author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Poftim, cum îți iese aventura în cale!” Le întrece, rămâne în urmă, aruncă priviri întrebătoare și drăgostoase… În sfârșit, „pisează”. Și-n vremea aceasta gândurile lui se ceartă și se împacă. Cine știe ce poate să iasă dintr-o întâmplare? Întâmplarea e mama norocului. E drept că până acuma n-a prea avut noroc în drago... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Femeile se scoală să plece. Ghinea bate mândru în masă cu minerul bastonului: — Plata! Când dă să scoată portofoliul, îngălbenește. Nu-i. L-o fi perdut, sau l-o fi uitat acasă? N-are vreme să-și dea seama, căci chelnerul sosește furtunos: — Vine plataaa!… Poftiți?… Ochii lui Ghinea rămân țintiți la ușa de ieșire, unde ... | 203 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Neîncetat și tot mai stăruitor îi fulgeră prin creieri portofoliul și grija: ce-o fi dacă — hai să punem cazul — n-o găsi niciun prieten care?… Vrea să-și alunge din cap gândurile acestea neroade și cere jurnale ilustrate, să se distreze. Se miră însă că parcă nu mai îndrăznește să poruncească prea energic chelnerului ... | 228 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Ghinea se simte deodată mai ușurat. „Bine c-am scăpat de bocluc!” își zice, strângând cu căldură mâna prietenului. Ralea se așază. Ghinea îi spune cu multe amănunte toată aventura, dar se sfiește să-i povestească de ce n-a urmărit-o mai departe. Îl știe pe Ralea batjocoritor. N-ar crede în ruptul capului că și-a uitat ... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | — Adevărat, se grăbește și Ghinea. O să plec și eu. Ia uite, domnule, cum am întârziat! Vorbind însă, îi tremură inima: o plăti, ori n-o plăti Ralea și ciocolata lui?… Ralea n-o plătește și pleacă pe-aici încolo, liniștit și nepăsător. Ghinea e în picioare, îi stă pe buze să-l cheme înapoi, să-l roage… și cade pe scaun... | 206 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | Dar își dă seama că i s-ar tăia picioarele. Are un nod în gât și un gol mare în piept. Dacă mai ține mult situația aceasta o să leșine… Încearcă să se miște pe scaun ca să-și revie în simțiri. Deschide pentru a șaptea oară un jurnal și vrea să citească, să uite, să se liniștească. În creieri îi vuiește într-una: „Ce că... | 204 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | — Îmi trebuie un pol… Un pol, domnule… Sunt istovit, nu mai pot… Un pol… mi-am uitat portofoliul… Un pol… Domnul pune încet ceașca pe masă, se șterge pe mâini de fărămituri, scoate punga și bolborosește necrezător: — Un pol… ți-ai uitat portofoliul… Hm… Poftim!… Mai mare rușinea… Ghinea ia banii. Ochii îi strălucesc de... | 225 |
Liviu Rebreanu | Cuceritorul | La urma urmelor, și el ar fi ajutat pe oricine s-ar fi găsit într-o situație așa de grea. E o datorie să ajuți pe un om în nenorocire. Un pol! Adică ce-i azi un pol? Poate că domnul cela e un bogătaș la care un pol nu contează nici cât două parale… Ce să-i mai dai înapoi? Adică nu i-ar fi bătrânului rușine să-i primeas... | 134 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Automobilul înghițea lacom șoseaua, care se strecura, hopuroasă, peste lanuri înverzite, pe lângă coline împrăștiate ca niște mușuroaie uriașe, printre tufișuri uitate ici-colo ca perii în barba unui spân. Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspecție pe neașteptate în satul Ciolănești, unde ... | 211 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Treceau printr-un sat foarte sărăcăcios și murdar. În ogrăzile pline. De bălării, țăranii priveau cu jind după mașina buiastră, iar pe uliță câini și copii se repezeau la întrecere și chelălăiau de necaz în norii de praf ce se ridicau pe urmele roților. Soarele scotea capul din zarea lăptoasă, drept în față, roșu și ob... | 207 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Doctorul se descotoșmăni din tartane, își întinse picioarele amorțite și se dădu jos, scuturându-se de praf. — Găsim pe aici ceva de mâncare, oameni buni? zise dânsul spre țăranii sculați în picioare. — Apoi de, boierule, ca la țară, făcu un bătrân cu fața prietenoasă și cu niște plete năclăite. În fața cârciumei se iv... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | În vreme ce mânca, doctorul se gândi mereu la cerșetorul orb. Să fie oare orb din naștere? Să-și fi pierdut vederea pe urma vreunei boli? Ce trist e să vezi cerșind un om voinic! Uite, dacă statul s-ar îngriji nițel de nenorociții ăștia, n-ai mai întâlni orbi în fiecare comună. Desigur! Ispas mânca, și-n gând se înfuri... | 220 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Cerșetorul apăru în curând și întinse căciula, mormăind mai jalnic și mai disperat. Doctorul Ispas se apropie cu blândețe, dar tânguirile orbului duhneau groaznic a rachiu. — Ai băut, nenorocitule, ai? îl dojeni dânsul compătimitor. — Vai de mine, boierule, păcatele mele… Bogdaproste, un păhărel, atâtica… Ce să mai fac... | 201 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Miroși groaznic a rachiu, ticălosule! Să-ți fie rușine!… Dar la ochi am să te vindec eu. Înțelegi? E o boală care se vindecă până bați în palme… O să te iau cu mine, la spital, și peste-o săptămână vii acasă zdravăn tun. Pe urmă n-o să mai trebuiască să cerșești. Orbul asculta uluit și gângăvi speriat și fericit: — Vai... | 219 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Era mișcat și-și ștergea mereu ochelarii și nădușala de pe frunte. — Acuma să meargă cineva să aducă încoace pe individ și numaidecât să-i facem operația. O simplă cheratită. Și, astfel, în câteva clipe facem un om dintr-o sărmană ruină de carne și oase! Doctorul Ispas își umflă puțin pieptul, iar internii îl priviră c... | 223 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Să nu ne ocolești!… Și doctorul Ispas a fost foarte bine dispus toată ziua și a istorisit la toată lumea cum a ridicat din noroi și din beznă pe un biet nenorocit. Și toată noaptea a visat pe cerșetor, cum îi mulțumea și-i spunea plângând de fericire că își agonisește viața în cinstea și sudoarea feței… Într-o după-ami... | 215 |
Liviu Rebreanu | Cerșetorul | Doftoriile dumitale, boierule! Șapte ani de zile am trăit cum se cade, și toți oamenii, din cinci sate, îmi dădeau ba una, ba alta. Acu degeaba stau, degeaba cer, că nimeni nu-mi întinde măcar o mână de făină… Doctorul Ispas rămase trăsnit. Se făcu roșu ca postavul, și pe timp le îi răsări un șirag de bobițe de sudoare... | 146 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Două zile și două nopți Ion Haramu nu s-a clintit din colțul vagonului. Ghemuit pe raniță, strângând pușca în brațe, stă îngândurat și posomorit, cu capul în pământ. Numai rareori își ridică ochii, în care s-a înfipt o spaimă cruntă de ceva necunoscut și îngrozitor, și se uită împrejur nedumerit. Suflă greu, ca un dobi... | 211 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Doar câțiva sforăie nepăsători, chirciți printre ranițele și armele așezate pe lângă pereți. Haramu se freacă la ochi cu pumnii. I se pare că visează un vis rău și iarăși murmură: — Am să mor… Am să… Apoi cântecele încetează. Oamenii izbucnesc în râsete neroade, urlă, se uită unii la alții ca și când nu s-ar mai fi văz... | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Și începe deodată, cu glas subțire și scâncit, o doină. — Așa, Fodore, mormăie căprarul arătându-și dinții. Fodor întinde gâtul și urlă mai înfocat, iar ceilalți, unul după altul, îi țin hangul cu ochii pe dos. Înserarea se strecoară pe nesimțite în vagon. Cerul s-a încenușit și a început să se amestece cu pământul abu... | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Simte că i se umezesc ochii. Se oprește puțin, înghite în sec ș-apoi urmează: Și-mi rămân copiii pe drumuri… Și nevasta rămâne. Nu isprăvește, ca și când i-ar fi frică. Își aruncă privirea la Boroiu, cercetător. Mai bâlbâie ceva neînțeles și tace. Capul îi cade pe piept. Începe să geamă. Un soldat, care tocmai căuta să... | 204 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Boroiului i-a fost dragă Ileana și Ilenii i-a plăcut Boroiu. Împreună erau la horă și nedespărțiți în zile de sărbătoare, iar în zilele de lucru făceau ce făceau, și mereu se întâlneau. Dar a venit vremea de a trebuit să plece la oștire. Ileana a plâns, l-a petrecut până-n hotare și i-a făgăduit și s-a jurat că-l va aș... | 228 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Apoi Boroiu s-a dus iar în Bosnia și n-a mai venit până peste doi ani și nici cărți n-a mai primit de la Ileana. Și atunci a găsit pe Ileana măritată cu Ion Haramu și cu un copil în brațe. Când a văzut-o Boroiu așa, într-o dimineață, pe ulița cea mare, a scuipat-o în obraz. A înțeles, însă, din ochii ei plânși că nu-i ... | 223 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Totuși, Boroiu nu i-a făcut lui Haramu nicio învinuire. Simțea că, dacă ar vorbi despre Ileana cu dânsul, nu s-ar putea stăpâni și l-ar omorî. Boroiu avea un pumn cât un mai, iar Haramu era slab și jigărit ca o mârțoagă nemâncată. Vorbeau când se nimerea. Haramu se simțea vinovat și mereu căuta să-l îmblânzească. Odată... | 202 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | A stat o vreme ștergându-și palmele pe șolduri, mișcând gâtul și așteptând un cuvânt de îmbărbătare. S-a întors spre ușă și de-abia atunci i-a venit graiul. — Iartă-l și pe dânsul, a zis cu glas moale. Ai grije de el și ocrotește-l și nu lăsa să-mi rămâie copiii fără tată. Boroiu a văzut-o, pe sub sprâncene, cum tremur... | 203 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Ascultă o bucată de vreme cum chiuie Moise Tripa, la ușă, cu picioarele spânzurate afară, foarte răgușit, cum râd ceilalți și tropăie din bocanci, cum troznesc roțile neîncetat ca un șir de ciocane mici pe o nicovală uriașă. Dar îndată aude glasul lui Haramu: — Barem să știm unde ne duce, Boroiule! — Unde vrea împăratu... | 204 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Printre șoapte se amestecă oftări prelungite și, dintr-un vagon îndepărtat, străbate o melodie tristă, stingheră, întreruptă de zgomotul roților și al locomotivelor. Stâlpii de telegraf însemnează grăbiți câte-o dungă neagră pe crâmpeiul de cer vânăt-închis ce privește blând, cu ochi de stele tremurate, la ostașii îngâ... | 208 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Haramu mormăie o rugăciune și se necăjește că nu și-o aduce aminte. O rugăciune pe care o spunea în fiecare seară, în copilărie, și de la care acuma nădăjduiește îmbărbătare și izbăvire. Din când în când întoarce capul îngrijorat spre Boroiu, care pufnește rar alături. Simte că Boroiu e liniștit, și aceasta îl nelinișt... | 202 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | — Muscalii!… Muscalii! Un plutonier strigă aspru în fiecare ușă: — Cinci minute!… Alarma!… Cinci minute! Zgomotul în vagoane se ațâță: zăngănit de arme ciocnite, pârâit de ranițe aruncate în spinare, înjurături repetate printre dinți, gemăte zadarnice. Un ofițer gros, mustăcios, gâfâie supărat printre șine, zdrăngănind... | 208 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Pe la noi era cald când am plecat”… Cel din spate îl calcă mereu pe bocanci. Haramu se supără. Cine-o fi? Nu-l vede. Boroiu e lângă dânsul. Îi aude pașii apăsați, grei. Îi cunoaște. I se pare că trec printr-un sat. Niște câini hămăie când mai departe, când mai aproape. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă pâlpâie o clipă... | 216 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Parcă e în Prislop. Pe ulița cea mare căscioarele sărace se pitulează rușinoase după gardurile dărăpănate de nuiele. Numai casa lui de piatră se înalță trufașă, cu acoperișul de tinichea roșie. Intră în ogradă mulțumit. Vitele rumegă leneșe și-l privesc lung. Sluga somnoroasă scoate apă; cumpăna fântânii scârțâie. În t... | 202 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Și sublocotenentul vorbește mereu. Împăratul… români… muscali… dușmani… Pe urmă vine în goana calului un ofițer. Spune ceva colonelului cu glas foarte tare, ca și când ar fi speriat, în nemțește. Oamenii nu pricep. Ofițerul strigă mereu, întoarce calul și se face nevăzut. Comenzi răsună grăbite. Toți oamenii își fac cr... | 207 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Acu o să le strângă ciorile! Haramu râde amar. Ostașul râde și iar dă din cap. Deodată Fodor, cine știe cum, iese din rânduri și începe să joace bărbuncul, chiuind ca un nebun. Toată compania izbucnește într-o veselie zgomotoasă, iar Haramu îl îndeamnă înviorat deodată: — Nu te lăsa, Fodoree! Merg mereu, merg mereu. So... | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Glasul îi tremură: — De-acu începe… Bine că începe! Acuma coloana urcă un povârniș. Mormăitul tunurilor slăbește. Gâfâitul ostașilor se întețește. Urcă mereu, urcă mereu. Pe creasta dealului, însă, parcă s-ar fi deschis deodată o fereastră: bubuiturile cutremură văzduhul. Oamenii se închină fără să vrea și-și feresc ca... | 207 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Pe brațul vizitiilor e crucea roșie. Pe turnul bisericii fâlfâie un steag mare alb, cu crucea roșie: Un doctor foarte tânăr ține mâna la cozoroc și zâmbește vesel, aruncând din când în când vorba: „Gata!” Boroiu nu se poate opri să nu lămurească pe Haramu, privindu-l drept în ochi, parc-ar vrea să-i împlânte un cuțit î... | 216 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Când le vede Haramu, se bucură copilărește și nu-și mai ia ochii de la ele. Troznetele răgușite, aspre îi farmecă urechile. Îl cuprinde o încredere oarbă, nemărginită, și începe să strige vesel: — Uite tunurile!… Tunurile noastre! Tunurile noastre! Apucă pe Boroiu de mâneca tunicii și-l zgâlțâie cu mândrie: — Uite tunu... | 203 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Capul i-e îmbrobodit în zdrențe murdare, muiate de sânge. O dungă lată, roșie-negricioasă, se scurge pe tunica cenușie de la guler până jos. Are în ochi o lucire apăsătoare și murmură îngrozit din când în când: — Prăpăd mare… prăpăd mare! Haramu aude vorbele și simte cum, deodată cu ele, îi zboară din suflet bruma de î... | 201 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Mătase, nu altceva! Las’, că are grije Ileana… Dar trebuie să ia femei la otavă… Da, da, femei. Bărbații au plecat toți… Mulți au plecat, cine știe câți s-or întoarce? !… Azi e vineri? Da, da, vineri. Zi de post. Poți să postești aici — Doamne ferește! Ce post! mănânci ce apuci”… îi vine în minte că n-a luat nimic în g... | 216 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Foc! Foc! În stânga, din porumbiște, țâșnește un lanț de ostași și aleargă înainte ca o armonică. Lângă el Boroiu ochește și trage. Arma pocnește ca un tun. Haramu se miră cum poate pocni așa tare. Ar vrea să tragă și el, dar nu vede nimic. — Unde-s muscalii? întrebă dânsul necăjit. — Ești. Orb? Nu-i vezi? mormăie Boro... | 205 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Și cum răspunde Boroiu, gros, ca de după un zid. — Nu m-am uitat înapoi… Și numaidecât iar urletul. Sublocotenentului și iar înainte. Gloanțele bâzâie mai ascuțit. Haramu le simte țiuind într-una, dar nu se mai gândește la ele. Îi trece mereu prin minte: „Unde-s muscalii?” Fugind, îi lovește urechea un țipăt sfâșietor.... | 204 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | „Se ține de mine glonțul, își zice Haramu; dar nu mai are vreme să se gândească la glonte, căci îi vine iar prin minte: Unde-s muscalii?” Mai înaintează de vreo două ori. Gloanțele bâzâie ca un roi de viespi înrăiți. Mereu răsună vaiete, înjurături, țipete, mereu cad ostași, gem și se zvârcolesc. Puștile troznesc neînc... | 203 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Trage, Haramule, că ne prăpădim! Haramu începe să tragă, și după fiecare împușcătură se așază mai bine în șanț. Simte o plăcere mare că a descoperit pe muscali. A scăpat parcă de-o grije mare. Acuma s-a mai înviorat. Are chiar chef de vorbă, dar Boroiu e furios și înjură și se zbuciumă. Haramu trage, face socoteli și p... | 213 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | — Ioane, răsună vocea lui Boroiu. Ia seama, Ioane! Vine o companie de întărire… Auzi?… Când ajunge aici, sărim cu toții și înaintăm… înțelegi? Haramu face ochii mari. „Ce vrea Boroiu?” se gândește dânsul bănuitor. I se pare că privirea lui Boroiu se bucură de ceva. „De ce se bucură?… Crede că am să mor?… Da, da, crede…... | 209 |
Liviu Rebreanu | Hora morții | Cureaua cu care era încins e găurită. — Trebuie să-mi taie piciorul… Am să rămân olog… Ochii i se împăinjenesc. Durerea îl chinuiește din ce în ce mai tare. „Leșin… Mor”… se gândește el cu frică. Încearcă să strige ajutor, dar nu poate deschide buzele. Sângele i se scurge pe piele. Îl simte cât e de fierbinte. „Ar fi b... | 204 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Era un zgomot ciudat, fâșâit de pași, șoapte de glasuri străine, întretăiate de câte o izbucnire nerăbdătoare, apoi tăcere, apoi plânsete înăbușite. Bibi se trezi supărat și-și frecă ochii somnoroși cu mâinile-i grăsune. O șuviță răzvrătită îi atârna tocmai pe nas, îl gâdila și-l necăjea. De aceea se porni pe scânceală... | 213 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Tocmai atunci auzi de-afară și vocea tăticului: — Mi se pare că s-a deșteptat copilul!… Ia vezi d-ta, mamă… Bibi se bucură că a venit mama-mare, fiindcă totdeauna îi aducea câte ceva. Bunica își vârî cu băgare de seamă capul pe ușă. — Te-am prins, te-am prins! țipă Bibi, crezând că mama-mare se joacă de-a ascunselea. B... | 224 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Bunica încremeni o clipă, pe urmă îl strânse în brațe cu ochii scăldați în lacrămi, fără să poată rosti un cuvânt. „Ori a murit, ori mi-a făcut un frățior”, își zise copilul puțin dumerit. De vreo săptămână măicuța stătea mereu în pat, doctorul cu barbă venea în fiecare zi, iar tăticul spunea că nu e voie să intre la m... | 205 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Măicuța îi spusese lui odată că pe morți îi pune în groapă și-i acopere cu pământ. Dar Bibi nu credea. Măicuța, de altfel, numai minciuni îi spune, ca să-l sperie să fie cuminte. Mereu zice că-l vinde la țigani, când plânge, și tot nu l-a dat, măcar că de câte ori n-au fost țigani prin curte și l-ar fi putut vinde!… Aș... | 205 |
Liviu Rebreanu | Bibi | În câteva clipe Bibi îi aduse în curte, le povesti că măicuța a murit, le arătă sfeșnicele, și copiii înghițeau în sec de emoție. Apoi se învoiră cu toții să se joace de-a mortul. Bibi se întinse pe jos, iar ceilalți îl bociră cu însuflețire. Pe urmă trecu Puiu la rând să facă pe mortul și ceilalți îl înhățară de picio... | 218 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Și în sfeșnicele mari ardeau luminări groase. Și pe trepte flori multe risipite și coroane cu panglici în toate culorile. Și un miros bun și un fum albăstriu care-l zgârna în gât… Guvernanta îl sui pe trepte și-i șopti să stea în genunchi, iar Bibi se uită să vază dacă măicuța se mișcă, aducându-și aminte că Puiu, când... | 212 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Bibi s-a mirat însă mult când a băgat de seamă că se întorc de la cimitir fără măicuța. Asta n-o mai înțelegea. Adică măicuța rămâne cu adevărat în groapă? Dar atunci el cum rămâne? Cine-a mai văzut copil fără măicuță? Ca să lămurească chestia aceasta, întrebă brusc pe mama-mare: — Măicuța când vine acasă de la cimitir... | 208 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Cu tăticul o ducea acum foarte bine. Îi făgăduia mereu că are să-i cumpere fel de fel de jucării și bunătăți, nu-l certa niciodată, iar seara se jucau și făceau împreună câte și mai câte nebunii. Într-o zi apoi tăticul îl luă pe genunchi și-l întrebă: — Ce zici, Bibi, să-ți cumpăr o măicuță nouă? Copilul se gândi puțin... | 206 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Bibi o ura ca și pe guvernantă, dar tăticul o iubea, mereu o mângâia, îi zicea „Mico” și o pupa până-i cădeau ochelarii. „Prost mai e tăticul!” își zicea Bibi, neputând înțelege cum poate să-i fie dragă o cucoană cu ochelari. Încetul cu încetul, însă, Bibi s-a obișnuit și cu doamna aceasta, cum se obișnuise și cu guver... | 203 |
Liviu Rebreanu | Bibi | Să fii foarte severă cu dânsul, te rog!… Și din seara aceea Bibi o duse rău de tot. Doamna nu-i mai dădea voie să iasă din curte, iar când ieșea fără voie, îl huiduia și-l trăgea de urechi. Și-a făcut o nuielușă, cu care-l pleznea de câte ori se întâmpla să greșească. Și nuielușa ustura strașnic. Bibi mârâia și se gând... | 199 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Și a fost în vremea aceea când Iisus s-a pogorât din munte în Capernaum, cetate a Galileei. Și era în sinagogă, unde se adunau noroade multe și ascultau pre dânsul și se închinau lui. Iar cu dânsul erau Iacov, și Ioan, și Andrei, fratele lui Simon Petru, iară Simon Petru nu era. Și Iisus se mâhnea în inima sa că Simon ... | 204 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Iar când s-au apropiat, iată că Simon vine. Și era Simon schimbat la față și galben. Și s-au spăimântat văzând pre Iisus și frică a venit peste dânsul și a căzut pre fața sa, și s-a rugat lui, grăind: — Ravvuni (ce se tălmăcește Învățătorule)! Și, răspunzând Iisus, a zis către el: — Simone, au oare ce să-ți zic? Iar el... | 206 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Iar Iisus auzea și tăcea. Și Simon nu știa ce va face dânsul și grije multă avea. Și era cam la al nouălea ceas, și bătea soarele. Și iată că au ajuns ei la casa lui Simon Petru și a lui Andrei. Și auzeau bocetele bolnavei. Și norodului milă nu era de ea, căci limbută și vicleană foarte o cunoșteau. Iar Simon într-ascu... | 202 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Au tu nu știi pre ea? Mai bine este să moară, ca să scape lumea de aceasta. Însă Iisus au tăcut și milă mare avea de ucenicul său, că și dânsul știa bine cine este soacra lui și câte rabdă el de la ea. Iar după ce au încetat norodul, Simon Petru văzând, au căzut la picioarele lui Iisus, grăind: — Doamne, nu lăsa pre dâ... | 204 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Și auzind ea gâlceava afară, s-au spăimântat iarăși de frică mare, crezând că au venit s-o omoare pre ea, pentru că multe rele apăsau inima sa. Dar Iisus au înțeles gândul ei și a grăit: — Nu te teme. Și s-au mulcomit muierea. Iat Iisus a stat pre patul ei și o au ridicat pre ea, apucând-o de mână și au certat friguril... | 207 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Zis-a ea lui Iisus: — Noi ce mâncăm atunci? Și s-au umplut muierea de mânie mare foarte, și s-au iuțit să-i scoată pre ei afară din casă. Iar Simon Petru s-a spăimântat în inima sa și a rugat pre dânsa să nu-i facă atâta rușine. Și s-a potolit ea înfricoșându-se că Iisus va trimite la dânsa altă boală mare sau moartea.... | 204 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Atunci au venit ceilalți în casă, ca nu cumva nebuna aceea să se învierșuneze și la Iisus. Iar Iisus a zis lor: — Sculați-vă, să mergem de-aici. Zis-a lui Simon Petru: — Doamne, pentru ce nu pot veni după tine și eu acum? Sufletul meu pentru tine este. Răspuns-au Iisus lui: — Sufletul tău pentru mine este? Adevăr, adev... | 203 |
Liviu Rebreanu | Soacra Sfântului Petru | Și au mas acolo. Și s-a dus vestea aceasta în tot locul cel de prin-prejur. Și s-au făcut frică pre toți cei ce locuiau întru laturea aceea. Și s-au mirat. Și au căzut preste soacre ocară mare pentru soacra lui Simon Petru, în vecii vecilor. | 45 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Simțea o sfârșeală aspră prin genunchi și în șale. Îi curgeau sudorile pe frunte, îi zbârliseră sprâncenele și-i făcuseră brazde umede pe obrajii năclăiți de praf și de oboseală. Căra lăzi de smochine din pivnița marelui magazin de coloniale „Corbul alb” și le așeza într-un camion ce trândăvea în curte. — Oooh, viață, ... | 251 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Toader Căpățână pâcâia zdravăn din lulea, răzimat de ușciorul pivniței, înfruntând dogoreala cu niște priviri aprinse, cu creierii vălmășiți. Alteori tutunul îl potolea; acuma parcă-l întărită mai rău, tulburându-i gândurile, tremurându-i pe buze cuvinte aspre, sudălmi și blestemuri. Era furios și nu-și dădea seama din... | 202 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Și de-ai crăpa, atâta pagubă!… Ți-am muncit ca un câine, acu pot să mă mai odihnesc nițel, că n-o să piară lumea… Știa bine că stăpânul trăsnește fiindcă ar vrea să isprăvească mai degrabă cu camionul, ca să nu întârzie de la gară. Și tocmai de aceea Toader nu mai dorea decât să-l facă cumva să întârzie. Grija stăpânul... | 209 |
Liviu Rebreanu | Pozna | — Nu trag, domnule! făcu Căpățână, ascunzând încetinel luleaua în buzunar și adăogând: Muncesc! — Muncești, fire-ai al dracului, ai?! Asta-i munca ta: un pas să mergi și de două ori să gemi și să te vaiți… — Cum mă năpăstuiești așa, domnule? se cruci Toader cu mirare și supărare în glas. D-ta nu vezi că curge apa de pe... | 202 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Nu-l dureau, cât îl înfricoșau și-l amărau. Se făcu din ce în ce mai mititel, fără să mai crâcnească. Și nu se mai gândea decât să scape mai degrabă din mâinile stăpânului… își luă vânt și, într-o clipă mai priincioasă, o tuli în pivniță. Între lăzile de smochine se dezmetici curând. „Ce-a fost asta?” își zicea neîncet... | 206 |
Liviu Rebreanu | Pozna | „De ce m-a bătut? își zicea acuma abătut. Ce-am greșit, să mă bată?… Mi s-au muiat și oasele de muncă, și tot nu ajunge?” Întrebările se răscoleau unele pe altele, se coborau tot mai adânc în sufletul omului… De vreo douăzeci de ani robotește la același stăpân, aceeași caznă zilnică. Era un băiețantru când a venit întâ... | 209 |
Liviu Rebreanu | Pozna | murmură dânsul aruncând lăzile în camion, oftând greu și abia îndreptându-și șalele. Se simțea atât de umil, că nici nu mai îndrăznea să se uite în ochii chirigiului, care acuma înjura, trântea lăzile și blestema aprig pe stăpân, fiindcă îl ținea prea multă vreme în arșiță cu căișorii lui… Toader Căpățână munci până se... | 215 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Își dădea seama că aici el e omul și stăpânul, și gândul acesta îi umplea inima de mândrie. Nevasta îl mângâia cu privirile și căuta să-i ghicească dorințele. Copiii își mai domoliră glasul… Parcă chiar lucrurile din casă se sileau să-l mulțumească. Toader trântea, mormăia, înjura și, în aceeași vreme, simțea o plăcere... | 201 |
Liviu Rebreanu | Pozna | Se așeză la masă, își tăie o felie zdravănă de pâine și mâncă cu poftă. Auzea bocetele și sudălmile femeiei în curte, întovărășite de lacrămile copiilor. Suferințele lor îi făceau bine. Îi aduceau aminte că e stăpân și-i ascundeau suferințele lui. Toader Căpățână molfăi liniștit și tihnit până ce plânsetele de afară în... | 80 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | La Hotel de Franța se dădură jos din tramvai și o apucară spre strada Carol. Lazăr Tulbure era plictisit și-și mustră nevasta. — Ce era nevoie să ne dăm jos aici, când cu biletul puteam merge până-n ușa prăvăliei… Crezi că mie îmi face plăcere să mă izbesc p-aici de atâta lume fiindcă d-ta vrei să te strâmbi la filfizo... | 201 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Merseră tăcuți pe Carol. Bărbatul, pleoștit, târându-și alene picioarele, femeia, țanțoșă, învârtind capul în dreapta și-n stânga, zâmbind și râzând apăsat ca un husar. În fața unui magazin d-na Tulbure se opri și vorbi: — Haidem aci, că-l cunosc pe prăvăliaș de când eram prin pension și o să-mi dea mai ieftin… Intrară... | 211 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Doamna încercă un pantof. — Ce zici tu, puiule? întrebă pe bărbat. Lazăr Tulbure se mută de pe un picior pe cellalt, îl strângea nițel gheata stângă. Mormăi: — E foarte bine… — Da? îmi face picior drăguț?… — Da, da… — Nu cred să existe picior mai frumos în tot Bucureștiul! zice prăvăliașul. Doamna roși. Se simți măguli... | 205 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | În viața mea n-am purtat decât formă dreaptă, franțuzească… Am văzut însă pe Marioara cu americane și-i ședea admirabil… Domnul Tulbure mormăi ceva. Nu-i trecuse încă supărarea și, fiindcă n-avea țigări și nici n-avea pe cine să trimeată să-i cumpere, nu era nădejde să se însenineze. Doamna observă aceasta și-i șopteșt... | 208 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Stângul însă o strânge. — Ah… imposibil să-l încalț — se vaită doamna — mă strânge. Ăsta mi-e piciorul bolnav… Știi, de când am născut copilul… Te rog să-mi dai un număr mai mare… Negustorul e istovit. Prevede noi încurcături. De-acum se scuză. — Scuzați, doamnă, un moment. O să vă servească băiatul, că eu am nițică tr... | 207 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Se oprește. Începe să se scâncească. — Uite, uite ce urâți sunt! Eu nu vreau pantofii ăștia. Uite ce picior de slujnică îmi fac!… — Bine, dar tu i-ai ales… intervine bărbatul. — Da, în prăvălie erau drăguți, dar acu uite ce urâți sunt!… Nu-i port, mai bine să mor… — Ei, ce vrei acuma?! Ai călcat și prin apă cu ei… Nu ț... | 205 |
Liviu Rebreanu | Pantofii galbeni | Doamna îl întâmpină confidențial: — Nu-mi plac pantofii ăștia. Te rog să mi-i schimbi. Să-mi dai negri, de căprioară. Negustorul aduce pantofii. Doamna îi găsește eminenți. Iar zâmbește. Pe stradă merge țanțoșă. Când se uită însă din nou la pantofi, zice către bărbat: — Aoleu, ce nătăfleț mai ești și tu! Te-ai apucat… | 53 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Valea se strimta mereu. Dealurile se apropiau, creșteau, își îndreptau șalele înverzite de păduri, clătinându-se agale ca niște uriași bătrâni ce înfruntă bătrânețea. Someșul fugea printre picioarele lor, rostogolindu-se peste bolovanii din cale, mugind parcă l-ar fi alungat o arătare spăimântătoare. Trenul sufla din c... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Nici în zgomotul orașelor, nici în iubirea oamenilor și nici chiar în inima mea. Cu cât o râvneam mai însetat, cu atât ea se ascundea mai adânc. Și viața mă gonea într-una, mă umilea, îmi reteza aripile… Apoi îndrăzneala m-a părăsit. Ochii mei nu mai priveau înainte; înfricoșați de întunerecul nepătruns, se întorceau t... | 208 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Îmi dădeam seama că înflăcărarea mea ar putea părea ridicolă celor ce și-au încuiat în geamantane inimile, precum de râs mi s-ar fi părut și mie acum câteva zile omul care ar alerga să găsească fericirea trecuta într-un sat pierdut pe Valea Someșului. Cu cât mă apropiam de Vărarea, cu atât emoția mă copleșea mai mult. ... | 231 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Stați! Mihoc, du-te și cheamă pe Iulian și pe Vichentie și pe Octavian!… Emil, tu rămâi cu fetele, că ești copil mic… Acu haideți s-o tulim la Someș, să ne scăldăm, dar să nu ne vadă tata, că-i vai ș-amar!… Notarul Sanjoan trece la cancelarie, ținând de mână pe Corneliu, care se uită cu jind la ceata noastră… Ni-e naș ... | 216 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | El ne-a făcut puștile de lemn cu care am pornit o vânătoare strașnică deunăzi prin grădina noastră de zarzavaturi, până ce a prins de veste tata și ne-a luat la goană… Tata se arată totdeauna foarte sever, nu râde niciodată cu copiii și e învățător. Noi am înțeles însă de mult că strășnicia dumnealui trebuie să fie pre... | 241 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Când îl sufla, suna ca o trâmbiță… Ar fi palavragit toată noaptea dacă nu i-ar fi fost frică de jupâneasa dumnealui, uscată, scăzută și veșnic îmbufnată, ca o zgripțoroaică… Cum întârzie moșul nițel, cum se pomenește cu baba, care, niciuna, nici alta, începe a-l afurisi, când pe jidovește, când pe românește. El tace ru... | 212 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Estera, în toiul nopții, năvălește urlând: „Moare tata!” își frânge mâinile. Noi ridicăm capetele mirați de subt plapomă. Tata, alb la față și cu capul gol, iese după Estera. „Iute s-a mai prăpădit și moșneagul, săracul!” murmură mama, sfărâmând o lacrimă între gene, cârpind răbdă toare la pantalonii mei, pe care-i fer... | 233 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Acasă mâncăm întâi bătaie. Mama desperase că ne vom fi înecat în Someș sau ne-or fi furat țiganii… Se întunecă mereu… Parcă nici jocurile nu mai au același farmec, nici prietenii, nici casa… „Ei, babo, ne mutăm!… Iacă porunca… Leafă mai bună”… Toată casa e bucuroasă… în trei căruțe, încărcate cu vârf, încape un trecut ... | 201 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | strigă un glas morocănos lângă mine. Mă cutremurai, ca și când m-aș fi deșteptat la o margine de prăpastie. Conductorul aștepta, mușcându-și mustața. Vrui să surâd și simțeam că pe buze mi-a încremenit o tristețe veche. Ridicai ochii spre fereastră. Linia tocmai cotea la stânga. Și deodată Măgura, cu capul pleșuv, se i... | 230 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Simțeam cum începea să se dărâme o lume în sufletul meu, lumea cea mai frumoasă… Coborâi într-o gară aproape pustie… Stătui pe peron, cu geamantanul în mână, zăpăcit, neștiind încotro să apuc… în inimă mi se învârtea un cuțit: cum să găsesc fericirea într-o Vărare cu gară? Pe-atunci numai popa Grozea cel bătrân umblase... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Nu mai e ca pe-atunci. — Dar Sanjoan? Se uită la mine neînțelegător. — Notarul cel vechi… adăogai nerăbdător. — Aha… A murit de mult… De mult… Nici domnișorul nu mai e pe-aici. Cică s-a făcut domn mare… Dumnezeu știe pe unde-o fi… A murit și Dihorul, și Iulian… Tovarășii de odinioară s-au risipit toți… Boroiu s-a prăpă... | 207 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Oamenii treceau pe lângă mine, îmi dădeau binețe și mă priveau cu mirare. Îmi venea să-i opresc, să le spun că eu sunt cel ce acum treizeci de ani cunoșteam tot satul, cel care aici am cunoscut fericirea… Și mereu nu îndrăzneam. Nimeni nu mă mai cunoștea și nici eu nu mai cunoșteam pe nimeni. Mă simțeam străin de ei, c... | 224 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Acum deschise amândoi ochii și mă privi întâi mirat, apoi batjocoritor. Înțelesei că mă credea ovrei mai ales când zise: — Lasă, jupâne, că doar n-oi ști d-ta mai bine ca mine, care-s născut și crescut pe meleagurile astea! Liniștea lui mă înfuria. Mă răstii la dânsul: — Nu se poate să nu fi fost, auzi?… Gândește-te bi... | 224 |
Liviu Rebreanu | Cuibul visurilor | Sudorile îmi curgeau pe obraji. Capul îmi ardea. — Când pleacă trenul, flăcăule? — Mai pe seară, jupâne… Simțeam nevoia aprigă să plec cât mai grabnic, să scap de o mare primejdie. Uitarea îmi strângea mereu inima. Trecutul îmi ștergea urmele fără zgomot. Trenul alerga pufnind vesel și ușor, lăsând în urmă Vărarea, pes... | 87 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Am iubit-o… Era micuță, și albă, și gingașă, și blândă… Buzele ei zâmbeau mereu, mereu, dar zâmbetul îi părea adumbrit de o melancolie stranie, care-i lăcrima veșnic în ochii albaștri, gânditori. Șapte ani n-am observat tristețea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut? Nu știu… Când am descoperit-o, însă, era prea tâ... | 228 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Și până azi eu totuși n-am băgat de seamă!… Atât de mult am iubit-o, atât de mult mă îngâmfase fericirea! Am întâlnit-o întâia oară într-o zi de primăvară, într-o căsuță albă, veselă, modestă… îmi amintesc lămurit toate amănuntele. Era îmbrăcată cu o rochiță ca cerul, presărată cu floricele mărunte vinete-închise. Avea... | 203 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Cum să nu mi-o dea? O, ce fericită va fi Anișoara când va afla! De-abia pe urmă i-am spus și ei că o iubesc și că o vreau de soție. Pe urmă, adică după ce mă asigurasem de un sprijin puternic. Altminteri, n-aș fi îndrăznit să mă apropiu. O iubeam prea mult… atât de mult! Glasul meu nici n-a mirat-o, nici n-a spăimântat... | 259 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Asta e deseori iluzia amanților îmbătați de iubirea lor… Ce greșeală gravă! încrederea nu se potrivește cu iubirea. Încrederea te face egoist, îți înăsprește inima, îți turbură vederea. Iubirea adevărată însă se cuvine să fie sfioasă, umilă și fricoasă. Orice atingere o doare, orice privire o cutremură, o aruncă în zvâ... | 205 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Pe fața mea trebuie să fi stăpânit trufia și sfidarea. Îmi venea să strig tuturor: e numai a mea!… Căci într-adevăr numai a mea era. Pășea blândă și indiferentă alături de mine, parcă nici n-ar fi băgat de seamă că oamenii se închină în fața ei. Numai o dată s-a dezmințit în șapte ani, o singură dată… Luasem masa la un... | 219 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | O clipire a stat așa, pe urmă s-a amestecat printre ceilalți, dar cu coada ochiului mereu la Anișoara, ca și când l-ar fi fermecat. Nu m-ar fi izbit zăpăceala ofițerului; eram doar obișnuit și chiar măgulit ca bărbații să-și alinte privirile în frumusețea soției mele. Anișoara însă s-a schimbat deodată la față, parc-ar... | 215 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Auzi! Un biet locotenent, care a iubit-o și o mai iubește! Ridicol! Atunci când o iubesc eu, își permite s-o iubească și el! Râsul meu i s-o fi părut neînțeles, căci a adăogat mai serios: — Dar și ea l-a iubit… Mult… Foarte mult… Am râs mai tare. Ca un zevzec. Eram încredințat că omul umblă să mă facă gelos. Și mă simț... | 204 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | În schimb, fără să-mi dau seama, am început să doresc cu mai multă îndârjire: — Un copil!… Un copil, Anișoară! Îi repetam necontenit cuvântul acesta, ca un papagal plictisitor. În cele din urmă, parcă nici nu-l mai auzea. Îmi răspundea doar cu surâsul ei straniu, în care puteam citi și încurajare, și nedumerire, și mil... | 214 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.