author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Cu ochii în gol, pierdută, cu gândul cine știe unde, sau poate fără nicio frământare în creieri, se oploșea într-un colț de canapea și tăcea. Cred că, dacă n-aș fi stârnit-o eu, ea n-ar fi deschis gura niciodată. Da, da!… Acuma sunt chiar sigur că nu mi-a adresat cuvântul niciodată. În șapte ani de zile niciodată n-a avut nimica să-mi spună! Niciodată!… Cumplit! Eu, care, când n-am cu cine palavragi, sunt în stare să vorbesc singur, numai să nu tac, îmi închipuiesc că tăcerea e cea mai grea tortură în lume. Tăcerea e dureroasă ca o rană și neagră ca moartea. Și ea a tăcut mereu! Apoi într-o seară, când am venit acasă, am găsit-o în pat, cu fața palidă și asudată, cu ochii aprinși și speriați. Părea pe moarte… M-a cuprins o spaimă grozavă. Am mângăiat-o, am acoperit-o cu sărutări și cu întrebări. O lăsasem doar sănătoasă dimineața, iar acuma… În loc de răspuns, a închis ochii, obosită sau poate plictisită. Dar suferea… încerca să-și înăbușe suspinele și nu mai izbutea… îmi frângeam mâinile de grije și de compătimire. Cel puțin de mi-ar fi spus ce o doare, ce-a pățit, cum s-o ajut… Tăcea ca totdeauna sau răspundea cu ochii strânși și vorbe reci: „Nimica, trece, lasă, destul”… Și-mi făcea mereu semn s-o las în pace, că-i trebuie liniște, numai liniște… Îmi fierbeau creierii. | 225 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Nu mai puteam sta nepăsător, martor indiferent al chinurilor ei. Era doar vorba de iubirea mea, de viața mea, de speranța mea… — Să vie un doctor! Imediat un doctor!… Un doctor!… Doctor!… Țipam ca un nebun, îngrozit de suferințele ei din ce în ce mai istovitoare. Și atunci ea, cu o sforțare crâncenă, s-a ridicat în așternut, s-a uitat lung la mine, nu mai avea spaima de adineaori în ochi, și mi-a zis rece, rar, ca și când ar fi vorbit cu un dușman: — Dacă chemi doctorul, să știi că… mă omor! Parcă mi-ar fi lunecat o șopârlă în sân. Ce-i asta? Ce înseamnă asta? Să mă revolt, sau s-o compătimesc?… Nu știam ce să zic și ce să fac. Oare altul în locul meu, care n-ar fi iubit-o atât de mult, ce-ar fi făcut?… Pe urmă am privit-o înfricoșat, ca și când n-aș fi crezut-o în toate mințile, și am rămas așa un răstimp, ca un bolovan… Pe urmă am început să simt că orbitele mi s-au muiat de lacrimi, m-am așezat la picioarele ei și am plâns acolo domol, ca un copil bătut pe nedrept. Toată noaptea am petrecut-o la picioarele ei, plângând, în vreme ce ea se silea să adoarmă și nu putea de dureri, nevoită să geamă din când în când, spre dimineață tot mai des… Nu mă privea, nu-mi cerea nimic, nu-mi lua în seamă jalea, parcă nici n-aș fi fost acolo… Uneori își îndrepta ochii spre mine, dar fără să mă vadă… Sufeream și nu îndrăzneam să nai deschid gura. | 258 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Îmi era teamă că glasul meu, oricât de blând, va omorî-o… Aci ajunsesem în noaptea aceea de lacrimi! Dimineața, buzele ei au șoptit, peste voința ei: — Doctorul… doctorul… Am alergat într-un suflet, l-am tras din pat, l-am adus în câteva minute… Când l-a văzut, s-a liniștit și mi-a făcut semn să-i las singuri. Am ieșit. Stăteam la ușă ca un câine credincios, ciulind urechile. Îi auzeam gemătele, acuma mai grele, mai prelungi. Dar vorba nu i-o auzeam… Mi se părea mereu că moare și mă mustram că n-am rămas lângă ea, să-i alin durerile măcar în ultimele clipe… După o veșnicie, a ieșit doctorul. Era galben și el și avea broboane de nădușeli pe tâmple. — A murit? strigai, gâtuit de desperare. — Încă nu, murmură dânsul, clătinând din cap. Și pe urmă mi-a povestit lucruri nebănuite. Anișoara avea să fie mamă… (O, fericirea mea visată!) Dar se vede că n-a vrut… Sau n-a putut… Cine să mai știe?… Și a găsit pe cineva care mi-a ucis nădejdea cea mare. A ucis-o cu precugetare, cu sânge rece și cu mână grosolană, și împreună cu ea mi-a otrăvit și iubirea, a azvârlit-o în mormânt! Doctorul vorbea rar, mișcat puțin și el, rostind pe nas cuvinte împopoțonate, cari umblau să înfrumusețeze o putreziciune îngrozitoare. | 213 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Iar eu îl ascultam, pricepând, și totuși nevrând să pricep, ca un osândit care-și aude sfârșitul și tot mai caută vreo speranță în ochii judecătorului, în mișcarea buzelor lui, în înșirarea cuvintelor… în toate nimicurile mici ce întovărășesc o nenorocire mare. Îl ascultam, și ochii mei plângeau, și sufletul întreg îmi atârna pe buzele lui cărnoase, crăpate, uscate, care se închideau și se deschideau într-una, ca o amenințare gata să te înhațe. — Trebuie să moară? îl întrerupsei apoi deodată, oprindu-mi respirația, rugător și zgâlțăit de spaimă. Întreruperea îl făcu să tresară, parcă l-ar fi smuls dintr-un făgaș pe care înainta cu siguranță. Mă privi cercetător, cântărind cât de grea poate să fie lovitura ce aș putea-o înfrunta.. — Ești bărbat… Trebuie să fii tare, bolborosi pe urmă, ridicând ochii peste capul meu, în tavan. Mai are să trăiască… da, câteva ceasuri… poate câteva ceasuri… Când apoi am îngenuncheat iar lângă patul ei de durere, m-am simțit iarăși stăpân. Pe mine. Nu mai plângeam; îmi storsesem desperarea din ochi. Să nu-și citească pe fața mea osânda. — Curaj, Anișoaro, și încredere… Nu-i nimic grav… Nimic… Nimic… Mințeam cu convingere, mângăindu-i mâna și brațul ce zăcea moale și greu pe așternutul alb-zăpadă. | 201 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Se uita la mine cu un surâs de superioritate, care-mi spunea că ea știe tot, tot, că minciunile mele sunt de prisos… Iar în privirea ei acuma parcă licărea o milă sau ceva ce nu mai văzusem niciodată în șapte ani de zile. Surâsul ei straniu murise. Părea că nici nu mai suferă. Nu mai ofta și nu mai gemea. Își rotea ochii prin odaie, ca și când și-ar fi luat rămas bun de la mobile, de la perdele, de la toate lucrușoarele mărunte și neînsemnate în mijlocul cărora trăise atâția ani. — De ce, Anișoaro? De ce? o întrebai, în sfârșit, când privirea ei se opri în ochii mei, cu milă și durere. Niciodată nu mă mai privise ca acuma. Niciodată! Pe fereastră năvăli deodată soarele de dimineață, vesel, auriu, ștrengar, îi mângăie obrajii și se încurcă prin părul ei blond ca o primăvară. Și buzele ei parcă se aprinseră subt sărutarea razelor calde și-n ochii ei răsări o tresărire moale de speranță. — De ce? De ce? șopteam eu într-una prostește, cu ochii scăldați în lacrimi. Copilul nostru… fericirea noastră… De ce? Căpșorul ei se odihnea ostenit pe pernele albe, dantelate. Gâtul plin, rotunjor și alb parcă se mai lungise puțin, se mai arcuise, ca gâtul unei lebede albe… O priveam întrebător și așteptam, înfricoșat, un răspuns. | 219 |
Liviu Rebreanu | Cântecul lebedei | Îmi trebuia un răspuns, o supremă lămurire… Era obosită. Oboseala cea mare. Deschise anevoie ochii, în care pâlpăia chemarea morții. Câtă suferință și câtă milă cuprindeau acuma ochii ei frumoși!… Mă scrută lung, cu o privire în care gemea durerea și regretul. Apoi ochii se închiseră istoviți, nemaiputând îndura lumina vieții. Și buzele ei șoptiră nimicitor de duios: — Nu te-am iubit niciodată… | 63 |
Liviu Rebreanu | Norocul | În clipa când ieși pe poarta ministerului, se repezi la dânsul un pici funinginit și zdrențăros, vestindu-i desperat „ediția specială, tragerea loteriei statului”. „îmi sare norocul în cale!” își zise Ion Mititelu, cuprins îndată de o tulburare ciudată. — Băiete! Ia dă-ncoace… Nu putu sfârși. Emoția îl strângea de gât, îi stinse glasul. Dădu gologanul și luă foaia, tremurând ca o fată când îi vine un pețitor. Avu atunci un moment de șovăire vrând să-și arunce ochii, să vază dacă… Dar își stăpâni repede curiozitatea, gândindu-se că se cuvine să împartă cu nevastă-sa și bucuria cea mare, precum împarte de atâția amar de ani toate mizeriile, îndoi frumos ziarul, îl vârî cu băgare de seamă în buzunar și porni spre casă cu fața strălucitoare de sudoare și de nădejde. Era copist. Avea nouă ani de serviciu, cinci copii și multă sărăcie. Speranțe de înaintare însă nu mai avea de mult. Se mai ruga Atotputernicului seara și dimineața numai să-l scape de calicie, să-l ferească de odrasle noi și să dea sănătate celor pe care i-a hărăzit. Cel mai mult dorea totuși să se scuture de nevoi. De aceea juca la loterie cu o patimă dârză. S-a lăsat și de tutun ca să poată plăti lozurile, să nu piarză prilejul de-a pune mina pe câștigul cel mare. | 216 |
Liviu Rebreanu | Norocul | A mai avut și alte presimțiri că în sfârșit, s-a procopsit, dar ca acuma niciodată. Mergând grăbit, muncit de emoție și de-o fericire caldă, mereu i se părea că-l arde ziarul în buzunar. Își pipăia haina cu teamă, ca și când în buzunarul din stânga s-ar fi înghesuit tot viitorul, toată viața lui. Își aducea aminte semnele bune și multe care i-au prevestit norocul și mai ales țigănușul pe care parcă Dumnezeu i l-a trimis cu bucuria cea mare. Era sigur, și siguranța îl mângâia și-l înălța. Găsi pe nevastă-sa bosumflată, ceea ce iar i se păru semn bun. O chema Marieta. Durdulie, cu picioarele scurte și groase, făcută parcă înadins pentru a fi mamă fecundă. Gătise. Pe tâmple îi curgeau nădușeli unsuroase. Târnuise pe băiatul cel mare, care plângea înfundat într-un colț, în vreme ce ceilalți trei râdeau provocători, iar al cincilea țocăia cu lăcomie la sânul mamei. Masa nu era gata. Fiindcă bărbatul de obicei înjura când nu afla mâncarea pusă, Marieta vru să i-o ia înainte și începu să-și blesteme soarta, care… — Ia mai las-o-ncolo de masă! zise Ion Mititelu cu glasul înduioșat. De-o vrea Dumnezeu, n-ai să te mai prăjești de-acuma pe la bucătărie… Toată fața îi zâmbea. | 203 |
Liviu Rebreanu | Norocul | Femeia îl privi câteva clipe uluită, apoi pricepu și se închină repede de vreo zece ori, murmurând cu ochii lăcrămați: — Slavă ție, Doamne!… Slavă… Și îndată, cu altă voce: Cât? Cât?… Mult?… Adică ce să mai întreb?… Bine c-a dat bunul Dumnezeu… Slavă ție, Maică Precistă! bolborosi Marieta, închinându-se cu și mai mare evlavie. — Stai, nu te pripi… Adă lozul, să vedem mai bine! zise bărbatul, stăpânindu-și firea, căci încrederea femeiei îl măgulea. Știa dânsul numerele prea bine. Și noaptea le visa. 10 De știau și copiii toți, chiar și vecinii. Căci de vreo trei ani țineau același loz, în nădejdea că doar se va milostivi Dumnezeu… Acuma însă voia mai multă solemnitate, acuma când e sigur… Simțea nevoia să guste plăcerea toată, până-n fund… Venind degrabă cu lozul, Marieta îl dojeni: — Vezi, cât ți-am bătut eu capul, măi bărbate, să ținem numărul întreg… N-ai vrut. Nu și nu! Te-ai calicit… Ei, acu poftim de împarte câștigul cu cine știe cine, în loc să ne rămâie nouă toți bănișorii! Bărbatul îi dădea dreptate în gând: „Vorbește bine femeia, am făcut prostia, de… Acuma s-a isprăvit”… Dădură tacâmurile la o parte, și Mititelu întinse ziarul pe masă. În aceeași clipă însă simți o săgeată în inimă. | 208 |
Liviu Rebreanu | Norocul | Își aruncase ochii acolo unde trebuia să fie numărul lor. Și parcă nu era. Îi bătea sângele cumplit. Ceva începea să se dărâme în sufletul omului. Dar se mai agăță de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. — Vezi pe la sfârșit, că numărul nostru e mare, zise Marieta nerăbdătoare, suflând greu. — Fă bine și nu-ți mai vârî nasul! mormăi bărbatul, cu glas schimbat. Îndoiala îl rodea și-și înfigea unghiile din ce în ce mai adânc în sufletul lui. O nădejde cât un fir de păr însă tot îl mai îndemna să stăruie. Cine știe? Se vor fi încurcat numerele… Poate să se întâmple o minune… Îl podidiră sudorile pe frunte și în palme. Cu cât se apropia spre sfârșitul listei, cu atât amărăciunea îi umplea gura și inima. Apoi deodată îl cuprinse o furie năpraznică. — Da’ ce, nu mai mâncăm? se răsti dânsul. Ce-ai înțepenit aici ca un prapur?… Mă ții flămând și frânt de trudă, parc-aș fi câinele vostru… Asta-i viața mea! Marieta înțelese, îngălbeni, pe urmă într-o clipă o încinse mânia și pe ea și izbucni: — Vii de la birou cu țicneli în creier, ș-acu vrei să-ți verși necazul pe mine… Oho, câte-am suferit eu de la tine… Mânca-te-ar relele și primejdiile! | 213 |
Liviu Rebreanu | Norocul | — Ho! Ho! că uite-acu vezi pe dracul! sări Mititelu, cu ochii mari, cu pumnii strânși. Că numai tu m-ai făcut să-mi prăpădesc sudoarea pe lozuri, de umblu cu pantalonii peteciți, ca o haimana… — Nu-ți ajute Dumnezeu din cer! Dare-ar ziua de azi să te văd cu mâinile pe piept, cum îți bați tu joc de mine! Că numai copilașii ăștia știu cât te-am învățat și te-am oprit să nu arunci banii pe nebunii, că nimeni nu s-a înstărit din fleacuri d-astea… Ș-acuma, iacă, pe mine mă ponegrești, ponegri-te-ar Maica Precista și sfânta zi de… Cearta mai urmă câteva minute, apoi Ion Mititelu plezni pe nevastă-sa cu dosul palmei peste gură o dată și încă o dată. Marieta, cu copilul la piept, amuți o clipă. Ceilalți copii porniră să urle, iar femeia reîncepu afuriseniile cu amărăciune îndoită. — Taci! gemu bărbatul, schimonosit de fiere. Taci, taci, că pe toți vă omor! Nevasta plângea, copiii plângeau… 2. Ion Mititelu s-a jurat că nu va mai juca niciodată la loterie, și chiar în ziua aceea a dăruit lozul frizerului din colț, care, în schimb, l-a tuns și l-a ras gratuit. 3. Nu trecu mai mult de o lună, și Ion Mititelu, ieșind la amiazi de la minister, se pomeni iar cu țigănușul și cu „ediția specială, tragerea loteriei statului”. | 218 |
Liviu Rebreanu | Norocul | Vru să treacă nepăsător, dar băiatul îi întinse grăbit ziarul: — Ia-l, boierule, că ți-a ieșit numărul! — Ce număr, diavole? Cum să-mi iasă dacă nu joc?! — Ți-a ieșit, boierule, zău… Ion Mititelu zâmbi, luă jurnalul, dar nu din pricina loteriei, ci doar așa, ca să mai aibă de citit ceva după masă, la cafea. De altfel, chiar simțea o nevoie să-și distreze puțin gândurile. A avut o zi foarte amărâtă. I-au venit în minte toate necazurile. Neavând de lucru la birou, se apucase să facă o listă de cum o să-și împartă leafa, și lista aceasta îl mohorâse de tot. Nu putea să se dumirească ce-o fi de tocmai azi îl chinuiește mai mult sărăcia… Mergea îngândurat, oftând adânc și des. Vânzătorii de ziare țipau în toate glasurile „ediția specială”, alergând ca niște zănateci. Oamenii se opreau pe trotuare sau ieșeau în poartă și cumpărau jurnalul. „Ce să faci dacă n-ai noroc?” își zise el, aducându-și aminte nădejdile de odinioară. Ajunse la frizeria din colț. Strigăte vălmășite, râsete scurte, gălăgie. Mititelu se gândea că poate frizerul își bate nevasta. În aceeași clipă însă frizerul năvăli în stradă cu ziarul în mână, cu fața zgârcită de o bucurie grozavă, se repezi la dânsul, îl îmbrățișă și-l sărută cu furie, mormăind răgușit: — Optzeci de mii… optzeci de mii… Mititelu simți atunci că toată strada începe să se învârtească și apoi se trezi în frizerie. | 235 |
Liviu Rebreanu | Norocul | Vreo zece oameni îl zgâlțâiau, îi râdeau și-i povesteau în același timp că, cu lozul pe care i l-a dăruit dânsul, frizerul a câștigat optzeci de mii de lei. Îi arătau jurnalul, îi strângeau mâinile, îl pupau, îi mulțumeau. Nu-și mai dădu seama cum a ajuns acasă. A intrat însă în odaie atât de zdrobit, încât nevasta a început să se vaite, crezând că l-au dat afară din slujbă. Bărbatul scoase ziarul din buzunar, îl întinse pe masă. Numărul lui era tipărit gros, ca o sfidare. — Optzeci de mii! șopti dânsul frânt. În clipa următoare Marieta izbucni: — Ne-ai omorât, derbedeule, ne-ai calicit!… Cât ți-am spus eu și te-am rugat în genunchi să nu înstrăinezi numărul, că nu se poate să nu ne vie norocul! De trei ori l-am visat, și tu ai aruncat la gunoi optzeci de mii de lei, arunca-ți-ar Dumnezeu sufletul în bezna iadului!… Dragii mamii, dragii mamii, ne-a prăpădit tâlharul, ne-a lăsat pe drumuri… Blestemurile femeii schimbară deodată într-o mânie sălbatecă toată amărăciunea bărbatului. Începu cu înjurături și cu imputări că ea e pricina nenorocirilor lui. Marieta bocea și blestema. Cearta mai urmă astfel câteva minute, apoi Ion Mititelu plezni pe nevastă-sa cu dosul palmei peste gură o dată și încă o dată, răcnind ca un balaur: — Taci! | 214 |
Liviu Rebreanu | Norocul | Taci, că uite-acu vă omor pe toți!… Nevasta plângea, copiii plângeau… | 11 |
Liviu Rebreanu | Sfârșitul | Cerul părea acoperit cu un văl foarte fin: era palid și boțit. Iar din dosul pânzișului mătăsos al ceței luna privea cu o tristețe picantă, aproape femeiască. Lumina stelelor, era spălăcită, ca și când toate stelele s-ar fi topit sau ar fi vărsat șiroaie subțiri de lacrimi. În grădină fâlfâiau miresme dulci, pierdute. Globurile de sticlă colorată licăreau în lumina rece a lunei ca niște turbane pestrițe din povești, se înălțau, se îndoiau, se ridicau parcă în vârful picioarelor și, ca și Anastasiu, se uitau pe cărarea prunduită care se pierdea în întunericul depărtării. Pe cărare, pietricelele albe, obraznice scârțăiau sau alergau, ca niște copii zburdalnici, să anunțe din vreme pe Anastasiu că se apropie cineva. — Eleonora! șopti Anastasiu dintre turbanele de sticlă. Fata vru să fugă, dar Anastasiu îi căzu în genunchi și îi sărută piciorul, acolo unde panglicile sandalelor îi îmbrățișau gleznele rotunde. — Ce cauți d-ta aici, domnule Anastasiu? zise Eleonora încet, strângându-și pe umere șalul de cașmir. Scoală-te, te rog… Ce-ar fi să te vadă cineva așa… — Mie puțin îmi pasă de prejudecățile lumii! strigă tânărul. Eu vreau ca, împotriva lumii întregi, să fii a mea! Vreau să te duc de aici departe, unde prejudecățile, clevetirile lumii să nu ne poată ajunge… — Sunt unele formalități, domnule, sunt unele formalități, zise fata foarte tulburată. | 220 |
Liviu Rebreanu | Sfârșitul | — Formalitățile ne omoară viața, răspunse Anastasiu. Eu caut fondul vieții, fondul cel adevărat. Vino cu mine! O salcie pletoasă sub care ne vom îmbrățișa, o ciocârlie care ne va ciripi cântecul ei ceresc sunt formalități mult mai frumoase, mult mai poetice decât toate ceremoniile nupțiale… — Dar, domnule, murmură Eleonora, d-ta nu te gândești la urmări… — La copii? întrebă Anastasiu. Eleonora se roși ca racul, căci ea nu se gândise la aceasta. — Copiii, zise Anastasiu cu căldură, se nasc liberi și independenți. Părinții n-au dreptul să le octroieze prejudecățile lor… Eleonora își ascunse obrajii în palme și de-abia putu zice: — Domnule, d-ta ești greșit… Dar nu mă miră de loc… D-ta încă n-ai cunoscut o femeie în care să găsești delicatețea… Femeile pe care le-ai cunoscut d-ta (nu ți-o spun cu imputare, d-le Anastasiu) au privit viața mult mai ușor de cum este… Nu trebuie să fii atât de cinic dacă vrei să te mai ascult… — Eleonora! Eleonora! se auzi dinspre casă, unde câinii începură a lătra furioși. — Pe mine mă caută! păli fata. Trebuie să mă duc… Adio! — Nu, nu te las! zise Anastasiu apucând mina Eleonorei. Eas’ să știe toată lumea că te iubesc, că te vreau și că je m’en jous de toată lumea! | 214 |
Liviu Rebreanu | Sfârșitul | Dacă mă iubești trebuie să rămâi cu mine… — Eleonora! Eleonora! se auzi tot mai aproape. — Domnule, dacă ești impertinent… șovăi Eleonora. Dar Anastasiu o îmbrățișă și o sărută de mai multe ori, murmurând: — Ah! mă iubești! Mă iubești! Pe cărare se ivi o figură de bărbat care lumina cu un felinar prin tufișuri. — Tata, șopti fata tremurând. Luă pe Anastasiu de mină și-l târî după ea în desișul parcului. Fugeau prin tufișuri întunecoase. Anastasiu se mira doar că se duc tocmai spre casă. Înconjurară toată grădina și ajunseră în dosul casei. Deschiseră ușa bucătăriei și, prin câteva camere întunecate, intrară deodată într-o odaie mare, unde era pusă masa și unde candelabrele risipeau raze gălbui pe farfuriile, paharele și tacâmurile luxoase. Când intrară, dintr-un fotoliu adânc se ridică un preot tânăr, în care Anastasiu recunoscu îndată pe zelosul și cucernicul preot al târgului. Cei doi bărbați se priviră o clipă cu ochi de lup, până ce Anastasiu se hotărî, și cu o ironie superioară întinse mâna preotului. — Bună seara, părinte! Eleonora făcu un semn preotului să nu se supere. — Tinere, zise preotul cu glas cucernic, am auzit multe lucruri bune despre d-ta de când cu nesocotința-ți a trebuit să… în sfârșit, să-ți ispășești nesocotința… Știu că te-ai făcut om silitor, că ocolești societățile gălăgioase și zădărniciile lumești… În vreme ce preotul vorbea, Anastasiu zâmbea ironic din colțul buzelor. | 233 |
Liviu Rebreanu | Sfârșitul | — Fata aceasta, zise preotul deodată, mi-a încredințat o taină mare… mi-a spus că te iubește… La vorbele acestea Eleonora o tuli repede din odaie. — Mi-a spus, urmă preotul, că e îngrijorată din pricina d-tale, care ai ajuns cu totul în ghearele ateismului… — Ți-a spus aceasta? zise Anastasiu cam deziluzionat. — Nu mi-a spus-o tocmai așa cum ți-o spun eu, răspunse preotul, dar sufletul ei nevinovat și blând a simțit și m-a făcut să simt și eu în ce primejdie grozavă te găsești… Acuma însă nu vreau să discut aceasta. Dar trebuie să înțelegi că pe d-ra Eleonora n-o poți lua decât respectând formalitățile cele sfinte și onorabile. Oricât de emancipat te-ai crede d-ta, omul, când pune bazele familiei, trebuie să țină seamă și de obiceiurile lumei. Crezi d-ta că eu sunt mulțumit cu întocmirea societății de azi? Nu, domnule, aceasta încă nu este împărăția lui Isus, pe care noi, teologii, o visăm și o așteptăm. Vedem și noi răutatea lumii, dar în mijlocul nemărginitelor rătăciri omenești credința e un liman de scăpare… Anastasiu se jucă un răstimp cu lanțul de la ceasornic, apoi deodată se uită în ochii preotului: — Spune-mi, părinte, ce trebuie să fac? Ușa se deschise și intrară părinții Eleonorei. | 206 |
Liviu Rebreanu | Sfârșitul | — Înainte de toate să vorbești cu părinții fetei, zise preotul, se sculă, duse pe Anastasiu în fața părinților și-l prezintă. — Pe tatăl d-tale îl respectăm foarte mult, zise tatăl Eleonorei cu glas solemn. Ce dorești de la noi? Anastasiu vru să rămână stăpânul situației până la sfârșit și zise scurt: — Mâna fiicei d-voastră. Inima ei este a mea de mult. — Tatăl d-tale îți cunoaște intențiile? întrebă tatăl Eleonorei. — Eu, răspunse Anastasiu, sunt stăpânul răspunzător și independent al hotărârilor și faptelor mele. Cât privește formalitățile de drept, învoirea tatălui meu pot spune c-o am cu siguranță. Tatăl Eleonorei vorbi din nou: — Noi nu vrem să împiedecăm fericirea fiicei noastre. Ea te iubește, și aceasta ne obligă să fim cât se poate de indulgenți în privința formalităților. Din partea noastră deci nu va întâmpina nicio împotrivire… Anastasiu își păstrase sângele rece și astfel simțea, vedea cât de teatral a fost aranjată toată scena. Dar în clipa următoare intră Eleonora, alergă la părinții ei, îi sărută, apoi se aruncă plângând în brațele lui Anastasiu… Apoi veni nunta… sfârșitul idilei… | 182 |
Liviu Rebreanu | Umbre | Îl amețise Podoleanu cu tânguirile. De cum a intrat, l-a luat într-un colț și nu i-a mai dat drumul. Ca să poată pleca, a fost silit să inventeze o minciună, altfel, prietenul său l-ar fi oprit toată noaptea să-i ilustreze cum a ajuns să-și izgonească azi la prânz nevasta, după șapte ani de căsnicie fericită. Lui Barbu Spătaru, medic tânăr, cu o situație materială mulțumitoare, însurat de trei ani cu o femeie frumoasă, blândă și inteligentă, poveștile cu gelozii i se păreau în general puțin comice. Înțelegea gelozia și ca un cariu în inimă, cu toate că el însuși n-o experimentase, dar n-o admitea ca explozie tragică în viața unui om civilizat. Numai primitivii rămân incapabili să-și domine pasiunile. Criminalii din gelozie n-au fost niciodată inteligenți… Mai bine de două ore a ascultat pe Podoleanu, care, din trei în trei fraze, regreta că n-a ucis-o. Îl compătimea pentru că îl vedea suferind aievea. În același timp, însă, îl încerca un zâmbet straniu, prin care ar fi vrut să-și exprime tăcut propria-i siguranță. — Dacă o iubești atâta, de ce ai alungat-o? — Dacă m-a înșelat… — Când iubești mult… — De aceea îmi pare rău că n-am ucis-o, iacă, de-aceea! Coborând, Spătaru nici nu se uita înapoi, parcă i-ar fi fost frică să nu-l urmărească. | 215 |
Liviu Rebreanu | Umbre | Venise la club, ca în mai toate serile, să întâlnească prieteni, să audă fleacuri și să-și odihnească nervii. Spovedania lui Podoleanu până la urmă îl mohorâse, oricât ar fi vrut el să-și păstreze seninătatea obișnuită. O durere adevărată nu te poate lăsa indiferent. Se simțea acuma plictisit, cu gândurile tulburi, înfășurat într-o amenințare vagă, ca un bolnav înainte de a-l doborî boala. În vestibulul de jos văzu ceasul: unsprezece. Își înfofoli gâtul cu fularul de mătase, își încheie bine paltonul. Afară ningea liniștit. Fulgii fâlfăiau în văzduh, coborau legănat pe acoperișe, pe globurile electrice, pe trotuarele înălbite. Calea Victoriei era tăcută și aproape pustie. Din când în când, câte-o mașină se strecora fără zgomot, încărcată de zăpadă, ca o jucărie de Crăciun. Rarii trecători pășeau zgribuliți. Luminile vitrinelor se filtrau multicolore pe strada rămasă parcă în stăpânirea funigeilor neastâmpărați. Barbu Spătaru se oprise o clipă pe trotuar. De peste drum, un claxon discret îi atrase atenția asupra automobilelor în așteptarea clienților. După o ezitare de o secundă, porni totuși pe jos. Simțea nevoia să se miște puțin, să-și alunge din suflet amorțeala. De altfel, stătea aproape. În câteva minute va fi acasă. Prin Piața Palatului frigul începu să-i gâdile urechile și să-i îmbujoreze obrajii. | 204 |
Liviu Rebreanu | Umbre | Își iuți pașii. Pe umeri zăpada i se așezase ca o coală de hârtie. Pe piept, câteva dungi albe, asemenea unor brandeburguri de bal mascat. Din când în când, fulgii jucăuși i se prindeau de gene, se topeau îndată și i se scurgeau pe obraji parc-ar fi plâns. Avea acuma senzația unei înviorări. Întreaga ființă îi era pătrunsă de un sentiment de limpezire. Se gândea cu drag la apartamentul în care-l așteaptă femeia lui… Coti la stânga, pe strada Știrbei-vodă. „Bietul Podoleanu!… Cum să nu fie amărât când”… Gândul îi țâșnise brusc, parc-ar fi stat ascuns, la pândă, printre celelalte. Totuși, nu-l înlătură. Tocmai pentru că el e fericit trebuie să fie mai înțelegător cu nenorocirile altora. Dacă ar fi el în locul lui Podoleanu, ce bine i-ar prinde mângăierea unui prieten. După șapte ani să te pomenești deodată singur fără casă… Despărțirea îți sfâșie inima totdeauna, dar încă de femeia ta… Despre nevasta lui Podoleanu a auzit și el vorbe aruncate ici-colo. Nu le-a luat în serios. Românul nu-și respectă nici propria-i soție, cu atât mai puțin pe a altuia. A spune murdării pe socoteala unei femei oricât de onorabile ține de bârfeala cotidiană. Nu există româncă fără amanți, cum nu se găsește român care să nu fie deștept. | 210 |
Liviu Rebreanu | Umbre | D-na Podoleanu părea o sfântă. El ar fi pus mâna-n foc pentru ea. Arăta atâta dragoste lui Podoleanu și-i făcea atâtea scene de gelozie, parc-ar fi fost mereu în luna de miere. Și totuși, l-a înșelat, nu o dată, și nu cu unul. I-a găsit scrisorile păstrate cu îngrijire, parfumate, cuprinzând locul și data întâlnirilor, toate detaliile. Traversase strada Luterană. Ajunse în capul străzii Câmpineanu. Îi trecu prin minte să-și continue calea, să se abată prin Cișmigiu și să iasă prin Intrarea Nordului drept în fața casei sale. Se răzgândi însă și coborî încet pe Câmpineanu. „Se face prea târziu, și Ina mă așteaptă”… În vreme ce frământase în minte cazul d-nei Podoleanu, simțise în suflet zvârcolirile remușcării: de ce mai hoinărește pe străzi când știe prea bine că Ina nu poate adormi până nu sosește el acasă? „Uite, așa suntem noi, bărbații, în iubire, își zise dânsul filosofai. Începem prin a fi sclavi și sfârșim prin a fi tirani.” În două minute își trecu în revistă toate defectele conjugale și se găsi vinovat. Se poartă cu Ina parc-ar fi însurat de treizeci de ani. N-a căutat niciodată să-i afle năzuințele, să-i înțeleagă sufletul. Era sigur că Ina îl iubește, fără să-și dea seama că a fi iubit nu înseamnă nimic când tu nu răspunzi cu o iubire la fel. | 220 |
Liviu Rebreanu | Umbre | Iubirea lui se bazează pe siguranța în iubirea ei. Avea certitudinea că o domină, ca și când în dragoste dominația ar fi eternă. — Ina e adorabilă! murmură el, scuturându-se, parc-ar fi vrut să-și împrăștie gândurile. A neglijat-o în toate privințele. A mers cu egoismul atât de departe, încât nu s-a întrebat niciodată dacă inima ei e mulțumită. O lasă singură de dimineață până noaptea. Numai la masă se întâlnesc. Deseori și seara el mănâncă la club, subt diferite pretexte. Știe că unica ei plăcere e cinematograful, și pentru că lui nu-i place, o trimite să meargă singură, deși ea, ca orice femeie, nu iese fericită decât la brațul bărbatului. I-a spus de atâtea ori că i-e urât seara acasă singură, și totuși, el o părăsește mereu numai ca să flecărească la club cu oameni străini. „În inima oricărei femei se ascunde o comoară; totul e să știi s-o descoperi și s-o prețuiești!” Ningea mereu, dar fulgii erau mai rari și mai leneși. În colțul străzii apăru deodată casa lui, înaltă, cu geamurile adormite. Numai într-o fereastră, la etajul al treilea, veghea o lumină portocalie, cernută prin perdele subțiri. Spătaru zări lumina înainte de a fi văzut casa. — Sunt un ticălos! | 202 |
Liviu Rebreanu | Umbre | bombăni dânsul. Aș merita să… Își curmă gândul la mijloc. De altfel, nici în creieri nu-i răsărise sfârșitul. Pe cât era de sigur că e un ticălos, pe atâta nu știa ce ar merita. Se opri în fața casei, la câțiva metri, cu ochii sus la fereastra luminată, cu inima tulburată de sentimente nehotărâte. Stătu așa un răstimp, parc-ar fi așteptat ceva în liniștea rece în care, printre bătăile inimii, percepea clar sfârâitul fluturilor de zăpadă. Deodată, în cadrul luminos observă o umbră. Tresări murmurând: „Săraca femeie, cum se chinuiește din pricina”… În clipa următoare lumina ferestrei se mohorî din nou, ca și când umbra ar fi revenit. „Sau poate că?”… Întrebarea scormonea răspunsul. A doua umbră a fost mai mare și a întunecat mai mult fereastra. Prin urmare, nu poate fi aceeași umbră. Amândouă au trecut de la stânga spre dreapta. Dacă ar fi fost una singură, trebuia să apară a doua oară de la dreapta la stânga… Barbu Spătaru avea în urechi lovituri de ciocane. Sumedenie de gânduri îi năpădiră mintea. Nici nu-și dădu seama cum s-a năpustit spre poartă, cum a deschis, cum s-a repezit la ascensor. De-abia în cabina strimtă, când a apăsat pe butonul etajului al treilea, s-a dezmeticit puțin. | 205 |
Liviu Rebreanu | Umbre | „Cât sunt de idiot să-mi închipui că Ina”… Urcând, ascensorul vâjia parcă să scoale din somn toată casa. „Când ești zevzec, iai ascensorul, în loc să”… Încercă să se calmeze și să judece cu sânge rece. Bănuiala însăși e o insultă față de femeia care i-a dat toate dovezile de iubire și credință. Și chiar dacă ar fi vreodată să-l înșele, cum își închipuiește el că Ina ar fi capabilă să-și terfelească propriul ei cămin? Toate acestea numai pentru că niște umbre s-au mișcat în fereastră? Dar dacă umbrele au existat numai în ochii lui buimăciți de alte fantezii? Ascensorul stopă cu un zgomot de poticneală. Spătaru deschise ușa cu atenție. Nu aprinsese lumina înadins. O clipă plănui să nu mai dea drumul ascensorului. Își schimbă gândul îndată și ieși pe platformă trântind ușa cabinei. Pe când liftul huruia coborând, el căută cheia de la broasca de siguranță, o potrivi cu băgare de seamă și învârti liniștit, zicându-și fără să vrea: „Parcă pe scara de serviciu n-ar putea ieși dacă”… Își lepădă șoșonii, paltonul, pălăria. Apoi stinse becul și rămase câteva secunde nemișcat, trăgând cu urechea spre scara din dos. — Tu ești, Dudule? se auzi deodată, puțin speriată, vocea Inei. | 201 |
Liviu Rebreanu | Umbre | — Eu, eu, mormăi Spătaru, pornind prin fâșia de lumină ce trecea din ușa deschisă a dormitorului prin salonaș până în vestibul. Se pomeni în pervazul ușei, cercetând dintr-o ochire întreaga încăpere. În patul larg, bondorită în plapuma portocalie, Ina ședea, cu o carte pe genunchi, privindu-l lung, cu ochii ei mari, albaștri și melancolici. Cu părul blond zburlit băiețește, cu brațele goale, plăpânde, părea o fetiță spăimântată. — De ce-ai întârziat așa, Dudule?… Dacă-ai ști cât mi-a fost de urât… Glasul ei era dojenitor, dar dulce ca o alinare. Bărbatul o privea mereu, parc-ar fi fost sigur că în ochii ei are să citească răspunsul pe care-l căuta mereu. Acuma însă observă cu groază că ochii femeii exprimă tot fără să precizeze nimic. — Tu ai umblat adineaori la fereastră? zise dânsul brusc, ca un judecător care vrea să smulgă un adevăr printr-o întrebare neașteptată. — Nu! minți Ina instinctiv, fără urmă de șovăire. De ce întrebi? Spătaru simți minciuna. I se păru că o vede înflorind pe buzele ei, în siguranța glasului ei, în lumina mai caldă a ochilor ei, și se mira pentru ce o fi mințind. Răspunse, după o mică pauză, apropiindu-se: — Mi s-a părut c-am văzut niște umbre… — A?… Umbre? | 207 |
Liviu Rebreanu | Umbre | făcu Ina nevinovată. Ce umbre?… Ți s-a părut. — Da… Probabil. Bărbatul întoarse capul, umilit. Își dădea, seama că n-ar fi trebuit să întrebe nimic, și totuși nu se putea stăpâni nici acuma. Se gândea să născocească un pretext, ca să se poată duce până la scara de serviciu, să se convingă definitiv. Renunță de rușine că Ina va înțelege mai mult. Dezbrăcându-se, încercă să schimbe vorba: — Știi că Podoleanu divorțează… Povesti amănunte. Când întâlni privirea Inei, se încurcă. Ochii, în care el se obișnuise a citi ca într-o carte, erau acum plini de toate misterele. Se întinse subt plapumă. Atingerea corpului ei îl înfioră. Ina se lipi de el gângurând: — Ce ai, Dudule drag?… De ce te-ai schimbat așa? — Nu știu… M-am schimbat eu, ori te-ai schimbat tu?… Am impresia că iubirea e o mare iluzie. — Nu stingi? — Da. Numai întunerecul alungă umbrele… În suflet îi stăruia neliniștea ca o rană deschisă. | 158 |
Liviu Rebreanu | Venus | Alexandru Ralea era de vreo opte zile în Roma și încă nu izbutise să isprăvească cu Forul Roman. Fiindcă nici nu se poate isprăvi cu Forul Roman în opt zile. Cu totul altceva a fost Forul pe vremea republicei, ca, de pildă, în epoca de aur a lui August sau subt împărații de mai târziu. Fiecare secol trebuie să-l scormonești, să-l găsești printre ruinele acelea mărețe… Ba chiar, dacă e să vorbim drept, Alexandru nici în Forul Roman n-a pătruns încă decât până la templul lui Saturn, iar templul acesta e de-abia „începutul începuturilor”. Opt coloane uriașe de granit au mai rămas în picioare, și în jurul acestora sunt atâtea de văzut și de cercetat, încât Alexandru nu se îndura să se despartă de ele. Simțea totuși primejdia grozavă ce-l amenința, zi cu zi, tot mai mult. Guvernul îi dăduse un concediu de patru săptămâni și un ajutor de cinci sute de lei… pentru străinătate. Vrea să arate că e demn de această distincție. A venit la Roma cu gândul să studieze Forul Roman pe baza săpăturilor celor mai recente, ca pe urmă, reîntorcându-se la Focșani, să țină niște lecții de filologie clasică să-i meargă vestea. După o muncă conștiincioasă de opt zile însă de-abia ajunsese până la templul lui Saturn. | 211 |
Liviu Rebreanu | Venus | Adevărat că până aci cunoaște Forul așa de bine, cum își cunoaște palmele. Se uită visător la zarea depărtată și își dădu seama că, dacă va înaintea cu minuțiozitatea de până acum, tocmai peste două săptămâni va ajunge la minunata coloană a lui Phokas, care se îndreaptă orfană spre cerul alburiu. Peste trei săptămâni însă îi expiră concediul. Și până atunci banii îi scad mai repede de cum scade luna pe bolta cerească. Uneori îi venea să se supere pe guvernul care crede că, cu cinci sute de lei și în patru săptămâni, poți vedea toată Roma, când numai pentru Forul Roman ți-ar trebui cel puțin un an de zile ca în sfârșit să zici că ai învățat ceva. Dar cum să se supere pe guvern? Mai întâi, el, din principiu, e totdeauna guvernamental. Pe urmă, fără sprijinul guvernului, ar fi putut muri, și tot n-ar fi putut să vază cu ochii orașul visurilor sale! Roma! Din fiecare lespede de piatră simțea bătaia miilor de ani. Cele opt coloane ale templului îi aduceau aminte vechile bogății, comorile, „aerarium Saturni” din care Iulius Caesar și Antonius s-au înfruptat cu atâta plăcere. Comorile au dispărut; au rămas doar bolovanii, ca niște inimi despuiate sau ca niște buzunare goale. | 206 |
Liviu Rebreanu | Venus | Ce vrea să știe umbra lui Saturn, care rătăcește printre pietrele mucezite, că un biet profesor de la Focșani n-are decât patruzeci de lire în buzunar, iar acasă o singură hârtie de o sută, ascunsă bine, ca să-i ajungă trei săptămâni!… A doua zi, dis-de-dimineață, Ralea urca iar spre Forul Roman, dar hotărât nici să se mai uite la templul saturnian; o să meargă, să zboare înainte să dea gata Forul până diseară. Sunt atâtea de văzut în Roma, încât pentru un secol întreg de-abia îți rămâne o singură clipă. Împărțise Baedekkerul în douăzeci și una de zile; în atâta vreme trebuia să vază „toată Romaf, deși, la gândul acesta, simțea că i se învâltoresc mințile. Cu cât se apropia însă mai mult de Forul Roman, cu atât era mai sigur că iar o să se oprească la templul lui Saturn. Și se necăjea grozav că și vremea, și banii îi sunt măsurați. Niciodată nu-l amărâse mai mult sărăcia ca în clipele acestea. Deodată însă luă o hotărâre eroică. Nu se mai duse până la Forul Roman, ci, îndată la Capitoliu, coti brusc la stânga și intră într-un palat spre care alergau și alți străini cu Baedekkerele în mână. Curtea palatului era plină cu statui și monumente antice. | 208 |
Liviu Rebreanu | Venus | Pe o tăbliță de mucava scria: „Museo Capitolino”. Alexandru trebui să se așeze pe un sarcofag antic. Atât de tare începuse să-i bată inima. Cu un minut în urmă el era un nimeni, un nenorocit fără bani, și acuma deodată se pomenește în mijlocul statuilor clasice pe care le-a visat de atâtea ori! Respira, ar fi putut zice, același aer antic, un aer dulce, roman, cald. Tocmai peste un ceas își veni în fire. Se trezi silabisind inscripția unui monument și se gândi cu spaimă câte lucruri de văzut vor mai fi în caturile de sus ale muzeului. Îi venea să plângă de necaz și de neputință. Se mai învârti puțin prin curte, apoi deodată închise ochii și porni glonț spre scară sus. Nu îndrăznea să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Se hotărâse să vază mai întâi en gros toată colecția și numai pe urmă să se întoarcă la amănunte. Dar deodată rămase țintuit pe loc. Își alunecase privirea întâmplător spre o cabină. Îl oprise o figură care i se părea grozav de cunoscută și care îi zâmbea aproape ștrengărește, parcă i-ar fi zis: „Ai vrut să treci pe lângă mine, ai?” Ralea intră în cabină. Ochii lui mirați zăriră un număr. | 205 |
Liviu Rebreanu | Venus | Răsfoi în Baedekker și citi: „Venus Capitolina”. Respirarea i se curmă o clipă, iar cartea începu să-i tremure ușor în mână. „Va să zică, aici este! Asta e faimoasa!” își zise uluit, și inima îi bătea ca un ciocan de oțel. Se uită apoi sfidător în ochii zeității. Un minut șovăi. Pe urmă murmură cu o amăgire sinceră: „Mi-o închipuiam mai frumoasă!” Admirația începu să-i dispară și, în aceeași măsură, se înveseli. În Baedekker, lângă numărul statuiei, scrie: „Învârtiți!” Atinsei nepăsător statuia. Soclul scârțâi discret, iar spatele zeiței se întoarse încet spre lumină. „Aha! — zise Ralea, scriind cu degetul o curbă în aer, conturul e splendid! Așa ceva numai un artist clasic poate face!… Păcat numai că i-a greșit figura!”... Alexandru ieși din cabină. Dar abia făcu câțiva pași și se opri. „Eu sunt orb sau lumea e oarbă? Ia s-o mai văd o dată!”… Intră iar în cabină. Pe buzele zeiței plutea același zâmbet ștrengăresc. Se uita în jos cu o demnitate nespusă, aproape ironică, iar cu mâinile amândouă se apăra, pudică, împotriva ochilor barbari. Profesorul de la Focșani atinse iarăși statuia, dar cu mâini mai pioase, și începu iar a o învârti, dar cu atâta umilință, parcă ar fi vrut să-i ceară iertare. | 206 |
Liviu Rebreanu | Venus | Zeița însă privea mândră pe deasupra capului lui în depărtarea miilor de ani. În liniștea-i princiară, parcă nici nu-i păsa cine și când îi descopere grațiile armonice. În vremea aceasta intră un domn cu Baedekker. Străinul căută o clipă în cartea roză numărul, privi o clipă, încremenit, statuia, făcu un semn cu creionul în carte și plecă. Zeița se uită liniștită în urma lui, dar în liniștea aceasta era o ironie zdrobitoare, care parcă îl durea și pe Ralea. Profesorul de la Focșani roși, vârî repede Baedek- kerul în buzunar și, închinându-se umil, ca credincioșii în fața altarului, privi formele Afroditei născută din spuma mărei, care și acum, după mii de ani, ascund într-însele taine dumnezeiești. Și nu se dezmeteci decât atunci când un servitor îi aduse aminte că trebuie să închidă muzeul… A doua zi, mergând spre Forul Roman, nu se putu stăpâni să nu se oprească măcar un minut în cabina Venerei. Stătu însă multă vreme la picioarele zeiței, deși simțea că își neglijează datoriile lui de profesor. Din pricina Afroditei neglijează Forul Roman, care este cartea cea adevărată a istoriei, pe când Venus nu e decât un basm frumos. Dar neglijența aceasta era atât de dulce! În cabina zeiței parcă zâmbea o bucată de cer antic. | 209 |
Liviu Rebreanu | Venus | Ralea se simțea liber, independent și mare. Începu a vedea tot mai lămurit că trebuie să stai ore întregi în fața frumuseței ca să-ți pătrundă sufletul întreg, să te transforme cu desăvârșire. Cu cât privea mai mult statuia, cu atât i se deschideau orizonturi mai largi. Citații poetice, amintiri, fragmente îi răsăreau în minte, prefăcându-se în adevăruri vii, înțelese… Și de-acum înainte Venus era, pentru Ralea, ca lumina soarelui, ca aerul. Se ducea la dânsa ca la o amantă. O iubea cu o iubire curată, sublimă și neîndoielnică și era cu atât mai fericit că putea să ascundă guvernului de la București iubirea lui de la Roma. Dar într-o zi… cele patru săptămâni trecuseră. Alexandru trebuia să plece. Cinstea și datoria îl chemau acasă. Îi erau calculate toate minutele și toate paralele. Nu mai putea nici măcar să meargă să-și ia rămas bun de la Venus. Stătea trist și abătut în sala de așteptare a gării. Porumbeii albi zburau pe subt coperișul de sticlă, parcă i-ar fi adus ultimul adio de la Venus, Și deodată se pomeni cu însăși zeița în față, cu zeița care îi zâmbea și-l chema. Era o fotografie mare, atârnată în vitrina librăriei din gară. Sirena fluiera, îi mai rămânea doar o clipă. | 207 |
Liviu Rebreanu | Venus | — Cât costă? întrebă brusc pe negustor. Scoase hotărât cea din urmă hârtie din buzunar și o puse pe tejghea… Ce să mai spunem?… A călătorit cu trenul trei zile, nemâncat și nebăut, căci de la Roma până la Focșani e cam mult. Trei zile numai cu chipul zeiței a trăit. Dar a răbdat bucuros, parcă ar fi fost vorba de o aventură de dragoste. Și cu cât se depărta mai mult de Venus, cu atât era mai fericit că duce cu dânsul cel puțin chipul zeiței celei mai fermecătoare… | 90 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Mitruţ e un băieţel timid, tăcut, cu ochii ca două cireşe sălbatice. Privirea lui e privirea unui bătrân căruia de mult i-au nins anii în plete. Lui Mitruţ îi place singurătatea. Când ambii părinţi pleacă de acasă, lucru ce se întâmplă foarte rar, e cel mai fericit om de pe lume. Îşi ia căţelul pe care îl cheamă simplu, Cuţu, şi merge la plimbare. Dacă la întoarcere Cuţu latră la uşă, băiatul ştie – de cealaltă parte e mama şi tata. Uneori însă Cuţu tace, se gudură, flutură din codiţă şi Mitruţ sare în sus de bucurie. Poveşti de Emilia Plugaru - Cele două gângănii – Suntem singuri! strigă el. Apoi câteva ore aleargă prin casă, se dă de-a berbeleacul, ţipă, îl fugăreşte pe Cuţu, îl sărută, îl strânge la piept şi ochii lui capătă sclipiri de copil fericit. Când se aude cheia în broască – Mitruţ tresare ca electrocutat. – Cuţu, Cuţu, şopteşte băiatul. Fii cuminte, vine tata! Ce fericit e Cuţu că nu pricepe tot ce vorbesc oamenii. Dacă ar înţelege – şi-ar da seama că dinţii lui sunt nimic pe lângă vorbele ascuţite pe care şi le aruncă aceştia unii altora. Când tata o ceartă pe mama, Mitruţ îşi astupă urechile, închide ochii, dar şi aşa vede cum din gura părintelui său ţâşnesc şuvoaie de foc, săbii, cuţite care se lovesc de capul mamei, apoi cad, luând forme ciudate, la podea. | 234 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Mama tace. Îşi astupă urechile, se face tot mai mică, mai mică, în timp ce tata creşte, creşte, devenind o fiinţă desfigurată, necunoscută, înfricoşătoare. Când deschide ochii, tata e acelaşi de întotdeauna. Vedeniile cu limbile de foc, cu săbii şi cuţite dispar şi Mitruţ desluşeşte clar ce zice tata. – Dacă nu te-aş fi întâlnit – acum aş fi fost un om fericit! De ce tocmai tu?! Când în jur sunt atâtea femei? Dispari din ochii mei! Şi tata ridică mâna, dar nu loveşte. Îl observă pe Mitruţ. Faţa i se schimonoseşte, îl priveşte cu ură, apoi, fără să zică ceva, pleacă. Mama rămâne pierdută, dezorientată. Ochii îi înoată în lacrimi. Nu se mai reţine şi izbucneşte în plâns. Mitruţ ar vrea să o mângâie, dar nu face acest lucru. Mama nu-l vede. Când în sfârşit îl observă, se opreşte din plâns şi porneşte să-l certe. – Mitruţ! strigă ea. De ce nu-ţi pregăteşti lecţiile?! Ai mâncat?! Ai spălat vesela?! De ce nu mă ajuţi, Mitruţ?! Eşti băiat mare! Şi iarăşi începe să plângă. Lui Mitruţ i se pare că acum el e mic, mic, de forma unui punctuleţ. Ar vrea să dispară sau măcar să devină invizibil. Însă nimic din toate acestea nu se întâmplă. | 206 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Într-un târziu mama se linişteşte. – Mitruţ, şopteşte ea, te rog, iartă-mă! Sunt atât de necăjită… Nu ştiu ce să fac… Ar trebui să fug, să las totul baltă… Dar nu am putere, nu am voinţă. E tatăl tău. Şi te iubeşte… Şi mama rămâne măcinată de gânduri. Oare cum poate să fie atât de oarbă? Mitruţ nu ştie să descifreze gândurile oamenilor, dar are o capacitate despre care nu vrea să spună nimănui. Nici chiar mamei. De vara trecută, de când a fost la bunici – vede forma şi culoarea gândurilor. Atunci când mama e adâncită în gânduri, în jurul capului ei se formează o aură din flori roze. Dacă gândurile îi sunt triste, în interiorul aurii plutesc flori veştede, iarbă şi frunze uscate. Dar niciodată capul mamei nu e înconjurat de spini, mărăcini, prin care să plutească fiinţe scârboase. Uneori tata îi vorbeşte mamei cuvinte blânde, dar în jurul capului său Mitruţ vede o mulţime de scârboşenii. Mama se bucură, e fericită, băiatul însă e speriat şi se linişteşte abia după ce spinii şi balaurii din jurul capului tatălui dispar. Ca să desluşească culoarea şi forma gândurilor, Mitruţ trebuie mai întâi să-şi scarpine bine urechea dreaptă şi să clipocească de câteva ori. | 204 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Rareori face acest lucru. Până vara trecută, petrecută în munţi, era un copil obişnuit. Ceea ce i se întâmplă în acea vară, îi schimbă în întregime viaţa şi de acolo i se trăgea şi capacitatea stranie de a vedea forma şi culoarea gândurilor. Dar despre astea – mai târziu. Mitruţ e convins că toată lumea ştie ce se petrece în familia sa. Tata o terorizează pe mama şi acest lucru nu are cum să nu-şi pună amprenta asupra lui. Îi este ruşine să meargă la joacă. E retras, închis şi nu caută compania nimănui. Totuşi, rarele ori când se află în mijlocul copiilor – e isteţ, vesel, râde, spune, dar e îndeajuns ca cineva să zică o vorbă ne la locul său că brusc se întristează şi pleacă. Deseori Mitruţ crede că tata e o fiinţă venită de pe altă planetă. Glasul îi este atât de puternic încât chiar şi atunci când dânsul crede că abia şopteşte, glasul i se aude de cealaltă parte a străzii. Tata nu vorbeşte – tună. Ce-i drept acest lucru se întâmplă doar când se află în preajma lui Mitruţ sau a mamei. Odată, de la balcon, Mitruţ l-a văzut vorbind cu cineva din vecini. Era binevoitor, râdea, povestea, avea glasul puţin înfundat, dar domol. | 210 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Băiatul s-a gândit că acela nu e tatăl său. Sau poate că e tatăl cel adevărat, însă atunci când intră în casă – cineva îl preface într-o fiinţă menită să-l chinuiască pe el şi pe mama. Chiar din prag îi caută capăt de gâlceavă mamei. Mama are părul lung, împletit într-o cosiţă groasă ce-i ajunge până la călcâie. În supărarea sa, tata deseori încolăceşte cosiţa în jurul mâinii şi-o învârte pe mama prin toată casa. Se opreşte doar când îl aude pe Mitruţ plângând. – Vezi?! tună tata. Ai speriat copilul! Apoi urmează un şir de injurii. – Cu cine mi-am legat viaţa?! urlă el. Cu cine?! Într-un târziu, privindu-i ameninţător, se retrage în camera sa. Mama şi Mitruţ plâng strânşi unul lângă celălalt. – Hai să plecăm, şopteşte Mitruţ. – Unde? întreabă mama. – La munte… La bunei. Acolo e atâta linişte. E atât de frumos, atât de bine… – Eh, Mitruţ, oftează mama. Când trăiam la munte credeam că nu voi putea părăsi acel loc. Acum nu-l pot părăsi pe acesta. Aici e casa mea. E oraşul meu. Îmi place munca pe care o fac. Şi… nu uita. Bun sau rău – e tatăl tău. Ţin la el. Aşa cum e… Nu e vinovat, nu e bucuros de felul cum ne tratează. | 214 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Pur şi simplu e un om nervos. Înţelegi? – Nu înţeleg! ţipă Mitruţ. Nimeni în afară de tine nu pricepe! – Vei înţelege… Când vei creşte… – Niciodată! Niciodată! Auzi?! Brusc Mitruţ se sperie. I se pare că strigă exact ca tata. Se linişteşte şi vorbeşte calm. – Nu o să înţeleg, mamă. Ceea ce înţeleg e că nici unul din voi nu mă iubeşte. Sunt singur. Nimănui nu-i pasă de mine. – Vai, Mitruţ! Nu e adevărat! Îmi pare rău… nu ştiu ce să fac… Parcă aş trăi într-o maşină de spălat rufe. O maşină ce se învârte, se învârte şi din care nu pot să ies… Doar tu mă mai ţii legat de această viaţă… Te iubesc foarte mult… Foarte mult. Crede-mă, continuă ea printre lacrimi, şi tata te iubeşte. Dacă nu ar fi aşa, de mult ne-ar fi părăsit… El zice că doar pentru tine rămâne. – Mamă… încearcă să spună Mitruţ, dar tace. E convins că tata se iubeşte doar pe sine. Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna. Îşi aminteşte cu durere, cu groază cum anul trecut, înainte de vacanţa de vară, tata l-a umilit în faţa copiilor din ogradă. În ziua aceea tata venise acasă cu mult mai devreme decât de obicei. | 208 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Un copil de-al vecinilor îi ieşi în cale, strigând: – Mitruţ vorbeşte urât! Spuneţi-i că nu e frumos! Tata îl chemă şi Mitruţ se apropie fără să ştie ce se întâmplă. – Pantalonii jos! urlă tata. Faţa i se schimonosi. Îşi strânse buzele subţiri atât de tare încât acestea i se făcură vinete. Parcă hipnotizat, Mitruţ dezbrăcă imediat pantalonii. Simţi pe fesă palma asudată, lipicioasă a tatălui său. O dată, încă o dată, apoi nu mai simţi nimic. Văzu feţele îngrozite ale copiilor din curte. Nu-l dureau loviturile. Îl durea umilinţa şi ruşinea. Tata încetă să lovească abia când acelaşi copil al vecinilor începu să plângă. Noaptea Mitruţ făcu febră. Stătu în spital două săptămâni. Nu-i povesti nimic mamei. La ce bun? Oricum i-ar fi găsit scuze soţului ei. Unicul lucru frumos ce urmă după spital e că veni vacanţa, iar odată cu vacanţa – mult aşteptata plecare la bunici. Aici se întâmplară acele lucruri ciudate, de care Mitruţ îşi aminteşte deseori. Micul sătuc în care locuiesc bunicii se află pe muntele Violet. I se spune aşa fiindcă din depărtare crestele împădurite par violete. Pe munte aerul e atât de subţire, atât de curat, încât lui Mitruţ în primele zile îi era greu să respire. | 205 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Apoi se deprinsese. Mirosea a iarbă, a parfum, şi mai ales mirosea a brad. Acest miros intens de brad îi dădea senzaţia că în curând va fi Anul Nou. Dar până la Anul Nou trebuia să treacă timp. Era în plină vară şi în vâlcica de la marginea sătucului înfloriseră macii şi romaniţele. Iarba crescuse verde, mustoasă. Pe munte ploua des, dar ploile erau scurte şi calde. Când apărea soarele – Mitruţ credea că cerul e spălat cu buretele. Atât de strălucitor şi de albastru i se părea. Două căpriţe albe ca neaua, un ieduţ negru ca tăciunele, cu o steluţă albă-n frunte, toată ziulica se învârteau în jurul lui. Mitruţ se simţea bine în compania lor. Bunicul zicea că niciodată nu a văzut animale mai deştepte. Înainte de a sosi Mitruţ, în fiecare zi căpriţele plecau singure la păscut. Când li se făcea sete veneau acasă, bunicul le adăpa şi iarăşi plecau. Dacă bunicul le zicea să nu roadă frunzele de salcâm, căpriţele îl ascultau. Aveai senzaţia că aceste animăluţe înţeleg tot, doar că nu pot să vorbească. Mitruţ se trezea dis-de-dimineaţă, mânca şi alerga împreună cu căpriţele în lunca plină cu maci înfloriţi. Acestea stăteau cuminţi pe lângă el şi băiatul nu avea altă treabă decât să caute fragi copţi. | 212 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Se tolănea, se dădea de-a berbeleacul prin iarbă, şi iarba, desfăcându-şi firele, îl îmbrăţişa, îl purta ca într-un leagăn. Liniştea din jur, imensitatea cerului, măreţia muntelui îl fascinau. Uneori i se părea că el însuşi e o gâzuliţă din alea mici care nu ştie de părinţi şi căreia soarele îi dăruieşte căldură, iar pământul o adăposteşte, o mângâie ca un adevărat părinte. Aici, pe munte, Mitruţ nu dorea să-şi amintească de casă. Într-una din zile căpriţele nu plecară acasă la apă, ci îşi potoliră setea într-un pârăiaş de munte. Apoi se întoarseră în luncă, se culcară şi adormiră imediat. Mitruţ rămase mirat de comportamentul lor. Se culcă alături şi în scurt timp adormi şi el. Se trezi de la zbieratul căpriţelor. Stăteau în picioare, cu urechile ciulite, păreau speriate de parcă ar fi avut lupul în faţă. Se întoarseră spre Mitruţ şi băiatul le văzu ochii. Toate trei aveau ochii roşii. În următoarea clipă o rupseră la fugă alergând spre pădure. Alergă după ele. Le chemă, le strigă, căpriţele însă se afundară în desiş. N-avu timp să se dumerească şi se pomeni din lumină în întuneric. Din când în când observa totuşi blăniţele albe licărind ca nişte beculeţe printre arborii ce-i dădeau fiori. | 203 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Brusc se pomeni într-o poieniţă rotundă, în care lumina soarele atât de puternic că fu nevoit să închidă ochii. Îşi aminti de o poveste de-a bunicii. Bunica zicea că în pădurea de pe Muntele Violet este o poiană în care nu există noapte. Poiana Soarelui, aşa se numea acel loc. Şi mai spunea buna că cine nimereşte acolo nu mai găseşte drumul spre casă. Era convins că se afla anume în acea poiană. Deschise ochii şi observă un obiect rotund, luminos ce semăna foarte mult cu o farfurie zburătoare. Se miră şi mai mult când îşi observă căpriţele urcând cele câteva trepte ale farfuriei. Porni după ele şi intră într-o încăpere rotundă, tapată de jur împrejur cu oglinzi. Căpriţele dispărură. Straniu, dar Mitruţ nu se vedea în acele oglinzi. Uită de căpriţe şi începu să studieze încăperea. În mijlocul sălii erau două fotolii. Pe fiecare – câte o pernuţă. Pernuţele erau ornate cu ţurţuri de diferite mărimi şi… ce îl miră cel mai mult – ţurţurii se mişcau încontinuu ca în bătaie de vânt. Dar nici vorbă de boare de vânt. Fiindcă altceva mai distractiv nu găsi şi fiindcă se simţea obosit – se aşeză pe unul din fotolii. Auzi un sâsâit şi brusc încăperea se umplu de o putoare insuportabilă. | 211 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Ţurţurii pe care stătea se mişcară, îi strânseră capul şi băiatul urlă de durere, dar nu reuşi nici să icnească că fu aruncat ca o minge pe podeaua moale, elastică şi caldă. Se ridică, privi spre fotolii şi rămase stâlp de uimire. Ba chiar îl umflă râsul. De pe ambele fotolii îl priveau acele pernuţe care de fapt erau două enorme gângănii care aveau faţă de om. Pernuţa pe care stătuse Mitruţ era ceafa unui cap cu ochi, cu nas, gură – ba chiar cu mustăţi. Un cap plat, înzorzonat cu mulţime de tentacule. Băiatului i se păru că mutra din faţă se asemăna cu tata. Cealaltă nu avea mustăţi. Înseamnă că era femelă. Gângăniile îl priveau atent. – Bravo, căpriţe! strigă gângania cu mustăţi într-o limbă perfect românească. Ni l-a adus pe băiat! Gângăniile săriră de pe fotolii şi merseră spre partea opusă a încăperii. – RO-1, RO-1, vorbi gângania mascul, de data asta vorbim în limba acestui copil, adică în română, ai înţeles? – Da, stăpâne, răspunse un glas metalic de după perete. În încăpere îşi făcu apariţia o fiinţă, pe care la început, Mitruţ o consideră om. Era înalt, avea mâini, picioare, dar avea talia atât de subţire încât practic părea că îi lipseşte burta. | 208 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Nu purta încălţăminte, îmbrăcăminte sau dacă purta – acestea erau de culoarea pielii strâns lipită de corp. Individul era atât de slab, fără muşchi, fără grăsime pe el, încât lui Mitruţ i se păru că ar putea să-l înfrunte în caz dacă acesta ar vrea să-i căşuneze vreun rău. – Îl dărâm cu un deget, se gândi băiatul şi iarăşi îl umflă râsul. Se prinse la gândul că de când se află aici mereu îi vine să hohotească. Uitase de casă, de părinţi, de bunici, de muntele îmbrăcat în haină de brad, de căpriţele sale năstruşnice. I se părea că se află de când lumea în această sală rotundă. Ba chiar şi pe acele gângănii şi pe acest individ răşchirat avea senzaţia că îi cunoaşte de când lumea. – RO-1, auzi Mitruţ glasul gânganiei mascul, nu uita – şterge-i memoria! Anihilează-i voinţa! Dacă nici de data asta nu reuşeşti, te demontez şi te las să zaci în poiană pentru vecie! Ai înţeles, RO-1?! Fă ce ai de făcut! Imediat vlăjganul păşi spre Mitruţ, îl înşfăcă şi băiatul îşi dădu seama că de fapt acesta e foarte voinic. Mâinile lui păreau nişte cleşti de oţel. Mitruţ ţipă, dar nu se opuse. Pielea individului era rece ca gheaţa. | 206 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Se gândi că are de-a face cu un robot. – Nu-ţi fie frică, vorbi robotul destul de blând. Nu o să te doară. Apoi îl duse în altă încăpere la fel rotundă. Îl aşeză într-un fotoliu şi cu o pensetă îi introduse în urechea dreaptă câteva obiecte minuscule. Mitruţ simţi un val de căldură prin tot corpul şi i se păru că e cea mai fericită persoană de pe lume. Sentimentul de fericire îi trecu repede, făcând loc unei înfiorări bruşte. Privi spre robot şi văzu că acesta are ochii roşii, cu sclipiri fosforescente. Încercă să-şi amintească ce se întâmplă până în acea clipă, dar nu-şi amintea nimic. Nu ştia cine este, de unde vine, cum nimerise aici. Robotul atinse peretele-oglindă, se aprinse o luminiţă şi peretele deveni un imens ecran. Mitruţ văzu pe ecran o odaie în care la o masă stăteau un bărbat şi o femeie. – "Ei sunt părinţii tăi", citi băiatul mai sus de imagine. Nu ştia însă ce înseamnă părinţi. Nu-şi amintea să-i fi văzut vreodată pe cei doi. Din memorie i se şterse tot, aproape tot. Îşi amintea doar că e om, că trăieşte pe planeta Pământ, că limba în care vorbeşte e româna. Brusc îşi mai aminti că în jurul lui trăiseră mulţi oameni şi că undeva departe, dar unde anume uitase, e un munte căruia i se zice Violet şi pe acel munte e un sătuc cu o vâlcică plină cu maci înfloriţi, iar printre maci pasc trei căpriţe. | 247 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Frânturile de amintiri veneau şi dispăreau. Totul i se încâlci în minte. – Părinţi… Părinţi… Ce o fi însemnând acest cuvânt? Făcu un efort să-şi dea seama, dar totul era în zadar. În imaginea pe care o avea în faţă, femeii îi apăru în jurul capului o aură roză prin care pluteau floricele de toate culorile. – "Acestea sunt gândurile bune ale mamei tale", citi Mitruţ. Bărbatului îi apăru o aură cenuşie din care ţâşneau limbi de foc şi în care mişunau fel de fel de fiinţe scârboase. – "Acestea sunt gândurile rele ale tatălui tău". – Fu, se strâmbă Mitruţ. Oamenii au asemenea gânduri? E dezgustător. Imaginea cu bărbatul şi femeia dispăru. Robotul atinse peretele şi Mitruţ văzu pe ecran un băieţel de vreo nouă anişori. – "Acesta eşti tu. ", citi el şi izbucni în râs. – Eu? întrebă. Dar… cine sunt eu? – Eşti un mic pământean. Un copil cu sângele curat şi fierbinte, răspunse cu tristeţe RO-1. Îţi vom împrumuta sângele ca să-l introducem celor două gângănii. Ei cred că doar având sânge de pământean se vor preface în fiinţe asemănătoare la chip şi trup vouă – oamenilor. – Dar… ce se va întâmpla cu mine? întrebă băiatul. | 202 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | – Ai de ales… Prima variantă e să mori… Aş putea însă să te prefac în gânganie. Sau în robot… Ca să-i slujeşti alături de alţi roboţi pe stăpâni. Ce preferi? – Prefer să rămân ceea ce sunt, vorbi calm Mitruţ. Îmi place să fiu Om. Să devin gânganie?! Sau robot?! Ha, ha, ha! Te-ai văzut vreodată în oglindă? – Niciodată. La ce bun? Oglinzile nu sunt pentru roboţi, zâmbi RO-1, dar din ochi i se scurse o lacrimă. Ochii lui căpătară o culoare albastră, albastră, aproape sinilie. În clipa aceea ai fi jurat că e om. Pe faţa îi puteai citi compasiune şi milă, apoi brusc expresia feţei i se schimbă, deveni dură şi Mitruţ văzu cum băiatului de pe ecran i se introduc în ambele mâini nişte tubuleţe subţiri anexate la un aparat ciudat. Simţi cum mâinile îi devin grele, reci, pe frunte îi apărură broboane de gheaţă, se gândi că în curând va înceta să respire, dar nu-l încercă nici un sentiment de frică. Sângele băieţelului din imagine se scurgea lent prin tuburi. Brusc copilul de pe ecran porni să se zbată vrând să-şi elibereze braţele. Mitruţ simţi că trebuie să-i sară în ajutor, întinse mâinile, le smuci şi observă că sângele adunat în aparat se scurge îndărăt în corpul copilului. | 214 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Sări în sus de bucurie. În momentul acela imaginea sa făcu acelaşi lucru, eliberându-şi braţele. Mitruţ se ridică din fotoliu, îşi scutură mâinile amorţite, se întoarse cu spatele spre ecran şi drept în faţă le văzu pe cele două gângănii. – Tâmpitule! urlă gângania bărbat la RO-1. Unde e RO-2?! Iar le-ai făcut singur pe toate?! Nu i-ai şters toată memoria, toată voinţa acestui mic pământean! Adu-l pe RO-2! Vă demontez imediat! Vă las să putreziţi pe vecie aici! – Ro-2… s-a defectat, răspunse calm RO-1. Nu am reuşit să-l repar. – Experimentul a eşuat… vorbi gângania femelă. A câta oară… Dar nu te înfuria, se apropie ea de mascul. Nu e vina lor. Dă-le crezare. S-au învechit. Au nevoie de reparaţie. – Iar noi avem nevoie să ne recăpătăm înfăţişarea de mai înainte! Cât mai rapid! Cine să-i repare? De mii de ani ne târâm ca nişte neputincioşi! Avem doar creier! Roboţii ăştia amărâţi ne sunt braţele şi picioarele! Nici măcar să-i demontăm nu suntem în stare! Nu suntem în stare de nimic! Tu eşti de vină! Tu! şi masculul se repezi spre femelă. Mitruţ avu senzaţia că aceştia se vor încăiera, totuşi încăierarea nu avu loc. – Eh, oftă femela. | 202 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Dacă nu am fi reuşit să-i creăm pe roboţi înainte de a căpăta înfăţişarea asta scârboasă, nu doar noi, poate chiar întreaga planetă Galax nu ar mai fi existat. Nu te supăra pe ei… Lasă-l pe RO-1 să plece. – Bine, fu de acord masculul. Pleacă, se înturnă el către RO-1. Te voi chema… Micul pământean să rămână. Într-o bună zi, continuă el, roboţii ăştia vor acţiona de sine stătător şi atunci nu doar noi, ci întreaga planetă Galax va fi în primejdie. – Să nu ne gândim doar la lucruri urâte. Să sperăm că totul va fi bine. Cel puţin RO-1, sunt convinsă – niciodată nu ne va trăda… Ce păcat că e doar un robot. Cândva, crăiasa Seluna mi-a spus că dacă s-ar găsi o fiinţă vie care să ne iubească cu adevărat, fără să ţină cont de înfăţişarea noastră groaznică, fără să ţină cont de putoarea pe care o emanăm atunci când ne enervăm, să ne iubească din tot sufletul – în acest caz s-ar putea să redevenim frumoasele fiinţe de mai înainte. Eh… Nu am mai fi nevoiţi să vizităm necontenit Pământul, să facem experimente asupra oamenilor… Nu-mi place acest lucru. – Nu-ţi place?! urlă masculul. Nu cumva ţi-e milă de ei?! | 206 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Noi, galaxiţii, nu cunoaştem ce înseamnă mila, dragostea sau bunătatea! Ai uitat?! Vrei să-ţi aduc aminte?! Şi masculul îşi încordă tentaculele, femela îi repetă gestul, începură să sâsâie şi încăperea se umplu de un miros insuportabil. Mitruţ fu nevoit să se lipească de peretele-oglindă ca să nu fie împroşcat de veninul celor doi. Apoi gângăniile se liniştiră, tăcură un timp, Mitruţ crezu că au uitat de el, dar masculul sparse într-un târziu tăcerea: – Ce facem cu acest mic pământean? Nu ne mai este de nici un folos. – Păcat… De data asta chiar am crezut că vom reuşi. Dar… Nu a fost să fie. E rău că nu-i putem conecta la aparat de mai multe ori pe aceşti pământeni. – Nu-ţi fă griji. Vom găsi altul. Pământul e mare, iar ei sunt mulţi. – Nu e vorba de asta, oftă femela. Nu ştiu de ce am impresia că anume sângele acestui pământean ar fi putut să ne ajute. Simt că prin venele lui curge ceva asemănător cu viruşii pe care îi avem noi. Eh… Îmi place piciul… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri… Sărmanii mei copilaşi. Erau chiar mai frumoşi decât el… – Încetează! urlă masculul. Ţi-am spus de atâtea ori! | 204 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Nu-mi mai vorbi despre bieţii noştri copilaşi! Ai face bine să hotărăşti ce facem cu ăsta?! – Ştii ceva? Hai să-l cruţăm. Să-l luăm cu noi pe planeta Galax, propuse femela. – Ai înnebunit? Se va molipsi de virusul-gânganie şi va deveni exact ca mine şi ca tine. La ce bun alte gângănii alături? – Mda… Ai dreptate… Şi totuşi… Parcă mă încearcă un sentiment ciudat. Nu aş vrea să-i pricinuim vreun rău. Şi femela se apropie de Mitruţ, îl privi cu blândeţe, pe obraz i se scurse o lacrimă. – Aoleu! strigă masculul. Ce e cu picătura asta de apă pe obrazul tău?! Nu cumva?! Te-ai molipsit de la pământeni?! De virusul milei şi a bunătăţii?! Scoate-ţi din cap nebunia! Noi suntem Galaxiţi! Ga-la-xiţi! Înţelegi?! Înfuriat, masculul se repezi spre femelă şi cât ai clipi – cele două gângănii se încleştară devenind un ghem ce se rostogolea rapid pe podea. Bucăţi de tentacule zburau în toate direcţiile. – Gata, auzi Mitruţ. Nu mai avem tentacule. Să ne odihnim până ne cresc altele. Gângăniile se dezlipiră şi Mitruţ le văzu goale-goluţe. Erau şi mai neplăcute. Închise ochii şi brusc îi veni cheful să râdă. Niciodată nu râse cu atâta poftă. Nici el nu ştia ce-l apucase. | 206 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Gângăniile îl priveau mirate nepricepând ce înseamnă aceste sunete. Probabil nu ştiau că oamenii au capacitatea să râdă. Apoi se tolăniră în fotolii şi un timp sforăiră liniştite. Mitruţ se aşeză pe podeaua caldă, aţipi un pic. Nu dură mult. Primul se trezi masculul. Pe furiş se dădu jos din fotoliu, târându-se spre fotoliul femelei. Apropiindu-se, o împroşcă cu venin. – Ce te-a apucat?! strigă femela. Ce ţi-am făcut de data asta?! Cu ce-ţi sunt vinovată? – Eşti! urlă masculul. Întotdeauna eşti vinovată! De toate eşti vinovată! Chiar dacă încă nu ştiu de ce anume! Mereu vei fi vinovată! – Iartă-mă, vorbi femela cu glas întretăiat. Te rog să mă ierţi. Mă ierţi? Lui Mitruţ îi veni în minte imaginea unei femei, care îşi cerea foarte des iertare de la bărbatul său. Era femeia pe care i-o arătase pe ecran RO-1, adică era mama sa. Cu toate că încă nu-şi amintea ce înseamnă cuvântul mamă, totuşi în minte îi veneau frânturi de imagini cu mama şi cu cel pe care l-ar fi numit tată. Această scenă de acum o mai văzuse undeva, cândva. – De ce gângania-femelă îşi cere iertare de la mascul fără să poarte vreo vină? E mare greşeală din partea ei. | 204 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Nimeni nu trebuie să poarte vina pe care nu a înfăptuit-o. Nu e corect. Dar ce e corect? O fi corect că se află acum aici? Şi cine e el? Şi cine sunt aceste făpturi din faţa sa? Şi cine e acel RO-1? Totul i se încurcă în creier. De parcă nu mai avea creier. Nici chiar ce înseamnă să ai creier nu mai ştia. Gângăniile sforăiau ceea ce ar fi însemnat că nu văd şi nu aud nimic. După ce se odihni un pic, Mitruţ pipăi peretele-oglindă. Începu să-l doară capul. Avea senzaţia că aici, în această încăpere, îl paşte o mare primejdie şi că dincolo de peretele-oglindă e o altă lume, o lume a lui, o lume frumoasă în care trebuie încă să-şi găsească locul. Va ieşi de aici neapărat. Cu orice preţ. Continuă să pipăie peretele şi dădu de o pornire de uşă. Împinse puţin şi uşa se deschise în exterior. Se pomeni într-o poiană luminoasă, înconjurată de arbori înalţi. Merse în direcţia lor. Deodată arborii făcură picioare şi-i veniră în întâmpinare. Mitruţ nu găsi altă soluţie decât să dea înapoi şi să intre în încăperea rotundă. Imediat în spate îi sări una din gânganii; îşi simţi trupul încleştat de tentacule, dar foarte curând gângania îl eliberă. | 210 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | – Ai crezut că eşti mai deştept?! urlă masculul. Ai vrut să ne păcăleşti?! De aici nu scapă nimeni, doar dacă vrem noi! Nu mai încerca să faci vreo prostie, până nu m-ai enervat cu totul! RO-1, unde eşti, RO-1?! continuă să urle gângania. Ca din pământ apăru robotul-galaxit. Slab, subţire, cu capul rotund, mare, sprijinit pe un gât firav care ba se lungea, ba dispărea cu totul. – RO-1, vorbi masculul pe un ton ameninţător, târându-se spre fotoliu. Experimentul a eşuat. Din vina ta. Nu i-ai anihilat complet memoria şi voinţa acestui mic pământean. Ştiai că a încercat să evadeze? – Da, stăpâne! Dar l-am adus înapoi! – Bravo. Ai făcut bine. Acum distruge-i imediat toată memoria şi toată voinţa. Te rog să nu dai greş. Până vom hotărî ce facem cu el – să nu aibă memorie şi voinţă. Ai înţeles? – Da, stăpâne! strigă RO-1 şi se apropie de Mitruţ. – Mic pământean, îi şopti el la ureche. Nu-ţi fie frică. Îţi voi reda toată memoria, toată voinţa. Te voi salva. Prefă-te că nu ai voinţă, că nu ai memorie. Nu mă trăda! Fii ascultător! Ai în-cre-de-re! Mitruţ simţi cum robotul iarăşi îi scormoneşte în ureche. Urechea dreaptă îl gâdilă, îi veni cheful să râdă, dar brusc îşi aminti că el e Mitruţ, îşi aminti de căpriţe, de bunici, de mama şi tata. | 226 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Îşi aminti că gângania-mascul seamănă foarte mult cu tata. Aceeaşi ochi, aceleaşi mustăţi, aceeaşi înfăţişare severă. Poate că şi tata o fi vreo fiinţă venită de pe planeta Galax? Îşi alungă acest gând sinistru. Acum nu mai avea nici un chef de veselie. Vroia cât mai repede la bunici sau măcar acasă, alături de Cuţu. Văzu acum cu alţi ochi încăperea rotundă. Îşi aminti că bunica îi povestise despre Poiana Soarelui, unde soarele se odihneşte atunci când apune. – Cine se rătăceşte pe acolo – e pierdut pentru totdeauna, zicea bunica. Acum era convins că se află anume în Poiana Soarelui, pe o farfurie zburătoare şi că e obiectul experimentelor acestor gângănii şi a robotului numit RO-1. Dar nu are nimic altceva de făcut decât să se încreadă în RO-1. – "RO-1 nu e chiar un robot, de vreme ce nu îndeplineşte orbeşte toate poruncile stăpânilor", se gândi băiatul. – RO-1, strigă Masculul. Am impresia că mintea acestui pământean mai produce gânduri! Am dreptate?! – Nici vorbă. I-am dezactivat creierul. Nu mai are memorie, nu mai are voinţă… E o legumă… – Bine RO-1. Te cred. Acum scoate-i toţi senzorii. Să nu-i rămână nici unul. De fapt… Lasă-i senzorul care îl va ajuta să vadă gândurile semenilor săi. | 208 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Ha! Ha! Ha! Râse cu poftă gângania. Dacă îl înapoiem pe băiat pământenilor – va fi foarte distractiv. Foarte… Pleacă RO-1! se întristă brusc masculul. Lasă-mă cu băiatul! Vreau să-l privesc… Îmi aminteşte atât de mult de copilaşii noştri. Nu e ca ceilalţi pământeni. E altfel… – Te rog să nu mă trădezi, îi şopti, trecând pe alături, RO-1. Nu uita, nu ai vo-in-ţă… Nu ai me-mo-rie… Ţine minte, doar aşa te pot salva. Rămas singur cu gângăniile, Mitruţ stătu nemişcat, temându-se chiar să clipească. Masculul îl privi, apoi îl atinse cu tentaculele şi din ochi, ca şi din ochii femelei ceva timp în urmă, i se scurse o lacrimă. – Ce faci?! strigă femela. Ai un strop de apă pe obraz! Ziceai de mine, dar dumneata?! Adineauri ai scos nişte sunete exact cum a făcut-o pământeanul! E grav! Noi doi ne molipsim de viruşii lor! Trebuie să încetăm să vizităm Pământul! – Ce fac?! urlă masculul. Ne-am molipsit?! Să încetăm să vizităm Pământul?! Mai bine îl vizitam înainte de a descoperi virusul "Gânganie"! Am fi luat de pe atunci viruşii lor, virusul milei, al bunătăţii şi poate că acum am fi avut înfăţişarea de galaxiţi, fiinţe frumoase, cu mult mai frumoase decât pământenii! | 204 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | Tu eşti de vină! Tu m-ai îndemnat să-i prefac pe duşmanii mei în gângănii! Tu ai dorit să-i vezi umiliţi, târându-se în faţa noastră! Şi ce-a ieşit din asta?! Am devenit cu toţii Gângănii! Şi ei şi noi! Căci viruşii nu aleg! Dacă erai atât de deşteaptă – de ce nu mi-ai sugerat să descopăr mai întâi "anti-virusul Gânganie"?! În cazul acesta, eu şi cu tine, împreună cu frumoşii noştri copilaşi ne-am fi păstrat înfăţişarea! Eşti mama tuturor relelor! Gânganie scârboasă! Ptiu! – Da?! strigă la rândul său femela. Sunt mama tuturor relelor?! Dai vina doar pe mine?! Ai fost dumneata vreodată vinovat de ceva?! Bineînţeles că nu. Mereu trag ponoasele… Şi totuşi fii cinstit! Celelalte gângănii de pe Galax au pierit de mult, noi doi încă trăim! Datorită cui?! Datorită mie! Eu, îşi înfoie tentaculele femela, eu am descoperit elixirul vieţii! Cu mult înainte de a fi devenit gângănii! Am creat sistemul de roboţi! Roboţi care continuă să muncească din greu pe planeta noastră! Nici un strop din elixir nu trebuia să împart cu tine! Nici un strop… Dar am sperat şi mai sper că ne vom recăpăta înfăţişarea! Şi că vom renova civilizaţia de pe Galax. Şi că vom fi… fericiţi. | 203 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | – Ha! Ha! Ha! râse cu poftă masculul. Niciodată nu se va întâmpla acest lucru. Vorbeşti de parcă am fi ştiut ce înseamnă fericirea. Adevăraţii galaxiţi nu ştiu de semnificaţia acestui cuvânt. Fericirea e un virus care circulă doar printre pământeni. La fel ca mila, bunătatea şi alte nenorociri caracteristice locuitorilor planetei Pământ. – Nu te mai fandosi atât. Poate nu observi, dar câteva clipe în urmă ai scos iarăşi sunetele sinistre pe care le-am auzit la băiat. Te-ai molipsit, te-ai molipsit dragul meu… De acu înainte vei râde, te vei bucura, vei plânge, îţi va fi milă şi îţi va părea amarnic rău de răutatea pe care ai avut-o atunci când ai hotărât să-i deportezi pe copilaşii noştri, să-i arunci fără nici o remuşcare printre pământeni. Bieţii mei copilaşi… Poate că sângele lor curge chiar prin venele omuleţului din faţa noastră… Pe care vrei să-l laşi fără de viaţă… Nenorocitule! îşi repezi femela tentaculele spre mascul şi Mitruţ asistă încă o dată la spectacolul cu tentacule frânte. Ar fi vrut să-şi poarte puţin picioarele, dar îi era teamă şi abia când le auzi pe gângănii sforăind încercă să facă puţină mişcare. De data asta însă nu dormiră mult. Se treziră şi veniră în faţa lui Mitruţ. | 207 |
Emilia Plugaru | Cele două gângănii | – Lasă-l pe băiat să stea pe podea, vorbi femela. L-or fi durând picioruşele. – Cum să-l las? Nu vezi că nu pricepe nimic? Să vină RO-1 să-l aşeze… – Bravo piciule, îi şopti robotul apropiindu-se. Continuă să te prefaci… O să fie bine… – Eh, oftă masculul aşezându-se în fotoliul său. Crezi că mi-a fost uşor să mă despart de copilaşi? Nu am avut încotro. De virusul "Gânganie" se molipseau doar maturii şi acei ajunşi la vârsta maturităţii. Nu am vrut ca pruncii mei să ajungă gângănii. Căci asta îi aştepta… RO-1 i-a adus şi i-a lăsat printre oameni. Erau nişte fiinţe mici şi nevinovate. Dacă printre pământeni nu există gângănii – înseamnă că ei au crescut ca adevăraţi galaxiţi. Pământul le-a fost prielnic şi virusul care nu reuşise încă să-i atace a dispărut cu totul. Într-o privinţă ai dreptate… Sângele lor s-a amestecat cu cel al oamenilor. – Adevărat… Altfel cum s-ar explica că în ultima vreme civilizaţia de pe Terra a devenit atât de crudă, atât de războinică, de răzbunătoare? fu de acord şi femela. Precis că o parte din pământeni | 184 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | De ziua sa Marius a primit un cadou neobişnuit. Bunicul, care a venit de departe, tocmai din munţi, i-a dăruit un creionaş fermecat. Poveşti de Emilia Plugaru - Povestea Creionaşului fermecat – Acest creion, i-a zis bătrânul, îţi va arăta adevăratele culori ale vieţii. Viaţa, nepoţele, are multe culori, dar oamenii deseori nu deosebesc nuanţele calde de cele reci, umbra de lumină, frumosul de urât şi de aceea, băiete, în lume se întâmplă multe lucruri deocheate. Cu ajutorul creionaşului, tu nepoate, vei şti întotdeauna ce culoare ai în faţă. Păstrează-l, ai grijă! Îţi va prinde bine… Marius i-a mulţumit bunicului, a pus creionul în buzunarul vestei şi… luându-se cu joaca a uitat de preţiosul cadou. Într-o zi însă, când se întorcea de la şcoală, băiatul a observat în faţa blocului său un trandafir înflorit. – Ce floare minunată, s-a mirat Marius. O văd întâia oară. Am trecut de atâtea ori pe alături, dar nu am observat-o. Şi-a amintit de cadoul bunicului. De îndată ce a ajuns acasă – a găsit creionul, a luat o foaie albă de hârtie şi a pornit să deseneze. Nu mai avea nici o îndoială. Creionul era fermecat. Desena şi colora singur cu orişice culoare. Marius doar îl ţinea în mână. | 205 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Pe foaie apăru un trandafir roşu, catifelat, frumos, de parcă ar fi fost viu. Dar nu se ştie de ce, de pe petalele trandafirului se prelungeau spre rădăcină lacrimi măşcate. – O floare care plânge? se miră băiatul. Straniu. Ceva nu e în regulă aici. Marius alergă în curte. În grădiniţa cu flori văzu trandafirul încolăcit de mărăcini, înconjurat de sticle goale şi gunoaie aruncate de pe la balcoanele locatarilor. – Zău, nu pricep, îşi zise Marius în gând, cum de nu am ştiut până acum că această grădiniţă e atât de neîngrijită? Porni în grabă să facă curat. Când termină lucrul observă că florile din jur emană o lumină caldă, plăcută. Scăldat de un soare domol al unui sfârşit de primăvară, trandafirul parcă-i zâmbea. – O, cât de mult se vor bucura trecătorii, cât de mult vor admira zâmbetul trandafirului înflorit. Ciudat însă. Nici un trecător nu se oprea. – Oare de ce? Se întrebă Marius, uimit. Privi mai atent. Descoperi că oamenii merg încolăciţi în propria lor umbră. – Probabil, se gândi Marius, anume umbra le amestecă să observe frumuseţea din jur. Păcat… Deodată, de pe undeva alergă o fetiţă. Se opri lângă trandafir şi îl sărută. – Bunico, strigă încântată fetiţa, priveşte, a înflorit trandafirul! | 208 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | E atât de gingaş, e atât de dulce! – E o floare minunată, îi răspunse bunica apropiindu-se. – Ca să vezi… Marius rămase şi mai uimit. Nu chiar toată lumea e învălătucită de umbră. Şi fetiţa, şi bunica emanau aceeaşi lumină albă, asemănătoare cu lumina florilor din grădiniţă. Revenind acasă Marius îşi privi încă odată tabloul. Nici pomină de lacrimi. Petalele trandafirului acum sclipeau de curăţenie. Altă dată, creionul îi desenă un ghemotoc mic, zgribulit, un căţeluş alb cu pete negre. Marius de mult îşi dorea un asemenea căţel. La un moment dat băiatului i se păru că aude un schelălăit jalnic. Alergă la fereastră. Afară ploua. În mijlocul curţii văzu un biet căţeluş – ud, părăsit, neputincios, un căţeluş care în momentul acela cerşea ajutor. Marius nu stătu pe gânduri. Cât ai clipi aduse căţelul în casă. În primul rând îl spălă de noroi. Îi dădu să bea lapte cald apoi, toată ziulica, îl purtă în braţe – să-l încălzească. De atunci el şi Ghemotoc, căci acesta era acum numele căţeluşului, deveniseră prieteni de nedespărţit. Colegii de clasă nu credeau nimic din ceea ce le povestea Marius despre creionaşul său fermecat. – Un creionaş fermecat? Ziceau ei. Face minuni? Poveşti… Adevărate poveşti. | 203 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Cine mai crede astăzi în asemenea păcăleli? Adevărul e că tu, Marius, desenezi în ultima vreme altfel, mai bine parcă… am zice chiar – foarte frumos. La o lecţie de desen colegul de bancă i-a cerut lui Marius creionaşul. – Dă-mi-l un pic! Te rog! Vreau să desenez căsuţa bunicilor mei de la ţară. Mi sa făcut foarte dor de ei. Nu i-am văzut de un car de vreme… Toţi copiii ştiau că Ilie nu are pic de talent la desen. De data asta însă Ilie desena cu uşurinţă. Creionul alerga pe foaie şi în scurt timp copii au văzut o căsuţă mică, curată, scăldată în nucari bătrâni. Căsuţa cu olane roşii, cu brâie albastre avea ferestrele mici şi triste. – E atât de tristă căsuţa bunicilor tăi, de ce? l-au întrebat copiii pe Ilie. – Fiindcă sunt singuri, sunt foarte singuri. Mi-e atât de dor de ei… La acea lecţie tuturor copiilor li s-a făcut dor de bunicii lor. Rând pe rând au împrumutat creionaşul de la Marius şi au desenat câte o căsuţă. Profesoara a lipit desenele unul de altul, iar Marius a scris desubt: acesta e satul tristeţii bunicilor noştri… De atunci nimeni nu s-a mai îndoit că Marius e stăpânul unui creion fermecat. | 207 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Ba chiar din acel moment în clasa lui Marius lucrurile neobişnuite au pornit să se ţină lanţ. Colegii au început să perceapă evenimentele din jurul lor un pic mai altfel decât înainte. – Priviţi, ziceau ei, cât sunt de murdare străzile oraşului nostru. E prea multă umbră şi prea puţină căldură în acest oraş. Noi vrem ca oraşul să fie frumos, luminos şi curat. Dar pentru ca acest vis să se realizeze e nevoie de multă muncă, deci la treabă, prieteni! Pentru început au făcut curat în propria clasă. Apoi au aranjat gazonul din faţa şcolii. Au îngrijit florile, au măturat trotuarul. Au muncit din greu şi chiar dacă mai rămâneau încă multe de făcut, copiii se simţeau fericiţi. La o altă lecţie de desen profesoara a propus elevilor să deseneze oraşul aşa cum ar vrea ei să-l vadă în viitor. Fantezia copiilor a întrecut toate aşteptările. Profesoara a venit cu propunerea să afişeze desenele pe o plachetă în faţa şcolii. – Oamenii, îşi ziceau copiii, vor dori neapărat ca oraşul să fie cât mai curând exact ca în desenele noastre. Maturii ne vor ajuta şi nu e departe timpul când vom trăi în cel mai minunat oraş de pe lume. | 201 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Astfel în faţa şcolii a apărut un mică expoziţie cu genericul: "Oraşul nostru de mâine". Dar majoritatea orăşenilor, preocupaţi de propriile griji, învălătuciţi în propria umbră, continuau să treacă absenţi pe alături. – Eh! Îşi ziceau cu necaz copilaşii din clasa lui Marius. Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne ascultă. Nu-i nimic, se îmbărbătau picii. Vom creşte mari şi vom schimba faţa acestui oraş. Viitorul e al nostru. Lumea pe care o vom construi noi va fi mai frumoasă, mai bună, mult mai curată şi mai cinstită. – Aoleu! S-a speriat rău de tot un drăcuşor cu corniţele ascuţite şi cu codiţa între vine la urechile căruia a ajuns foarte repede planurile copiilor. Ăştia vor să schimbe lumea?! Vor ca lumea în care trăiesc ei să fie mai bună şi mai dreaptă?! Dar fraţilor, acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Nu am de gând să permit o asemenea nelegiuire. Altfel s-a zis cu haita de draci de prin străfundurile iadului căci e bine ştiut: într-o lume corectă – diavolul nu prea are ce face. Cât încă nu e târziu – la treabă, Michiduţă! Şi drăcuşorul se făcu invizibil, se lipi de copii, apoi din una-n alta află cu uşurinţă că mama tuturor relelor nu e altcineva decât un prăpădit de creionaş. | 213 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | – Hi, hi, hi, râse mulţumit Michiduţă. Las’ că-i arăt eu… Cu mine şi-a găsit nănaşul… Cât ai zice peşte îl fac să nu mai tulbure minţile copilaşilor. – Altele îţi vor fi de acu înainte farmecele, creionaşule… Astfel, în una din zile Marius se pomeni fără de cadoul bunicului în buzunar. Îşi aminti că îl uitase pe măsuţa din clasă. – Nu i se va întâmpla nimic, se linişti băiatul. De ce să-mi fac griji? Totul va fi cum nu se poate de bine. Între timp, creionaşul rămas singur se întristă rău de tot. Nu-i plăcea singurătatea şi pe deasupra îi mai era şi frică. Ca să mai uite de cele întâmplate începu să viseze. Nici nu observă cum în clasă se lăsă întunericul. – Unde o fi plecat Marius? Se întrebă cu tristeţe creionaşul. Poate că ar fi mai bine să-l strig? Marius, Marius! strigă el. Unde eşti?! Fu nespus de surprins când dintr-un colţ al clasei auzi un glas piţigăiat: – Nu-l striga degeaba, prietene, Marius nu va veni. Te-a părăsit. Pentru totdeauna. Nu mai are nevoie de tine. – Cine eşti? Nu te cunosc. Arată-te. Vreau să te văd. Şi nu te cred. Mâine voi fi din nou în buzunarul lui Marius… – Visezi, naivule, îi răspunse iarăşi glasul. | 213 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | De azi înainte – eu îţi voi fi stăpân. Deprinde-te cu gândul… – Dar cine totuşi eşti? insistă creionaşul. Vino mai aproape! Deodată, chiar alături, creionaşul observă o făptură ciudată cu două corniţe în cap, cu o coadă lungă, lungă, pe care şi-o învârtea fudul de ici colo. – Să facem cunoştinţă, cuvântă creatura. Iată-mă! Eu sunt! Michiduţă! – Michiduţă? Ce nume ciudat… – Aşa e. De obicei toţi pictorii au nume ciudate. – Eşti pictor? Nu am auzit de tine până acum. – Cum? Nu ai auzit de marele pictor Michiduţă? Nu ştii că atunci când oamenii vor să creeze ceva bun şi frumos – eu le amestec culorile? – Nu ştiu, dar dacă zici tu – te cred. Aş vrea să văd ce poţi. Hai, desenează, te rog! – Eu? Să desenez? De unul singur? Hi, hi, hi, chicoti drăcuşorul şi strânse creionul cu putere între degetele sale păroase. Toată viaţa de acu înainte noi doi vom desena împreună! Lucruri minunate, băiete! Lucruri minunate! – Dă-mi drumul, dă-mi drumul! Ţipă, creionaşul. Te rog, mă doare! – Nici nu mă gândesc. De azi înainte suntem de nedespărţit. Voi pătrunde în inima ta şi de acolo îţi voi porunci să desenezi tot ce îmi va trece mie prin cap. | 209 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Prin desenele tale oamenii vor vedea dor ce voi dori eu să vadă. A doua zi, adunându-se în clasă, colegii lui Marius au rămas cu gurile căscate la cele văzute. Tapetele, mesele, scaunele – toate erau zugrăvite cu fel de fel de drăcuşori. Deasupra tablei atârna un tablou cu chipul unui drac bătrân şi caraghios. La început copiii nu ştiau ce să zică până când unul dintre ei îşi reveni şi strigă: Minunat! Minunat! Astfel de desene nu am mai văzut vreodată! – Adevărat! Au strigat şi ceilalţi. Desenele sunt pur şi simplu superbe! – Vă plac aceste mâzgălituri? Nu mai deosebiţi urâtul de frumos? Dar ce sa întâmplat cu voi, prieteni? Aţi uitat cum desenează creionaşul meu fermecat? S-a revoltat Marius şi a mers iute spre măsuţa sa, a luat creionul şi a încercat să deseneze ceva la repezeală. Dar mare i-a fost mirarea când pe foaie a apărut un drăcuşor leit celora de pe tapete. – O, o, o! Iată cine e autorul acestor drăcuşori! Bravo, creionaşule! Ţine-o tot aşa! au strigat copiii în cor. I-au smuls lui Marius creionul din mână apoi, cu mare zarvă, au mai adăugat drăcuşori pe ici, pe colo. S-a iscat o învălmăşeală, a pornit o ceartă, s-a încins o bătaie, s-au răsturnat scaune, mese şi nimeni nu a bănuit că toate se întâmplă din pricina unui prăpădit de drăcuşor pe nume Michiduţă. | 230 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Vestea despre creionul care desenează drăcuşori s-a dus ca fulgerul prin toată şcoala. Foarte curând tapetele din clasele alăturate semănau leit cu tapetele din clasa lui Marius. Aceiaşi drăcuşori, aceleaşi mâzgălituri peste tot. Nimic nu mai era ca înainte. Nu se mai făcea curăţenie, florile, neîngrijite, se ofileau, gazonul din faţa şcolii dispăruse. Nimeni nu mai observa că în jur e prea puţină lumină, prea puţină căldură. Tuturor li se părea că e bine aşa. Copiii acum aveau alte preocupări. Umblând din mână în mână, după ce a făcut ocolul şcolii, creionaşul a trecut la o altă şcoală. În timp scurt toate şcolile din oraş semănau între ele ca nişte picăţele de apă. Marius nu mai dădea de urma creionaşului În una din zile însă, plimbându-se cu prietenul său Ghemotoc prin faţa blocului, băiatul observă un copilaş ce desena sârguincios drăcuşori pe păretele casei. – De unde ai acest creionaş? Îl întrebă Marius pe băieţaş. – Mi l-au dat la grădiniţă, i-a răspuns piciul. Astăzi e rândul meu să desenez cu el. Mâine creionaşul va fi al altui copil. Îl vezi? E fermecat! Desenează doar ce-i trăsneşte lui prin cap… – Ştii ceva? I-a sugerat Marius copilului. Lasă-i tu pe ceilalţi! | 201 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Mai bine hai să facem schimb! Tu-mi dai creionaşul, iar eu îţi dau în loc o cutie întreagă cu creioane colorate. Ce zici? Îţi convine? – Păi… nu prea. Ăsta e fermecat… – Când eşti pictor adevărat, orişice creion, orişice pensulă devine fermecată. Cu un singur creion însă, niciodată nu vei deveni un pictor veritabil. Gândeşte-te… – M-ai convins… aş vrea o cutie cu creioane colorate, dar nu mă minţi? – Cum să te mint? Ţi le aduc imediat. Aşteaptă-mă aici! Schimbul a fost făcut. În sfârşit cadoul bunicului era iarăşi în buzunarul lui Marius, dar, cu părere de rău, creionul nu putea desena decât drăcuşori. Până la urmă lui Marius i-au plăcut drăcuşorii. Şi-a înfrumuseţat cu ei camera, a mâzgălit cărţile, caietele apoi, plictisindu-se, a aruncat creionul cât colo şi a uitat de el. A sosit vacanţa. Bătrânul muntean a coborât muntele, venind să-şi vadă nepotul. De îndată ce a intrat în camera lui Marius – şi-a dat seama de cele întâmplate. – Marius, a întrebat bătrânul, mai ai creionaşul pe care ţi l-am dăruit de ziua ta? – Bineînţeles, bunele. Acuşi ţi-l aduc… – Îmi pare bine că l-ai păstrat, a zis bunelul. Mâine dimineaţă aş vrea să mergem prin oraş. | 203 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Te-aş ruga să ai creionul la tine. Să nu uiţi. E foarte important… A doua zi era duminică. Bunicul şi nepotul s-au trezit devreme. Au pornit să cutreiere oraşul. Au rătăcit timp îndelungat pe străzile aproape pustii. Bunicul i-a povestit lui Marius lucruri nemaipomenit de frumoase. Despre munţii în care s-a născut, despre copilăria sa, despre strămoşi, despre datina străbună. Vremea a trecut pe neobservate. Într-un târziu, ajungând în grădina publică, s-au oprit să se odihnească. – Marius, a zis bunicul aşezându-se pe o bancă, ai creionaşul? – Da, bunicule, e aici, în buzunarul de la vestă. – Dă-l încoace un pic! Scoţând din buzunar un cuţitaş, bătrânul desfăcu iute creionaşul în două, îi scoase grafitul şi fărâmiţând-ul îl aruncă în lada cu gunoi de alături. – Ce faci bunicule?! Strigă Marius. E creionaşul meu fermecat! – Stt… îi făcu bunicul să tacă, acuş o să vezi… Deodată, din ladă ţâşni speriat un drăcuşor năstruşnic cu două corniţe ascuţite în cap şi o coadă lungă, strâns lipită de vine. – Te-am prins, râse cu poftă bătrânul apucând şi răsucind de câteva ori codiţa drăcuşorului în jurul degetului. Eşti al meu! – Dă-mi drumul, lasă-mă! Ţipa şi se zbătea drăcuşorul. N-am să mai fac. | 203 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Marius, uimit, privea cu ochii mari cât cepele… – Vezi? Zise bătrânul. El e vinovat de tot ce se întâmplă în ultima vreme cu voi. Dar acuşi îi găsesc eu ac de cojoc. Cu acelaşi cuţitaş îi scurtă lui Michiduţă coada şi ca şi pe grafitul creionaşului – o aruncă în lada cu gunoi. Văzându-se fără coadă, dar liber, drăcuşorul o luă la sănătoasa ţipând şi blestemând până când se făcu nevăzut. – Bunicule, întrebă Marius cu teamă, eu nu voi mai avea niciodată un creionaş fermecat? – Ba da, îi răspunse blând bătrânul. Iată chiar acum îţi mai dăruiesc unul. Acesta însă va fi ultimul, ai grijă… Lui Michiduţă îi va creşte coada la loc şi chiar dacă nu – se va găsi un altul ca să facă rău. Lumea e plină de draci, iar treaba lor e mereu una şi aceeaşi – să amestece culorile, să-i facă pe oameni să vadă lumea doar cum vor ei. Oamenii însă – trebuie să fie vigilenţi. Tu trebuie să fii vigilent, altfel niciodată nu vei şti care sunt adevăratele culori ale vieţii. M-ai înţeles??? – Da, bunicule, şi se lipi strâns de bătrân. Pe la o amiază s-au întors acasă. În faţa blocului, au observat acelaşi trandafir înflorit. | 207 |
Emilia Plugaru | Povestea Creionaşului fermecat | Era la fel ca odinioară. Roşu, catifelat, superb. Dar ca şi atunci când l-a văzut întâia oară, trandafirul stătea înconjurat de mărăcini şi de gunoaie. – Un trandafir între mărăcini? S-a întristat bunicul. – Imediat o să fac curat, bunele. Nu-ţi fă griji! A pornit în grabă să adune gunoaiele. Când şi-a terminat lucrul Marius a văzut că în jur se revarsă o lumină albă, caldă, plăcută. Lumina venea de la florile din grădiniţă. În apartament băiatul şi-a găsit pereţii curaţi. Nici pomină de drăcuşori. Marius a luat o foaie de hârtie şi a desenat trandafirul. – Ce floare minunată, a zis bunicul. E floarea dragostei şi a purităţii… Marius nu a răspuns nimic. Mai târziu însă s-a apropiat de bătrân şi l-a sărutat: – Îţi mulţumesc, bunele. Îţi mulţumesc pentru creionaş. E atât de bine să poţi observa frumosul din jur… – Ai grijă, l-a sfătuit bunelul. Păstrează cu sfinţenie acest cadou! Încă multe lucruri minunate îţi va arăta… Aş vrea, a mai adăugat bătrânul, aş vrea nespus de mult ca în lumea noastră fiecare copil să aibă parte de câte un creion fermecat… Cine ştie, a oftat munteanul, poate că odată şi odată acest lucru se va întâmpla… Să sperăm… Ar fi un lucru nemaipomenit… | 207 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Să fi zis cineva pe atunci că oraşul Lumină, oraş scăldat tot anul de un soare blând, Poveşti de Emilia Plugaru - Oraşul cu ochii de ploaie îmbăiat de ploi albastre şi calde, îmbătat de parfumul florilor – va deveni peste vremi o urbe tristă şi mohorâtă, în care soarele aproape că nu se mai iveşte şi în care oamenii nu cunosc cum arată o floare adevărată – acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Dar anii s-au scurs. Urmele urbei de altădată s-au şters. Oraşul şi-a schimbat înfăţişarea, şi-a schimbat denumirea. Din pricina necontenitelor ploi, oraşului Lumină i s-a zis "Oraşul cu ochii de Ploaie". Nimic nu se schimbă în bătrâna urbe. Plouă şi plouă necontenit. În fiecare primăvară, când apar primii bobocei de floare, orăşenii aşteaptă cu sufletul la gură. Vor să-şi vadă oraşul inundat de floare şi de parfum. Dar sunt ani buni de când acest lucru nu se mai întâmplă. Nu există flori în oraşul cu ochii de Ploaie. Şi nimeni nu ştie de ce. Chiar dacă pomii dau roadă, nici o fiinţă vie nu-i vede împodobiţi în mantie albă. În lipsa adevăratelor flori, orăşenii meşteresc flori artificiale, din hârtie colorată. Astfel pentru ei viaţa prinde culoare. | 203 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Pentru toată lumea ploile sunt o adevărată nenorocire. Ploile reci, tulburi, cu stropi cenuşii şi mai ales ploile cu stropi vişinii. Ultimele se abat întotdeauna pe neprins de veste. În timpul ploilor cu stropi vişinii dispar o mulţime de oameni. Şi iarăşi nimeni nu ştie de ce. Nu e de mirare, deci, că oraşul cu ochii de Ploaie e trist, mohorât şi de cele mai multe ori – pare pustiu. Şi totuşi în acest oraş cenuşiu, alături de ceea ce se numeşte tristeţe, trăieşte un omuleţ, un copilaş cu totul şi cu totul deosebit. Ştefăniţă locuieşte împreună cu mama şi bunica într-o căsuţă cu ferestruicile mici care parcă privesc mirate la tot ce se întâmplă afară. Băieţelul are părul de aur. Ochii lui mari, negri strălucesc ca două steluţe. Faţa îi este luminată de zâmbet şi copilul mai întotdeauna e vesel şi bine dispus. Veselia lui e sursă de mare îngrijorare pentru bunica. Ea crede sincer că orişice bucurie se plăteşte cu lacrimi. De aceea când râde copilul, bunica plânge. Vara Ştefăniţă aleargă prin ploaie şi strigă că stropii nu sunt reci, sunt calzi, iar ploaia nu e cenuşie, e străvezie, e ca argintul. – E adevărat, zice el, că cerul mai întotdeauna e acoperit de nori, dar sunt zile când soarele străluceşte. | 213 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Dar şi acele puţine zile senine, în afară de dânsul, nimeni nu le vede. Cel mai mult bunica se întristează când nepotul afirmă că florile înfloresc peste tot. – Ştefăniţă, îi explică bunica, tot ce vezi e rodul unei imaginaţii bogate. Ţi-am povestit prea multe poveşti despre flori. Nu există flori în oraşul nostru. Ţine minte! Altfel, îl ameninţă ea, eu cu mama vom fi nevoite să te ducem la medic. Să-ţi corecteze vederea. – Dar… bunico, priveşte! exclamă copilul şi tace. Îi este frică de medici. Foarte curând însă uită. Şi iarăşi aleargă prin ploaie şi strigă că ploaia e caldă, e ca argintul, că lângă prispă a înflorit trandafirul, că de-a lungul cărăruşei gherghinele şi-au desfăcut petalele. – Vai, Ştefăniţă, se întristează bătrâna, tu vezi doar tufe de trandafir, doar frunze de gherghine. În ultimul timp mai ales pe mama tot mai des o bate gândul să consulte medicul. – Lasă-l, Oana, zice bunica. Se joacă… Născoceşte. Se bucură… E copil. Mai lasă-l. Nu e bolnav. O imaginaţie bogată nu e o boală. – Dar vede lucrurile strâmb, zice Oana, şi nu e bine. – Dar vede lucrurile frumos şi asta e bine. – Va suferi când îşi va da seama că lumea e mult mai urâtă. | 209 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | – Va suferi dacă nu-şi va închipui că lumea poate fi şi frumoasă… Iar între timp Ştefăniţă continuă să rămână un om fericit între o mulţime de oameni nefericiţi. Şi totuşi are şi el clipe de mare tristeţe. În acele clipe îşi aminteşte de tata. Tata, după spusele mamei şi a bunicii, a dispărut într-o zi, pe o ploaie cu stropi vişinii. A plecat şi nu s-a mai întors. Ştefăniţă ţine minte acea zi. Înainte să plece, tata l-a sărutat, a scos din buzunar câteva semincioare roze şi i-a vorbit: – Priveşte aceste seminţe, Ştefăniţă! Când vor fi aruncate în sol, când vor răsări şi vor înflori, prin frumuseţea lor vor avea puterea să destrame vălul Minciunii de pe ochii tuturor orăşenilor. Din oraşul nostru va dispărea Minciuna, va dispărea Frica, va dispărea Tristeţea. Vom trăi zile minunate, copile, a zis tata şi a plecat. De atunci nu la mai văzut nimeni. Mama şi bunica plâng mai tot timpul. Ştefăniţă le sărută, le şterge lacrimile şi le zice că de asta plouă – lacrimile lor se prefac în stropi de ploaie. – Tata se va întoarce, le îmbărbătează el. Se va întoarce fiindcă eu îl aştept. Şi în fiecare zi Ştefăniţă priveşte în lungul străzii. | 205 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Uneori i se pare că vede silueta înaltă a tatei. Dar acea siluetă dispare, se topeşte. Ştefăniţă însă nu se dă bătut. Crede ferm că va sosi clipa când îşi va îmbrăţişa din nou tatăl. Şi nimeni şi nimic nu-i poate strămuta această credinţă. Într-o dimineaţă bunica descoperi în camera copilului, pe noptieră, o floare albă cu petalele tivite cu fir de aur pe la margini. – Ce floare minunată! De unde o ai, Ştefăniţă? întreabă bătrâna. Tu ai modelat-o? – Dar nu e modelată. E o floare vie. Mi-a dăruit-o femeia în Alb. – Ştefăniţă, lasă poveştile, se enervează bunica. De unde ai floarea?! Vreau adevărul. – Întotdeauna îţi spun adevărul, suspină copilul. Tu însă niciodată nu mă crezi… – Bine… Îşi promit că de data asta te cred. Hai, povesteşte! – Bunico, porni să povestească Ştefăniţă, astă noapte m-am trezit din pricina unei lumini puternice. Am deschis ochii şi am văzut o femeie tânără, îmbrăcată în rochie albă. Pe cap avea o coroniţă cu flori şi din acele flori izvora lumina. Bunico, femeia în Alb semăna foarte mult cu femeia din fotografia de pe peretele din camera ta. – Ai visat, Ştefăniţă. În acea fotografie sunt eu, când eram mireasă. | 202 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | – Nu am visat, bunico, se supără copilul. Iarăşi nu mă crezi… – Te cred, te cred, puiule, îl mângâie bătrâna, iar în suflet i se furişă îngrijorarea. Povesteşte mai departe, zise ea în timp ce se gândi că chiar mâine va pleca cu Ştefăniţă la medic. – Femeia a scos o floare din coroană, continuă povestea băiatul, mi-a întins-o zicându-mi: "Ştefăniţă, eşti unicul om din acest oraş căruia la naştere nu i s-a picurat în ochi otrava Minciunii, a Fricii şi a Deznădejdii. Doar tu vezi lucrurile aşa cum sunt şi nu cum dictează oamenii cu ochii de gheaţă! În puterile tale e să salvezi oraşul de întuneric, de minciună, de aceste creaturi cu ochi şi cu inimă de gheaţă. În curând vom merge în noaptea Minunilor!". M-a sfătuit să nu mă tem căci îmi va fi mereu alături. "Ai grijă de floare! ", a mai spus femeia şi s-a făcut nevăzută. Mă crezi, bunico? întreabă Ştefăniţă. – Te cred, răspunse bătrâna nehotărâtă, apoi luă floarea şi o mirosi. O aşeză într-o vază şi i se păru că îi simte parfumul. Brusc îşi aminti ziua când îl aduseseră pe Ştefăniţă de la maternitate. Copilul dormea zâmbind prin somn, ca un îngeraş. | 202 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Fiecărui prunc, îndată după naştere i se picura în ochi nişte picături miraculoase care, aşa li se spunea părinţilor, pe parcursul vieţii aveau să le corecteze vederea. Fără de aceste picături, li se zicea, copiii în loc de realitate vor vedea lucruri inexistente. Vor suferi mult din această pricină. Nici un părinte nu ezita să îndeplinească ce i se cerea. Marius însă, tatăl copilului, insistă atunci să-i picure el singur picăturile lui Ştefăniţă. Acum bătrâna e convinsă că el nu a făcut acest lucru. – Ar fi fost o nenorocire, se bucură ea, dacă în loc de flori Ştefăniţă ar vedea peste tot şerpi şi balauri. Pe drum spre medic trecură prin faţa unei cafenele pe care era scris cu litere măşcate: "Îngheţată". – Vreau îngheţată! Strigă Ştefăniţă. Vreau îngheţată! În clipa aceea licări o femeie îmbrăcată în alb, cu un voal de mătase pe cap. La o adiere de vânt, voalul femeii zbură atingând faţa bătrânei. – Ce fiinţă ciudată se gândi bătrâna. Păşeşte de parcă pluteşte. – Bunico, şopti Ştefăniţă, e femeia în Alb. E femeia care mi-a dăruit floarea… Bătrâna nu-i răspunse. Se căznea să-şi amintească încotro pornise. Uitase totul. – Îngheţată? Vorbi ea derutată. Să întrăm… Se aşezară la o măsuţă, vizavi de singurul vizitator din cafenea. | 211 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | În timp ce Ştefăniţă îşi savura îngheţata, bătrâna moţăia pe scăunaşul ei. Tresări când îl auzi strigând: – Bunico, priveşte! Strigă Ştefăniţă. Bărbatul de colo are ochii de gheaţă! Se înturnă speriată. Văzu o faţă sticloasă, pătrată. Doi ochi ca două globuri de gheaţă. Frigul ce izvora din acele globuri o străpunseră. – Nu mai vreau îngheţată, scânci Ştefăniţă. Bătrâna simţi că amorţeşte. Găsi totuşi puteri, îl smulse pe copil de pe scăunaş, îl luă în braţe şi alergă spre ieşire. Afară se întunecase de-a binelea. Când intrară în cafenea era dimineaţă. I se păru că stătură doar câteva clipe. Acum era noapte. Privi în jur şi nu recunoscu locurile. Nu ştia pe unde s-o apuce. Toate îi erau străine. Se aflau pe o străduţă îngustă la capătul căreia licărea o luminiţă albastră. Alergă într-acolo. În faţă i se deschise o stradă largă, luminată de o mulţime de beculeţe multicolore. Maşinuţe năstruşnice, pântecoase, rotunde, fără uşi, fără fereşti circulau îmbulzindu-se din ambele părţi. Bătrâna surâse: "Gândaci", şopti ea. Maşinuţe "Gândac". Nu mai văzuse aşa ceva. Brusc simţi cum o arde frigul în spate. Se înturnă şi la câţiva paşi îl zări pe omul din cafenea. Nu avea nici o îndoială – era urmărită. | 203 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Fără să ezite, cu copilul în braţe, prin mulţimea de maşinuţe trecu în fugă strada cea Mare. Nu reuşi să pună piciorul pe trotuar că auzi o bubuitură. Spre groaza ei, îl văzu pe bărbatul din cafenea sub roţile unui camion. Se repezi să-i acorde ajutor, dar în faţă i se postă aceiaşi femeie în Alb. – Cine eşti?! Strigă revoltată bătrâna. Pleacă! Nu vezi?! Un om e sub roţi! – Nu e om… îngână femeia fără să ridice privirile. E doar un bolovan de gheaţă… Suntem în Noaptea Minunilor… Apoi, ca şi prima dată se făcu nevăzută. Sub roţile camionului acum stătea doar un enorm bolovan de gheaţă. – Eram convins că am lovit un bărbat, vorbi speriat şoferul camionului. Priveşte, i se adresă el bătrânei, e gheaţă! Cea mai adevărată gheaţă… De unde s-o fi luat pe această vreme? E abia început de toamnă. – Va fi probabil o iarnă grea, răspunse bătrâna apoi, fără să ştie de ce, merse spre staţia de troleibuz. Ştefăniţă se trezi şi întrebă somnoros: – Unde suntem, bunico? – În Noaptea Minunilor, îngână bătrâna apoi urcă în primul troleibuz sosit în staţie. Se aşezară pe o banchetă de lângă fereastră. Lumina caldă, plăcută ce izvora din tavan îi picură bătrânei linişte-n suflet. | 210 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | O toropi somnul. – Ce noapte somnoroasă, se gândi ea şi aproape că aţipise când prin mijlocul salonului trecu aceiaşi femeie în Alb. – Bun venit în Noaptea Minunilor, le zâmbi femeia şi se grăbi spre cabina şoferului. Bătrâna îşi frecă ochii. – Nu există nici o femeie în Alb, se încăpăţână ea să creadă. Mi se năzăreşte. Sunt obosită. Apoi, sprijinindu-se de sticla ferestrei, adormi. O trezi iarăşi strigătul lui Ştefăniţă: – Trezeşte-te, bunico! Strigă el. Priveşte! E foarte frumos! Troleibuzul se deplasa încet, fără să oprească la vreo staţie. Prin faţa bătrânei şi a copilului se perindau privelişti nemaivăzute. Case albe, înalte, cu vitrine largi, ornate frumos, de jur împrejur straturi de flori, lumini ce izvorau de peste tot şi făceau ca noaptea să pară zi. – Ştefăniţă, sări bătrâna speriată de pe banchetă, acesta nu e oraşul nostru! Dumnezeu ştie unde am nimerit! Ştefăniţă! Unde suntem?! – În Noaptea Minunilor, bunico, răspunse calm copilul. – Care noapte, Ştefăniţă?! Nu vorbi prostii, nu există minuni! Vreau acasă! Cum să ieşim de aici? Dar nu reuşi să pronunţe aceste cuvinte că troleibuzul opri deschizându-şi larg uşile. – Să coborâm, îl trase pe copil bătrâna. Mai iute! Cine ştie unde ne poate duce această maşină. | 205 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Trebuie să găsim drumul spre casă… Mare le fu mirarea când se văzură chiar la capătul stradelei cu luminiţa albastră. De parcă nici nu se urniră din loc. Nici pomină de case albe, de straturi de flori, de stradă largă, de maşinuţe pântecoase. Peste tot – întuneric, beznă. De la lumina albastră văzură cafeneaua. Îşi dădură seama că doar cu o străduţă mai în vale e mica lor căsuţă. Bătrâna îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă: – Hai, puiule, vorbi ea. Am întârziat… Ne aşteaptă mama. Să mergem acasă! – Nu vreau acasă! strigă brusc băiatul. Pleacă! Eu rămân în Noaptea Minunilor! – Cum să rămâi singur?! Nu vezi ce întuneric e? Eşti încă mic. – Nu-mi pasă! Şi nu sunt singur. Sunt cu femeia în Alb! Bunico, se linişti Ştefăniţă. Spune-i mamei că mă voi întoarce. Însă doar după ce voi alunga întunericul din oraş. Şi copilul porni să alerge prin noapte. – Aşteaptă! îl ajunse din urmă bătrâna. Aşteaptă! Nu te las singur… merg cu tine. Merseră de-a lungul străzii fără să ştie încotro. Tăceau… – Ştefăniţă, rupse tăcerea, bătrâna. Ştii care va fi cea mai mare minune a acestei zile? – Care? – Va fi o mare minune dacă eu şi cu tine vom nimeri acasă. | 207 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Băiatul nu reuşi să răspundă căci brusc se stârni un vânt puternic şi un vârtej fierbinte îi prinse în interiorul său. În câteva clipe pluteau pe deasupra caselor adormite. – Acesta e sfârşitul, se gândi cu groază bătrâna. Închise ochii, îşi cuprinse nepotul, îşi văzu toată viaţa în faţă, dar spre marea ei uimire în următoarele clipe nu se întâmplă nimic deosebit. Când deschise ochii văzu că se află pe o insuliţă plutitoare, plină de flori şi verdeaţă. Deasupra lor se deschidea cerul cu mulţimea de stele. – Bunico! Strigă Ştefăniţă. Noi urcăm spre stele! E atât de minunat să urci spre stele! Bunico, e foarte frumos aici! – Frumos, frumos… bâigui bătrâna. Doamne, ce o fi cu noaptea asta? Mi se încleie ochii… Ce noapte somnoroasă… Ştefăniţă, o să dorm un pic… După aia vorbim. Şi bătrâna adormi imediat. Ştefăniţă privi îndelung cerul cu stelele. Le vedea pentru prima dată. Ar fi privit încă mult timp, dar insula (care plutea) îl legăna şi curând îl toropi şi pe el somnul. – Bunica ta e bătrână, o auzi şi o văzu imediat pe femeia în Alb. Ea trebuie să se odihnească, noi însă nu avem timp de somn, zâmbi ea. Spune-mi, mai vrei să alungi întunericul de deasupra oraşului tău? | 210 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Şi femeia îi întinse un căpeţel de aţă. – Vreau, strigă Ştefăniţă! Vreau! Numai că nu ştiu cum să fac acest lucru. Toată lumea trebuie să vadă cât de frumos e cerul cu stele! Ar fi minunat! – Priveşte în jos, spune-mi ce vezi? – Întuneric… Doar întuneric. – E întunericul ce acoperă oraşul tău… şi al meu… De ani şi ani de zile… vorbi cu tristeţe femeia. Şi doar un copil cu inimă, cu suflet curat, cu priviri luminoase poate să-l destrame. – Ce trebuie să fac? – Trage de căpeţelul de aţă! Deapănă un ghem. Când vei ajunge la celălalt capăt, întunericul va fi destrămat. Lumina stelelor se va revărsa peste casele, peste feţele orăşenilor şi va aduce bucurie pe chipurile lor. Ce zici? Începem? – Începem, răspunse Ştefăniţă şi imediat porni să depene ghemul. Era o nimica toată. În scurta lui viaţă depănase o mulţime de gheme. În lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, bunica îi depăna poveşti, el depăna gheme. – Să nu-ţi pară că e uşor, surâse femeia în Alb. Dacă adormi, tot ce-ai depănat – se va ţese la loc. Să te îngrijeşti să nu scapi aţa din mâini. Nu te lăsa pradă somnului… Îţi las acest trandafir. | 204 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Sper că îţi va prinde bine. Apoi Femeia tăcu. Pe furiş îşi şterse o lacrimă. Luându-şi avânt se înălţă şi dispăru printre stele. – Ne vom mai întâlni! Îi auzi de departe glasul. I se păru că acest glas seamănă foarte mult cu glasul bunicii. Continuă să depene. Ghemul se mărea văzând cu ochii. Prin spărtura formată îşi văzu oraşul. Acolo jos, într-o căsuţă mică, îl aşteaptă mama. Va fi foarte mândră când va afla de isprăvile lui, îi trecu prin minte. Cu gândul la mama nici nu observă cum îl prinde somnul. Se trezi de la mirosul trandafirului. Mai avea aţa în mână, dar tot ce depănase se ţesu la loc. Se întristă, dar nu-şi pierdu curajul. Porni iarăşi să depene. Şi iarăşi îl fură somnul. Îşi dădu seama că somnul e mai puternic decât el şi imediat îi veni o idee salvatoare. Pe tulpiniţa trandafirului observă un ghimpe. Aşeză floarea astfel încât atunci când va adormi – bărbia să-i cadă direct în ghimpe. Suportă cu dârzenie înţepăturile. Picături de sânge îi curgeau din bărbie colorând trandafirul alb în roşu. În sfârşit ajunse la celălalt capăt al firului. – Am reuşit! Strigă Ştefăniţă aruncând ghemul în sus. Peste oraşul meu va ploua cu lumină! | 205 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Ghemul se destrămă şi mii de steluţe colorate se împrăştiară în jur. – Ştefăniţă! Ziseră steluţele ocupându-şi locul pe boltă. Ne-ai salvat de urgia întunericului şi îţi mulţumim! Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul nostru, să ne chemi aşa: Hei steluţe, surioare! Am acum nevoie mare, De al vostru ajutor! Şi vom veni! Vom veni, Ştefăniţă! Adio! Abia după asta băiatul îşi dădu seama cât e de obosit. Se culcă alături de bunica şi legănat de insuliţa plutitoare, îmbătat de mirosul florilor adormi buştean. Se treziră în oraşul lor, pe băncuţa de lângă luminiţa albastră. Strada era luminată şi lumina venea din cer. – Am adormit, vorbi bătrâna. Şi am visat un vis foarte ciudat. – Ce vis, bunico? – Se făcea că pluteam pe o insulă plină cu iarbă şi flori. Flori adevărate… Deasupra se deschidea cerul cu stelele. Stele pe care nu le-am văzut niciodată… – Bunico, priveşte! Bătrâna îşi înălţă privirea. – Ştefăniţă! strigă ea. E o minune! De auzit am auzit… dar nu m-am gândit că le voi vedea pe toate cu ochii mei… Ştefăniţă, priveşte! A răsărit Luna! Ce se întâmplă? – E noaptea minunilor, bunico. – Nu-mi vine să cred. Poate că încă visez? | 201 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | – Nu visezi, zise copilul şi vru să-i spună toată povestea, dar brusc cerul se întunecă. Casele mohorâte, strada pustie, arborii dezgoliţi, toate câteva clipe în urmă aurite de razele lunii – se cufundară iarăşi în beznă. – Ce păcat, se întristă bătrâna. A durat foarte puţin… Să mergem acasă, Ştefăniţă. Copilul izbucni în plâns: – Am crezut că am reuşit… să alung întunericul, suspină el. Dar… sunt prea mic… – Ai reuşit, Ştefăniţă, flutură pe alături rochia femeii în alb. Ai reuşit… Nu te întrista! Eşti mare. Şi iarăşi ca acolo pe insuliţă femeia se înălţă spre cer. – Eh, oftă bătrâna. Ce păcat că nu pot să-i văd faţa. Dar sunt sigură că e tânără şi frumoasă. Dacă aş avea anii ei – mi-aş lua avânt şi aş zbura până-n bolţile cerului… Aş cutreiera străfundurile pământului… Nu m-aş da bătută până nu aş afla unde e Marius, copilul meu, tatăl tău, Ştefăniţă. Dar sunt bătrână şi fără de putere. Să ne întoarcem acasă. Pe neaşteptate însă începu să ningă. Fulgi albi, măşcaţi cădeau lin, uşor şi părea că peste oraş ninge pentru prima oară. De la albul fulgilor strada prinse contur. Bătrâna îşi văzu nepotul: – Ştefăniţă! Strigă ea. | 201 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Ce s-a întâmplat?! Adineauri erai mic, acum eşti băiat mare. Îmi ajungi aproape la umăr! Femeia! Femeia aia e o vrăjitoare! Mi-e frică… Să plecăm de aici! Dar Ştefăniţă stătea împietrit fără să-i răspundă. – Ce ai puiule? se îngrijoră bătrâna. De ce taci? – Bunico, prinse glas Ştefăniţă, ai auzit? – Ce s-aud? Îmi ţiuie în urechi de atâta linişte. – Bunico, tata… Tata mă strigă. Îmi cere ajutorul. Întoarce-te acasă! Eu plec! Şi băiatul o rupse la fugă prin perdeaua de fulgi. Fără să ezite, bătrâna alergă în direcţia în care dispăru copilul. Se prinse la gândul că aleargă uşor, de parcă cineva îi toarnă puteri în picioare. Îl zări pe Ştefăniţă, apoi iar îl pierdu. Nu mai ştia de cât timp aleargă. Încetase să ningă. Nimerise într-o fâşie densă de ceaţă. Era convinsă că Ştefăniţă e dincolo de această fâşie. O usturau ochii, i se întretăia răsuflarea, dar continua să înainteze prin ceaţă. Brusc o izbi o lumină în faţă şi îşi dădu seama că nimerise din noapte în zi. Se afla în Piaţa cea Mare a oraşului. Văzu nenumăratele trepte ce duceau către Monument. Nimeni dintre orăşeni nu ştia ce reprezintă această construcţie. Vară sau iarnă, ziuă sau noapte, Monumentul stătea înfăşurat în negură. | 208 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Uneori din direcţia lui se auzeau sunete sinistre care îi făceau pe oameni să creadă că acel loc e bântuit de stafii. Ca să îmblânzească stafiile – împleteau cununi din flori artificiale şi le depuneau la capătul scărilor. Nu îndrăzneau să urce, să vadă ce se află acolo. Acum lumina soarele, era senin şi bătrâna văzu că Monumentul nu era altceva decât o enormă clădire cenuşie ce se pierde în nori. O trecură fiorii. – E înfricoşătoare, se gândi ea. Privi în jur şi nu observă nici o fiinţă. – Ştefăniţă, şopti bătrâna, unde eşti, măi copile? – Sunt aici! Îi auzi imediat glasul. Urcă! – Unde aici?! Nu te văd! – Lângă Monument, bunico! Vino! – Ce cauţi tu acolo, copile?! Se îngrozi bătrâna. Nimeni nu are dreptul… Apoi porni să urce treptele. Nu urcă decât câteva. Picioarele îi deveniră de plumb şi simţi cum cineva o ia de subsiori şi o înălţă. Se pomeni plutind pe deasupra pieţei, pe deasupra nenumăratelor scări. Nu apucă să se dumerească că se şi află alături de Ştefăniţă. – Cine te-a adus aici?! Se repezi bătrâna spre copil. Să plecăm acasă! – Dar pe tine cine te-a urcat până aici? Zâmbi Ştefăniţă. – Păi… Cine? | 203 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Nu ştiu. – Ea. Priveşte-o. E în spatele tău. Femeia în Alb… Bătrâna se înturnă. Rămase mută de uimire. – Ştefăniţă, bâigui ea. Această femeie… sunt chiar eu… A înviat fotografia mea de pe perete… Doamne sfinte… Ştefăniţă, femeia asta mi-a furat tinereţea! – Nu ţi-am furat tinereţea, vorbi femeia. Ci eu chiar sunt tinereţea ta. Întotdeauna ţi-am stat în preajmă. Nu vei scăpa de mine atât de uşor… Eu te văd, tu – nu. Căci sunt invizibilă… Acum însă te voi părăsi. Trebuie să fac acest lucru. Lasă-l pe băiat în grija mea… Bătrâna părea că nu aude: – Cât de frumoasă am fost, cât de frumoasă… Îngână ea. Vru să pipăie rochia femeii în Alb, dar aceasta dispăru. – Adineauri era aici… Unde e fotografia mea înviată? – E pe aproape. A devenit invizibilă. Doar e noaptea minunilor. Pentru toţi acei care nu ar trebui să ne vadă şi noi suntem in vizibili. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni! Auuu! Auuu! Şi Ştefăniţă alergă în jurul clădirii. Auuu! – Încetează! Vei trezi fantomele! – Nu mi-e frică de fantome! Nu mi-e frică de stafii! Strigă băiatul, dar brusc se opri. Ambii auziră un glas tânguitor: – Vino, Ştefăniţă, şoptea cineva. | 202 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Vino! Am nevoie de ajutorul tău… Bătrâna recunoscu glasul feciorului său. – E Marius! Să intrăm! Să-l salvăm! – Bunico, în clădire voi intra doar eu. Rămâi pe loc! Să nu adormi! Aşteaptă-mă! Şi sub privirile îngrozite ale bătrânei peretele Monumentului, ca un magnet, îl sorbi pe băiat în interior. În locul prin care dispăruse Ştefăniţă rămase o spărtură de forma şi înălţimea unui om. Bătrâna se repezi spre perete, dar o forţă nevăzută o opri pe loc. Întinse mâna şi atinse peretele. Era rece ca gheaţa. – Acest monument e zidit din blocuri de gheaţă, se gândi ea cu tristeţe. Se va topi… Se va topi neapărat… Apoi, îndepărtându-se, obosită şi indispusă se aşeză jos, pe iarbă şi porni să aştepte… Ştefăniţă se pomeni într-o încăpere umedă şi friguroasă. Nu exista nici o ferestruică, dar prin pereţi răzbătea o lumină tulbure. Nu văzu pe nimeni. – Unde eşti, tată, şopti el. Peste o habă de vreme auzi răspunsul: – În subsol… Găseşte scăriţa… Coboară! Scăriţa o găsi la capătul sălii. Porni să coboare. Cu fiecare treaptă în jos se făcea tot mai întuneric. Când nu mai văzu nimic, îl trecu un fior de frică. – Poate că acel glas nu e al tatălui meu, se gândi. | 207 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Poate că ar fi mai bine să mă-ntorc? În oraşul peste care acum ninge atât de frumos? Totuşi continuă să pipăie treptele. Brusc scăriţa şi întreaga clădire porni să se zguduie. Ştefăniţă alunecă şi căzu în gol. Taaaatăăăăăă! Strigă el. Ajută-mă! Mi-e frică! – Steluţele… auzi vocea. Aminteşte-ţi de steluţe!!! Hei, steluţe, surioare, Am acum nevoie mare De al vostru ajutor! Veniţi iute – altfel mor! zise băiatul şi imediat fu înconjurat de un roi de steluţe multicolore. Steluţele îl prinseră în razele lor ca într-o plasă şi peste câteva clipe se văzu aşezat pe o podea de beton. De la lumina steluţelor observă că se află într-o încăpere asemănătoare cu acea de sus. Doar că aici tavanul era sprijinit de o mulţime de coloane vişinii. Clădirea încetă să se zguduie. – Tată, am venit, vorbi Ştefăniţă şi glasul lui, în liniştea din jur, sună ca un ecou. Dar această linişte sinistră fu brusc spartă de nişte sunete stranii care se înteţeau cu fiecare clipă. Sunetele ţâşneau de peste tot. Din coloanele vişinii, din pereţi, de sub podea. Plânsete, vaiete, strigăte de durere făcură clădirea să se zgâlţâie iarăşi. Chiar dacă mai crescuse un pic, Ştefăniţă rămase un copil. Aceste sunete înfricoşătoare îl speriară. | 204 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Îşi astupă urechile: – Tată, unde eşti? Întrebă el şi izbucni în plâns. Mi-e dor de tine, tată! În sfârşit auzi glasul cunoscut: – Linişteşte-te, fiule, vorbi glasul în timp ce celelalte sunete dispărură. Nu te speria! Îmi pare bine că ai avut curajul să cobori în această prăpastie. Dar îmi pare rău pentru copilăria ta. Altfel ar fi trebuit să fie… Iartă-mă… Însă numai ţie pot să-ţi încredinţez taina pe care o ascund aici. Te iubesc, fiule! "De ce nu te văd? ", vru să întrebe Ştefăniţă, dar observă cum din centrul încăperii, de sub podea se strecură o şuviţă de fum. Şuviţa căpătă forma unui sul şi când sulul se înălţă la câţiva metri, în interiorul lui Ştefăniţă îşi văzu tatăl. Arăta altfel decât îl ţinea minte. Era foarte înalt. Avea îmbrăcăminte albă, lungă, strălucitoare, iar faţa îi păru străvezie. Cu toate acestea era tatăl său. Ştefăniţă alergă spre el. – Opreşte-te! Îl auzi strigând. Priveşte în jos! – De ce? nu pricepu băiatul. – Vezi un cerc? – Îl văd, şopti Ştefăniţă oprindu-se chiar la marginea cercului. – E cercul care ne desparte… E cercul dintre viaţă şi moarte… Nu ai voie să treci peste el. Trebuie să trăieşti! | 202 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Te-am chemat nu ca să te pierd. Te-am chemat să-ţi arăt unde am ascuns torbiţa cu seminţe roze. Îţi aminteşti? – Îmi amintesc, tată. – Caută-le! Le vei găsi în această încăpere. Glasul tatălui devenea tot mai surd. – Când vei avea semincioarele, continuă tata, când te vei întoarce în oraş, să semeni cu el oraşul. Vor răsări şi vor înflori flori. Flori pe care le va vedea orice suflare… Ai înţeles, fiule? – Am înţeles… Tată, întrebă Ştefăniţă în timp ce inima i se zbătea ca o pasăre prinsă-n laţ, spune-mi, eşti viu sau eşti mort? – Nu mai sunt o fiinţă în carne şi oase… Sunt doar un suflet… Am rămas întemniţat aici de către oamenii cu ochii de gheaţă. Pentru acele semincioare… Ca atâtea alte suflete pe care le-ai auzit adineauri strigând. Vrem să ne eliberăm, să ne înălţăm, să fim alături de cei dragi. Dar e cu neputinţă. – De ce, tată? – Am fost zidiţi în această clădire… Însă altceva vroiam să-ţi mai zic. – Spune-mi, tată! – Am refuzat, fiule, să-ţi picur în ochi otrava minciunii… Acum eşti sortit să vezi cât de frumoasă, de gingaşă poate fi o floare, dar şi cât de urât, de hidos poate fi sufletul unui om. | 208 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.