s-au încleștat pumnii fără să vrea. Dar îndată s-a potolit și zice: — Taci, bre, nu te teme… Nu mori… — Am să mor, Boroiule! răspunde Haramu apăsat. Simt eu bine c-am să mor. — Eu nu mor! murmură căprarul încruntat. N-am să mor!… De ce să mor? Se așază și el lângă Haramu, își scoate șapca și se scarpină în cap. Celălalt îl privește cu coada ochiului, necăjit, și nu mai deschide gura. Amândoi tac, duși pe gânduri. Sunt dintr-un sat, de pe valea Someșului, și se dușmănesc de vreo șase ani, de când Haramu s-a însurat cu Ileana, fata Paraschivei și a lui Grigore Bulbuc. De atunci Boroiu nu are hodină, dar nici. Haramu și nici Ileana. | 204 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Boroiului i-a fost dragă Ileana și Ilenii i-a plăcut Boroiu. Împreună erau la horă și nedespărțiți în zile de sărbătoare, iar în zilele de lucru făceau ce făceau, și mereu se întâlneau. Dar a venit vremea de a trebuit să plece la oștire. Ileana a plâns, l-a petrecut până-n hotare și i-a făgăduit și s-a jurat că-l va aștepta. Mai bine moartă decât să nu-l aștepte și să se mărite cu altul. Și Boroiu a plecat liniștit în Bosnia și de-acolo i-a scris carte Ilenii, iar Ileana i-a răspuns bucuroasă, și cartea îi era scrisă cu cerneală roșă și pătată, cu lacrimi fierbinți. După un an, Boroiu a venit acasă, de Crăciun, o săptămână. Era mândru, și avea două stele albe pe guler: îl făcuse căprar. Era fecior dezghețat Boroiu, isteț, săritor, muncitor. Tot satul s-a mirat de el și l-a copleșit cu întrebările și l-a ascultat cu gura căscată cum vorbea în limba bosniecilor și cum povestea de câte-a dres și a pățit. Și Ileana se lipea de el ca o pasăre înfricoșată și-l privea rugătoare. Boroiu însă n-a băgat de seamă tremurările fetei, ori de le-a simțit, nu le-a înțeles. Și nici nu a îndrăznit nimeni să-i spună și să-i deschidă ochii că Ion, feciorul lui Alexe Haramu, cel putred de bogat, se ține scai de Ileana și vrea s-o ia de nevastă în ruptul capului. | 228 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Apoi Boroiu s-a dus iar în Bosnia și n-a mai venit până peste doi ani și nici cărți n-a mai primit de la Ileana. Și atunci a găsit pe Ileana măritată cu Ion Haramu și cu un copil în brațe. Când a văzut-o Boroiu așa, într-o dimineață, pe ulița cea mare, a scuipat-o în obraz. A înțeles, însă, din ochii ei plânși că nu-i ea de vină. Și, încetul cu încetul, a aflat pe urmă tot. A aflat de la oameni că Ileana s-a împotrivit cât a putut, că l-a purtat cu vorba pe Haramu un an de zile, că, în sfârșit, a simțit-o tatăl său cu vicleșug și a început s-o bată și a bătut-o până a înmuiat-o. Baba Firoana, moașa satului, i-a povestit că Ileana într-un plâns o duce cu Haramu și i-a mai povestit cum o snopea tatăl său și cum îi striga: „Îți trebuie Boroiu, hai?… Pe Boroiu-l aștepți?… Na, blestemată! Na, rapandulă!… Vrei calicie, vrei sărăcie, ai?”… Și zice că mereu țipa, să audă tot satul: „Ori te duci după Ionică, ori îți sucesc gâtul!”… Lui Ionică i-a dat bătrânul Haramu șaptesprezece locuri, o tablă mare de pădure, trei perechi de boi ungurești, nu știu câți cai, două vaci șvaițere și o turmă întreagă de oi, și casă de piatră în sat, și alte două case la câmp. | 223 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Totuși, Boroiu nu i-a făcut lui Haramu nicio învinuire. Simțea că, dacă ar vorbi despre Ileana cu dânsul, nu s-ar putea stăpâni și l-ar omorî. Boroiu avea un pumn cât un mai, iar Haramu era slab și jigărit ca o mârțoagă nemâncată. Vorbeau când se nimerea. Haramu se simțea vinovat și mereu căuta să-l îmblânzească. Odată i-a îmbiat pe soră-sa de nevastă și i-a spus că-i dă șase locuri, și o casă, și o pereche de boi. Boroiu însă l-a privit drept în ochi și i-a răspuns tare, ca să-l audă bine oamenii din cârciumă: — Eu nu mă mai însor, Ioane… Rămân holtei cât oi trăi! Haramu a priceput și a tăcut. Așa a trecut vremea. Așa au trecut șase ani. Când a venit porunca împăratului să pornească bărbații la război, tot satul s-a bocit, numai Boroiu s-a bucurat. De moarte nu-i era frică, iar de ce lăsa acasă nu-i părea rău. Era singur cuc, cu inima deșartă și fără nicio nădejde. În ajunul plecării însă s-a pomenit cu Ileana. — M-ai iertat? a întrebat femeia cu ochii plini de lacrămi. — Te-am iertat, a răspuns Boroiu, cu capul în piept. Ileana ar fi vrut să mai vorbească și n-a îndrăznit. | 202 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | A stat o vreme ștergându-și palmele pe șolduri, mișcând gâtul și așteptând un cuvânt de îmbărbătare. S-a întors spre ușă și de-abia atunci i-a venit graiul. — Iartă-l și pe dânsul, a zis cu glas moale. Ai grije de el și ocrotește-l și nu lăsa să-mi rămâie copiii fără tată. Boroiu a văzut-o, pe sub sprâncene, cum tremura de rușine, și într-un târziu i-a spus aspru: — O fi cum o vrea Dumnezeu, Ileano! S-au despărțit fără să-și dea mina și fără să se privească. Și totuși, în sufletul lui Boroiu s-a strecurat o rază de nădejde. Se sfia să-și mărturisească gândul ce-i încolțise în minte. Căuta să-l alunge și se prindea mereu mângâindu-l. Simțea că i-e și mai dragă Ileana, deși a făcut trei copii cu Haramu. I-e dragă. Și simțea acuma că se bucură când vede pe Haramu zvârcolindu-se cu gânduri de moarte. Acuma Haramu geme într-una și îl aude cum bâiguie: — Am să mor… Am să… Boroiu răsuflă adânc, își zgâlțâie scurt mustața și șoptește: — De moarte să nu-ți fie frică, Ionică!… Moare cui i-e scris să moară! — Eu am să mor, Boroiule! gâfâie Haramu stins. Căprarul își înăbușe o părere de bine, se rușinează și tace. | 203 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Ascultă o bucată de vreme cum chiuie Moise Tripa, la ușă, cu picioarele spânzurate afară, foarte răgușit, cum râd ceilalți și tropăie din bocanci, cum troznesc roțile neîncetat ca un șir de ciocane mici pe o nicovală uriașă. Dar îndată aude glasul lui Haramu: — Barem să știm unde ne duce, Boroiule! — Unde vrea împăratul, zice căprarul, și adaugă, mai târziu: Tu să te ții după mine, Ionică, auzi? — Aud, aud… — Că de mine nu se agață moartea. Haramu întoarce scurt capul spre Boroiu, căutând să-i vază fața. Nu se vede nimic. Dar respirația i-o simte grea, liniștită, și ceva ce-i aleargă prin suflet îi răscolește inima, îi furnică prin sânge și-l încremenește. I se pare că o mână aspră nevăzută i se înfige în gât și-l strânge fără cruțare. I-e frică de omul acesta, care nu se teme de moarte. Își aduce aminte de Ileana, de copii, de Boroiu de altădată. „Are suflet bun Boroiu… Dacă n-a zis el nimic atunci!… Acu-s altele… Acu, Doamne fetește!” S-a înnoptat de-a binelea. În ușa vagonului nu mai sunt decât vreo trei-patru întârziați. Cântecele au contenit. Soldații s-au trântit pe jos și vorbesc încet, parcă le-ar fi teamă să nu turbure odihna cuiva. | 204 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Printre șoapte se amestecă oftări prelungite și, dintr-un vagon îndepărtat, străbate o melodie tristă, stingheră, întreruptă de zgomotul roților și al locomotivelor. Stâlpii de telegraf însemnează grăbiți câte-o dungă neagră pe crâmpeiul de cer vânăt-închis ce privește blând, cu ochi de stele tremurate, la ostașii îngândurați. Suspinele și gemetele umplu toate vagoanele. O groază ascunsă a pus stăpânire pe sutele de oameni ce merg unde-i duce o mașină neroadă. Toți ar vrea să doarmă, să uite ceea ce este și să viseze ceea ce ar dori să fie. Și somnul nu vine. Sute de oameni, rupți de osteneală, stau cu ochii mari holbați, scotocind întunerecul, vrând să pătrundă o taină de nepătruns. Și în sute de priviri înfiorate care se încrucișează, se ciocnesc și se îmbrățișează, se zbate aceeași presimțire dureroasă. Un ostaș începe să se zvârcolească, sare deodată drept în picioare și se repede, țipând de groază, spre ușa vagonului. Ceilalți îl opresc speriați și-l mulcomesc. — Opriți-l, mă, că sare din tren! — Nu-l lăsați, feciori! Se face un zgomot ca și când intră dihorul într-un coteț cu găini. Toți se înghesuie spre cel îngrozit, îl mângâie cu vorbe potolite. Trece un dram bun de vreme până ce se așterne iar tăcerea, mai apăsătoare, mai chinuitoare. | 208 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Haramu mormăie o rugăciune și se necăjește că nu și-o aduce aminte. O rugăciune pe care o spunea în fiecare seară, în copilărie, și de la care acuma nădăjduiește îmbărbătare și izbăvire. Din când în când întoarce capul îngrijorat spre Boroiu, care pufnește rar alături. Simte că Boroiu e liniștit, și aceasta îl neliniștește. Se gândește din ce în ce mai mult la Ileana, gândindu-se la Boroiu, și se învinovățește. Îi vine să ceară iertare lui Boroiu, și chiar deschide gura să vorbească, dar se răzgândește. Mai bine să rămână toate cum sunt. Și căprarul se simte atât de bine, parcă s-ar duce la bâlci sau la șezătoare. Înspre miezul nopții soldații adorm frânți de gândurile negre. Și prin somn oftează des și numai rareori râd sau se vaită. Trenul uruie într-una. Locomotivele sforăie obosite. Pământul aleargă pe lângă vagoane. Cerul zâmbește ca o mamă iertătoare. Apoi, undeva, mașinile se opresc scârțâind sfâșietor. Toate vagoanele dorm, numai locomotivele slobod puhoaie de aburi pe nările de oțel. E o liniște grea, ca și când lumea întreagă ar fi încremenit sub povara întunerecului. Deodată, un țipăt răgușit de goarnă spintecă tăcerea. Un murmur uluit răspunde din vagoanele deșteptate, prin care trece ca un fior. | 202 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | — Muscalii!… Muscalii! Un plutonier strigă aspru în fiecare ușă: — Cinci minute!… Alarma!… Cinci minute! Zgomotul în vagoane se ațâță: zăngănit de arme ciocnite, pârâit de ranițe aruncate în spinare, înjurături repetate printre dinți, gemăte zadarnice. Un ofițer gros, mustăcios, gâfâie supărat printre șine, zdrăngănindu-și sabia: — Trompet! Boule! Nu se sună în apropierea dușmanului! Un pâlc de ofițeri somnoroși, zgribuliți își pocnesc oasele pe peronul gării, care, cu cele două geamuri luminoase, privește nepăsătoare, tăcută în noapte, parcă nici n-ar vrea să vază ce se petrece. Porunci grăbite se desprind din zgomotul turbure, și comenzi scurte, tăioase. Apoi, un nou semnal de trâmbiță zguduie somnul nopții, în ciuda ofițerului gros, care-și astupă urechile înjurând. Pe urmă, un tropot prelung, ca și când s-ar încinge o horă uriașă. Și, repede, compăniile își încheie rândurile în fața vagoanelor goale, ca niște guri lacome din care pufnește un miros greu de om. — Intrăm în horă, Ionică… Intrăm! șoptește Boroiu, ca să nu-l audă ofițerul care se plimbă nervos prin fața plutonului, tremurându-și sabia și căscând des. Haramu tresare. N-a înțeles vorbele lui Boroiu, dar simte că i-e frig. Un vântișor slab, umed începe să bată. Pornesc pe-o ulicioară strimtă, noroioasă. „Se vede c-a plouat pe-aci, se gândește Haramu. | 208 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Pe la noi era cald când am plecat”… Cel din spate îl calcă mereu pe bocanci. Haramu se supără. Cine-o fi? Nu-l vede. Boroiu e lângă dânsul. Îi aude pașii apăsați, grei. Îi cunoaște. I se pare că trec printr-un sat. Niște câini hămăie când mai departe, când mai aproape. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă pâlpâie o clipă și adoarme iute. „E un sat… Da, da… Un sat.” Au mai mers puțin și pe urmă s-au oprit. — Acu ce mai așteptăm? zice Haramu îngrijorat. De ce nu ne ducem la bătaie? De ce? Nu răspunde nimeni. Toți se trântesc în șanțurile șoselei. Pe drum rămân doar piramidele de arme și ofițerii, cari par niște stafii urâte. În zare, pe cer, se frământă nouri bolbocați, negri, amenințători. Stelele acuma plâng înfricoșate și împuținate. Șoseaua albește în beznă, parc-ar fi de argint vechi. Se aude cântecul harnic al unui cocoș, apoi mai multe pe rând, io, răgușite, subțiri, furioase, ca un concert. Un greier spăimântat țârâie scurt și des. Frunze uscate zuruie împrăștiate de vânt. Haramu șade cu fața-n sus nemișcat, cu ochii la cerul mohorât, prăpădit de gânduri. Un miros de pământ jilav îi gâdilă nările și-i amintește de-acasă. Și deodată parcă nu mai vede cerul acesta străin și nu mai aude zgomotele acestea străine. | 216 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Parcă e în Prislop. Pe ulița cea mare căscioarele sărace se pitulează rușinoase după gardurile dărăpănate de nuiele. Numai casa lui de piatră se înalță trufașă, cu acoperișul de tinichea roșie. Intră în ogradă mulțumit. Vitele rumegă leneșe și-l privesc lung. Sluga somnoroasă scoate apă; cumpăna fântânii scârțâie. În tindă găsește pe Ileana, plânsă, cu băiețașul cel mic în brațe, pe vatră. Focul duduie și flăcările fâlfâie și răspândesc o căldură moleșitoare. În patul răscolit, dezveliți, dorm copiii amândoi, și Toderaș râde prin somn. Haramu se cutremură înfrigurat, își trece mâna peste ochi și oftează adânc. „S-a isprăvit… Am să mor”, se gândește dânsul îndată, cuprins de frică. În suflet simte un gol mare, - atât de mate, parcă cineva i-ar fi smuls, pe nesimțite, toate măruntaiele. Și de jur împrejur se întinde și stăpânește același gol nesfârșit, ca și când][toată lumea s-ar fi sfărâmat și-ar fi rămas el singur, înfricoșat și îndurerat. Sublocotenentul, un sas lung, roșcovan, cu glasul lung, adună plutonul într-un pâlc. Vorbește stricat românește. Vrea să fie energic, dar vocea îi tremură. — Inamicul e aproape, feciori!… în curând primim botezul de sânge… Fiți bărbați! Românu-i viteaz… Fiți români! Soldații ascultă tăcuți, cu gura căscată, parcă n-ar pricepe. | 202 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Și sublocotenentul vorbește mereu. Împăratul… români… muscali… dușmani… Pe urmă vine în goana calului un ofițer. Spune ceva colonelului cu glas foarte tare, ca și când ar fi speriat, în nemțește. Oamenii nu pricep. Ofițerul strigă mereu, întoarce calul și se face nevăzut. Comenzi răsună grăbite. Toți oamenii își fac cruce deodată, ca de porunceală. Pe urmă picioarele pornesc, și șoseaua parcă se clatină sub bubuitul pașilor. Drumul cotește când încoace, când încolo, urcă povârnișuri, trece prin câteva sate. Prundișul e proaspăt și scârțâie sub tălpile bătute cu cuie. Ostașii merg tăcuți, parcă s-ar duce la înmormântare. Numai ofițerii mormăie uneori: „Curaj, copii!” Dar și glasul lor sună a pustiu și se stinge fără ecou. Haramu își târăște picioarele și privește în toate părțile, căutând ceva, nici el nu știe ce. S-a făcut ziuă. Soarele însă nu se arată: norii ceia de la răsărit îl țin încătușat. Haramu simte într-una golul în suflet. Fruntea îi arde. Fața-i e ca varul și pe buze îi joacă un zâmbet. — Pe-aici au cules bucatele, zice dânsul către un soldat, care de asemenea cercetează miriștile și porumbiștile. — Alți oameni, altă țară, alte obiceiuri, răspunde acela clătinând gânditor din cap. — Ehe, ce bucate frumoase mai aveam pe la noi!.. | 207 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Acu o să le strângă ciorile! Haramu râde amar. Ostașul râde și iar dă din cap. Deodată Fodor, cine știe cum, iese din rânduri și începe să joace bărbuncul, chiuind ca un nebun. Toată compania izbucnește într-o veselie zgomotoasă, iar Haramu îl îndeamnă înviorat deodată: — Nu te lăsa, Fodoree! Merg mereu, merg mereu. Soarele a rămas în urmă. Tălpile ustură fripte. Cine mai știe de câte ceasuri merg mereu? Șoseaua taie o vale largă ca o groapă uriașă. Compăniile se opresc puțin și se dau la o parte, să facă loc unui șir lung de căruțe încărcate cu lăzi albe, grele, cu semne roșii. Vizitiii șed nepăsători, cu luleaua în gură. Un ofițer călare se învârtește într-una pe lângă căruțe, înjurând în gura mare și amenințând cu o cravașă ruptă. — Munițiile! șoptește Eoroiu, și în ochi are o sticlite de veselie ciudată. Tocmai când trece convoiul se aude un mormăit îndepărtat, prelungit, înăbușit. O tăcere adâncă urmează. Numai scârțâitul roților neunse turbură căldura mocnită. Toți ochii se ridică întrebători, cercetători, spre răsărit. — O ploua! suflă Haramu într-un târziu. — Tunurile! răspunde Botoiu cu aceeași veselie stranie în privire. Haramu se uită la el neîncrezător. Râde și-și dezvăluie dinții ca un câine supărat. | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Glasul îi tremură: — De-acu începe… Bine că începe! Acuma coloana urcă un povârniș. Mormăitul tunurilor slăbește. Gâfâitul ostașilor se întețește. Urcă mereu, urcă mereu. Pe creasta dealului, însă, parcă s-ar fi deschis deodată o fereastră: bubuiturile cutremură văzduhul. Oamenii se închină fără să vrea și-și feresc capul. În față se desfășoară o vale lină, largă, nesfârșită. Departe, departe, în fund, albăstrește un șir dințat de coline. Valea toată parcă e o hartă uriașă întinsă pe o masă uriașă. Într-un verde spălăcit șerpuiesc drumuri albe. Ici-colo, pete vinete de păduri și de tufișuri. Apoi fâșii mari de semănături galbene. Și, resfirate la întâmplare, vreo câteva sate cu casele încremenite de frica tunurilor, ce nu mai contenesc. Departe, în stânga, arde un sat, și fumul se înalță până în cer. Drept înainte, alt sat e învăluit într-o mare de fum, cenușiu-gălbui, din care se ridică uneori vârtejuri negre, atunci când bufnește în grămada de ruine câte un obuz rătăcit. Mai departe, foarte departe, arde câmpia. Fumul se tăvălește pe pământ și se clatină ca un bețiv plecat la plimbare. Compăniile cotesc la dreapta pe-un drum îngust, împrejmuit de plopi deși. Și merg mereu… Iar trec printr-un sat. Pe uliță stau înșirate vreo douăzeci de căruțe pline de paie. | 207 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Pe brațul vizitiilor e crucea roșie. Pe turnul bisericii fâlfâie un steag mare alb, cu crucea roșie: Un doctor foarte tânăr ține mâna la cozoroc și zâmbește vesel, aruncând din când în când vorba: „Gata!” Boroiu nu se poate opri să nu lămurească pe Haramu, privindu-l drept în ochi, parc-ar vrea să-i împlânte un cuțit în inimă: — Astea-s pentru răniți… Știi, dacă ești pe moarte, aici te aduce să mori. — Am să mor, bâlbăie Haramu încet, întinzând gâtul ca o rață bolnavă. Pe mine nu mai trebuie să mă aducă aici. Ce să mă mai aducă? — Ce tot îmi bați capul, păcătosule, cu moartea? izbucnește căprarul cu răutate. Ce tot trăncănești?… Și dacă mori, adică ce mare pagubă-i? Mori, bine! Ești mort. Are cine să te îngroape! Haramu ridică ochii sfios la Boroiu și se înfioară. În fața căprarului e ceva ce-l înlemnește. Ar vrea să se despartă de dânsul și nu poate. Și în creieri îi fulgeră: „Boroiu îmi vrea moartea!” Dar nu zice nimic. Își târăște picioarele grele — plumb, oftează și se mângâie curând: „Cum o da Dumnezeu-sfântul! Fie voia lui!” Bubuiturile sunt tot mai furioase și se apropie, în dosul unui dâmb turtit se zăresc tunurile, mici ca niște jucării, iar oamenii, învârtindu-se pe lângă ele, ca niște cărăbuși. | 216 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Când le vede Haramu, se bucură copilărește și nu-și mai ia ochii de la ele. Troznetele răgușite, aspre îi farmecă urechile. Îl cuprinde o încredere oarbă, nemărginită, și începe să strige vesel: — Uite tunurile!… Tunurile noastre! Tunurile noastre! Apucă pe Boroiu de mâneca tunicii și-l zgâlțâie cu mândrie: — Uite tunurile noastre! În clipa aceea un vâjâit înfricoșător trece prin văzduh. Un șrapnel se sparge undeva, la spatele trupei, cu o flacără orbitoare. Un nour alb, cât o căpiță de fân, răsare, se umflă, rămâne câteva minute atârnat în aer, ș-apoi se destramă și se pierde. Boroiu răspunde rânjind: — Ne-au zărit muscalii și dau în noi cu tunul. — Da’ noi n-avem tunuri? face Haramu triumfător. Avem!… Uite-le! I le arată cu mina, râde și urmează: Nu știu cum, Boroiule, dar parcă-s de fier! Nu-mi mai pasă de nimic… Acu să mă trăsnească un glonț, și nici n-aș crâcni… Adică ce? O viață are omul! Așa-i, măi Boroiule? Râde zgomotos și începe să bată talpa, ca la paradă, numărând tare: Stâng! Drept! Stâng! Căprarul îl privește nedumerit, își șterge sudoarea pe gât și tace. Pe drum vine, cu pașii târâți, un tunar rănit. Se așază pe marginea șanțului până trece coloana. | 203 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Capul i-e îmbrobodit în zdrențe murdare, muiate de sânge. O dungă lată, roșie-negricioasă, se scurge pe tunica cenușie de la guler până jos. Are în ochi o lucire apăsătoare și murmură îngrozit din când în când: — Prăpăd mare… prăpăd mare! Haramu aude vorbele și simte cum, deodată cu ele, îi zboară din suflet bruma de încredere. Merge înainte cu ceilalți, și parcă nici nu-și mai dă seama ce face. Vede mereu pe tunarul însângerat și nu-l mai slăbește de loc gândul morții. Se pomenește într-o porumbiște, alergând, cu pușca în mână. „Cum am ajuns aici? Ce caut aici?” Boroiu merge înainte. „De ce mi-o fi vrând Boroiu moartea? !” Ostașii sunt răsfirați care încotro, gâfâie greu și calcă în picioare porumbul. Sublocotenentul pășește sprinten, taie în dreapta și-n stânga tulenii uscați, parcă și-ar încerca ascuțișul săbiei, se uită deseori înapoi și șoptește câte ceva. Tunurile mormăie mai departe. Din stânga pârâie focuri de pușcă. O frunză veștedă îl lovește peste față, și aceasta deodată îl face iar să se gândească acasă. Își aduce aminte că otava din luncă i-a rămas cosită, dar neadunată. Să nu fi dat vreo ploaie, să i-o prăpădească. „E muncă de șapte bărbați. Și ce otavă! | 201 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Mătase, nu altceva! Las’, că are grije Ileana… Dar trebuie să ia femei la otavă… Da, da, femei. Bărbații au plecat toți… Mulți au plecat, cine știe câți s-or întoarce? !… Azi e vineri? Da, da, vineri. Zi de post. Poți să postești aici — Doamne ferește! Ce post! mănânci ce apuci”… îi vine în minte că n-a luat nimic în gură de ieri dimineață și că i-e foame. Scoate o plăcintă, adusă de-acasă, făcută de Ileana, și înghite repede bucăți mari. Poate că mănâncă pentru cea din urmă oară! De unde știi? „în război acu trăiești, acu ești mort… Ehe! Doamne ferește!” Porumbiștea nu se mai isprăvește. Răzoare, șanțuri și mereu porumb. „Unde-s muscalii? își zice Haramu încet, și întrebarea începe să-l chinuiască. Unde-s? Unde-s?” în față nu se vede decât spatele lui Boroiu, cu ranița și cu bidonul care zăngăne necurmat, și vârful șepcii. Îi mai trece o clipă prin cap că Boroiu îi vrea moartea, dar îndată se gândește iar: „Unde-s muscalii?” Și se înfurie, parcă i-ar fi tras cineva o palmă. „Auzi, război fără muscali!… Rușine!” Apoi se trezește lungit cu burta la pământ, lângă căprar. E marginea porumbiștei. Sublocotenentul se uită cu binoclul. Deodată, în față, se pornește un ropot de focuri de pușcă, și ofițerul țipă foarte ascuțit: — Foc! | 216 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Foc! Foc! În stânga, din porumbiște, țâșnește un lanț de ostași și aleargă înainte ca o armonică. Lângă el Boroiu ochește și trage. Arma pocnește ca un tun. Haramu se miră cum poate pocni așa tare. Ar vrea să tragă și el, dar nu vede nimic. — Unde-s muscalii? întrebă dânsul necăjit. — Ești. Orb? Nu-i vezi? mormăie Boroiu, ochind din nou.. Haramu se uită zadarnic. Trage într-o doară, fiindcă simte o nevoie chinuitoare să facă ceva. Și pe urmă trage mereu, cu toate că nu vede nici urmă de dușman, și e nespus de mulțumit. Dar sublocotenentul răcnește speriat: „Înainteee”, sare și pornește ca săgeata. Toți se reped după ofițer. Un zbârnâit scurt trece peste capul lui Haramu în vreme ce gonește înainte. „Glonțul!” se gândește dânsul trăgând cu ochiul când în dreapta, când în stânga. Și după câțiva pași iarăși parcă i-ar zâzâi un bondar pe lângă ureche. „Se ține glonțul de mine!… Se ține!” Când se vede lungit jos, răsuflă ușurat și începe să tragă ca un nebun. S-a nimerit tocmai între sublocotenent și Boroiu. Toți ochesc, trag, și muscalii nu se zăresc. Ofițerului îi curge nădușala pe obraji. Haramu aude deslușit cum întreabă pe Boroiu: — A căzut vreunul de-ai mei? | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Și cum răspunde Boroiu, gros, ca de după un zid. — Nu m-am uitat înapoi… Și numaidecât iar urletul. Sublocotenentului și iar înainte. Gloanțele bâzâie mai ascuțit. Haramu le simte țiuind într-una, dar nu se mai gândește la ele. Îi trece mereu prin minte: „Unde-s muscalii?” Fugind, îi lovește urechea un țipăt sfâșietor. Un soldat, și pare că tocmai Fodor din Măgură se zvârcolește pe arătura proaspătă, ca un câine cu spinarea ruptă. „L-a omorât”, se sperie Haramu. La dreapta lui, Trifon Mocanu înjură din răsputeri și merge șchiopătând, iar după câteva clipe cade grămadă gemând și sâsâind. Gloanțele însă vuiesc neîncetat, tot mai furioase, mai dese, ca niște năpârci turbate. Lui Haramu i se pare că fuge de când lumea și că n-o să se mai sfârșească goana niciodată. Picioarele îi sunt amorțite, nu le mai simte, îl cuprinde amețeala. Când își vine în fire e într-un șanț, cu pușca la ochi, și aude glasul sublocotenentului: — Zece sute, copii!… Ze-ce su-te! Și pe toată linia soldații, trecându-și unul altuia, din ce în ce mai slab: — Zece sute… zece sute! Tocmai în fața lui, numai la vreo câțiva pași, pocnește pământul și se ridică un nouraș de colb gălbui, cât o căciulă. | 204 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | „Se ține de mine glonțul, își zice Haramu; dar nu mai are vreme să se gândească la glonte, căci îi vine iar prin minte: Unde-s muscalii?” Mai înaintează de vreo două ori. Gloanțele bâzâie ca un roi de viespi înrăiți. Mereu răsună vaiete, înjurături, țipete, mereu cad ostași, gem și se zvârcolesc. Puștile troznesc neîncetat, când mai rar, când mai grăbit. Bubuitul tunurilor însă a slăbit, numai uneori se sparge în văzduh câte-un șrapnel trufaș… Și Haramu veșnic se întreabă: „Unde-s?” Și-i e necaz. — Nu mai putem merge înainte, aude acuma pe Boroiu. Au căzut mai mulți de jumătate… — Sapele! Sapele! zorește sublocotenentul. Nu toți deodată!… Pe rând!… Pe rând! Dar până să-și desfacă sapa, vede că unii se târâie înainte spre un răzor ce desparte două miriști arse. Se târăște și el cu mare băgare de seamă și se ascunde binișor în șanț. Pe urmă totuși scoate capul, să caute pe muscali. Departe, la marginea unei porumb iști tivite cu pomi, zărește vârfuri de șepci. — Muscalii, Boroiule! izbucnește dânsul oftând, parcă i s-ar fi luat de pe suflet o piatră de moară. Uite dușmanul!… Uite!… Uite!… (E fericit ca un copil). — Bine, bine, mormăie Boroiu, ochind cu luare-aminte. | 203 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Trage, Haramule, că ne prăpădim! Haramu începe să tragă, și după fiecare împușcătură se așază mai bine în șanț. Simte o plăcere mare că a descoperit pe muscali. A scăpat parcă de-o grije mare. Acuma s-a mai înviorat. Are chiar chef de vorbă, dar Boroiu e furios și înjură și se zbuciumă. Haramu trage, face socoteli și planuri și nu mai vrea să moară. „Adică de ce să mor tocmai eu? Las’ să moară alții, care n-au la ce să se întoarcă acasă. Nu mor pentru că nu vreau să mor!… Nu mor!” Simte totuși că frica îi stăpânește inima și că n-o poate goni, oricât își zice: „Nu mi-e frică!” Sublocotenentul, alături, pornește să geamă. „L-a lovit, se gândește Haramu, văzându-l cum îi cade capul în țărână și că are o pată mare de sânge pe umărul stâng. I-a zdrobit umărul, sărăcuțul!… Vezi, cine n-are noroc… Să fii cu stea în frunte, și nu te iartă glonțul!” Apoi deodată își aduce iar aminte de otava din luncă și-l apucă o grije dureroasă să nu fi dat o ploaie să i-o fi stricat… „S-o ia dracul de otavă… Ia uite ce-mi frământă capul!” încearcă să se gândească la altceva, dar nu poate și începe a socoti câte care de otavă o să-i iasă. | 213 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | — Ioane, răsună vocea lui Boroiu. Ia seama, Ioane! Vine o companie de întărire… Auzi?… Când ajunge aici, sărim cu toții și înaintăm… înțelegi? Haramu face ochii mari. „Ce vrea Boroiu?” se gândește dânsul bănuitor. I se pare că privirea lui Boroiu se bucură de ceva. „De ce se bucură?… Crede că am să mor?… Da, da, crede… îmi dorește moartea, de bună seamă… Și, după ce-oi muri, se întoarce acasă și-mi ia pe Ileana. Are necaz pe mine din pricina Ilenii… Oho!” Se uită cu răutate la Boroiu și strigă: — Ileana, ai? Crezi că am să mă prăpădesc pe-aici, ai?… Nu mor, Boroiule! Nu vreau să mor! Boroiu n-aude, căci puștile fac o gălăgie ca-n iad. Dar rânjește mulțumit, parc-ar înțelege gândurile lui Haramu. Se apropie din spate pași grei, gâfâituri, zăngănit de arme, comenzi repezite în fugă. Haramu vrea să privească înapoi. În clipa aceea însă răsună un urlet sălbatec: „Uraaa!… Înainte!… Uraa!” Sare și el să pornească înainte, dar n-apucă să facă niciun pas și simte o lovitură în șoldul stâng. — M-a ucis! murmură dânsul, prăvălindu-se iar în șanț. Mi-a rupt piciorul! Vrea să se scoale din nou și nu poate. Își pipăie piciorul, ridică aripa tunicii și degetele i se umplu de sânge. | 209 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Cureaua cu care era încins e găurită. — Trebuie să-mi taie piciorul… Am să rămân olog… Ochii i se împăinjenesc. Durerea îl chinuiește din ce în ce mai tare. „Leșin… Mor”… se gândește el cu frică. Încearcă să strige ajutor, dar nu poate deschide buzele. Sângele i se scurge pe piele. Îl simte cât e de fierbinte. „Ar fi bine să opresc sângele”, îi trece prin creier. Mâinile îi tremură și nu le poate mișca. Începe să zică în gând Tatăl nostru și parcă se mai liniștește. Se așteaptă, din clipă în clipă, să leșine și se miră că încă n-a leșinat. „Am să mor… Degeaba nădăjduiesc… Am să putrezesc aici, în șanț, ca un câine fără stăpân… Nu vine nimeni să-mi oprească sângele!” își amintește de căruțele cu paie de la marginea satului… „Rămâne Boroiu cu Ileana… Rămâne!”… Vremea trece atât de greu, parcă ar fi de plumb topit. Soarele e aproape de asfințit. Tot văzduhul miroase a praf de pușcă. Apoi Haramu, pe neașteptate, se pomenește iar cu Boroiu în șanț. Toți veneau îngroziți și se pitulau în dosul răzorului și începeau a trage cu deznădejde. Boroiu era ca un țigan la față și înjura sălbatec… Haramu vrea să-l strige și n | 204 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Era un zgomot ciudat, fâșâit de pași, șoapte de glasuri străine, întretăiate de câte o izbucnire nerăbdătoare, apoi tăcere, apoi plânsete înăbușite. Bibi se trezi supărat și-și frecă ochii somnoroși cu mâinile-i grăsune. O șuviță răzvrătită îi atârna tocmai pe nas, îl gâdila și-l necăjea. De aceea se porni pe scânceală. Dar se opri curând, foarte mirat că nu vine nimeni să-l mulcomească. Se ridică în pătuceanul împrejmuit cu grilaj de lemn, să se uite prin odaie. Nu era nimeni. Nici măcar guvernanta, uscată ca o scândură și cu un neg pe nas, pe care n-o putea suferi, începu iar să mârâie, dar iar încetă singur plictisit. N-avea chef de plâns cu temei, altminteri s-ar fi pornit pe niște țipete de ar fi sculat toată casa în picioare, ca altădată. Era posomorit, parcă i-ar fi dat să bea ceai de siminichie cu sare amară. „M-a înșelat «scândură», se gândi Bibi cu necaz văzând patul guvernantei neatins. M-a mințit aseară că se culcă și ea, și când colo… Am s-o spun măicuții!”… Și numaidecât începu să cheme cu glas miorlăit: — Măicuță!… Măicuțăăă!… Strigând, văzu pe scaunul de lângă pat niște haine negre, așezate frumos. „Sunt noi”, își zise dânsul, căci pe celelalte le murdărise alaltăieri, când a căzut, jucându-se de-a lunecușul, într-un băligar. | 213 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Tocmai atunci auzi de-afară și vocea tăticului: — Mi se pare că s-a deșteptat copilul!… Ia vezi d-ta, mamă… Bibi se bucură că a venit mama-mare, fiindcă totdeauna îi aducea câte ceva. Bunica își vârî cu băgare de seamă capul pe ușă. — Te-am prins, te-am prins! țipă Bibi, crezând că mama-mare se joacă de-a ascunselea. Bunica însă era albă ca varul la față. Numai gropile ochilor îi erau roșii și arse. Veni la patul lui Bibi, îl privi mută, îl luă în brațe și-l sărută pe păr și pe obraji. Bibi simți că l-a muiat de lacrămi și, cuprinzând-o de gât, îi zise: — De ce plângi, mamă mare?… Te-a certat măicuța? Bătrâna hohotea de plâns și-l săruta cu foc, iar copilul se gândea foarte grav de ce s-o fi ciorovăind mereu măicuța cu mama-mare. Și deoarece bunica plângea din ce în ce mai avan, începu să plângă și el cu tot dinadinsul. Astfel îi găsi tăticul, care-l ostoi cu glas înecat: — Fii cuminte, Bibi… Nu trebuie să plângi, înțelegi… Dumnezeu nu vrea să plângi… Bibi se potoli, iar tăticul, plecând, șopti bunicăi: — Ce copil simțitor!… A rămas și el singur… În vreme ce mama-mare îl spăla și-l îmbrăca, Bibi se gândea într-una: „Ce-o fi vrând să-mi ascundă, ce s-o fi întâmplat?” Și apoi întrebă deodată: — Mamă-mare, a murit măicuța? | 224 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Bunica încremeni o clipă, pe urmă îl strânse în brațe cu ochii scăldați în lacrămi, fără să poată rosti un cuvânt. „Ori a murit, ori mi-a făcut un frățior”, își zise copilul puțin dumerit. De vreo săptămână măicuța stătea mereu în pat, doctorul cu barbă venea în fiecare zi, iar tăticul spunea că nu e voie să intre la măicuța, că e bolnavă rău și să fie cuminte, să se joace frumos. Bibi repede s-a lăudat la copiii băcanului de peste drum că măicuța lui e bolnavă, dar Puiu i-a spus că dacă nu-l lasă s-o vază, atunci desigur îi face un frățior. Puiu era mai mare și știa bine, căci mama lui mereu îi făcea frățiori și surioare… După ce l-a gătit frumos, bunica l-a învățat să stea liniștit, că ea trebuie să vază de casă, deoarece guvernanta e prin oraș după cumpărături. Și l-a lăsat singur. Bibi s-a repezit îndată la fereastră. Dacă-i doliu la poartă e sigur că a murit măicuța. Văzu niște oameni mânioși cari bocăneau cu ciocanele și întindeau cearceafuri negre. În mijlocul curții erau câteva sfeșnice mari de argint, fără luminări. „A murit măicuța”, își zise Bibi, tremurând ușor de mândrie că toți copiii din mahala o să-l invidieze. | 205 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Măicuța îi spusese lui odată că pe morți îi pune în groapă și-i acopere cu pământ. Dar Bibi nu credea. Măicuța, de altfel, numai minciuni îi spune, ca să-l sperie să fie cuminte. Mereu zice că-l vinde la țigani, când plânge, și tot nu l-a dat, măcar că de câte ori n-au fost țigani prin curte și l-ar fi putut vinde!… Așa-i măicuța, toată ziua cu gura pe dânsul: „Ia seama, Bibi, să nu cazi; să nu ieși din curte, Bibi, că te calcă vreo trăsură; stai frumos la masă, Bibi; nu te scobi în nas, Bibi!” Stătu multă vreme la geam, cu degetul în gură. Vedea mereu intrând și ieșind o droaie de străini, în sfârșit, plecă grăbit și tăticul. Pe Bibi îl cuprinse acum o dorință mare de-a fi mai aproape de oamenii cu ciocanele și cu sfeșnicele. Măicuța nu mai are să-l certe, că-i moartă, iar de mama-mare nu i-e frică. Deschise ușa încetișor, trecu prin sufragerie, unde nu era nimeni, și se strecură prin antreu, printre o mulțime. De lume necunoscută, care nici nu-l luă în seamă… Admirația pentru lucrători îi scăzu însă curând, când peste drum, pe trotuar, zări pe copiii băcanului, care se uitau cu jind la poarta cernită. | 205 |
Liviu Rebreanu | Bibi | În câteva clipe Bibi îi aduse în curte, le povesti că măicuța a murit, le arătă sfeșnicele, și copiii înghițeau în sec de emoție. Apoi se învoiră cu toții să se joace de-a mortul. Bibi se întinse pe jos, iar ceilalți îl bociră cu însuflețire. Pe urmă trecu Puiu la rând să facă pe mortul și ceilalți îl înhățară de picioare să-l târască spre fundul curții, unde era cimitirul. Bibi, reprezentând muzica militară, pășea în fruntea lor cu mâinile pâlnie la gură și urla din răsputeri un marș funebru improvizat… Cortegiul însă n-apucă să ajungă la cimitir, căci între timp sosi din oraș guvernanta, care, scandalizată, goni copiii, iar pe Bibi îl ocărî că și-a murdărit hainele noi și-l porni binișor în casă… Până după amiazi Bibi a stat închis în odaie, mângâindu-se cu calul de lemn, căruia îi rupsese deunăzi coada și căruia acum i-a scos ochii, ca să vază dacă nu curge sânge. După masă veni guvernanta și-l duse la măicuța. Odaia măicuții era parcă mai frumoasă. Se scosese toată mobila, și-n mijloc erau niște trepte, și pe trepte un pat ciudat, și în patul acesta era măicuța, galbenă, îmbrăcată într-o rochie albă de dantele, cu ochii închiși, cu mâinile încrucișate pe piept, învălită cu o pânză subțire și albă ca hârtia, care atârna până jos. | 218 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Și în sfeșnicele mari ardeau luminări groase. Și pe trepte flori multe risipite și coroane cu panglici în toate culorile. Și un miros bun și un fum albăstriu care-l zgârna în gât… Guvernanta îl sui pe trepte și-i șopti să stea în genunchi, iar Bibi se uită să vază dacă măicuța se mișcă, aducându-și aminte că Puiu, când făcuse pe mortul, mereu dăduse din picioare. În odaie erau mulți străini și multe cucoane cu batistele în mână. Toți priveau posomoriți pe măicuța și vorbeau, dar așa de încet, că nu se auzea decât un mormăit prelung. Cucoanele își suflau mereu nasul, unele plângeau domol, iar altele se ștergeau la ochi ca să-i teșească și să pară că plâng… A doua zi toată lumea păru zăpăcită și nimeni nu s-a mai sinchisit mult de dânsul. Astfel, apoi a putut să adune în tihnă toți copiii de pe uliță, să discute și să vază cu de-amănuntul dricul, caii împopoțonați și pe oamenii cei mânioși de ieri, care acuma erau îmbrăcați în haine cu fireturi, pălării caraghioase și mănuși albe. Mama-mare l-a luat și pe el la cimitir într-o trăsură cu coșul ridicat. Îi părea foarte rău că-i coșul ridicat și nu-l pot vedea copiii, dar mai ales că n-a fost muzică militară și soldați. | 212 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Bibi s-a mirat însă mult când a băgat de seamă că se întorc de la cimitir fără măicuța. Asta n-o mai înțelegea. Adică măicuța rămâne cu adevărat în groapă? Dar atunci el cum rămâne? Cine-a mai văzut copil fără măicuță? Ca să lămurească chestia aceasta, întrebă brusc pe mama-mare: — Măicuța când vine acasă de la cimitir? Bunica iar plânse cu hohot și-l umplu de lacrămi și de sărutări. — Nu mai vine măicuța, mititelul mamii… Tu nu mai ai măicuță… Bibi se posomori… Asta nu se poate! Și începu să bocească… — Vreau să mă duc la măicuța… Câteva zile Bibi a fost foarte stânjenit. Pe urmă s-a împăcat. De unde înainte copiii băcanului nu puteau veni la dânsul decât pe furiș și nici el nu se putea duce pe la ei, acuma toată ziua erau împreună. Tăticu îi dădea voie. Numai guvernanta se făcuse mai rea, îl bruftuluia și-l amenința c-o să-i rupă urechile. Bibi se mai gândea uneori la măicuța, mai ales seara și când ploua. Și atunci plângea… Guvernanta îl zgâlțâia și-l întreba ce-i lipsește, dar el nu voia să-i spună că i-e dor de măicuța. Dimineața însă îi părea bine că nu-i măicuța, fiindcă nu-l mai spăla nimeni cu săpun, să-l usture ochii. | 208 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Cu tăticul o ducea acum foarte bine. Îi făgăduia mereu că are să-i cumpere fel de fel de jucării și bunătăți, nu-l certa niciodată, iar seara se jucau și făceau împreună câte și mai câte nebunii. Într-o zi apoi tăticul îl luă pe genunchi și-l întrebă: — Ce zici, Bibi, să-ți cumpăr o măicuță nouă? Copilul se gândi puțin și răspunse: — Vreau, dar să-mi cumperi și ghete și un cal adevărat… Pe urmă tăticul veni cu o doamnă cu rochia roșie și cu ochelari pe nas și-i zise: — Uite, Bibi, asta va fi de-acuma măicuța ta! Bibi o privi bosumflat. Nu-i plăcea, deși doamna îi zâmbea foarte dulce și dădea mereu să-l mângâie pe păr. — Vrei, micuțule, să fiu eu măicuța ta? Bibi răspunse scurt și morocănos: — Nu. Tăticul a râs, iar doamna cu ochelari a zâmbit acru 5 și a zis: — Are să se obișnuiască cu mine și are să mă iubească, sunt sigură… Nu-ți închipui cât îmi sunt de dragi copiii!… Peste câtva timp, apoi, Bibi a văzut că doamna io cu ochelari a venit și s-a așezat de-a binelea în casă. La masă ședea în locul măicuții, dormea în patul măicuții și-i spunea într-una că ea e măicuța. | 206 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Bibi o ura ca și pe guvernantă, dar tăticul o iubea, mereu o mângâia, îi zicea „Mico” și o pupa până-i cădeau ochelarii. „Prost mai e tăticul!” își zicea Bibi, neputând înțelege cum poate să-i fie dragă o cucoană cu ochelari. Încetul cu încetul, însă, Bibi s-a obișnuit și cu doamna aceasta, cum se obișnuise și cu guvernanta, îl mai ocăra ea uneori, dar îl lăsa în voie să alerge, să se joace de dimineață până seara. Guvernantei îi dădu drumul, ceea ce pe Bibi l-a bucurat, fiindcă „scândura” tot îl mai necăjea și-l certa din când în când. S-a întâmplat, însă, că o dată Bibi a sosit acasă de la copii mai târziu. Tăticul venise de la biurou și-l căutase și se înfuriase că copilul s-a făcut o haimana. L-a dojenit aspru, și Bibi tremura ca varga că o să mănânce și bătaie. Și tocmai atunci a sărit și doamna cu ochelari cu gura: — E un copil foarte rău crescut… Toată ziulica nu-l poți strânge de pe uliți… Eu degeaba îl învăț, că nu mă ascultă… — Nu ți-e rușine, Bibi, să nu asculți pe măicuța noastră? a zis tăticul indignat. Te rog, Mico, să-l pedepsești când nu te-o mai asculta! | 203 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Să fii foarte severă cu dânsul, te rog!… Și din seara aceea Bibi o duse rău de tot. Doamna nu-i mai dădea voie să iasă din curte, iar când ieșea fără voie, îl huiduia și-l trăgea de urechi. Și-a făcut o nuielușă, cu care-l pleznea de câte ori se întâmpla să greșească. Și nuielușa ustura strașnic. Bibi mârâia și se gândea să-i spună tăticului cum îl bate doamna cu ochelari. Dar îi era frică să nu-l bată pe urmă și mai rău, căci în fața tăticului îl alinta și-i vorbea blând: puiule și micule și drăguțule… Mângâierile acestea parcă îl dureau pe Bibi mai mult decât nuielușa… Uneori doamna cu ochelari totuși dădea voie copiilor de peste drum să mai vie să se joace. Bibi nu mai avea chef de jocuri ca odinioară. Se făcuse posac și trist. O singură dată a putut-o tuli și el la copiii băcanului. Și băcănița, văzându-l abătut, l-a întrebat: — Care măicuță-i mai bună, Bibi, cea moartă, ori asta? Și Bibi a răspuns îngândurat, posomorit: — Cea moartă era bună, dar era cam mincinoasă, că mereu zicea c-o să mă bată și tot nu m-a bătut niciodată. Asta însă cum zice, cum dă… | 199 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Și a fost în vremea aceea când Iisus s-a pogorât din munte în Capernaum, cetate a Galileei. Și era în sinagogă, unde se adunau noroade multe și ascultau pre dânsul și se închinau lui. Iar cu dânsul erau Iacov, și Ioan, și Andrei, fratele lui Simon Petru, iară Simon Petru nu era. Și Iisus se mâhnea în inima sa că Simon Petru nu era. Și după ce au învățat Iisus pre iudei, au ieșit din sinagogă și s-au îndreptat către casa lui Simon Petru și a lui Andrei în carele ședea și el. Și era zăduf mare și nici câinii nu lătrau că pleoștiți erau de zăduf foarte. Iar Iisus au fost trudit, căci mult umblase în ziua aceea, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Și sudoarea îl cuprinse pre dânsul și somnul. Că în gură nimica nu luase în ziua aceea și-i era foame. Și de aceea era întristat și pentru că Simon nu era. Și-l urmau noroadele pre Iisus, îmbulzindu-l ca să auză graiurile sale. Și ziceau unii între sine: „Cine este acesta ce grăiește astfel și semne mari face ca proorocii?” Și Iisus auzea glasul lor și știa gândurile sale și-i plăceau lui, dar era tăcând și turburat cu duhul pentru Simon Petru. | 204 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Iar când s-au apropiat, iată că Simon vine. Și era Simon schimbat la față și galben. Și s-au spăimântat văzând pre Iisus și frică a venit peste dânsul și a căzut pre fața sa, și s-a rugat lui, grăind: — Ravvuni (ce se tălmăcește Învățătorule)! Și, răspunzând Iisus, a zis către el: — Simone, au oare ce să-ți zic? Iar el a zis: — Învățătorule, zi. Și Iisus au zis lui: — Scoală-te. Și s-au sculat Simon Petru și s-au apropiat de dânsul. Iar Iisus a grăit: — Simone, unde ai fost? Fiul omului au rătăcit mult astăzi și pre Simon Petru n-a văzut. Și îl mustra pre dânsul. Iar Petru au plâns și au zis: — Iartă-mă, că om păcătos sunt, Doamne. Acestea grăind, Simon Petru au mărturisit, zicând: — Soacra mea cuprinsă este de friguri mari, Doamne, și plângere este în casa noastră și tânguire că nu se vindecă. Și s-a mohorât Iisus în suflet și au răspuns lui, grăind: — Au pre soacra ta mai mult iubești decât pre mine? Și au pornit. Și Simon Petru mergea la dreapta lui Iisus și era înfricoșat de frică mare. Iar norodul urma pre ei și grăiau între dânșii: — Va tămădui acesta pre soacra lui? | 206 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Iar Iisus auzea și tăcea. Și Simon nu știa ce va face dânsul și grije multă avea. Și era cam la al nouălea ceas, și bătea soarele. Și iată că au ajuns ei la casa lui Simon Petru și a lui Andrei. Și auzeau bocetele bolnavei. Și norodului milă nu era de ea, căci limbută și vicleană foarte o cunoșteau. Iar Simon într-ascuns căuta cu ochiul la Iisus, că nu știa ce ar grăi. Și Iisus citea gândul său și s-au oprit în uliță și au zis lui: — Ce vrei să spui, spune mai în grab’. Și privea în pământ Simon Petru, neîndrăznind să grăiască. Iar Iisus zise lui: — Îndrăznește, Simone. Și Simon Petru au răspuns și au zis: — Tămăduiește pre ea, Doamne, că mama muierii mele este și bunica pruncilor mei mulți, care, iată-i, se joacă între ei pe-afară. Iisus au zâmbit că au văzut sfiala sa și turburarea în sufletul lui, care se rușina grăind. Iar norodul s-au mâniat dacă au auzit graiurile acestea, și au ridicat pumnii și au strigat cu glas mare: — Nu asculta pre el, Doamne, că blestemată este muierea aceea, iar pre dânsul cu bățul bate și de râs face pre el. | 202 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Au tu nu știi pre ea? Mai bine este să moară, ca să scape lumea de aceasta. Însă Iisus au tăcut și milă mare avea de ucenicul său, că și dânsul știa bine cine este soacra lui și câte rabdă el de la ea. Iar după ce au încetat norodul, Simon Petru văzând, au căzut la picioarele lui Iisus, grăind: — Doamne, nu lăsa pre dânsa să piară. Și îndată au răspuns lui Iisus, zicând: — Eu, venind, o voi tămădui pre ea. Și au intrat în casă. Și n-au lăsat nici pre unul să intre, fără numai pre Petru și pre Iacov și pre Ioan și pre Andrei, fratele lui Simon. Iar muierea lui Simon Petru nu era acasă, căci în Magdala se dusese la rude. Și norodul stetea afară și grăia între sine și-și râdeau de Simon pentru inima lui către soacra sa, și gălăgie mare făceau… Și soacra lui Simon Petru zăcea aprinsă de friguri mari și bolborosea și gemea. Și o au privit pre ea Iisus și s-au mirat, căci acum au văzut mai bine cât vicleșug era pre fața ei. Iar muierea atunci s-a trezit din aiureala sa și au zărit pre Iisus și pre ceilalți și s-au speriat. | 204 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Și auzind ea gâlceava afară, s-au spăimântat iarăși de frică mare, crezând că au venit s-o omoare pre ea, pentru că multe rele apăsau inima sa. Dar Iisus au înțeles gândul ei și a grăit: — Nu te teme. Și s-au mulcomit muierea. Iat Iisus a stat pre patul ei și o au ridicat pre ea, apucând-o de mână și au certat frigurile și o au lăsat pre dânsa îndată. Și într-o clipeală s-au sculat soacra lui Simon Petru și au ieșit afară. Iar mulțimea, văzând-o ieșind, au ocorât-o pre ea cu vorbe de hulă, zicând ei: — Au un puteai muri, să fi scăpat de tine!… Și îndată au luat ea toiagul lui Simon Petru din ungher și s-au năpustit la dânșii cu turbare mare și i-au gonit pre ei, lovind și ocărind. Și iarăși au venit muierea în casă și au început să juruiască pre Simon Petru și pre ceilalți, iar pre Iisus nu. Și au zis ei Iisus: — Muiere, mi-e foame. Iar soacra lui Simon Petru au răspuns, grăind: — Au un voi hrăni eu pre toți? Că Simon nimica nu mai face, fără pe drumuri umblă și pește nu prinde. Zis-a Iisus ei: — Eu am făcut pre Simon vânător de oameni. | 207 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Zis-a ea lui Iisus: — Noi ce mâncăm atunci? Și s-au umplut muierea de mânie mare foarte, și s-au iuțit să-i scoată pre ei afară din casă. Iar Simon Petru s-a spăimântat în inima sa și a rugat pre dânsa să nu-i facă atâta rușine. Și s-a potolit ea înfricoșându-se că Iisus va trimite la dânsa altă boală mare sau moartea. Și au slujit pre el, și a adus în blid mâncare bună, că avea. Iar Iisus au mâncat și apoi s-a culcat să odihnească oboseala sa. Și au ieșit și l-au lăsat singur. Și a dormit Iisus ca un ceas. Iar când s-a deșteptat, zarvă mare fu în casă, și soacra lui Simon Petru bătea pre dânsul cu toiagul său și urla și dinții scrâșnea. Și Iacov, și Ioan, și Andrei steteau afară, și nu îndrăzneau să sară, că turbată era muierea și îndrăcită foarte. Și s-au sculat Iisus, și au certat pre dânsa, zicând: — Muiere, ce faci? Iar ea roșu vedea cu ochii, și nu răspunse lui, ci pre Simon Petru lovea și țipa, zicând: — Să înveți minte. Și Simon Petru răbda și se ferea și tăcea, că era blând din fire și supus foarte muierii. Și Iisus se mira. | 204 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Atunci au venit ceilalți în casă, ca nu cumva nebuna aceea să se învierșuneze și la Iisus. Iar Iisus a zis lor: — Sculați-vă, să mergem de-aici. Zis-a lui Simon Petru: — Doamne, pentru ce nu pot veni după tine și eu acum? Sufletul meu pentru tine este. Răspuns-au Iisus lui: — Sufletul tău pentru mine este? Adevăr, adevăr grăiesc ție, nu vei putea veni după mine până ce nu te vei lepăda de soacra ta. Iar muierea au auzit vorba; aceasta, și mai mult s-au mâniat și au zis: — El ginerele meu este. Tu ce-i dai lui? Și Iisus au zis: — Iart-o, Doamne, că nu știe ce face. Și soacra lui Simon Petru au crâșnit și au hulit pre dânsul, zicând: — Tu strici casa aceasta. Și i-au gonit pre toți. Și îndatăși au ieșit. Și când au ieșit era noapte. Și mergeau ei mâhniți în sufletul lor. Iar Simon Petru plângea și grăia lui Iisus: — Învățătorule, mai bine nu tămăduiai pre dânsa. Zis-au Iisus lui: — Au un tu m-ai rugat pentru ea? Răspuns-au Simon Petru pocăit: — Greșit-am, Doamne. Și s-au mângâiat dânșii și s-au dus în casa lui Iacov și a lui Ioan, că era aproape. | 203 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Și au mas acolo. Și s-a dus vestea aceasta în tot locul cel de prin-prejur. Și s-au făcut frică pre toți cei ce locuiau întru laturea aceea. Și s-au mirat. Și au căzut preste soacre ocară mare pentru soacra lui Simon Petru, în vecii vecilor. | 45 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Simțea o sfârșeală aspră prin genunchi și în șale. Îi curgeau sudorile pe frunte, îi zbârliseră sprâncenele și-i făcuseră brazde umede pe obrajii năclăiți de praf și de oboseală. Căra lăzi de smochine din pivnița marelui magazin de coloniale „Corbul alb” și le așeza într-un camion ce trândăvea în curte. — Oooh, viață, arde-te-ar focul! murmură dânsul oprindu-se în poarta pivniței și ștergându-și nădușeala feței cu mâneca zdrențoasă a hainei. Niciodată parcă munca nu-l chinuise mai mult ca azi. Inima-i fierbea de necaz și de o răzvrătire neînțeleasă, ca și când i-ar fi pleznit fierea și i s-ar fi revărsat pe furiș în toate tainițele sufletului. Dar fiindcă era om cumpănit, obișnuit să-și înece în răbdare pornirile mânioase, Toader Căpățână își scoase luleaua din brâu, o umplu tacticos și o aprinse, bombănind vorbe fără șir despre soarta omului… Era o după-amiază de vară fierbinte. Soarele bătea cumplit, de părea că și-a pus în gând să potopească lumea toată. Arșița străpungea zidurile și se aduna de pretutindeni, înadins parcă, în curtea strimtă, gâtuită între aripi de case murdare cu uși multe, de la care porneau dâre de lături spre gura canalului, băltocită, unde aburea un miros amețitor. Camionul aștepta cu fundul aproape de pivniță, așa încât cele trei mârțoage băteau cu copitele în capacul ciuruit al canalului și strănutau des, ridicând boturile și alungind cu cozile roiul de muște ce li se plimbau pe burtă… Zăpușeala se îngroșa din ce în ce, amuțind toate zgomotele, coborând din văzduhul încins o tăcere înăbușitoare. | 251 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Toader Căpățână pâcâia zdravăn din lulea, răzimat de ușciorul pivniței, înfruntând dogoreala cu niște priviri aprinse, cu creierii vălmășiți. Alteori tutunul îl potolea; acuma parcă-l întărită mai rău, tulburându-i gândurile, tremurându-i pe buze cuvinte aspre, sudălmi și blestemuri. Era furios și nu-și dădea seama din ce pricină anume. Simțea doar că-i clocotește sângele și că în suflet îl roade, ca un cariu vrăjmaș, nevoia de-a se împotrivi, de-a ridica fruntea și de-a se hărțui cu toată lumea. Tăcerea mare dimprejur îi sporea mânia. Bătaia soarelui îl supăra de-i venea să se năpustească asupra cailor, care-și făceau vânt cu cozile și dădeau mereu din cap, ca și când ar fi vrut să-și bată joc de dânsul. Auzea cum bufnește și înjură stăpânul în pivniță. Aceasta îl mai răcorea puțin. Lasă să vază și el ce-i necazul, că destul asuprește pe alții… Și, gândindu-se astfel, simțea limpede că toată otrava din suflet i se întoarce asupra patronului. Se mira cum nu l-a urât de loc până azi! — Toadere!… Toadere! vuia din pivniță glasul stăpânului, amenințător și înăbușit, parcă l-ar fi strâns de beregată o gheară dușmană. — Strigă până-i crăpa! mormăi Toader cu un zâmbet bucuros în ochi, mândrindu-se că nu răspunde stăpânului. | 202 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Și de-ai crăpa, atâta pagubă!… Ți-am muncit ca un câine, acu pot să mă mai odihnesc nițel, că n-o să piară lumea… Știa bine că stăpânul trăsnește fiindcă ar vrea să isprăvească mai degrabă cu camionul, ca să nu întârzie de la gară. Și tocmai de aceea Toader nu mai dorea decât să-l facă cumva să întârzie. Grija stăpânului îl umplea de fericire. Strângea țeava pipei între dinți și asculta foarte mulțumit cum se frământă glasul stăpânului chemându-l. Parcă niciodată nu-l mângâiase o plăcere mai caldă… Pe urmă auzi pași apropiindu-se. „Poftească să vie, că nu-mi pasă! își zise Toader Căpățână neclintit. Ce să-mi pese? Dac-o întârzia, ce mă doare pe mine? Ce mă doare?… He-he… pe mine nu mă doare!”… Ieși chirigiul cu două lăzi în brațe, abia târându-și pașii. Apoi îndată, ca o sfârlează, stăpânul, alergând glonț la camion, să pună mâna să așeze lăzile. Toader nu mișcă; doar că strânse mai tare luleaua între măsele. Peste câteva clipe însă stăpânul, roșu la față și la păr, cu un nas mare, coroiat, îl văzu și-i zise fierbând: — Da’ ce-i, Toadere, tu nu răspunzi când te strig? — N-am auzit, minți Căpățână răspicat. — Eu mă zbat de nu-mi găsesc locul, iar tu tragi din lulea, ai?! | 209 |
Liviu Rebreanu | Pozna | — Nu trag, domnule! făcu Căpățână, ascunzând încetinel luleaua în buzunar și adăogând: Muncesc! — Muncești, fire-ai al dracului, ai?! Asta-i munca ta: un pas să mergi și de două ori să gemi și să te vaiți… — Cum mă năpăstuiești așa, domnule? se cruci Toader cu mirare și supărare în glas. D-ta nu vezi că curge apa de pe mine, parc-aș fi ieșit din baie?… Și tot mă mai… — Ce? Ce? izbucni deodată stăpânul ca un viespe. Ce zici? Mai îndrăznești să răspunzi? Mai ești și obraznic?… Porcule! Ticălosule!… Se apropie de el cu pumnii strânși, gata să izbească. Toader Căpățână însă răspunse iar, mai dârz: — Nu mă ocorî, domnule!… De ce mă ocărăști?… Stăpânul se repezi la dânsul și începu să-l lovească cu pumnii peste obraji, peste cap, pe unde-l nemerea, răcnind într-una: — Ești obraznic?… Obraznic?… În clipa când Toader a simțit întâia izbitură, i-a pierit din suflet deodată toată mânia. S-a lipit de perete și, gândindu-se că trebuie să-și ferească cel puțin capul, a ridicat brațele, bâiguind din ce în ce mai posomorit: — Stai, domnule, nu da!… Ce dai, domnule?… De ce mă bați?… Ce-s eu, domnule? Câinele d-tale?… Dar loviturile curgeau mereu mai grele. | 202 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Nu-l dureau, cât îl înfricoșau și-l amărau. Se făcu din ce în ce mai mititel, fără să mai crâcnească. Și nu se mai gândea decât să scape mai degrabă din mâinile stăpânului… își luă vânt și, într-o clipă mai priincioasă, o tuli în pivniță. Între lăzile de smochine se dezmetici curând. „Ce-a fost asta?” își zicea neîncetat, apucându-se de lucru, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Îi țiuiau urechile, dar tot auzea deslușit cum mai înjură pe-afară stăpânul. Ieși cu câteva lădițe în brațe, le încărcă binișor în camion. Chirigiul se sfădea pe înfundate cu caii. Stăpânul mai mormăi o amenințare și intră în prăvălie, trântind ușa… Toader Căpățână își urmă munca cu mai multă râvnă chiar ca până acuma, dar inima-i era sfâșiată de amărăciune. Schimba din când în când câte-o vorbă cu chirigiul, domol, și-și ștergea mai des sudoarea feței cu mâneca zdrențoasă a hainei. Sufletul lui căuta un sprijin și nu găsea. Bătaia aceasta i se înfipsese în creieri ca un ac de albină, se umfla mereu, strâmbându-se într-o întrebare usturătoare: „De ce?”… O sucea și o învârtea, și n-o putea îndrepta. A îndurat și alte dăți lovituri mai multe și mai grele, dar nu i-au lăsat în urmă nicio întrebare. | 206 |
Liviu Rebreanu | Pozna | „De ce m-a bătut? își zicea acuma abătut. Ce-am greșit, să mă bată?… Mi s-au muiat și oasele de muncă, și tot nu ajunge?” Întrebările se răscoleau unele pe altele, se coborau tot mai adânc în sufletul omului… De vreo douăzeci de ani robotește la același stăpân, aceeași caznă zilnică. Era un băiețantru când a venit întâia oară aici, și „Corbul alb”, o dugheană ca vai de ea, iar stăpânul, un biet negustor, de nu prea avea nici după ce să bea o gură de apă. Douăzeci de ani… De-atunci stăpânul s-a ridicat, a făcut burtă și chelie, dugheana s-a întins și a ajuns marele magazin de coloniale cu filiale și sucursale… Toată lumea s-a schimbat, numai el a rămas același, cu aceeași muncă crâncenă, din care Dumnezeu știe cum își hrănește cei șase copii. Douăzeci de ani… Ce viață! Și cum nu s-a gândit el niciodată la astea, cum n-a încercat măcar o singură dată să-și lepede povara, să-și croiască altă cale! A cărat mereu, de dimineață până seara, ce i-a poruncit stăpânul, din căruțe în prăvălie, din prăvălie în pivniță… Mereu, mereu… a răbdat huiduieli și lovituri fără să mârâie, parcă n-ar fi avut sânge în vine… — Ce om mai sunt și eu!… Oooh, viață, viață! | 209 |
Liviu Rebreanu | Pozna | murmură dânsul aruncând lăzile în camion, oftând greu și abia îndreptându-și șalele. Se simțea atât de umil, că nici nu mai îndrăznea să se uite în ochii chirigiului, care acuma înjura, trântea lăzile și blestema aprig pe stăpân, fiindcă îl ținea prea multă vreme în arșiță cu căișorii lui… Toader Căpățână munci până seara, ca totdeauna, și porni spre casă cu capul în pământ, ca niciodată, îi era rușine de sine însuși și se ferea din calea oamenilor, ca și când toți l-ar fi disprețuit ca pe un câine pribeag… Se abătu pe la cârciuma din colțul fundăturii în care se pitea căscioara lui. Oamenii vorbeau cu glas tare, țanțoși, parcă fiecare ar fi voit să arate că toată lumea se învârtește numai în jurul lui și în slujba lui. Toader se așeză, bău o țuică, ascultă tăcut toate palavrele, minunându-se cum uită oamenii aceștia cruzimea vieții, cum se înșală singuri… Așa s-a înșelat și dânsul toată viața, așa a trăit în minciuni și închipuiri, până ce azi a văzut deslușit prăpastia… Când a intrat însă acasă, a simțit foarte limpede o răsturnare foarte stranie în suflet. I se părea că a crescut deodată cât un uriaș. Amărăciunea și umilința se ascunseseră sau se prefăcuseră într-o mânie întocmai ca după amiazi, înainte de-a izbucni pozna. | 215 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Își dădea seama că aici el e omul și stăpânul, și gândul acesta îi umplea inima de mândrie. Nevasta îl mângâia cu privirile și căuta să-i ghicească dorințele. Copiii își mai domoliră glasul… Parcă chiar lucrurile din casă se sileau să-l mulțumească. Toader trântea, mormăia, înjura și, în aceeași vreme, simțea o plăcere adâncă văzând cum toți i se feresc din cale. — Oi fi ostenit rău, Toadere?… Uite-acu-i gata mâncarea, zise femeia, cu supunerea întipărită pe față. Așternu masa, aduse bucatele, dar lui Toader înadins nu-i plăcea nimic. Suduia mereu și era mulțumit că nevastă-sa se supără și se necăjește din pricina lui. — Da’ ce-i, bărbate, ai nebunit? izbucni apoi deodată femeia, roșă de mânie. Toader parcă atâta așteptase. Sări drept în picioare, ca și când l-ar fi mușcat o năpârcă. — Ce zici? Ce faci? Mă-nfrunți? De ce mă înfrunți? răcni dânsul. Și se repezi la ea cu pumnii. Copiii se porniră pe țipete disperate și se amestecară printre picioarele părinților încăierați. Femeia răbdă un răstimp loviturile, apoi începu să blesteme și, în cele din urmă, fugi afară, urmată de copiii speriați. Toader Căpățână simți acum o ușurare, parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. | 201 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Se așeză la masă, își tăie o felie zdravănă de pâine și mâncă cu poftă. Auzea bocetele și sudălmile femeiei în curte, întovărășite de lacrămile copiilor. Suferințele lor îi făceau bine. Îi aduceau aminte că e stăpân și-i ascundeau suferințele lui. Toader Căpățână molfăi liniștit și tihnit până ce plânsetele de afară încetară. Atunci apoi simți un gol greu în suflet, se uită dezmeticit prin odaia mută, și oftând dureros, murmură clătinând din cap: — Oooh, viață, viață, arde-te-ar focul! | 80 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | La Hotel de Franța se dădură jos din tramvai și o apucară spre strada Carol. Lazăr Tulbure era plictisit și-și mustră nevasta. — Ce era nevoie să ne dăm jos aici, când cu biletul puteam merge până-n ușa prăvăliei… Crezi că mie îmi face plăcere să mă izbesc p-aici de atâta lume fiindcă d-ta vrei să te strâmbi la filfizonii ăștia nesărați… — Fii mojic, dragă, fii cât mai mojic! zise d-na Tulbure acrită, dar zâmbind drăgălaș ca să nu observe lumea că se ceartă pe stradă. Nu mă mir de loc. M-aș mira când ai fi gentil. — Slăbește-mă cu gentilețele, cocoană! Parcă mie-mi arde de gentilețele d-tale. Mie-mi arde că mă târăști după d-ta prin prăvălii pentru o pereche de ghete, în loc să mergi ca toate femeile de treabă să-ți cumperi, și pe mine să mă lași în plata Domnului. — Știu, știu, scumpule, că-ți pare rău! Tu însă știi să cheltuiești pe la cafenele și la berării… Treceau strada. Lazăr Tulbure profită că văzu venind un automobil, apucă pe nevastă-sa de braț și o smuci înainte, zicând: — Ia seama, dragă, să nu te calce automobilul! — Mersi, bărbățele, ești foarte drăguț! răspunse femeia ciupindu-l de braț. | 201 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Merseră tăcuți pe Carol. Bărbatul, pleoștit, târându-și alene picioarele, femeia, țanțoșă, învârtind capul în dreapta și-n stânga, zâmbind și râzând apăsat ca un husar. În fața unui magazin d-na Tulbure se opri și vorbi: — Haidem aci, că-l cunosc pe prăvăliaș de când eram prin pension și o să-mi dea mai ieftin… Intrară, și d-na Tulbure salută prietenește pe un domn scund, cu nasul gros și cu fața roșă plină de sudoare. — Vreau să cumpăr niște pantofi. Dar să-mi dai tot buni, ca și când eram în pension. Cel salutat zâmbi încurcat și răspunse domol: — Mă rog, marfa noastră e cea mai prima din tot Bucureștiul. Poftiți, luați loc… îmi dați voie?… Doamna se așeză pe un scaun, iar prăvăliașul îi scoase un pantof zicând: — Purtați numărul treizeci și opt, mi se pare… — Treizeci și opt? Auzi, dragă puiule — se întoarse către bărbat — zice că eu port treizeci și opt! Nu vezi d-le piciorul meu? Treizeci și patru, domnule, înțelegi? — Mă rog, scuzați… — Să-mi dai o pereche de pantofi galbeni cu ramă, cu tocuri înalte Louis Quinze, foarte frumoși… Știi, ca la pension. Prăvăliașul aduce o pereche de pantofi mângâindu-i și zice: — Asta-i o marfă străină… cred că aveți să fiți mulțumită. | 211 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Doamna încercă un pantof. — Ce zici tu, puiule? întrebă pe bărbat. Lazăr Tulbure se mută de pe un picior pe cellalt, îl strângea nițel gheata stângă. Mormăi: — E foarte bine… — Da? îmi face picior drăguț?… — Da, da… — Nu cred să existe picior mai frumos în tot Bucureștiul! zice prăvăliașul. Doamna roși. Se simți măgulită. Aruncă o privire cochetă spre prăvăliaș, pe urmă zise: — Da, dar să-mi dai și decoltați să încerc… mi se pare că-mi cam îngroașă piciorul… Prăvăliașul îi aduse pantofi decoltați. Pe urmă îi aduse pantofi fără ramă cu tocuri Louis Quinze. Pe urmă cu ramă și cu tocuri moderne. Pe urmă galbeni-închis. Pe urmă galbeni-deschis. Pe urmă halbșuhe… Doamna îi încercă rând pe rând, zâmbi către negustor, întrebă pe bărbat dacă îi fac picior drăguț. Domnul n-avea țigări, strâmba mereu din nas și se interesa de prețuri. Negustorul asuda ca un cal de tramvai, zâmbea, înjura printre dinți și aducea mereu forme noi, culori noi, numere noi. — Ia să-ncerc și o pereche formă americană, zise în sfârșit doamna către negustor. — Mă rog, cu cea mai mare plăcere, se grăbi negustorul cu zâmbetul acru de nădușeală. — Sunt curioasă cum îmi șade cu formă americană. | 205 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | În viața mea n-am purtat decât formă dreaptă, franțuzească… Am văzut însă pe Marioara cu americane și-i ședea admirabil… Domnul Tulbure mormăi ceva. Nu-i trecuse încă supărarea și, fiindcă n-avea țigări și nici n-avea pe cine să trimeată să-i cumpere, nu era nădejde să se însenineze. Doamna observă aceasta și-i șoptește: — Nu poți tu să nu fii mojic nici în lume! Forma americană îi place grozav doamnei. Se plimbă de câteva ori încălțată în dreptul cu forma americană. Zâmbește. Aruncă priviri recunoscătoare negustorului, care-și șterge fruntea de sudoare. — E foarte drăguț, nu? — Da. — Dar mi se pare că-mi lățește piciorul. Și tocurile sunt prea joase. Uite ce mică sunt! Negustorul zâmbește și mai acru, își freacă mâinile. — Dați-mi voie, domnișoară… Doamna zâmbește spre domnul. E fericită că-i zice domnișoară, fiindcă asta dovedește că e drăguță și tânără. — … Așa sunt toate formele americane. Cât privește lățimea, asta până vă obișnuiți, vi se pare numai. Pantoful ăsta e tot ce se poate mai șic și mai elegant. Vă asigur că o să fiți foarte mulțumită… Doamna s-a convins. Se ciorovăiește un sfert de ceas la preț, pe urmă vrea să încalțe și pe stângul, ca să plece cu pantofii cei noi din prăvălie. | 208 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Stângul însă o strânge. — Ah… imposibil să-l încalț — se vaită doamna — mă strânge. Ăsta mi-e piciorul bolnav… Știi, de când am născut copilul… Te rog să-mi dai un număr mai mare… Negustorul e istovit. Prevede noi încurcături. De-acum se scuză. — Scuzați, doamnă, un moment. O să vă servească băiatul, că eu am nițică treabă… Ia la o parte un băiat și-i spune: — Servește, mă, pe cucoana aia de colo, că pe mine m-a omorât. Bagă de seamă că are un picior mai gros… Băiatul, în sfârșit, îi aduce pantofii potriviți. Domnul plătește optsprezece lei. Doamna surâde plecând și-și privește mereu pantofii galbeni. Toți în prăvălie strigă ușurați: — Mersi, salut… Pe trotuar doamna își privește mereu pantofii, întrebând pe bărbat: — Tu ce zici? Sunt drăguți!? — Da, desigur. — Nu-mi îngroașă piciorul? — Ei, aș! Sunt foarte buni. — Dar tocurile? Nu-i așa că sunt joase? — Ce joase? Sunt eminente. Tocuri potrivite. N-ai nevoie de picioroange cred. Merg douăzeci de pași. Doamna se uită mereu la pantofi. Din când în când se uită și la trecători și i se pare că toți se hoalbă la pantofii ei. Asta o umple de bănuieli. Începe să descopere și ea toate cusururile pantofilor. | 207 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Se oprește. Începe să se scâncească. — Uite, uite ce urâți sunt! Eu nu vreau pantofii ăștia. Uite ce picior de slujnică îmi fac!… — Bine, dar tu i-ai ales… intervine bărbatul. — Da, în prăvălie erau drăguți, dar acu uite ce urâți sunt!… Nu-i port, mai bine să mor… — Ei, ce vrei acuma?! Ai călcat și prin apă cu ei… Nu ți-i mai schimbă… Doamna e gata să plângă. Domnul triumfează. — Hai să ne întoarcem, poate totuși ți-i schimbă.. — Crezi?… Tu vrei să mergem? întreabă doamna înviorată. — Să vedem. Pleacă repede îndărăt. Pe drum, doamna zice foarte hotărâtă: — Desigur că trebuie să-i primească. Ce? I-am purtat? Și nu mă poate el sili să port pantofi care nu-mi plac. Pe urmă nu-i cer paralele înapoi. Să-mi dea însă alții. Negri, de căprioară. Sunt mai buni și mai eleganți… Negustorul, când îi vede, încremenește. — Imediat, imediat, zice către doamna, care acuma e modestă și zâmbește foarte prietenos. Numai să servesc pe domnul… Negustorul servește pe domnul, pe urmă pe alții. Doamna și domnul așteaptă o jumătate de ceas. Domnul îi face imputări doamnei, iar doamna înghite. În sfârșit, negustorul vine frecându-și mâinile, fericit că s-a putut răzbuna și el puțin. | 205 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Doamna îl întâmpină confidențial: — Nu-mi plac pantofii ăștia. Te rog să mi-i schimbi. Să-mi dai negri, de căprioară. Negustorul aduce pantofii. Doamna îi găsește eminenți. Iar zâmbește. Pe stradă merge țanțoșă. Când se uită însă din nou la pantofi, zice către bărbat: — Aoleu, ce nătăfleț mai ești și tu! Te-ai apucat… | 53 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Valea se strimta mereu. Dealurile se apropiau, creșteau, își îndreptau șalele înverzite de păduri, clătinându-se agale ca niște uriași bătrâni ce înfruntă bătrânețea. Someșul fugea printre picioarele lor, rostogolindu-se peste bolovanii din cale, mugind parcă l-ar fi alungat o arătare spăimântătoare. Trenul sufla din ce în ce mai greu, pârâia din toate încheieturile, trecea mereu de pe un țărm pe cellalt, încercând să-și ușureze suișul. De uruitul roților clocoteau codrii, iar fumul negru, care gâlgâia tot mai furtunos din coșul mașinii, se întindea peste copacii speriați, agățându-se prin crengi și acoperind fața soarelui, ca un văl de doliu. Era atât de groasă căldura în vagoane, că storcea brazde de sudori pe obrajii călătorilor care se înghesuiau resemnați, schimbând foarte rar câte-o vorbă leneșă, uitându-se unii la alții cu ochi istoviți și ferindu-se parcă înadins de lumina ce se legăna în ferestrele murdare și sparte ca de ceva sugrumător… Simțeam cum toropeala dimprejur căuta să mă ispitească, să-mi pipăie inima și să-mi înăbușe bucuria. Acuma însă sufletul meu era în stare să zdrobească orice amenințări. Atât era de plin de speranțe… După treizeci de ani de zbuciumări deșarte, mă întorceam acolo de unde pornisem în lume. Căutasem fericirea prin toate colțurile pământului și nicăiri n-o găsisem. | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Nici în zgomotul orașelor, nici în iubirea oamenilor și nici chiar în inima mea. Cu cât o râvneam mai însetat, cu atât ea se ascundea mai adânc. Și viața mă gonea într-una, mă umilea, îmi reteza aripile… Apoi îndrăzneala m-a părăsit. Ochii mei nu mai priveau înainte; înfricoșați de întunerecul nepătruns, se întorceau tot mai des înapoi. Amintirea mă îmbrățișa înfrigurată, îmi dezvălea clipe care au trăit odinioară, îmbrăcate în vestminte lucitoare, mă ademenea într-o lume uitată, unde viața e un vis și sufletul nu cunoaște durerea… Îmbulzit într-un colț al compartimentului, îmi venea în fiece minut să strig în gura mare că trecem pe pământul făgăduinții. Priveliștile îmi spuneau că ne apropiem, îmi zâmbeau ca unui tovarăș pierdut și regăsit. Din când în când, numai câte-o remușcare mă mustra c-am întârziat atâta amar de vreme. Mă feream însă cu blândețea unui păcătos care-și ispășește vina, recunoscând-o. Și sufletul îmi tremura în așteptarea sărutării fericirii. „Un ceas măcar să retrăiesc farmecul de odinioară o singură clipă!...” Râpele, stâncile, copacii, chiar soarele, care-mi dogorea cumplit obrajii, mi se păreau mai frumoase ca aiurea. Mă miram cum puteau sta nepăsători ceilalți oameni, și-i compătimeam. Buzele mele șopteau mereu „uite, uite”, dar atât de domol, că numai sufletul meu auzea glasul. | 208 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Îmi dădeam seama că înflăcărarea mea ar putea părea ridicolă celor ce și-au încuiat în geamantane inimile, precum de râs mi s-ar fi părut și mie acum câteva zile omul care ar alerga să găsească fericirea trecuta într-un sat pierdut pe Valea Someșului. Cu cât mă apropiam de Vărarea, cu atât emoția mă copleșea mai mult. Silit să-mi stăpânesc izbucnirile, mă închideam tot mai bine în coaja sufletului meu, ca într-un cuib cald și ferit de primejdiile nimicirii. Pe când trenul suia greu printre coastele sălbatece, gândul io meu cobora lin în lumea amintirii. Mă simțeam din ce în ce mai mititel și mai mulțumit. Vremea și locurile se îmbinau într-o ceață trandafirie, în care oamenii și lucrurile apar și dispar ca niște arătări din basme sau ca niște crâmpeie de visuri… Uite Vărarea… Din vârful Măgurii, soarele o privește ca un ochi de foc, ocrotitor. Lumina aurie o mângăie și o leagănă… Șoseaua o taie în două, nesfârșită, iar Someșul o spală ca pe un copil răsfățat… Și totuși, cât e de mare! Nici cu închipuirea n-o poți cuprinde. Dincolo de apă, doar să ieși din sat, și îndată pășești în împărăția zmeilor… De câte ori ne avântăm până-n capul satului din jos, prin țigănime, mama ne așteaptă cu nuiaua… Mai bine să ne jucăm în fața casei noastre, în șanț, să nu ne calce căruțele… Dumitru Bocșa, Constantin Partenie! | 231 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Stați! Mihoc, du-te și cheamă pe Iulian și pe Vichentie și pe Octavian!… Emil, tu rămâi cu fetele, că ești copil mic… Acu haideți s-o tulim la Someș, să ne scăldăm, dar să nu ne vadă tata, că-i vai ș-amar!… Notarul Sanjoan trece la cancelarie, ținând de mână pe Corneliu, care se uită cu jind la ceata noastră… Ni-e naș notarul, dar tata mereu se ciorovăiește cu dânsul. Corneliu e posac și umblă totdeauna încălțat. Ne și batem de câte ori ne întâlnim. Noroc că ne întâlnim cam rar, căci ei stau tocmai în capul satului dinspre Parva… Mihoc își suge degetul, uitându-se după Sanjoan și mai ales la ghetele băiatului, cu botul de aramă. Bietul Mihoc n-a avut parte de când l-a făcut mă-sa nici măcar de opinci; tatăl său e cel mai mare bețivan din Vărarea noastră… Dugheana Dihorului… în fereastră, mulțime de borcane pline de bomboane în toate culorile… Dihorul șade în prag, pe un scaun cu pernă rotundă de piele lucioasă, încruntă mereu din sprâncene… în poartă se ivește Boroiu, un flăcău umeros, înalt, cu fața bălaie și zâmbitoare. Slujește la Dihorul și e cel mai tare om din sat. Ni-e foarte drag, pentru că ne povestește câte năzdrăvănii și mai ales pentru că e meșter mare în tot soiul de jucării. | 216 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | El ne-a făcut puștile de lemn cu care am pornit o vânătoare strașnică deunăzi prin grădina noastră de zarzavaturi, până ce a prins de veste tata și ne-a luat la goană… Tata se arată totdeauna foarte sever, nu râde niciodată cu copiii și e învățător. Noi am înțeles însă de mult că strășnicia dumnealui trebuie să fie prefăcută. Întâi, pentru că nu ne-a bătut niciodată. Pe urmă, când vorbea cu sătenii, spunea atâtea glume, de-ți venea să te tăvălești de râs… Mai frică ni-e de mama, care e veșnic necăjită și, cum zice, cum lovește… Seara e blândă și înstelată, parcă nici să nu te mai culci, să nu mai curmi jocurile niciodată… Glasul mamii zbârnăie ascuțit în noapte: „Acasă, copii! Nu v-ați mai săturat de ștrengării?”… De-abia în casă simțim că ne rupe foamea și înghițim ca lupii, în vreme ce tata tăifăsuiește cu Aron, cârciumarul de alături, care la fiece vorbă trage câte un fum din pipa-i scurtă, fără capac, odihnită în barba-i mare, albă, ca într-un culcuș, de te miri cum nu-i ia foc… Nimeni în toată Vărarea nu mi-e mai drag ca jupânul Aron. De câte ori mă trimite tata să-i aduc pe datorie un sfert de drojdie, jupânul nu se lasă până nu-mi dă două-trei bomboane, adăogând cu un zâmbet trist în ochii foarte albaștri: „Ca să-ți aduci aminte de mine când n-oi mai fi”… Avea un nas gros ca un cartof, cu punctișoare negre, multe. | 241 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Când îl sufla, suna ca o trâmbiță… Ar fi palavragit toată noaptea dacă nu i-ar fi fost frică de jupâneasa dumnealui, uscată, scăzută și veșnic îmbufnată, ca o zgripțoroaică… Cum întârzie moșul nițel, cum se pomenește cu baba, care, niciuna, nici alta, începe a-l afurisi, când pe jidovește, când pe românește. El tace rușinat, își îndeasă scufia neagră, pe chelia lucitoare, și pleacă bombănind, târându-și cizmele cu urechile rășchirate. Ovreica însă mai rămâne acuma să se jeluiască mamii că mai blestemat bărbat ca Aron nu se află subt soare, că nici în crâșmă nu-l mai poate lăsa, fiindcă a prins darul beției, încât mai mult rachiu strică el decât vinde mușteriilor… Azi așa, mâine așa, până ce Aron, ca să scape de gura ei, se învoiește cu tata să învețe pe fiică-sa carte românească… Estera era cam trecută și aducea cu maică-sa la față. Ne bufnește râsul când o auzim silabisind ceea ce învățăm și noi la școală, dar mai ales când greșește câte ceva… „Fală-goa-lă-traistă-moș…” „Moș” în loc de „ușoară”… Hohote și hohote… Râde și tata, îngăduitor… Și Aron, iertător. Chiar și Estera, moartă de rușine… Nopțile trec și zilele trec… într-o seară, când ne strânge mama de pe drumuri, nu mai sosește Aron… Târziu de tot, somnul îmi apasă pleoapele. | 212 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Estera, în toiul nopții, năvălește urlând: „Moare tata!” își frânge mâinile. Noi ridicăm capetele mirați de subt plapomă. Tata, alb la față și cu capul gol, iese după Estera. „Iute s-a mai prăpădit și moșneagul, săracul!” murmură mama, sfărâmând o lacrimă între gene, cârpind răbdă toare la pantalonii mei, pe care-i ferfenițisem de tot sărind atâtea garduri… O ceată de copii nebunateci ne învârtim pe dinaintea casei lui Aron… Băiatul Cocoșelului ne spune că pe jidovi îi îngroapă înfășurați doar într-un giulgiu, fără cosciug… Prin ogradă e plin de jidovi veniți de prinprejur, câte zece și mai mulți într-o căruță… Care-o fi rabinul? Poate cel cu barba roșie?… O ploaie cu fulgere ne sperie și ne împrăștie pe-acasă. Tata însă însoțește pe Aron până la cimitir… O, de s-ar face frumos mai curând, să vedem și noi cimitirul jidovesc!… Uite-l! Chiar în fața celui românesc, peste apă, pe coasta presărată cu copaci, împrejmuit cu gard de scânduri… Nu îndrăznim să trecem Someșul… Se vede bine însă și de dincoace, din șosea. La mijloc, păzită de o salcie bătrână, o movilă lunguiață de pământ proaspăt, cafeniu-slăninos… Începem sfatul, numărăm copacii și hotărâm că Aron trebuie să se fi urcat drept în rai, deși a fost jidov, căci toate păcatele neamului său le-a ispășit în viață, pe pământ, având o pacoste de nevastă ca baba jupâneasa… Până să lămurim bine toate lucrurile, ne apucă noaptea. | 233 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Acasă mâncăm întâi bătaie. Mama desperase că ne vom fi înecat în Someș sau ne-or fi furat țiganii… Se întunecă mereu… Parcă nici jocurile nu mai au același farmec, nici prietenii, nici casa… „Ei, babo, ne mutăm!… Iacă porunca… Leafă mai bună”… Toată casa e bucuroasă… în trei căruțe, încărcate cu vârf, încape un trecut de atâția ani… Copiii ne invidiază că avem să mergem cu căruța să ne săturăm… într-una, pe o vreme posomorită de ploaie, cotoșmănit în niște haine vechi de-ale tatii, dis-de-dimineață, cu spatele înainte, somnoros și bosumflat, văd ca prin vis cum rămân în urmă, una după alta, ograda lui Dumitru Boșca, bătătura din Arini, cancelaria, bordeiele țiganilor, căsuța Procopoaei, ascunsă între pomi, ca un lăcaș de vrăjitoare… Toate rămân în urmă, numai șoseaua vine mereu după noi, grăbită, ca un cățeluș credincios. Pădurile și dealurile se închină, parcă ne-ar face semne. Măgura, pe care noi plănuiam s-o radem când vom fi mari, ca să răsară mai devreme soarele „Măgura, cu vârful pleșuv, cu burta umflată și împădurită mă privește îngândurată, dojenitoare… Căruța aleargă „clopoțeii cailor cântă mereu la fel… Satul meu, Vărarea mea, se strânge, se clatină, se micșorează… Apoi cotitura și… — Biletele pentru Vărarea! | 201 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | strigă un glas morocănos lângă mine. Mă cutremurai, ca și când m-aș fi deșteptat la o margine de prăpastie. Conductorul aștepta, mușcându-și mustața. Vrui să surâd și simțeam că pe buze mi-a încremenit o tristețe veche. Ridicai ochii spre fereastră. Linia tocmai cotea la stânga. Și deodată Măgura, cu capul pleșuv, se ivi în geam, privindu-mă mirată, ca pe un străin nepoftit. Și la poalele ei satul se zbârlea ca o cloșcă ce-și ferește puii de uliu. — Sosim! Vărarea! murmurai uluit, repezindu-mă în neștire la fereastră. Drumul-de-fier era tăiat în coastele dealurilor. Satul se arăta în vale ca un desen de copil mâzgălit pe o hârtie de împachetat… Case, grădini, pomi, toate de-a valma… Căutam nerăbdător icoanele de odinioară. Emoția îmi uscase cerul gurii… Și deodată parcă o mână rece începu să-mi strângă inima. Vărarea aceasta era un sat ca oricare, trântit în fundul unui cazan de dealuri, speriat de uruitul trenului. Zării căsuța Procopoaei, într-un desiș de pomi bătrâni. De ce mi s-o fi părut odinioară lăcaș de vrăjitoare? Bordeiele țiganilor se înșirau la marginea uliței, ca niște cerșetori murdari, porniți veșnic pe sfadă. Cancelaria comunală se plictisea singuratecă, hodorogită, cu coperișul țuguiat plecat într-o ureche. Casa lui Dumitru Boșca era scundă și încovoiată ca un moșneag bolnav… Toate erau cum au fost odinioară, și totuși, parcă toate-mi erau străine, ca și când nu le-aș fi văzut niciodată. | 230 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Simțeam cum începea să se dărâme o lume în sufletul meu, lumea cea mai frumoasă… Coborâi într-o gară aproape pustie… Stătui pe peron, cu geamantanul în mână, zăpăcit, neștiind încotro să apuc… în inimă mi se învârtea un cuțit: cum să găsesc fericirea într-o Vărare cu gară? Pe-atunci numai popa Grozea cel bătrân umblase cu carul de foc, despre care povestea minunății… Stăteam în gara Vărarea și nu mai îndrăzneam să mă urnesc nici înainte și nici înapoi. Ce mai caut eu aici? De ce am mai venit pe-aici? Un țăran desculț și roșcovan îmi luă geamantanul din mână. — Poftim după mine!. Pornii. Înfățișarea omului îmi stăruia în creieri> ca un semn de întrebare, în jurul căruia sclipirile de nădejde jucau nebunește. — Cum te cheamă? — Mihoc… O clipă, toată lumea se îmbrăcă iar în ceață trandafirie. — Tu ești, Mihoc?… Și nu mă cunoști? Nu-ți aduci aminte de mine? Mă examina fără încredere, bănuitor chiar. Când îi pomenii de vremurile de altădată, avu doar o tresărire, pe urmă se încruntă, ca și când i-aș fi zgândărit o rană veche. — Mai bine nu mai veneai, domnule! zise apoi cu glas amărât. Ce-a fost a trecut, s-a dus… S-a stricat lumea și pe-aici. | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Nu mai e ca pe-atunci. — Dar Sanjoan? Se uită la mine neînțelegător. — Notarul cel vechi… adăogai nerăbdător. — Aha… A murit de mult… De mult… Nici domnișorul nu mai e pe-aici. Cică s-a făcut domn mare… Dumnezeu știe pe unde-o fi… A murit și Dihorul, și Iulian… Tovarășii de odinioară s-au risipit toți… Boroiu s-a prăpădit în război… Mă oprii înfricoșat. Atunci, unde mă mai duc? Atunci, lumea după care alerg nu e decât o închipuire deșartă și trecută? Atunci, am picat într-o viață unde sunt mai străin ca în orice colț de lume? Mihoc mă călăuzi până la un han: era cârciuma lui Aron, înnoită, văruită, îmbogățită. Mă întâmpină un ovrei îmbrăcat curățel, cu melonul pe ceafă, cu mustățile răsucite. Îmi vorbi ungurește și avu o fluturare de zâmbet disprețuitor când nu-l înțelesei. Unde e vremea când Estera învăța carte românească cu tata? Amintirea bătrânului Aron îmi răsări în suflet. Stând în poarta ogrăzii, nehotărât, cu privirea goală, vedeam parcă o barbă mare albă, în care se scufunda o pipă de lut, apoi o chelie lucitoare cu o scufie neagră pe creștet… Glasul moșneagului îmi foșnea blând în urechi. „Din toate visurile trecutului rămâne numai cimitirul!” îmi zisei plecând, singur, pe uliță în sus. | 207 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Oamenii treceau pe lângă mine, îmi dădeau binețe și mă priveau cu mirare. Îmi venea să-i opresc, să le spun că eu sunt cel ce acum treizeci de ani cunoșteam tot satul, cel care aici am cunoscut fericirea… Și mereu nu îndrăzneam. Nimeni nu mă mai cunoștea și nici eu nu mai cunoșteam pe nimeni. Mă simțeam străin de ei, cum se simțeau și ei străini de mine… Câinii mă lătrau din toate ogrăzile. Copiii se holbau la mine lung, nedumeriți, ca și când ar fi văzut o stafie. Casele, care odinioară îmi râdeau prietenos, acuma clipeau, jalnic din ochii lor mici și negri… Îmi aruncai privirea peste Someș, spre coasta unde știam mormântul lui Aron, în mijlocul cimitirului ovreiesc, îngrădit pe atunci frumos cu scânduri. Pe coastă acuma păștea o ciurdă de vaci resfirată cât vezi cu ochii, păzită de un flăcău tolănit cu fața în sus în umbra unui măr pădureț. Inima mi se zvârcolea, încât îi auzeam limpede bătăile. „Poate că n-am nemerit locul”! îmi ziceam, deși știam bine că n-am greșit. Trecui râul pe o punte de bârne. Mersei glonț la văcar. — Aici e cimitirul jidovesc? Deschise numai un ochi și numai o clipă. Răspunse nepăsător: — Nu-i niciun cimitir jidovesc pe-aici… — Cu toate astea, a fost, omule!… Aici a fost înmormântat acum treizeci de ani cârciumarul Aron! | 224 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Acum deschise amândoi ochii și mă privi întâi mirat, apoi batjocoritor. Înțelesei că mă credea ovrei mai ales când zise: — Lasă, jupâne, că doar n-oi ști d-ta mai bine ca mine, care-s născut și crescut pe meleagurile astea! Liniștea lui mă înfuria. Mă răstii la dânsul: — Nu se poate să nu fi fost, auzi?… Gândește-te bine!… Aron!… Aron!… — O fi, dacă zici d-ta, se înmuie omul, nedumerit. Dar eu nu-mi aduc aminte… De când am apucat eu, pe-aici e numai imaș… N-am auzit de Aronul d-tale… — Nici n-ai auzit? — Nici… Avem noi destule necazuri… Parcă ne mai arde de cei morți… Dumnezeu să-i odihnească, și pace bună! Mânia mi se stinse, făcând loc unei amărăciuni supărătoare. Prin creieri îmi furnicau gânduri negre, ca niște înțepături. — Va să zică, uitarea a înghițit și mormântul omului, până și amintirea… Și de-abia în câțiva ani de zile… Împrejurul meu parcă fâlfăiau aripi nevăzute, înăbușindu-mă. Nimicul cenușiu mă împresura, îmi strivea sufletul, îngropându-mi toate dorurile și visurile în negură. Inima-mi era goală de orice nădejde. Un simțământ de deșertăciune mă îmbrățișa… îmi dădeam seama că uitarea îmi mângăie obrajii. Și tăcerea era atât de grea în sufletul meu, ca o piatră pe un mormânt… Glasul văcarului răsună atunci mântuitor: — Nu mai sta cu capul gol în soare, jupâne, că te săgeată! | 224 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Sudorile îmi curgeau pe obraji. Capul îmi ardea. — Când pleacă trenul, flăcăule? — Mai pe seară, jupâne… Simțeam nevoia aprigă să plec cât mai grabnic, să scap de o mare primejdie. Uitarea îmi strângea mereu inima. Trecutul îmi ștergea urmele fără zgomot. Trenul alerga pufnind vesel și ușor, lăsând în urmă Vărarea, peste care cobora întunerecul. La cotitură, nici nu mă uitai înapoi. Privirea mea se îndrepta acuma numai înainte. Mașina zvârlea în dreapta și în stânga mănunchiuri de scântei, ce răspândeau lumină în bezna nopții. | 87 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Am iubit-o… Era micuță, și albă, și gingașă, și blândă… Buzele ei zâmbeau mereu, mereu, dar zâmbetul îi părea adumbrit de o melancolie stranie, care-i lăcrima veșnic în ochii albaștri, gânditori. Șapte ani n-am observat tristețea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut? Nu știu… Când am descoperit-o, însă, era prea târziu. Până atunci parcă umblasem cu ochii închiși, orbiți sau îmbătați de fericire… Fericire! Fericire! Cumplită e uneori îmbrățișarea fericirii! Era tăcută și plăpândă ca o floare sfioasă, pripășită într-un pământ străin. Asculta cu ochii mari, mirați, și parcă nici nu înțelegea potopul vorbelor mele de iubire veșnic nerăbdătoare, veșnic lacomă, veșnic aceeași. Îmi era însă mai dragă așa. Uluirea și nepriceperea îi dădeau o înfățișare de naivitate feciorelnică și o nevinovăție care-mi tulburau neîncetat sufletul și simțurile. Trecuseră ani de când era nevasta mea, și mereu apărea ca o fetiță nedumerită, mereu avea farmecul noutății. Mă simțeam bărbatul cel mai iubitor din lume și cel mai fericit, fiindcă toată ființa mea n-o mai râvnea decât pe Anișoara… De ce n-a rostit gura ei măcar o șoaptă de dragoste niciodată? în șapte ani de zile, nici o singură dată!… Ca și când i-ar fi fost frică sau rușine… Primea, sau poate suferea, sărutările mele, se cutremura uneori subt năvala lor furtunoasă, dar niciodată nu și-a pierdut cumpătul, nicio tresărire de patimă nu i-a înfiorat bătăile inimii… Niciodată! | 228 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Și până azi eu totuși n-am băgat de seamă!… Atât de mult am iubit-o, atât de mult mă îngâmfase fericirea! Am întâlnit-o întâia oară într-o zi de primăvară, într-o căsuță albă, veselă, modestă… îmi amintesc lămurit toate amănuntele. Era îmbrăcată cu o rochiță ca cerul, presărată cu floricele mărunte vinete-închise. Avea un trandafir alb în piept și altul în părul de aur, răzvrătit în cârlionți zburdalnici. Ședea pe o canapea veche, cam hodorogită, și razele soarelui, dând buzna pe fereastra mică, prin perdele scrobite de dantelă ieftină, o căutau parcă înadins pe ea, i se încurcau prin păr, îi îmbujorau obrajii bucălați, îi sărutau buzele întredeschise într-un surâs zglobiu, trandafiriu, în care nu se zărea nici urmă de melancolie… N-am schimbat cu ea nicio vorbă, dar inima toată mi s-a umplut cu chipul ei. O priveam doar pe furiș* înfricoșat poate de frumusețea ei, de zâmbetul ei, și pizmuiam grozav razele care o mângăiau în dragă voie și a căror mângăiere ea o sorbea ca o alintare de dragoste. A doua zi am și cerut-o de nevastă… Părinții ei au fost încântați. Vai de mine, câtă cinste, cât noroc! Erau doar oameni nevoiași, fata n-avea un ban zestre, pe când eu… Mi-au dat-o. | 203 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Cum să nu mi-o dea? O, ce fericită va fi Anișoara când va afla! De-abia pe urmă i-am spus și ei că o iubesc și că o vreau de soție. Pe urmă, adică după ce mă asigurasem de un sprijin puternic. Altminteri, n-aș fi îndrăznit să mă apropiu. O iubeam prea mult… atât de mult! Glasul meu nici n-a mirat-o, nici n-a spăimântat-o. A ridicat ochii spre mine, foarte încet, și mi-a răspuns scurt, incolor: — Da. N-am mai avut puterea să mă stăpânesc. Într-o izbucnire de fericire, am îmbrățișat-o nebunește. Și n-am băgat de seamă că glasul i-a tremurat și că în ochi îi pâlpâia și acuma o durere înlăcrimată, care ar fi trebuit să mă neliniștească puțin… N-am fost în stare să văd nimica. Iubirea îmi înfășurase toată ființa cu un văl de mulțumire, prin care nu mai străbătea niciuna din bănuielile mărunte ce amăresc viața îndrăgostiților… Și din clipa aceea am trăit ca într-un vis. Deseori mă miram cum de am putut trăi înainte s-o fi cunoscut pe ea. În orice caz, îmi ziceam că ceea ce a fost până atunci n-a fost viață adevărată. Numai de atunci a început viața mea. Ea este viața mea. Ea… ea… Și-mi închipuiam că în minutul când aș pierde-o, m-aș prăbuși ca o ruină sfărâmată de uragan… Am iubit-o atât de mult, că nici prin gând nu mi-a trecut vreodată să mă întreb cât mă iubește ea pe mine sau dacă nu mă urăște… De vreme ce eu o adoram, am crezut că și ea trebuie să mă iubească. | 259 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Asta e deseori iluzia amanților îmbătați de iubirea lor… Ce greșeală gravă! încrederea nu se potrivește cu iubirea. Încrederea te face egoist, îți înăsprește inima, îți turbură vederea. Iubirea adevărată însă se cuvine să fie sfioasă, umilă și fricoasă. Orice atingere o doare, orice privire o cutremură, o aruncă în zvârcolirile geloziei. Și numai gelozia te ferește de orbirea neroadă, de încrederea înșelătoare. Gelozia îți pune mereu întrebări, îți cere mereu răspunsuri… Gelozia e iubirea. Iubirea încrezută poate că nici nu e iubire?… Sau poate că e mai mult decât iubirea? Da, probabil că e mai mult. Cel puțin uneori… Gelozia, la urma urmelor, face comerț din iubire, punând veșnic condiții: numai pe mine să mă iubești, la altul să nu râvnești… Iubirea mea însă a fost necondiționată. Am iubit-o pentru că am iubit-o, nu pentru că m-a iubit ea sau în speranța că mă va iubi… Caut explicații, îmi dau seama. Poate chiar scuze… De aceea mă frământ… Cu toate că iubirea, oricât de mare, nu poate fi o vină și nicio părere de rău… Eram mândru că o iubeam. Îmi plăcea când, pe stradă, sau la teatru, toată lumea întorcea capul, când surprindeam privirile pofticioase în ochii bărbaților și invidia în privirile femeilor. | 205 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Pe fața mea trebuie să fi stăpânit trufia și sfidarea. Îmi venea să strig tuturor: e numai a mea!… Căci într-adevăr numai a mea era. Pășea blândă și indiferentă alături de mine, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că oamenii se închină în fața ei. Numai o dată s-a dezmințit în șapte ani, o singură dată… Luasem masa la un restaurant. Ea stătea gânditoare, ca totdeauna, și puțin îmbujorată. Era parcă mai frumoasă, sau mi se părea mie? Îi vorbeam, în șoapte… Îi vorbeam, firește, de iubire, mereu de iubire, în cuvinte înflăcărate… Și atunci, i-am destăinuit întâia oară că sufletul meu nu mai e însetat decât de o dorință. După ce sorbisem din dragostea ei, îmi trebuia acuma un copil care să-mi perpetueze iubirea, care s-o înlănțuiască de mine pentru totdeauna… Mi s-a părut că tresare când mi-a înțeles dorința. Totuși, nici nu s-a uitat la mine. Ochii ei au rămas ațintiți în gol, întrebători, stranii… Tocmai în momentele acelea ușa s-a deschis zgomotos, și în sală a intrat un grup de tineri țanțoși, spilcuiți, gălăgioși, printre care și doi ofițeri. Anișoara a întors privirea, poate fără să vrea, spre intrare. Un locotenent — înăltișor, subțire, cu părul negru lins, cu un profil uscat, mi-l amintesc foarte bine — s-a oprit brusc, cu ochii la masa noastră. | 219 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | O clipire a stat așa, pe urmă s-a amestecat printre ceilalți, dar cu coada ochiului mereu la Anișoara, ca și când l-ar fi fermecat. Nu m-ar fi izbit zăpăceala ofițerului; eram doar obișnuit și chiar măgulit ca bărbații să-și alinte privirile în frumusețea soției mele. Anișoara însă s-a schimbat deodată la față, parc-ar fi lovit-o un trăsnet din senin. S-a sculat drept în picioare, m-a apucat de mână și mi-a șoptit nervoasă și poruncitoare ca niciodată: — Vino… Să plecăm… Nu mai pot… Și, cum eu am rămas cam nedumerit, s-a răstit aproape la mine: — Nu-nțelegi? Trebuie să plecăm, altfel… M-am supus fără altă explicație. Era întâia oară când îmi cerea și ea ceva. Nici pe urmă n-am necăjit-o. Mă sâcâia puțin întâmplarea, mă rodea curiozitatea, dar n-am stăruit pentru lămuriri. Mi le-am închipuit singur, zicându-mi că-n privirea ofițerului a fost vreo îndărătnicie care a supărat-o sau a plictisit-o și poate ar fi scos-o din fire dacă am mai fi stat… A doua zi, însă, un prieten, care fusese în aceeași sală, și la altă masă, m-a întrebat, zâmbind cu înțeles: — Ei… v-ați împăcat? Observase gestul Anișoarei și s-a crezut dator să mi-l explice: locotenentul a iubit-o înainte de a se mărita cu mine, o mai iubește și astăzi… Am râs cu poftă. | 215 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Auzi! Un biet locotenent, care a iubit-o și o mai iubește! Ridicol! Atunci când o iubesc eu, își permite s-o iubească și el! Râsul meu i s-o fi părut neînțeles, căci a adăogat mai serios: — Dar și ea l-a iubit… Mult… Foarte mult… Am râs mai tare. Ca un zevzec. Eram încredințat că omul umblă să mă facă gelos. Și mă simțeam atât de sigur! De-abia azi văd ce neroadă e siguranța în iubire! Totuși, seara am întrebat pe Anișoara, mai mult în glumă și poate chiar puțin ironic: — Adevărat că ai iubit un locotenent? Mi-a răspuns, privindu-mă drept în ochi, fără șovăire, poate chiar cu îndrăzneală, ca și când ar fi așteptat de mult întrebarea mea: — Da! Simt și astăzi cum m-a săgetat acel „da” prin inimă. Dar numai o clipă. Mi se păruse o sfidare, un ghimpe care cearcă să se înfigă în inima fericirii mele… L-am smuls repede ghimpele, cu o sforțare hotărâtă. Adică ce-mi pasă mie acuma dacă l-a iubit atunci? Trecutul nu mă interesează. Prezentul e al meu, și viitorul. În iubire numai prezentul are însemnătate. Cel ce scormonește trecutul nu iubește cu adevărat. Peste un ceas nu mai era nicio urmă din acel „da” supărător. | 204 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | În schimb, fără să-mi dau seama, am început să doresc cu mai multă îndârjire: — Un copil!… Un copil, Anișoară! Îi repetam necontenit cuvântul acesta, ca un papagal plictisitor. În cele din urmă, parcă nici nu-l mai auzea. Îmi răspundea doar cu surâsul ei straniu, în care puteam citi și încurajare, și nedumerire, și milă, și dispreț, și plăcere, și scârbă… Au trecut luni și ani, și dorința mea a rămas moartă, o sărmană și zadarnică bătaie de buze, o boare rece fără urme. Cu toate acestea, nu desperam. Printr-o voință încordată, izbutisem mereu în viață. De ce n-aș izbuti și aici? O iubeam pe Anișoara acuma cu atât mai tare cu cât dorința mea flutura mai deșartă. Începui să-mi închipuiesc nerozii. Îmi ziceam că trebuie să fie la mijloc vreo încăpăținare de-a ei copilărească. Poate i-e teamă că aș iubi-o mai puțin, că mi-aș împărți dragostea în două, între ea și copil. Căutam să-i dovedesc cât se înșală și o copleșeam cu mai multe mărturisiri. Poate că exageram. De aceea nu mă supăram când, uneori, în ultimul timp mai des, îmi spunea verde că mărturisirile mele o cam enervează. Mă simțeam vinovat și-i ceream iertare. Și ea tăcea mereu… Era în stare să stea zile întregi cu mine fără a scoate o vorbă. | 214 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.