author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | În curând te vei convinge de asta. – Tată… – Ştiu… E o povară prea grea pentru un copil. Dar nici nu bănuieşti cât de puternic eşti. Te vei descurca… – Mă voi descurca, tată. – Găseşte torbiţa. Găseşte şi stârpeşte din grădina oamenilor cu ochii de gheaţă Floarea Minciunii. În tulpina acelei flori stă ascuns Balaurul Minciunii. Din ochi, de pe limba sa izvorăsc acele picături care mai apoi sunt picurate în chii pruncilor, la naştere. Eliberează floarea de balaur şi otrava Minciunii va înceta să mai curgă! Glasul tatălui devenea tot mai nedesluşit. – Tată! strigă Ştefăniţă, nu te mai aud! Faţa, hainele părintelui său porniră să se destrame. Sulul de fum se întinse pe toată suprafaţa încăperii. Apoi încet, încet se strecură sub podea. – Adio, fiule, auzi Ştefăniţă. Caută torbiţa! Când vor înflori florile – toate sufletele întemniţate aici vor fi eliberate. Se vor înălţa… Ai grijă de tine, de mama, de bunica! Nu permite sufletului tău să îngheţe… Femeia în Alb… Femeia în Alb… fură ultimele cuvinte pe care le mai desluşi Ştefăniţă. Glasul se stinse. În sală se lăsă aceeaşi tăcere sinistră. Ştefăniţă plângea. Plânse îndelung. Într-un târziu se linişti. Îşi şterse lacrimile şi porni să caute. | 203 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Văzu steluţele strălucind sub tavan. Pipăi podeaua, pereţii, coloanele vişinii, dar nu găsi nimic. Îşi pierdu curajul. Deodată auzi un foşnet şi văzu că sala se umple de păsări. Păsări mari, albe, cu aripile frânte. Păsările încercau să zboare. Zburau în tăcere până sub tavan, se loveau de pereţi şi cădeau nemişcate pe podea. Se pomeni înconjurat de o mare de păsări albe. Unele din ele dădeau semne de viaţă. Ar fi vrut să le ajute. Încercă să le atingă. Imediat însă, păsările dispăreau. Dispărură toate. Băiatul se întristă foarte tare că nu reuşise să salveze nici una. Într-un colţ îndepărtat observă o singură pasăre. Alergă spre ea, o luă în braţe şi o mângâie. O sărută şi-i simţi căldura. Închise ochii şi avu senzaţia că îl ţine în braţe pe tata, nu tata pe el. Ca atunci când era mic. Îl simţi atât de aproape, încât deschise ochii crezând că îl va vedea. Nu văzu însă pe nimeni. Nici pasărea nu mai era. Se dumeri. Toate păsările erau sufletele celor îngropaţi de vii în această prăpastie. Ultima fusese sufletului tatălui său. Stătea împietrit, sprijinit de perete. Avea o dorinţă atât de arzătoare să găsească torbiţa încât ar fi fost în stare cu mâinile lui de copil să sape această podea de beton. | 213 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Locul pe care stătuse pasărea rămase luminat. Ştefăniţă observă în podea o adâncitură. Scotoci şi scoase de acolo o torbiţă. Era torbiţa tatălui său. Tata îl ajutase să o găsească. Îşi turnă în palmă câteva seminţe roze. Îşi aminti de vorbele lui din ziua când plecase ca să nu mai revină. – "Priveşte aceste semincioare, Ştefăniţă", îi zise atunci tata… – Mi-e dor de tine, tată, şopti băiatul. Şi tot atunci o văzu alături pe femeia în Alb: – Nu fi trist, grăi ea. Tatăl tău te vede, te aude, te simte… Se bucură pentru tine, se întristează. Te ajută, te protejează, te fereşte de rău. Nu te va părăsi niciodată. E îngerul tău păzitor. Când te vei întoarce acasă, îi vei simţi pretutindeni prezenţa. Lasă tristeţea, îl îmbrăţişă femeia. Hai să căutăm Floarea Minciunii! Asemeni unor păsări, femeia şi cu Ştefăniţă, de mână, se înălţară până la sala de sus. Trecură apoi în altă sală, la fel de spaţioasă. Aici Ştefăniţă văzu o mulţime de maşinuţe: – Gândaci, îşi aminti el porecla pe care le-o dăduse bunica. "Maşinuţe Gândac"… Se apropiară de un perete lateral. Femeia şopti ceva, dar nu se întâmplă nimic deosebit. – Nu se deschide, vorbi ea dezamăgită. | 202 |
Emilia Plugaru | Oraşul cu ochii de ploaie | Aceasta e uşa spre grădina în care creşte Floarea… Va trebui să găsim cheia… Cheia însă se află în buzunarul celui mai important Căpcăun. I-o vom lua. Ce zici? Încercăm? – Căpcăun? Se miră Ştefăniţă. Credeam că sunt oameni cu ochii de gheaţă. – Aşa e… Oamenii cu ochii de gheaţă sunt însă cei mai adevăraţi căpcăuni. Se hrănesc, se adapă cu sufletele celorlalţi oameni. Cine nimereşte în ghearele lor au de ales – să devină ca ei ori să putrezească pe fundul acelei prăpăstii. Îi vom aştepta în sala în care se adună în fiecare zi. Hai, Ştefăniţă! Şi iarăşi zburară pe deasupra treptelor din interiorul clădirii. În sfârşit se pomeniră într-o sală foarte frumoasă, cu multe lumini, împodobită cu flori, ca de sărbătoare. Fotoliile ce împânzeau sala erau goale. Dar nu dură | 134 |
Emilia Plugaru | Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer | O picătură de cer căzu pe pământ şi pe locul unde căzu răsări o floricică albastră, albastră – ca cerul. Soarele o încălzea, o mângâia, floricica era fericită, îi plăcea totul în jur doar că de la un timp i se făcu sete. Aştepta cu nerăbdare să vină ploaia, dar cerul rămânea limpede şi biata floricică se sufoca de arşiţă, petalele începură să i se ofilească. Poveşti de Emilia Plugaru - Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer – Unde e ploaia? întrebă ea de vecinele sale, însă nimeni nu putu să-i răspundă. Un trandafir puternic, cu rădăcinile lungi, ce sorbea apă de mai în adânc, îi spuse că ploaia este adusă de norii tuciurii. Norii tuciurii nici gând nu aveau să apară, doar un nouraş alb, răşchirat, se zbenguia de ici colo pe boltă, ba destrămându-şi aţele, ba ţesându-le iară. – Mi-e sete, şoptea floricica albastră. O auzi soarele şi fiindcă nu-şi putea stăpâni razele să nu înfierbântă pământul, îl rugă pe nouraşul alb să meargă până la floricică, să o stropească cu câteva picături de ploaie. – Nu pot, îi răspunse nouraşul, nu sunt un nor de ploaie, misiunea mea e să aduc un pic de umbră, atât. Frăţiorii cenuşii sunt stăpânii ploii, însă ei au plecat în vacanţă la mare. | 212 |
Emilia Plugaru | Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer | – Ce mai aştepţi? îi ordonă soarele. Porneşte spre mare! Adu-ţi fraţii de îndată, altfel acolo jos vor arde, se vor prăpădi toate florile! – Eh, oftă nouraşul, luând cursul spre miază-zi, dacă nimeni nu le ajută până ne întoarcem, bietele flori numaidecât se vor ofili… Spre seară, pe trotuar, nu departe de floricica albastră, câţiva copilaşi se zbenguiau, împroşcându-se cu apă. Ce mai ţipete, ce veselie. Doar floricelele din grădiniţă rămâneau triste. Uneori câte un strop ajungea până la ele, dar după o asemenea arşiţă cu ce te poate ajuta o singură picătură? Biata floricică nu avu noroc nici de atât. Unui hulubaş ce tocmai îşi răcorea picioruşele într-o băltoacă i se făcu milă, îşi încărcă ciocul şi merse spre ea, însă… neîndemânatic fiind, picăturile căzură alături. Mai încercă o dată, încă o dată, fără succes şi se lăsă păgubaş. – Mi-e sete, şoptea la nesfârşit floricica. Brusc o fetiţă se opri din joacă. – Linişte! strigă ea. Aţi auzit? – Ce să auzim? Nu am auzit nimic, râseră copiii. – Cineva ne cere ajutor, ascultaţi, fiţi atenţi, cineva plânge, zice că îi este sete, chiar nu auziţi? – Lasă poveştile! o sfătui un băieţel. Să ne continuăm jocul! – Priviţi! | 202 |
Emilia Plugaru | Fetiţa cu fundiţe desprinse din cer | alergă fetiţa spre flori. Iată cine are nevoie de ajutor! În timp ce noi irosim apa – ele se usucă de sete. Cum doriţi, eu plec după stropitoare! Fetiţa reveni şi udă toate floricelele. Văzând-o atât de vrednică, de bună la inimă, cerul îi dărui o pereche de fundiţe albastre iar soarele îi auri părul. De atunci toată lumea o alintă zicându-i – fetiţa cu părul de aur şi fundiţe desprinse din cer. Iar floricelele îi zâmbesc ori de câte ori trece pe alături. | 84 |
Emilia Plugaru | Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi | – Priviţi ce ghetuţe nou-nouţe am! se laudă Mihăiţă colegilor săi. De firmă! Costă o grămadă de bani! Apoi… ca să-şi convingă prietenii că ghetuţele într-adevăr sunt de firmă – izbeşte cu piciorul mai întâi în peretele şcolii, apoi în gardul vecin. Ghetele icnesc, dar nu se împotrivesc. La drept vorbind e voia stăpânului să facă ce vrea cu ele. Abia în timpul lecţiilor ghetele lui Mihăiţă îşi trag un pic răsuflarea. Poveşti de Emilia Plugaru - Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi – În sfârşit… ne odihnim, şopteşte ghetuţa stângă. Stăpânul e prea vioi. Am putea avea probleme. – Ce să-i faci… Acum de el ne depinde viaţa, răspunde indispusă ghetuţa dreaptă. Sper să fie un băiat bun… Nu aş vrea prea curând să ajungem în halul în care au ajuns ghetuţele de alături. – Eu aş zice că vecinele arată destul de bine. – Fu! îşi întoarce năsucul ghetuţa dreaptă. Despre astea vorbeşti? – Da, da. Despre ghetele colegului de bancă al stăpânului nostru. – Sunt atât de urâte… Ce culoare… Nu pot suporta ghetele negre! Şi au un miros… E oribil! A ce miroase? – A cremă de ghete. Probabil că sunt vechi, dacă apelează la cremă. Dar par a fi îngrijite. | 204 |
Emilia Plugaru | Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi | – Nu ştiu, eu una nu vreau să stau prea aproape de ele. Fereşte-te. Vecinele astea ieftine mă enervează. Se vede că mama băiatului e o sărăntoacă dacă nu a fost în stare să-i cumpere copilului nişte ghetuţe acătării. – Ai dreptate… Totuşi n-ar trebui să o judecăm. Însă dacă doreşti hai să stăm un pic mai departe. Şi ghetuţa stângă, ca o adevărată prietenă, îi face loc ghetuţei drepte chiar deasupra ei. – Te-am murdărit cumva? o întreabă dreapta pe stânga. – Fii fără grijă. Stăpânul mă va curăţa. – Sărmanele ghetuţe albe, se şuşotesc între ele ghetuţele negre. Nimeni nu le va curăţa… Sunt atât de frumoase, nişte mâini foarte iscusite le-a creat, dar cu părere de rău vor avea o soartă jalnică. Ce noroc pe noi că avem un stăpân responsabil. În fiecare seară ne curăţă, ne usucă şi dacă plouă numaidecât ne unge cu cremă ca să nu ne crape pielea. – Aşa e… În curând vom avea un nou stăpân şi acest lucru mă îngrijorează. – De ce? se sperie una din ghetuţele negre. Am greşit cu ceva? – Nu. Însă băieţelul care ne poartă a crescut şi îi strângem deja picioruşul. Acum adună bani, vrea să-şi cumpere alte ghetuţe. | 205 |
Emilia Plugaru | Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi | Ne va da unui alt copil. Suntem încă destul de frumoase ca să ne poarte cineva, nu crezi? – Ha! Ha! Ha! râd pe înfundate ghetuţele albe. Astea se cred frumoase? Ce lipsă de modestie, ce impertinenţă… Ar mai fi stat la taclale, dar sună clopoţelul. Mihăiţă sare din bancă, ziua de şcoală a luat sfârşit. Afară plouă, peste tot băltoace şi Mihăiţă aleargă cu ghetuţele sale albe prin bălţile cele mai adânci. Ajunge acasă, îşi aruncă ghetele cât colea, iar a doua zi le încalţă fără să le spele, a treia, a patra zi – la fel. Peste câteva săptămâni se apropie de maică-sa: – Mămico, se roagă Mihăiţă, cumpără-mi alte ghetuţe! Nu mai vreau ghetuţe albe. Îmi plac cele negre, de firmă. – Bine, răspunde mama. Mergem imediat. Pe astea du-le la coş! Ba nu, lasă-le! Îi voi zice menajerei să le arunce. Încalţă ceva şi hai la magazin. – Cum să le arunc? se minunează menajera. Sunt nou-nouţe. Nu trebuie decât să le spăl. – Fă ce vrei, se enervează mama. Oricum, Mihăiţă nu le va purta… – Ce mâini iscusite au muncit ca să vă coase atât de frumoase, oftează menajera după ce spălă ghetele. Ar fi păcat să vă arunc. | 205 |
Emilia Plugaru | Ghetuţele vechi şi ghetuţele noi | Atâţia copii sărmani nu au ce purta în picioare… Le voi da băieţelului vecinei mele. Se va bucura nespus. Ghetuţele albe în sfârşit sunt mulţumite. Au ferma convingere că datorită noului stăpân le aşteaptă o viaţă lungă şi lipsită de griji. | 41 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Tiţ e o cârtiţă. Tiţa e prietena lui. Tiţ cu Tiţa locuiesc împreună într-o casă frumoasă de la marginea câmpiei. Poveşti de Emilia Plugaru - Blestemul Comorii Au o grădină îngrijită, hambarele sunt mereu pline, nu duc grija zilei de mâine, de aceea nu prea le pasă, ba chiar nici nu vor să audă de vecini. Cel mai apropiat vecin le este un iepuraş bicisnic care aleargă toată ziulica fără rost. Când acesta îi salută, Tiţ cu Tiţa nici măcar nu privesc în direcţia lui. De când cu seceta însă, cârtiţele se gândesc că nu e bine să umble cu nasul pe sus. – Hei! Le bate la uşă într-o zi iepuraşul. Veniţi pe toloacă! Ne adunăm să vedem cum ne descurcăm pe vreme de secetă! Şi iată-i pe toţi acolo unde de obicei e veselie şi voie bună. De data asta e doar tristeţe. Prima vorbeşte găinuşa: – Dacă arşiţa va continua, zice ea, vom fi nevoiţi să ne căutăm un alt loc de trai. – Adevărat, e de acord iepuraşul. Fără o foiţă de varză, fără apă, fără un firicel de iarbă nu e chip să trăieşti. – Dar… Unde să ne ducem? Îşi scoate botişorul din vizuină şoricelul Chiţ. | 202 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Aici e casa noastră! Şi Chiţ se retrage, căci pe câmpie e prea cald – Asta e… intervine bursucul. Nu avem unde ne duce… Nimeni nu ne-aşteaptă cu colacii în coadă… Trebuie să găsim comoara! Să dezlegăm blestemul. – Comoara?! Şopteşte găinuşa. Eu una nu mai cred în comori. E doar o legendă. O poveste… – Ba nu, se ridică în picioare bursucul. Comoara există. O ştiu de la bunica. Iar ea de la străbunica… Pe vremea străbunicii mele a mai fost o asemenea secetă. Au căutat comoara şi au găsit-o. Altceva că nu au ştiut cum s-o împartă… Din pricina asta – comoara s-a ascuns în pământul câmpiei. Trebuie să o căutăm… – Când o vom găsi, când o vom împărţi frăţeşte, strigă Chiţ entuziasmat, se va întâmpla o minune! – Ce fel de minune? – Vor ţâşni izvoarele, vor curge pârăiaşele! Va înverzi şi va înflori câmpia! Dacă vreţi să ştiţi noi, şoriceii, de mult căutăm comoara! – Şi… aţi găsit-o? De aceea sunteţi atât de bogaţi? râde pe sub mustăţi Tiţ. – Nu-ţi bate joc, se supără şoricelul. Te rog să-mi vorbeşti frumos! Pe vreme de secetă suntem toţi la fel… Apoi de supărat ce e nu mai vrea să participe la discuţie. | 206 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Toţi îl privesc dojenitor pe Tiţ. Lui Tiţ nu-i pasă însă. Nu-i pasă de şoricei, nu-i pasă de iepuraşi, un singur lucru îl preocupă – e secetă şi dacă aceasta va dura, într-o bună zi ar putea să moară de foame. Aşa ceva nu va permite să se întâmple… Câmpia fierbe de căldură şi liniştea care se lasă e apăsătoare. Fiecare e doar cu gândul său trist. – Eu presupun, sparge tăcerea iepuraşul, că cineva o fi găsit demult comoara. Şi o ţine ascunsă… Gândiţi-vă singuri, nu e uşor să găseşti o comoară şi să o împarţi cu altcineva. – Ia stai un pic! Se repede brusc cârtiţoiul spre iepuraş. Nu cumva dumneata eşti acela?! Recunoaşte! Unde ai ascuns comoara?! Şi Tiţ îl scutură de blăniţă pe bietul urecheat. – Liniştiţi-vă! Îi desparte Bursucul. Aţi înnebunit?! Comoara străluceşte ca soarele. Nu am văzut nici un soare coborât pe pământ. Asta-nseamnă că nimeni nu a găsit-o… Animăluţele privesc cerul. Prin împrejurimi plouă. La ei – nici un strop. Câmpia e blestemată de o comoară care aşteaptă să fie găsită şi împărţită cinstit. Până atunci izvoarele seacă, ploaia îi ocoleşte, grădinile li se ofilesc. Trag foame, sete şi în toate nopţile fiecare visează că el a găsit comoara. | 206 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Şi nici unul nu e convins că dacă ar găsi-o, ar împărţi-o fără regrete cu prietenii săi. – La treabă! Primul îşi ia lopăţica bursucul şi începe să sape. Cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Muncesc cu râvnă şi speră să dea primii de comoară. Iepuraşul şi găinuşa abia de zgreapşănă pământul. – Uită-te la el, zice cârtiţa privind în direcţia iepuraşului. Nu-i arde de muncă. Un leneş, o putoare. Dacă găsesc comoara, nu am de gând să o împart cu de-alde el. – Tare mă tem, răspunde Tiţ, că nu o să găsim nimic şi că degeaba facem bătături. Comoara de mult stă în cocioaba lui Urechilă. – Atunci ce aşteptăm? Să-i cotrobăim prin casă. Cât mai iute. Să nu pierdem timpul. Şi în timp ce ceilalţi trudesc, Tiţ cu Tiţa răscolesc de zor în căsuţa iepuraşului. Bineînţeles că nu găsesc nimic. – Oare cum arată blestemata aia de comoară, întreabă într-o zi cârtiţoiul. – Cum, cum… se dă cu părerea iepuraşul. Probabil că e o moviliţă de morcovi de aur care străluceşte ca soarele. Altfel nici nu are cum să fie. Eh, oftează el. Aş da toate comorile din lume doar pentru o foiţă de varză. Toate… – Hm, se gândesc cârtiţele. | 206 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Nu am căutat bine. Să mai încercăm… Dar nici de astă dată nu au parte de noroc. În schimb, în loc de comoară, în magazia urecheatului dau de o moviliţă de morcovi adevăraţi. – Să-i luăm, zice Tiţ. E secetă. Tot mai bine decât nimic. Ne vor prinde bine. Iute cară totul în propria magazie. Apoi aleargă la casa găinuşei. Nici aici nu dau de urma comorii. Găsesc însă doar câteva săculeţe cu grăunţe şi niţică făină. E mare jale pe câmpie. De parcă nu ar fi de ajuns seceta abătută peste ei. Acum cineva le mai şi fură ultima bucăţică de pâine. – Ziceam că dau comoara pe o foiţă de varză, plânge iepuraşul. Acum aş fi fericit să am măcar o fărâmă de morcov. Mi-au luat totul. Totul… – Dacă prind hoţul, strigă găinuşa, îi ciugulesc ochii! Îi scot dinţii! Îi tai labele! Să nu mai fure! – Oare cum o fi să fii hoţ? se întreabă iepuraşul. Am impresia că nu e uşor. Eu de exemplu nu aş avea curajul să fur. – A fura, zice întristat bursucul, nu e un curaj. E o nelegiuire, o crimă… Îl vom găsi pe tâlhar. Îl vom pedepsi. Dar mai întâi să găsim comoara. | 204 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Şi iarăşi caută. Şi iarăşi cârtiţa şi cârtiţoiul sunt cei mai buni săpători. Ei sapă adânc sub pământ şi nimeni nu ştie că de fapt aceştia pregătesc un beci în care vor aduna bunurile furate. Găinuşa, iepuraşul şi şoricelul sunt sleiţi de puteri. Doar bursucul îşi mai păstrează din forţă. – Vom găsi comoara, îi îmbărbătează el. Promit. Vă dau cuvântul meu de cinste. Dar în loc de comoară, săpând, Bursucul dă de o şuviţă de apă. Şuviţa parcă atât şi aştepta, să fie găsită şi eliberată. Limpede, cristalină, apa ţâşneşte la suprafaţă şi jumătate de câmpie e acoperită de o ploaie de stropi. – Apă! Strigă animăluţele. Avem apă! Suntem salvaţi! – Dacă avem apă, dansează de bucurie găinuşa, înseamnă că vom avea şi roadă! – Voi avea varză! Ţopăie desculţ, doar în chiloţei iepuraşul. – Poate… aceasta e comoara? Rămâne pe gânduri, bursucul. – Nici vorbă, nu e de acord şoricelul. Comoara pe care o căutăm e din aur curat. Şi străluceşte ca soarele. – Totuşi, hotărăşte bursucul, trebuie să încetăm căutările. E timpul să ne îngrijim de grădini. Şi doar Tiţa cu Tiţa continuă să sape. – Ha! Ha! Ha! râd ei cu poftă. Ăia vor avea roadă, noi – beciurile pline! | 205 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Să mai săpăm un beci! Vremea trece şi lumea uită de comoară. Dar nu uită de hoţ. Şi nici hoţul de ei. În fiecare noapte cineva le face mari stricăciuni prin grădini. Nimeni nu-l poate prinde pe tâlhar. – Eu zic că hoţul nu e de pe la noi, se dă cu părerea iepuraşul. Nu are cum să fie de-al nostru. – Iar eu zic, ba chiar sunt convins că nemernicul e de pe-aici, îl fixează cu privirea cârtiţoiul. – Străin sau ba, îl vom prinde oricum, e hotărât bursucul. – Ai auzit? Întreabă Tiţ pe Tiţa. Îl vor prinde. – Pe cine? – Pe hoţ… – Tiţ, şopteşte Tiţa. Nu-mi arde de asta… Priveşte acolo! – Unde? – În colţ… Am găsit-o când săpam. – O ulcică? Ce o fi în ea? – Nu ştiu. Dar mi-e frică… Dacă e o ulcică… din aia? Cu un vrăjitor rău înăuntru? Am păţit-o. Îţi dai seama? – Trebuie să o deschidem. – Tiţ, mi-e teamă! – Dar să furi nu te temi? – Tiţ… – Adu lopata! Iute! Şi Tiţ izbeşte cu putere în ulcică. – Comoara?! Strigă într-un glas cele două cârtiţe şi beciul se luminează de parcă soarele ar fi coborât pe pământ. | 204 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | – Am găsit Comoara! Sare în sus de bucurie Tiţ. În faţa lor, printre cioburi, stă ditamai bolovan de aur. – Tiţa! Strigă Tiţ. Aurul ăsta ne ajunge să trăim până la adânci bătrâneţi fără să fim nevoiţi să furăm. Tiţa, suntem bogaţi! Foarte bogaţi! Nu degeaba ziceam mereu că Dumnezeu dă noroc doar celor isteţi şi deştepţi. Ce noroc! – Tiţ, oftează Tiţa, nu putem folosi comoara. – De ce? – Fiindcă imediat ce o vom scoate la suprafaţă va lumina ca un soare. Şi toată lumea va afla că am găsit-o. – Mda… stă pe gânduri cârtiţoiul. Ai dreptate. Ce e de făcut? Ce e de făcut? Ştii ceva? Nu o putem folosi pe câmpia noastră, dar pe altă câmpie? – Ce vrei să zici? – Vreau să zic că vom săpa un tunel până trecem de hotar. Apoi scoatem aurul şi-l folosim fără frică. – Eşti nemaipomenit, Tiţ! – Vezi? Ce înseamnă să fii deştept? Şi Tiţ cu Tiţa se apucă de săpat. O vreme nimeni nu-i vede, nu stie, nu aude nimic de ei. – Cum crezi, întreabă Tiţa după mai multe săptămâni de muncă, am trecut de hotar? – Nu ştiu, Tiţ. – Eu însă cred că da! | 203 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | Adu comoara! Ieşim! – Priviţi! Strigă iepuraşul şi aleargă cât îl ţin picioruşele. Au găsit comoara! Co-moa-ra! Străluceşte ca soarele! Mare sărbătoare. Toată lumea îi îmbrăţişează pe Tiţ şi pe Tiţa. Iar ei se îneacă de necaz. Până să treacă de hotarul câmpiei rămăseseră doar câţiva paşi. – Iar acum, zice fericit bursucul, e timpul să împărţim comoara. Însă cum să împarţi egal un bolovan de aur? Nimeni nu ştie. Se sfătuiesc, se ceartă, se iau la bătaie. Iar se sfătuiesc, iar se ceartă, iar se iau la bătaie. Şi cât se ceartă, şi cât se bat – puţin câte puţin bolovanul de aur îşi pierde din strălucire. Ca soarele care apune… Apoi, sub privirile nedumerite ale celor adunaţi, aurul se preface într-un simplu bolovan de pământ. După care dispare. – Mda… oftează bursucul. Comoara nu ne aparţine. Ea aparţine pământului. Pământul însă ne hrăneşte, ne adapă şi, de fapt, el ne este adevărata Comoară. În anii cu secetă – trăitorii Câmpiei îşi aduc aminte de blestemul comorii. În anii cei buni – cineva le strică şi le fură semănăturile. Hoţul încă nu e prins. Bursucul bănuieşte cine e. Dar un proverb zice: hoţul nu e hoţ până nu e prins. | 201 |
Emilia Plugaru | Blestemul Comorii | – Trebuie să avem răbdare, se gândeşte Bursucul. Ulcica nu merge prea des la apă… | 15 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | Un om odată văduvise. El nu avea pe lume nici al nouălea neam. Își jeli nevasta ce-și jeli, dară văzu că nu folosește nimic cu jelirea. Începu a-și căuta de trebi. Ajuns însă la căruntețe, nu se putea împăca el cu singurătatea. Pasămite omul trăise bine cu răposata, se îngăduiseră și le mersese treaba înainte; trăiseră, cum am zice, cu pace și cu mulțumire. Copii nu le dedese Dumnezeu nici unul. Vedeți dumneavoastră, n-avea omul cu ce să se mîngîie. Era singur cuc. Îl bătea gîndurile cîteodată să se însoare a doua oară. Nu-i venea insă bietului om să-și uite nevrsta dîntîi; ș-apoi nu știa peste ce pămînt va da. Sta în cumpene. Să zică da, îi era frică să nu dea tocmai acum spre bătrînețe peste vro muierușcă care să-l joace giurgina. Să zică ba, urîtul singurătății îi da ghes și nu-l lăsa în pace. Așa o omul cînd este învățat cu dichisul lui, cu rostul casei sole. Și apoi vedea și el că începuse a i se cam risipi casa; deoarece nu mai era într-însa un al doilea suflețel de om măcar. Ce să facă? După ce se mai gîndi și se mai răzgîndi, ce-i vine lui? Numai iacă își ia inima în dinți, calcă în gura lăcomiei și hotărăște să-și ia un copil de suflet. | 218 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | El socoti cu mintea lui că așa ar fi mai bine. Nici pe răposata nevastă-sa, adecă, să n-o puie la uitare, nici el să nu rămîie singur. Acum altă nevoie. Gura să facă el să-și aleagă un copil de suflet, și pe cine să ia pe lingă dînsul, el, care n-avea rude nici cît ai îmbuca o dată. Stătu la chibzuri. Și puind degetul pe frunte, plănui cît plănui, apoi zise: „Mă voi scula mîine de dimineață, voi umbla prin cetate, și Dumnezeu să-mi scoață înainte ființa pe care s-o iau de suflet“. Planul fu bun. Dară ziua în care ieși omul să-și găsească copil de suflet se brodi să fie vineri. Ieșind omul din casa lui dis-de-dimineață, a doua zi cutreieră cetatea, și parcă toți copiii intrară în pămînt, că nu întîlni nici unul. Totuși, îndoiala nu i se strecură în inimă, căci, voind cu tot dinadinsul să aibă cu dînsul măcar un suflețel, se încumese de ieși afară din cetate și mergea iaca așa pe drumul cel mare, fără să știe nici el unde se ducea. Se vede că-l trăgea ața la orînda lui. N-apucă să mai facă vro doi-trei pași, și dete peste un șarpe. Omul îi zise: — Vrei tu, șarpe, să fii copilul meu de suflet? | 211 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | Am de toate, și bani, să-i mănînci cu lingura. — Mai e vorbă? Cum să nu voi, răspunse șarpele. Numai să ne învoim. — Da’ cum păcatele să nu ne învoim? Eu am fost însurat și m-am învoit cu nevasta ca și cu un frate. — Bine. Eu nu cer mai mult, fără decît să mă porți în cîrcă. — Atît numai? întrebă biet omul. Daca este așa, tu ești fiiul meu de suflet. Se învoiră, și omul luă pe șarpe în cîrcă. Șarpele i se încolăci împrejurul gîtului și se așeză acolo ca într-un culcuș. Omul umbla cu gîtul îmbroborojit și nu făcea nimic fără să știe și șarpele. Mîncarea unuia era și mîncarea celuilalt. Ceea ce bea unul bea și celălalt. Nimic nu făcea unul fără altul. Trecu multă vreme la mijloc. Înțelegerea dintre dînșii nu se strică niciodată. Vezi că omul, îngăduitor precum firea îl lăsase pre dînsul, nu cîrcnise nimic. Dară pîrdalnicele de bătrînețe, cînd vin, aduc cu dînsele fel de fel de metehne. Omul, îmbătrînind, începuse, deh! a-i tremura picioarele, umbla de parcă era pus în papainoage, ba încă și spinarea începuse a i se aduce. Ce să mai ocolim? Să spunem drept pe șleau: iacă se cocoșase de bătrîn, mai ales că purta în spinare o sarcină pe care n-o mai putea duce, căci șarpele crescuse; se făcuse măgădău mare. | 226 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | Omul, biet, începuse a tînji. Într-una din zile, cuteză a zice: — Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău și mai dă-te și tu pe jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrînețele și nu te mai pot duce. — Ba să-ți muți gîndul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie pînă vei intra în pămînt. Știa omul că așa era, dară credea că va găsi la șarpe milă de copil. Mila de la copilul de suflet, ca umbra de mărăcini, povestea ăluia. Bietul om răbdă în piele și mai purtă în cîrcă pe șarpe ce-l mai purtă, și, văzînd că atîta sarcină îl dăhulase de tot, mai rugă pe șarpe să aibă milă de tată-său și să se mai dea pe jos. Aș! pe dracul să rogi? Șarpele nu voi să asculte nici rugăciune, nici nimic, și nici că avu gînd să se clintească din loc. Unii, alții, văzînd trudele omului, îl povățuiră să meargă la judecată. Omul ascultă și trase pe șarpe la judecată. Cînd se înfățișară, omul își spuse păsul. Judecătorii întrebară pe șarpe: cum de nu face ceea ce este cu dreptul, și să mai slăbească pe bietul unchiaș, să se mai odihnească și el. | 204 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | — Cu dreptul, cu nedreptul, nu știu eu; așa ne-a fost învoiala, răspunse șarpele. — Așa este, bătrînule? întrebară judecătorii. — De, asta așa este, răspunse unchiașul, dară atunci cînd am făcut învoiala eram mai tînăr și puteam să duc sarcina. Eu acum nu cer să stricăm învoiala, ci să aibă milă de neputințele mele, căci mi-e fiu de suflet, și după moartea mea tot al meu lui are să-i rămîie. — Milă la noi nu scrie, zise și șarpele. Eu știu că așa ne-a fost învoiala, și apoi, și așa, și altminteri, tot eu am să-i fiu clironom, ca un fiu de suflet ce-i sunt. — Daca așa v-a fost învoiala, bătrînicule, răspunseră judecătorii, și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială. Bietul om ieși de la judecătorie cu lacrămile în ochi și fără de nici o ușurare la greutățile sarcinei ce ducea. Și așa, cu sufletul plin de obidă, abia tîrîndu-și trupul, mergea pe gînduri și cugeta că aceasta are să-l răpuie și că nu va putea să trăiască zilele cîte i-a fost dat de la Dumnezeu. Cînd, trecînd pe la un maidan unde era o mulțime dei copii, îi auzi că se jucau d-a împărații. | 212 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | Ridică capul, se uită și văzu pe copilul pe care ceilalți copii îl aleseră împărat, văzu, zic, pe împăratul copiilor că ieșise la judecată. Împăratul ședea pe un buștean mare, sfetnicii lui, toți cu toiege în mîini, împrejurul lui. Dinainte-i doi vinovați, legați cobză cu mîinile la spate, erau înconjurați de ostășimea copilărească, toți cu ciomege în mîini. Ce-i dete omului în gînd, că numai se apropie și el de împăratul copiilor și zice: — Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată. — Spune, tătișorule, ce păs ai? — Să vezi dumneata, împărate: rămîind văduv, mi se urîse cu singurătatea, și am găsit cu cale să-mi iau un copil de suflet, căruia să-i rămîie tot avutul meu după moartea mea. Și neavînd nici neam de rudă, am ieșit să caut pe cineva, pe care mi l-ar scoate Dumnezeu în cale, ca să-l fac copil de suflet. Am găsit pe acest șarpe, cu care m-am învoit să-l port în cîrcă. Eram mai tînăr atunci; acum el a mai crescut și greutatea lui m-a gîrbovit pînă într-atît, încît abia îmi mai tîrăsc pe pămînt ale păcate. Eu îl rog să se mai dea jos, să mai am nițel răgaz, să mai răsuflu și eu, iar el nu vrea. | 208 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | Șarpele voi să răspunză și el, dară împăratul îi tăie pofta de vorbă. El zise: — Este o necuviință de cele mai mari ca să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu, șarpe, că împricinații, cînd se înfățișează înaintea împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pămînt? Șarpele văzu el că n-are încotro. Se descolăci de pe lîngă gîtul omului, se dete jos la pămînt și de acolo răspunse: — Împărate, omul acesta, adevărat așa este, că m-a luat copil de suflet. [Dară învoiala ne-a fost][1] să mă poarte în cîrcă. Ori m-oi da jos din cîrca lui, ori nu, tot eu am să fiu clironomul lui. Eu mă țiu de învoială. Așa este cu dreptul. Învoiala este sfîntă. — Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieți, de mi-l faceți harta-parta! Atîta trebui. Porunca împăratului se și puse în lucrare. Și unde mi se repeziră ostașii și dregătorii cei mici, toți cu totul, la șarpe, și unde mi-i deteră la bîte și la toiege d-alea țepenele, de mi-i strivi capul, numai cît ai zice mei. Și de unde bătrînul se întorcea cu lacrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dînsul. | 224 |
Petre Ispirescu | Copilul cel isteț | Judecata unui copil îl mîntuise. | 5 |
Petre Ispirescu | Advocatul gonit din rai | Un advocat limbut, și unde s-a văzut advocat moale de gură? de cei adecă ce în viața lor nu fac altceva decît numai încurcă lumea, ajunse la ceasul morții. Cît trăiesc, ei nu visează decît pledoarii, cestiuni prealabile și escepțiuni, chichițe și clenciuri, paragrafe și articoli combinați cu alți articoli de cari au la îndemînă, cînd li se cere, cu duiumul, de pare că-i scoate din coșniță. Cînd i-auzi torosind pe la tribunale cîte în lună și în soare, de să-ți facă și pe dracul alb, socotești că ei sunt tari și mari în lume și că n-au să mai moară. Dară au și ei, ca toată lumea, o mînă de suflet și-și leapădă și ei potcoavele, cum se zice, după ce au fript în dreapta și au pîrjolit în stînga, adecă cînd vine a sîntă de moarte și le închide gura. Iară d-al de dreptul comun, probe insuficiente, amînări, cestiuni de apreciere, contestații și cîte nagode toate, plăsmuindu-se în creierii lor, se fac una cu aburul ce iese dintr-înșii la ceasul morții, și așa amestecat se duce pe lumea cealaltă ca un fum ieșit din fel de fel de mirodenii. Murind advocatul, sufletul lui rătăcea încoa și încolo printre rai și iad, și se tot gîndea ca ce tertipuri să mai născocească și p-acolo ca să trăiască bine, cum trăise pe pămînt, din sudoarea altora, cînd, ajunse la poarta raiului. | 231 |
Petre Ispirescu | Advocatul gonit din rai | Aci întîlni pe sîntul Petru cu cheile — Deschide poarta, moș chelar, că voi să întru! — Cine ești d-ta și de unde vii? — Viu de pe ceea lume; sunt jurisconsult, doctor în drept. Aproape jumătate din viața mea am învățat la carte; știu să apăr drepturile omului și am diploma de la facultatea din Tîrgoviște. — De așa ceva nici că se pomenește p-aci. — Dar d-ta cine ești? Sîntul Petru cînd auzi că-l întreabă cine este, nu se putu opri de a nu zîmbi cu milă și-i răspunse: — Precum mă vezi, eu sunt Petru cu cheile raiului; deschiz la cine se cuvine. — Bun lucru este asta, moșule. Dară cine te-a pus pe d-ta aci? — Ce fel, cine m-a pus? Iacă Domnul nostru Isus Christos; cine să mă puie? — Unde ți-e decretul de numire? — Ce este aceea decret? — Iacă, pitacul, formalitatea în puterea căreia ești pus în pîine. N-ai patalama la mînă? Eu te contest. — Ei! și ce face asta? — Face că cel întîi venit poate să te revoace, să te suspende, să te destituie și atunci rămîi cu buzele umflate. Unchiașul Petru, curat la inimă și tare în credință, stătu nițel de se gîndi și o îndoială oarecare păru a se furișa în inima lui. | 216 |
Petre Ispirescu | Advocatul gonit din rai | Atunci prinse a întreba pe încurcă-lume: — Și ce trebuie să fac ca să nu fiu clintit de la slujba mea? — Iacă, răspunse advocatul, să te duci la cel ce te-a pus în slujbă, să-ți dea un decret că ești numit definitiv. Sîntul Petru păru a da crezămînt ziselor advocatului, îl lăsă să intre și se duse drept la Domnul Christos. — Doamne, zise el într-o doară, mi-ai dat cheile raiului, m-ai pus în slujbă, ca să bag de seamă să nu se strecoare în rai vrun nevrednic de a vedea fața ta; dară decret de numire nu mi-ai dat; formalitățile nu sunt îndeplinite. — De unde-ți vine ție, Petre, astfel de gînduri străine de locul unde te afli? Au doară nu știi tu că aici unul singur este care poruncește și că numai voia lui se face? — Ba știu, Doamne; dară dacă ar veni cineva să mă conteste, să mă revoace, să mă destituie, cu ce să mă împotrivesc eu carele n-am carte la mînă? — Du-te, Petre, și-ți caută de treabă, și oi vorbi eu lui Dumnezeu. Domnul Christos apucă într-o parte și Petru se duse la treaba lui. Umblind încoa și încolo prin rai, Domnul Christos se întîlni piept în piept cu advocatul. | 208 |
Petre Ispirescu | Advocatul gonit din rai | Acesta cum îl văzu, prinse a-l întreba: — Cu ce drept stai tu, Christoase, d-a dreapta lui Dumnezeu? — Cu dreptul veciniciei, căci noi una am fost înainte mult de facerea lumei și una vom fi pînă și după sfîrșitul veacurilor. — Chestiune de apreciere, răspunse advocatul. Dară eu nu-ți voi recunoaște dreptul ăsta pînă nu voi vedea negru pe alb: „Ai carte, ai parte”. Domnul Christos îi întoarse spatele, îl lăsă să hondrănească, și, văzînd mai cît colea pe Dumnezeu Tatăl, îi zise: — Tatăl meu, tu știi că între noi nu s-a iscat niciodată vro neînțelegere; voia ta a fost și voia mea, pacea și unirea au domnit pîn-a.cum în locașul acesta al fericirii. Astăzi însă o lăpădătură a firei omenești s-a strecurat în rai. El bagă zîzania între cei drepți, îi îndeamnă la neascultare și nu va întîrzia pînă a cuteza să ridice și vro răzmiriță — Și cine este acel ticălos? Dumnezeu făcu astă întrebare numai așa doară de florile mărului, căci el știa de una ca asta pînă încă a nu întră acest scaiet.e în rai. — Un încurcă-lume, răspunse Domnul Christos, carele după ce a învrăjbit pe tată împotriva fiului, pe soră împotriva fratelui și pe vecin împotriva prietenului, a venit acum să caute pete în soare și raiului. | 215 |
Petre Ispirescu | Advocatul gonit din rai | Și sub cuvînt că apără drepturile aproapelui, zarva și pizma umblă înaintea lui. El caută să turbure mințile tuturor cu aiurări d-ale lui, de cari i-a tot șoptit Satana la ureche cît a trăit în lume. Și peste toate acestea cutează să-mi tăgăduiască însuși dreptul meu. — Cu urgie să se gonească acest urmaș al vrăjmașului omenirii, căci el mîine-poimîne va îndrăzni, poate, să mă necunoască și pe mine însumi și să cerce a mă și goni din rai! Și porunca Domnului răsună ca un tunet, de se cutremură raiul. Atunci o ceată de îngeri cu săbiile de foc luară la goană pe cel ce, și mort fiind, nu visa decît procese, probe insuficiente, amînări, drepturi nedrepte și proceduri alături cu adevărul. Și huiduindu-l, și lovindu-l, și îmbrîncindu-l, îl scoaseră îngerii din rai cu nepusă în masă, și-l aruncară în tartarul cel mai din afară unde este scrîșnirea dinților și munca de veci, acolo unde locuiește pizma, învrăjbirea și neunirea. | 160 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Ţugulea. Poveşti de Petre Ispirescu - Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei Ei se învecinau cu Zmeoaica pământului. Această zmeoaică era aşa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri. La naşterea lui Ţugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise şi, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele şi d-aia era el olog. Din acestă pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi copiii lor ajunseră de râsul tuturor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă râdea şi chiar fraţii lui. După ce se mai măriră copiii, Ţugulea zise într-o zi mă-sii, faţă cu fraţii săi: – Mamă, am auzit că dumneata ai un frate bogat, care locuieşte în alt sat. | 209 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | De ce nu te duci la dânsul să ceri o mârţoagă de iapă, pe care să ieşim şi noi la vânat, că mi s-a urât clocind acasă pe vatră? – Ia nu mai trăncăni şi tu de acolo, Ţugulea ologu, îi ziseră fraţii râzând, mai bine mama noastră să se ducă la unchiul să ceară pentru noi doi cai, căci noi suntem vrednici a încăleca şi descăleca. Ţugulea înghiţi ruşinea, plecă capul în jos şi tăcu. Muma, tot mumă. Se duse la frate-său şi ceru doi cai pentru fraţii cei mari şi o iapă pentru Ţugulea. Frate-său îi dete bucuros, mai cu seamă de milă pentru Ţugulea, ca să poată umbla şi el. Nu mai putură de bucurie fraţii când le aduse mă-sa caii. Ţugulea nu se putea mângâia pentru că era olog şi nu ştia cum să facă să se înzdrăvenească. După câteva zile Ţugulea zise că ar dori să meargă şi el cu fraţii lui la vânătoare. Râseră fraţii de el. Apoi dacă se rugă şi mă-sa de ei, îl luară şi pe dânsul. Se gătiră şi plecară. În pădure se mirau fraţii cum face Ţugulea de nimereşte aşa de bine vânatul pe care punea el ochii. Nici o săgeată nu se ducea în vânt degeaba. | 208 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Toate intrau în carne. Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vânătoare. În a treia noapte, Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările cântau de se spărgeau. Frunzele de pomi fâşâiau de adierea vântului şi florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci ridicând ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decât să trăiască în aşa ticăloşie. Pe când se făcea că se roagă, deodată i se arătă dinainte o zână aşa de frumoasă şi de blândă, cum nu mai văzuse el în viaţa lui aşa fiinţă. Şi se făcea că-l întreabă, zicându-i: – De ce te căineşti băieţele şi te amărăşti? – Cum nu m-aş căina şi nu m-aş amârî, zână a frumuseţelor, se făcea că zise el, iată sunt olog, şi din această pricină am ajuns de batjocura tuturor băieţilor din sat. – Lasă, dragul meu, nu mai plânge, că ei nu ştiu ce fac, se făcea că mai zise zâna. | 206 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Tu ai să te tămăduieşti şi o să ajungi împărat. – Nu-mi trebuie mie împărăţie. Eu aş fi bun bucuros, numai să pot umbla. Dară asta n-o să se poată, căci, uite, parcă n-am vine în picioare. – Ba o să se poată, se făcea că adaose zâna cu vorbă apăsată. Tu ai avut vine; dară ţi le-a luat Zmeoaica pământului de când erai mic. Ţine chimiraşul ăsta. Când vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, dacă t-ei da de trei ori peste cap. Sileşte-te de-ţi ia vinele de la zmeoaică. Luă chimiraşul; dară când ridică ochii şi voi s-o întrebe cine era ea, de are milă de dânsul, ia pe zâna de unde nu e! Parcă intrase în pământ. Iară el o dată se deşteptă. Se pomeni cu chimiraşul în mână. Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gândind să se facă o pasăre, şi îndată se făcu. Se dete iară de trei ori peste cap şi se făcu om la loc. Cât p-aci să se piarză de bucurie, dară se stăpâni. Încinse chimirul pe piele ca să nu se vază şi se feri d-a spune fraţilor ceva. Pasămite, zâna aceea era ursitoarea lui cea bună. | 204 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | După ce se făcu ziuă, se întoarseră cu fraţii lui la bordeiul lor, şi aduseră mulţime de vânat. Peste câteva zile plecară iară. Dând caii la păşune, fraţii cei mari ziseră lui Ţugulea să păzească el caii, căci dânşii sunt obosiţi. Cum se culcară şi adormiră. Ţugulea priponii caii, apoi, dându-se de trei ori peste cap, se făcu o albină şi pleca înspre miazănoapte încotro şedea Zmeoaica pământului. După ce ajunse acolo, zbârn! în sus, zbârn! în jos, intră în casa zmeoaicei şi ascultă ce vorbea cu zmeii, ginerii săi, şi cu zmeoaicele, fetele sale. Între altele, auzi zicând zmeoaica bătrână: – Ia vedeţi, fetelor, mai şade vinele alea ale lui Ţugulea în cutia în care le-am aşezat eu după sobă? – Mai şade, răspunse zmeoaica cea mică, azi le-am văzut, nu mai departe. – Iaca, voi o să vă duceţi la casele voastre, zise bătrâna cea zbârcită; să ştiţi, să vă temeţi de Ţugulea ăsta, afurisitul; căci şi mie mi-e frică de dânsul, măcar că i-am luat vinele. Tot de la dânsele mai auzi Ţugulea că peste câteva zile are să se facă nunta zmeoaicei celei mici, şi pentru veseliile de nuntă trebuindu-le vânat, zgripsoroaica scofâlcită împărţi pe fiecare din gineri pe unde să vâneze. | 206 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Îi fu destul pentru astă dată că auzise şi atât. Când se întoarse la fraţii săi, începuse a intra alba în sat. – Sculaţi, fraţilor, le zise el, că iată ne-a luat ziua de pe urmă. – De ce ne-ai lăsat să dormim atât de mult? îi ziseră fraţii, dojenindu-l. El tăcu din gură. Se sculară ei şi plecară după vânat, apoi se întoarseră acasă. Ţugulea acum se culca afară în toate nopţile, şi tot plănuia cum să facă să-şi ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaică, fără să ştie cineva, şi pândea vreme cu prilej când să-i vie bine să-şi ia vinele. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coş în cămara unde era cutia cu vinele, pe când zmeoaica nu era acasă; aci dacă intră se făcu om, luă vinele din cutie şi le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parcă fusese acolo de când lumea. Se făcu iară muscă şi plecă acasă. A doua zi, noaptea, trebuia să meargă zmeii la vânat pentru nuntă. Ţugulea se duse mai întâi în calea zmeului celui mai mare. Când se apropie de el, calul zmeului începu a sforăi; dară zmeul îi zise: – De! cal de paraleu, că doară nu va fi adus cioara osciorul şi vântul perişorul lui Ţugulea pe aici, căci vinele lui sunt la soacră-mea după sobă. | 225 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | – De unde ştii tu aşa bine? îi zise Ţugulea. Dă-te jos să ne vedem şi să ne luptăm. Zmeul, cum îl văzu, îngheţă sângele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Ţugulea cum aduse buzduganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul si armele şi plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu şi lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic. După ce se întâlni cu zmeul cel mic, se luă la luptă şi cu dânsul. Se bătură întâi în buzdugane, buzduganele se sfărâmară; se luptară cu suliţele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frânse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară şi, înfrângând pe zmeu, îi tăie şi lui capul. Îi luă şi lui armele şi calul şi plecă acasă cu dânsele. Când ajunse se crăpa de ziuă; legă caii şi puse bine armele zmeilor. Apoi sculă pe fraţi să meargă la vânat. Când văzură fraţii caii se minunară. îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicând că nu ştie. Încălecară fraţii pe caii zmeilor şi porniră. Ţugulea însă încălecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vânjos. | 203 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Zmeoaica, văzând că întârzie ginerii, zise fiicelor sale: – Asta nu e lucru curat. Ia vedeţi vinele lui Ţugulea sunt ele unde le-am pus eu? – Ba nici ca cât, îi răspunseră fetele, după ce căutară. – Bărbaţii voştri trebuie să fie răpuşi. Ţugulea a făcut pozna. Duceţi-vă în pădure pe unde are a trece el şi faceţi precum v-am zis. Ţugulea, trecând cu fraţii săi prin pădure, văzu o vie cu struguri. El simţi că asta nu poate să fie lucru curat. Cum de nu mai văzuse el astă vie în pădure? Frate-său cel mai mare vru să ia un strugure. Ţugulea îl opri. Apoi descălecă, scoase paloşul şi începu a tăia la viţe. Deodată începu a curge din viţele tăiate nişte sânge negru ca păcura. Fraţii se mirară de aceasta. Apoi, încălecând ei, porniră. Merseră ce merseră şi dete peste o livede cu pruni. Ţugulea nu lasă pe fratele cel mijlociu să ia prune, ci făcu ca şi la vie, şi din prunii tăiaţi curse iară sânge. După ce mei merse, dete peste o fântână. El ştia că prin acea pădure nu era nici o fântână. Nu lăsă pe fraţi, să bea apă. Ci luând suliţa, înţepă fundul fântânei de mai multe ori, şi deodată începu a gâlgâi un sânge mohorât şi cu rea duhoare. | 217 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Gâlgâia ca dintr-o vacă. Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau să otrăvească pe Ţugulea, feciorul moşului şi al mătuşei. Mergând ei împreună, Ţugulea zise fraţilor săi: – Ia uitaţi-vă, fraţilor, de vedeţi ce este, că nu ştiu ce mă dogoreşte. – Ce să fie! răspunseră fraţii uitându-se, iacă un norişor roşu, vine după noi ca vântul. – Aia este zmeoaica bătrână, măi, zise el. Vine după mine. Voi împrăştiaţi-vă care încotro şi vă duceţi acasă, ca să nu vă aflaţi în calea ei, căci vă face mici fărâmi. După ce se despărţiră, Ţugulea intră într-o peşteră să se adăpostească până va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaică, unde venea, măre, venea turbată de mânie, trecu ca fulgerul pe lângă peşteră şi apucă înainte, că nu vedea cu ochii de cătrănită ce era. Ţugulea îndată ieşi din peşteră, încălecă şi pe ici ţi-e drumu. O luă la sănătoasa înapoi spre răsărit şi merse, şi merse, până ajunse la curtea unui împărat care de douăzeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cădea înspre partea moşiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dânsa, şi tocmai atunci îl isprăvise. Cum ajunsese acolo Ţugulea, spuse împăratului că omorâse pe ginerii şi pe fetele zmeoaicei. | 202 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Apoi îi zise să dea poruncă grabnică la toţi fierarii ca să-i facă îndată o măciucă de fier mare cu care să omoare şi pe zmeoaica bătrână. Împăratul priimi bucuros să facă Ţugulea orice o şti el numai să se scape de blestemata de zmeoaică. Ţugulea puse de făcu o gaură în mijlocul zidului cetăţii, apoi porunci şi se aduse o grămadă de bucăţi de lemne, cărora le dete foc în mijlocul cetăţii; în acel foc puse măciuca de fier ca să arză să se facă roşie. Zmeoaica, după ce alergă într-o parte şi într-alta şi nu găsi pe Ţugulea, miroşi ea că trebuie să fie la împăratul cel cu zidul mare. Se întoarse şi să te ţii, pârleo! într-un suflet ajunse, căzând lângă zid de osteneală şi amărăciune. Apoi se sculă cum putu şi vru să sară peste zid. Sări, însă în sec. Dacă văzu că-i este peste putinţă a sări pe deasupra zidului, se urcă până la gaura ce o facuse Ţugulea şi începu a sorbi, voind să înghiţă totul ce era în cetate. Împăratul şi oamenii din cetate se păreau a fi scrişi pe părete, atât îi înmărmurise frica. Ţugulea nu-şi pierdu cumpătul ci, cu măciuca roşie ca focul şi ţiind-o de coadă, merse la gaură. | 209 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Când sorbi o dată zmeoaica, trase măciuca arsă tocmai în inimă. O dată răcni zmeoaica zicând: – M-ai mâncat friptă, Ţugulea! şi muri pe loc. Împăratul, boierii şi locuitorii acelei împărăţii mulţumiră lui Dumnezeu că i-a scăpat de zmeoaică, de fetele şi de ginerii ei, căci multe rele le făceau; iară mântuitorului lor îi ziseră:"Ţugulea viteazul şi înţeleptul". După aceea, împăratul ridică pe Ţugulea la mare cinste. Ţugulea trăi acolo câtva timp ca în sânul mă-sii. Dară nişte zavistioşi de boieri băgă în inima împăratului frica că Ţugulea odată, odată are să-i ia ţara. Cum auzi unele ca acestea, împăratul se gândea ce meşteşug să facă ca să scape de el. În sfârşit ascultă poveţele celui mai pizmătăreţ din boierii cei bătrâni. Trimise şi chemă pe Ţugulea. El veni. – Ţugulea viteazul, zise împăratul, Sfatul împărăţiei mele a găsit cu cale să te duci la împăratul stririlor, în peţit, să-i ceri fata pentru mine. – Dacă Sfatul împărăţiei a găsit cu cale, eu sunt gata să mă supui, răspunse el. – Apoi pe când hotărăşti ziua plecărei? – Când ar fi după mine, şi mâine. Îi gătiră cărţile ce trebuia să le ducă Ţugulea, îi dete bani şi porni, după ce îşi luă ziua bună de la împărat şi boieri, iară gloatele îl petrecură până afară din cetate şi se uitară după dânsul până nu-l mai zăriră. | 227 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Ţugulea se duse mai întâi de se întâlni cu fraţii lui. Le spuse şi lor cum a omorât pe zmeoaica cea bătrână, apoi le făcu cunoscut şi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete şi lor niţei bani ca să-i ducă părinţilor, apoi se îmbrăţişară şi plecară. Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chiondorâş. Ei nu se puteau învoi cum de Ţugulea să ajungă să le facă lor ruşine. Ei mai mari şi să rămâie mai pe jos decât el, ca nişte bobleţi. Ducându-se Ţugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga că moare de foame. Se apropie de dânsul să vază ce fel de om este acela. Când, ce să vază? un om ca toţi oamenii umbla după şapte pluguri ce ara şi din gură nu mai tăcea. – Ce voinic mare eşti tu, omule, de mănânci brazdă de şapte pluguri şi tot strigi că mori de foame? îl întrebă Ţugulea ca p-un prieten. – Eu nu sunt voinic, răspunse flămândul, ci voinic este Ţugulea, feciorul moşului ş-al babei, care a omorât pe zmeoaică, pe fetele şi pe ginerii ei. – Eu sunt acela, îi zise Ţugulea. -EDacă eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oi prinde bine la ceva. | 213 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Îl luă şi plecară. După câteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curgea apa de la nouă fântâni şi tot striga că moare de sete. Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămând. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămândului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. Se duse, se duse şi iară se mai duse. Iară când fu să treacă nişte munţi, întâlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi când fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. În calea lor mai întâlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dânsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. Merse ce mai merse şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână. | 218 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Ţugulea îl întrebă: – Da’ ce faci acolo, omule? – Ce să fac, răspunse el, iaca un ţânţar a ajuns tocmai la vântul turbat şi voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea. – Voinic trebuie să fii, omule, îi zise Ţugulea, dacă tu poţi să vânezi un ţânţar pe care noi nu-l vedem. – Ce are a face! Voinic este Ţugulea, fiul moşului şi al babii, care a omorât pe zmeoaica cu fetele şi cu ginerii ei cu tot, zise omul. – Eu sunt, răspunse Ţugulea. – Dacă eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oi prinde bine la ceva. După ce mai merse ce merse, ajunse în nişte văi foarte frumoase de unde se întindea nişte munţi împodobiţi cu copaci şi cu o verdeaţă care desfăta inima, şi acolo dete peste un om, care nu ştiu ce tot bombănea el din gură şi când ameninţa cu toiagul ce ţinea în mână, pe dată se făcea câte o sută de păsărele. Apoi dacă îl întrebă Ţugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el răspunse că Ţugulea este viteaz care a făcut atâtea şi atâtea voinicii. Aflând omul că vorbea cu Ţugulea, s-a luat şi el după dânsul, ca şi ceilalţi. | 204 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Şi merse cu toţii, merse, merse ca cuvântul din poveste ce d-aci înainte se găteşte, şi pe unde ajungea întreba de împăratul stririlor. Pe la cetăţi şi sate, pe unde mâneau ei noaptea, toţi îi conăceau şi îi găzduiau când auzeau de numele lui Ţugulea. Iară când fu într-un a din dimineţi, zăriră turnurile cetăţii unde locuia împăratul stririlor. Întinseră piciorul la drum şi când era înde seară, ajunseră şi ei la porţile cetăţii. A doua zi se sculară, pe ochi mi se spălară, se îmbrăcară, se scuturară şi pe Domnul lăudară, că le-a ajutat de au ajuns vii, nevătămaţi. Spuse Ţugulea tovarăşilor săi pentru ce a venit, iară ei răspunseră că dacă împăratul nu va voi să-i dea fata de bună voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusă în masă, că doară nu sunt ei de florile mărului cu Ţugulea viteazul. După ce a dat împăratului cărţile ce adusese Ţugulea, acel împărat îi zise: – Sunt gata a-ţi da fata, dacă îmi vei săvârşi cu bine slujbele cu care am să te însărcinez; iară de nu, unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul. Aceasta să o ştii. Îţi dau soroc până mâine să te gândeşti, dacă te încumeţi ori ba. | 204 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | – Mă încumăt, luminate împărate, îi răspunse Ţugulea. Porunceşte. – Până mâine dimineaţă să-mi mănânci nouă cuptoare de pâine, îi porunci împăratul. – Să se puie la cale coacerea lor cât mai curând, răspunse Ţugulea. Hotărâră când să vie să înceapă a mânca. Se puseră şi paznici care să ia aminte. Pe seară veniră cu toţii. Apoi uitându-se la Flămândul, Ţugulea îi zise: – Să te vedem, nene Flămândule. – Las’ pe mine, răspunse acesta. Luaţi-vă câte o pâine, ca să aveţi şi voi ceva gustărică. Şi începând a arunca câte zece pâini în gură şi a le înghiţi, sfârşi cuptoarele până la miezul nopţii. Parcă arunca după spate. Mai adună şi codriceii ce mai rămăseseră de la tovarăşi, îi înghiţi şi pe aceştia şi începu a striga: – Mor de foame! mor de foame! Strejarii, care rămaseră ca nişte bostromengheri, uitându-se cum piereau pâinile, se duseră de spuse împăratului despre cele întâmplate. Se minună şi împăratul. Apoi zise să-i aducă nouă buţi de vin şi porunci lui Ţugulea să le bea până în ziuă. Ţugulea zise Setosului: – Pe dânsele, nene Setos. – Numai atât? întrebă el. Trase cepurile la câteva buţi dodată, şi pe toate le înghiţea de părea că intră vinul în pământ. | 206 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | După ce le isprăvi, începu şi el a striga: – Mor de sete! mor de sete! Împăratul începu a se îngrijura când îi spuseră strejarii cele ce se întâmplară şi începu a încălzi cuptorul cel mare cu nouă cară de lemne. Dând poruncă lui Ţugulea a intra în cuptor, el se uită la Frigurosul şi-i zise: – A venit şi vremea ta, nene Mustăţio. – Cum o să vă pui să faceţi niţele cuie, clănţănindu-vă dinţii! răspunse el. Şi în adevăr, cum ajunse la cuptor, carele era roşu ca para focului, puse mâna pe mustaţa lui cea albă, smulse câteva fire dintr-însa şi le aruncă în cuptor. Deodată la gura cuptorului se făcu brumă. Apoi intrară în cuptor toţi megiaşii lui Ţugulea cu dânsul împreună şi începură a striga că le degeră. Când veni împăratul şi văzu, se luă de gânduri cu Ţugulea ăsta năzdrăvanu. Şi cerând ei, împăratul porunci de mai aduse nouă cară de lemne, le dete foc, dară parcă ardea pe gheaţă. Împăratul acela avea o paţircă de fată slujitoare, care se lua în goană cu ogarii. Porunci lui Ţugulea să trămiţă şi el pe cineva din ai săi ca împreună cu fata să se ducă la Fântâna Ielelor, să aducă câte două urcioare de apă. | 209 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Dacă omul său va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iară dacă slujitoarea lui va veni mai-nainte, să ştie că pe toţi megiaşii lui îi pune în ţeapă şi pe dânsul într-una mai sus decât pe toţi. Ţugulea priimi. Apoi uitându-se la soţul său cel cu pietrele de moară de picioare, îi zise: – Ce zici tu, verişcane, umflăm noi fata, ori ne odihnim în vârful ţepelor? – Să cercăm şi noi, poate că vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. Omul cu pietrele de picioare şi fata fugătoare porniră împreună, fiecare cu câte două urcioare, şi aide, aide, de vorbă, ajunseră la Fântâna Ielelor. Aci, fata umblă cu şmecherii. Şi cum era şi cam nurlie, mâglisi pe omul cu pietrele de picioare şi îl înduplecă să se puie cu capul în poala ei, până s-or mai odihni niţel, şi să-i caute în cap. Tot căutându-i în cap, el adormi. Fata cum îl văzu că adormi bine, luă o căpăţână de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binişor pe dânsa, îi vărsă urcioarele lui, ia p-ale ei şi o plecă la sănătoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei. Ţugulea cu ai săi sta pe o măgură şi se uita înspre locul de unde trebuiau să vie cei trimişi să aducă apă. | 215 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Când, vede pe fată. Unde venea, măre, venea ca vântul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise săgetătorului celui dibaci: – Ia te uită, fârtate, de vezi ce face megiaşul nostru. – Doarme cu sforăitele, răspunse acesta, cu capul pe o căpăţână de cal mort şi uscată. Unde întinde arcul, dădu drumul săgeţii, şi tranc! drept în căpăţâna de cal lovi, de sări cât colo de sub capul omului. Acesta odată sări în sus, şi ia pe fată de unde nu e. Umplu urcioarele numaidecât. Apoi ca gândul porni sărind câte zece conace dodată; ajunse pe fată tocmai la poarta palatului şi, trecând pe lângă dânsa, îi sparse şi urcioarele cu pietrele de la picioarele lui. Când duse urcioarele sus la împăratul, acesta întrebă: – Dară fata unde a rămas? – Vine pe urmă, îi răspunse Ţugulea. Ajungând şi fata şi mergând şi dânsa la împăratul îi spuse toată şiritenia. Împăratul toată noaptea n-a putut să doarmă, frământându-se de gânduri. A doua zi, unul din sfetnici, care ştia păsul împăratului, veni şi-i spuse ce să mai zică lui Ţugulea să mai facă. Plăcu împăratului sfatul şi, chemându-l, îi zise: – Ţuguleo, mi-ai făcut tot ce ţi-am poruncit, încă o slujbă mai cer de la tine şi apoi pace. | 210 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | – Porunceşte mai degrabă, împărate, căci poate să se supere împăratul ce m-a trimis de atâta zăbavă, şi aceasta n-aş voi-o nici în ruptul capului. – Să-mi faci să nască într-o noapte 50 de femei sterpe! – Ce mai treabă! zise Ţugulea. Să se aducă numaidecât la faţa locului. Porunci împăratul de aduse cincizeci de femei şi le-a băgat pe fiecare în câte o cămară. Ţugulea ridică ochii către vrăjitor şi zise: – Arată, Învăţatule, ce poate toiagul tău cel plin de vrăji. – Putea împăratul să dea porunci mai grele de făcut; aceasta este jucărie, răspunse el. Şi intrând în camările femeilor, bomboni la fiecare câte ceva din gură, şi pe fiecare le lovi uşor cu toiagul pe spinare, apoi ieşi. Una după alta ele născură până dimineaţă. Când veni împăratul a doua zi şi auzi orăcăitul copiilor de-i împuiase urechile, se luă cu mâinile de păr şi plecă îndată. Când să pâşească pragul porţii de la aceste case, ca să se ducă la palatul lui, vrăjitorul îl atinse şi pe dânsul cu toiagul, şi îndată se pomeni cu câţiva boboci de raţă măcăind după dânsul. Râseră şi împărăteasa şi sfetnicii când văzură pe împăratul cu bobocii după dânsul. Iară el se spăimântă de poznele ce făcuse Ţugulea şi, nemaicutezând să-i mai dea vreo poruncă, otărî să-i dea fata. | 220 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | După ce se pregătiră tot ce trebuia de drum, Ţugulea luă pe fata împăratului şi porni, petrecându-i împăratul cu toată sila lui, cu trâmbiţe şi cu buciume, cu tobe şi cu surle până afară din cetate. Şi luându-şi ziua bună de la împăratul, Ţugulea îşi cătă de drum, lăsând pe fiecare din megiaşii săi pe la locurile de pe unde îi luase. Mergând el, băgă de seamă că fata împăratului stririlor era tristă. Iară dacă o întrebă care să fie pricina de stă tristă, ea îi răspunse: – Sunt în stare să-mi fac seamă singură, dacă voi cădea în mâna împăratului celui ce te-a trimis pe tine, şi nu m-ăi lua tu. Îi plăcu lui Ţugulea vorbele astea şi îi merseră tocmai la inimă. N-avea însă ce face. Trebuia să se ţie de cuvântul ce dase celui ce l-a trimis. Pe drum văzu un vultur. Ţugulea trase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi îl luă la ochi. Vulturul îi zise: – Nu da, Ţugulea viteazu, că mult bine ţi-oi prinde când vei fi în nevoie şi te vei gândi la mine. Ţugulea îl lăsă şi plecă înainte. Ajungând într-o pădure mare şi înnoptând, a mas acolo. Făcu un foc mare şi se puse a se odihni. | 209 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Când fata, dodată, strigă speriată: – Ursul! Ţugulea, de unde şedea şi începuse a aţipi lângă foc, o dată sări drept în sus, puse mâna pe arc şi pe paloş; cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. Ursul însă stătu locului şi începu a striga: – Nu mă omorî, Ţugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat în labă, că mult bine ţi-oi prinde şi eu când vei fi vrodată în nevoie şi te vei gândi la mine. Ţugulea se opri, iară după ce veni ursul la dânsul, se căzni până ce îi scoase steapul, apoi îl legă la bubă şi ursul plecă mormăind de unde a venit. A doua zi, pornind dis-de-dimineaţă, a mers toată ziua. Când era însă pe la scăpătatul soarelui, ajunse şi el la împăratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfăţişă pe fata împăratului stririlor. Împăratul, cum văzu pe Ţugulea, intră în grozile morţii. El îl credea pierit. Apoi priimi cu mare cinste pe fată şi-i pregăti pentru dormit cămara unde dormea mă-sa. Lui Ţugulea îi dete şi luă o cămară în palaturile împărăteşti. Apoi spuse împăratului tot ce păţi până ce îi aduse fata. Peste noapte, împăratul ţinu sfat. El zise sfetnicilor săi: – Ce socotiţi, boieri dumneavoastră, să facem cu Ţugulea ăsta? | 213 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | El ne-a scăpat de neaga-reaua aia de zmeoaică şi de ai săi. Acum nu care cumva să-i vie poftă să şi domnească? Şi atunci, ce ne facem noi? O să se verse sânge peste sânge şi când, în cele de pe urmă, tot el, pare-mi-se, o să biruiască. – Nu te teme, împărate, zise sfetnicul cel pizmătăreţ, ne curăţăm noi de el, numai să porunceşti cuiva să-l otrăvească, ori să-l puie bine. – Ce stai dumneata de vorbeşti? zise alt sfetnic; cu otravă se răsplăteşte cel ce a făcut atâtea slujbe şi ne-a scăpat de nevoia ce era pe capul nostru? – Ai dreptate, răspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu părerea că cinste împărătească să se dea lui Ţugulea şi să se aşeze în trebile împărăţiei cele mai înalte, să se rădice la rangul de boier din doisprezece. Mai ziseră unii una, alţii alta, dar nicicum nu se înţelegeau, din pricina pizmătăreţului de boier. – Eu socotesc, răspunse împăratul tăindu-le cuvântul, că ar fi cu dreptul ca el să ia de nevastă pe fata împăratului stririlor ce o aduse acum; căci el şi-a pus viaţa în primejdie de a adus-o. Deşi îmi place prea mult de mi se scurg ochii după o aşa bucăţică gingaşă, dară mă lipsesc de un aşa odor şi-l las pe seamă cui mi l-a adus. | 222 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Apoi, după ce îl voi dărui împărăteşte pentru slujbele ce a făcut mie şi locuitorilor împărăţiei mele, să-l poftesc a se duce la ţara lui. Astfel putem scuti pe biată sărăcime de vărsarea de sânge, căci nu crez eu ca un viteaz ca dânsul să se cerce a se atinge de drepturile mele rămase de la moşi, de la strămoşi. Numai să întrebăm şi pe fată, dacă vrea să-l ia de bărbat. – Înţelepţeşte ai grăit, împărate, răspunseră cea mai mare parte din sfetnici, şi judecata măriei tale va fi plăcută şi lui Dumnezeu. A doua zi, împăratul chemă pe Ţugulea şi pe fata de împărat în divanul cel mare, şi le spuse ce a găsit cu cale Sfatul împărătesc. Fata împăratului răspunse: – Să-ţi dea Dumnezeu ani mulţi, împărate, şi să domneşti cu pace. Aşa mi se pare şi mie a fi după dreptate. Eu însămi era să ţi-o spui, dacă n-ai fi voit să cunoşti. Când o împărăţie are parte de un stăpânitor aşa de drept şi nepărtinitor, ferice de noroadele din împărăţia aceea. – Văzui şi eu, împărate, o judecată dreaptă în viaţa mea, zise şi Ţugulea. Şi fiindcă tu îmi dai fericirea, braţul meu este închinat împărăţiei tale. | 202 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Când va cădea vro pacoste pe capul norodului tău, gândeşte-te că este pe lume un Ţugulea care va fi gata a-şi vărsa sângele pentru tine şi pentru ţara ta. Apoi Ţugulea, după ce priimi şi daruri împărăteşti, peste câteva zile porni cu logodnica lui, gândul fiindu-i să meargă a-şi mai vedea părinţii. Şi într-acolo şi porni. Când a plecat Ţugulea de la curtea împărătească, împăratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împărătească până la hotar. Şi despărţindu-se, îşi luară ziua bună unii de la alţii. Fata şi Ţugulea parcă zbura, iar nu mergea, de bucurie că le împlinise Dumnezeu dorinţa. Şi mergând, ajunseră la locul de întâlnire cu fraţii săi, pe când soarele era în cruci. Când văzură fraţii pe Ţugulea cu o logodnică mai frumoasă decât florile şi mai albă decât spuma laptelui, îi puseră gând rău. Până a nu se culca, ei se furişară de Ţugulea, se dară mai cât colea şi începură a plănui, cum să facă să se scape de el. – Noi acum o să fim de râs în sat, pe lângă fratele nostru, zise cel mijlociu. – Să răpunem pe Ţugulea, zise fratele cel mai mare. Tu să-i iei calul şi eu nevasta. Cum plănuiră, aşa şi făcură. | 205 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Peste noapte se sculară şi cu o mână tremurândă taie pe Ţugulea, îi ia fata şi calul şi o rup d-a fuga; şi fugi, şi fugi, până ce, când se crepa de ziuă, era aproape de satul lor. Fata unde se puse pe un plâns de nu o putură mângâia cu nici un chip. – Noi suntem înţeleşi, îi ziseră fraţii. Să ştii că te omorâm şi pe tine, dacă ne vei spune că noi am ucis pe Ţugulea. Ajunseră la părinţii lor. Când auziră părinţii lui Ţugulea că a fost ucis într-o bătaie cu nişte zmei, după cum îi spuseră fraţii, plângeau şi lemnele şi pietrele de mila lor. Nu puteau ei face să li se usuce lacrămile de la ochi, ferească Dumnezeu. Şi se tânguiau şi se boceau, de nu se mai puteau astâmpăra. Fata plângea şi ea, biet, înfundat, căci nu cuteza să dea grai din gura ei. Ţugulea scăpase cu o scânteie de viaţă, căci fraţii nu-l omorâse de tot. Când a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frică şi nu i-a retezat capul. El, viindu-şi niţel în simţiri, şi neputându-se scula, a început a geme de durere şi urgie, mai cu seamă când văzu că nu era lângă dânsul nici fata, nici calul. | 211 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Şi gândindu-se la triştea lui şi la biata fată pentru care nu ştia ce o să paţă şi ea din mâna fraţilor lui, îşi aduse aminte de vultur şi de urs. Nu trecu mult şi se pomeni cu vulturul la capul lui. Şi pe când îi spunea ce păţi, odată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosnea uscăturile pe unde călca şi răpăia ramurile pe unde trecea. Vulturul cât p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară dacă văzu că şi ursul vine în ajutorul lui Ţugulea, se lăsă din zbor iarăşi lângă dânsul. Abia mai putu Ţugulea să spună şi ursului ce păţi. Apoi cu grai stins ceru niţică apă. Vulturul se repezi la fântână şi-i aduse apă în guşă. Până atunci zise ursului să-i pipăie ranele, fiindcă el nu e cârnic, şi să-i aşeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite. Cum îi aduse apă, Ţugulea bău. Ursul zise vulturului: – Ce vom face acum şi noi pentru binefăcătorul nostru, ca să nu-l lăsăm să moară? – Să-mi cauţi două citurele, răspunse vulturul, să mi le legi de picioare, şi mă voi duce ca gândul să aduc leacuri pentru Ţugulea de la apa Iordanului, unde sunt două fântâni cu apă vie şi apă moartă, căci şi el ne-a făcut atâta bine. | 223 |
Petre Ispirescu | Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei | Căută ursul citurelele, le legă de picioarele vulturului şi acesta zbură ca vântul înspre apa Iordanului şi se întoarse ca gândul. Ursul nu se mişcă de la capul lui Ţugulea. Cum veni vulturul, turnă ursul apă moartă peste toate ranele şi se închegă carnea, turnă apoi de două, trei ori, apă vie şi se vindecă Ţugulea d | 57 |
Petre Ispirescu | Țapul și șarpele | Un țap, voind să treacă într-o livede, fu silit să dea printr-o apă ce curgea intre el și acea livede. Și fiindcă n-avea încotro, se lăsă în gîrlă și începu să înoate. Cînd era pe la jumătatea gîrlei, se pomenește pe lîngă dînsul cu un șarpe că-i zice: — Măi, țapule, ia-mă și pe mine să mă treci la uscat. Țapul, temător, îi răspunse: — Tu vezi bine că abia pot să-mi duc părul de pe mine, și tu mai ceri să te iau și pe tine? — Așa o fi; dară iată că umblu să mă înec, și atîta prietenie nu pot găsi la tine? Țapul îl lăsă să se urce pe dînsul, și-și puse toate puterile ca să înoate spre a ieși cu bine dincolo. Șarpele, dacă se văzu călare pe țap, începu a se încolăci împregiurul gîtului și a-l strînge ca să-l sugrume. — Da’ ce faci, prietene? că, uite, nu mai pot răsufla și o să ne înecăm amîndoi. — Vezi că mie mi-e foame; acum ești în mîna mea și aș vrea să mi-o potolesc cu tine. — Foame, foame; prieten, prieten; dară cu o mortăciune socotești tu să te îndestulezi? Așteaptă nițel pînă să ieșim la margine și acolo să-ți arăți prietenia. | 208 |
Petre Ispirescu | Țapul și șarpele | Acum mai slăbește-mă din dragoste, ca să pot înota. Șarpelui îi plăcu vorbele ce auzi și, mai slăbind pe țap din chingi, acesta își puse toate puterile, mai înotă ce înotă și ajunse la uscat cu șarpe cu tot. Pe cînd încă înota, se gîndea la prietenia șarpelui și începu a născoci la mijloace de a-și mîntui viața. După ce ieșiră la uscat, țapul prinse a zice: — Șarpe, tu mi-ai cerut prietenia, eu ți-am dat-o. M-am luptat cu primejdia și am ieșit la uscat cu bine. Fă-mi și tu hatîrul acum și dă-te jos, ca să ne măsurăm, cine este mai lung? Apoi mă vei mînca în bună-voie. — Ei, haide, de, să nu zici că nu ți-am fost prieten! Și dindu-se jos de pe grumajii țapului, aștepta să se măsoare cu dînsul. Țapul asta și voia. Cum îl văzu jos, se răpezi cu coarnele de sfărîmă capul șarpelui și-l strivi călcîndu-l cu copitele lui cele tari. După ce îl văzu pus bine, întinzîndu-l cît era de lung, zise: — Vezi așa; mie îmi place prietenia, dară să fie dreaptă. Ce erau încolăciturile alea împregiurul grumazului meu? Piei acum cu prietenia ta cu tot, să-ți auz de nume și să te văz cînd mi-oi vedea ceafa! | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | De la ștreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele și grădinele șoselei nepietruite. Grânarii se întorc de la sate, de la mori și porturi. Unii încărcați cu vârf pîn’ la cercul coviltirului, alții cu căruțele goale și cu maldăr proaspăt în cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintașilor; caii voinici și aprinși joacă în hamuri și ninchează, mirosindu-și din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni și nădușiți, cu zăbunele și cu cămășile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotașii din stînga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruța le e greu încărcată și roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă, Dine,Dine,Constantine, or Ghiță,Ghiță,Cătănuță, bătând cu călcîile goale în pântecele cailor. Înaintea lor ies , în cârduri, copii dolofani, dăsculți și cu pletele cârlionțate pe grumaji și se uită cu jind cum mai-marii lor mână cîte și șase cai, fetițe săltate cari furișează câte o ochire pe cine mai știe ce flăcău voinic, muieri cu furca în brâu, ș-apoi, în urma lor, toți cânii mahalalii, lătrând și chefnind a bucurie. Și vorba se dăschide, de la biserică până la ștreajă, între cei din căruță și din șei și cei de pe jos. | 212 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Femeile întreabă pe alții de ai lor, pe ai lor de cât chila și cum au dat-o. Copiii vor pepeni verzi și galbeni, și mai ales să-i ducă în brațe, măcar de i-ar doborâ boșarii la pământ. Ba tărtăcuțe, ba tivgi, ba porumb verde, ba să-i suie și în căruță. Pe cei mai mici femeile i-aruncă în brațele celor de pe cai, iară aceștia, ca pe niște dovleci i-azvârlă în culmea grâului; și copilașii se scoală cu nasul, cu gura și cu părul plin de boabe, și scuipă, și se șterg cu dosul mânelor pe la nas, și râd, și țipă, și nimeni pe pământ nu e mai fericit decât ei. Dar printre lumea veselă se strecoară Maria Sandului. E naltă și slabă, înbrobodită c-o maramă; caută neclintit în lungul căruțelor ce se perd în norul de praf. De poalele rochiii e agățat, cu amândouă mânele, un copil ca de șapte ani. Maria calcă lung și repede. Copilul plânge: – Mamă, stăi mai încet; mamă, mă dor tălpile... Câteva femei se uită după ea, dau din cap și-și șoptesc încetinel și sfios: – Nu e d-a bună Sandului. – N-a venit de două săptămâni. – Nu mă uit eu că e tânăr, căci de, ei trăiesc bine de la Dumnezeu. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Doar nu și-o fi ieșit din minți, așa din senin. – Nu se află... E om de treabă. – Mie mi-a spus al meu că când s-a dus la Olteniță nu l-a mai văzut. – Și mie, că s-a dus pe Sabar în jos. – Eu am aflat că s-ar fi dăspărțit de Mitran ca să treacă Argeșul. – Argeșul? Argeșul? Ce mânia Domnului! Ce apă lacomă! Cum te înșeală și te fură; pe câți n-a răpus; și ai noștri nu se mai învață minte, capete seci ce sunt! Așa zise una dintre ele și-și făcu cruce mare și apăsată, iar după ea cu toatele se închinară îngânând: – Doamne, ferește, Doamne, și pe dușmanii noștri! Maria, nezărind nici pe Sandu, nici căruța lui nouă și ferecată, nici prăștiașii lui, cari sforăiau și ninchezau, deși îi îngheață inima să mai auză „Nu l-am văzut, cumătră”, „nu i-am dat de urmă cu nici un chip”, deși abia-și stăpânește plânsul ca să nu-și sperie copilul, nu mai poate răbda și întreabă de la un cârd de vreme pe toți, în șir, și oftează adânc, neavând veste de zilele Sandului. Din căruță în căruță, din „nu știu” în „nu știu”, a ajuns la cel din urmă grânar, la tata Motoc Neadormitul. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Copilul îi plânge că-l dor tălpile și călcâile. – Tata Motoc, d-al meu nu știi nimic, întreabă Maria, nu l-ai aflat pe drumuri? Că de mai bine de două săptămâni nu s-a întors p-acasă. Bătrânul, cu barbă albă până la cingătoare, cu plete lungi răvărsate pe umeri și cu sprincenele albe și stufoase, își oprește caii, tușește în sec și prefăcut și dă să vorbească. – Tata Motoace, spune-mi drept ce știi, n-o mai potrivi, că tot degeaba este; mai bine să știu la un fel unde i-o fi osciorul. Așa tăie Maria cuvântul îngânat al bătrânului. – De, Marie, tată, ține-ți inima, dar de când s-a hotărât să treacă Argeșul, singur-singurel, cu căruța cu ovăz, nu i-am mai dat de urmă. A doua zi am aflat că Argeșul a venit mare, topenia pământului, că și-a surpat malurile, c-a sorbit toate podurile și și-a răvărsat apele afară din albie cât îți bate ochiul. Dar tu fă-ți gânduri bune, că nimeni nu moare cu zile. Când ai zile, treci prin foc și prin apă și n-ai habar, când nu, te pârjolește cărbunele din lulea și te îneci într-o picătură de apă. O să vie el, o să vie, de i-o fi scris să vie... Astfel îi vorbi tata Motoc și, încolăcind biciul pe dasupra cailor, arse pe naintași, dădu ghies rotașilor și urni din loc căruța care trosnea de încărcată ce era. | 231 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Caii, ațâțați de șarpele bătrânului, smâciră în ham, se opintiră în picioarele de dindărăt, înfipseră în pământ pe cele dinainte, proptiră capetele în latele lor pepturi și-o porniră la trap, ca și cum n-ar fi târât nimic după ei. Maria, dreaptă și naltă, ocoli cu privirea întinsele cîmpii din fața Pantilimonului, tăiate drept pe la mijloc de drumul gălbiniu care se îngusta și se ascuțea ca un par spre capătul înfipt în zarea cenușie a dăpărtării. Când își întoarse privirea pe urma grânarilor, nu mai zări pe nimeni. Norul de praf se stingea dincolo de biserică; soarele alunecase la vale sub verdele posomorât al grădinilor. Se întoarse spre casă, luându-și copilul de mână. Pășea încet-încet, dând din cap și negândindu-se la nimic. Ca niciodată era ostenită, era obosită fără să fi muncit; îi era frică, îi era cald și înota în praful fierbinte din mijlocul drumului, fără a se abate pe cărăruia de pe marginea viilor. Copilul o întrebă somnoros și trist: – Mamă, de ce nu vine tata cum venea al’dată? Toți copiii au pepeni, tărtăcuțe și tivgulițe mici, numai eu n-am de unde, parcă n-aș avea pe nimeni... Maria tresări, închise ochii o clipă; cînd îi deschise erau calzi, roșii și umezi. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Se gândi; se opri în loc; își luă copilul în brațe, se uită lung la el și oftă, luând iar calea spre casă. În fundul urechilor auzea necontenit cuvintele bătrânului Motoc: „O să vie, o să vie, de i-o fi scris să vie”. Și când îi trecu prin minte cum vine Argeșul și-și rostogolește valurile cât dealurile de mari, că uneori e ca zidul, drept și înalt, urlând ca o fiară, mâncându-și malurile cu copaci înfipți acolo de veacuri, și când se gândi câte suflete a răpus, câte hârci și câte ciolane de oameni și de dobitoace a împrăștiat în luncile lui, și când se mai gândi că Sandu a vroit să-l treacă, și a doua zi s-a lățit vestea că Argeșul s-a aruncat afară din albie, Maria începu să plângă pe-nfundate, înecându-și hohotul, sugrumându-și oftatul și strângându-și copilul la sân, care, neștiutor de grijile și durerile mumii, ațipise, ostenit de drum și de căldură. Când intrară pe ștreajă, soarele apusese; luceafărul clipea ca un ochi de diamant, singur și viu în toată nemărginirea seninului albastru. Apropiindu-se de casă, Maria Sandului nu-și mai putu prididi plânsul; lăcrămile îi picurau câte trei-patru boabe dodată, scuturându-se de pe cerculețele ei pe picioarele goale ale copilului. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Copilul își frecă picioarele și mormăi furat de somn: – Ah! cum mă ustură... Maria ajunse în poartă, o dăschise, ocoli grădina, se întoarse spre grajd și când șopti: „O fi avut zile?”, un cârlan, legat la ieslea grajdului, nichează; copilul tresări speriat și începu să plângă. Ea intă în casă, încuie ușea tinzii, întrebându-se: „O fi avut zile?... O fi avut zile?” Copilul doarme cu fața în sus, cu mânele aruncate pe pernă, cu gura căscată, c-un picior peste plapămă, liniștit, fericit în odihna neturburată a somnului. Arar mișcă câte un deget și dă să dăschiză pleoapele prinse una de alta. capul îi e înconjurat de părul învolt și bălai. Maria, în genunchi, înaintea icoanelor, se roagă; ochii i-au încremenit la ele. Candela arde, cletănându-și puțintel flacăra mică și gălbuie. Maria se scoală; începe a mormăi rugăciunile apucate din părinți, apoi se pleacă la pământ și sărută pământul; se ridică în sus; face trei cruci; și altă mătanie, și alta, și nenumărat de multe, până când, doborâtă de dureri de la mijloc, cu mintea aiurită de rugăciuni, cu ochii storși de plâns, se suie în pat, se înalță în vârful picioarelor și sărută icoanele din creștetul până la tălpile sfinților, fără să-i scape un locșor, cât de mic, nesărutat. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | La urmă scoase de supat un ulcior și turnă untdelemn de umplu până sus păhărelul candelii. Candela se mișcă, căci ținta în care e bătută s-a slăbit. Maria se dă jos, se dezbracă, închină copilul ca să-l adăpostească cu sfânta cruce, îl sărută pe frunte și se vâră binișor lângă dânsul. De trudă și de griji, puterile i s-au dus, și adoarme cu lacrimile în ochi, strângându-și copilul la sân. Candela arde. Muma și copilul, cum stau îmbrățișați, parcă sunt una, o singură ființă... Opaițele și lumânările de seu s-au stins în toată mahalaua. Un vânt care adiase până către miezul nopții dodată s-a pornit în neștire să bată cu mânie. De la apusse ridică nori negri și mari și înghit seninul cerului. Norii se rostogolesc posomorâți, dăsfășurându-și pânza lor cernită. Întreaga boltă a cerului s-a stins, a pierit în întunericul lor. E un haos negru și nepătruns. Nu se mai aude nimic, afară de vuietul vântului care se umflă și îndoaie plopii nalți parc-ar fi niște trestii. D-odată să auzi un țipăt dăznădăjduit în casa Sandului. Geamurile săriră în bucăți și cercevelele trosniră și căzură la pământ. Un fum galben bufni pe fereastră și câteva scântei se duseră în sus ca niște săgeți lungi, sorbite de mânia vântului. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Fumul se înroși și năvăli pe fereastră, pe coș și prin acoperiș. Într-o clipă fășii de flăcări ascuțite izbucni pe fereastra sfărâmată. La lumina lor înfiorătoare Maria se zări galbenă, cu gura căscată, cu ochii roșii și scânteietori; se repezi în uși să le spargă, apoi se întoarse repede, înfipse amândouă mânele în vergelele groase ale ferestrii, le zgudui, le depărtă una de alta și izbuti să-și arunce copilul care țipa spăimântat; copilul se sculă de jos și se perdu în întunericul ulițelor strigând: „Arde, oameni buni, arde măiculița mea!” Când s-a ridicat mahalaua în picioare și s-a adunat în curtea Sandului, casa întreagă era o flacără care se rupea în fășii de bătăile vântului, mistuind tot... tot trosnind, crăpând și prefăcându-se în cenușe în gura focului. Și când văzură trupul Mariei atârnând pe fereastră, jumătate afară, jumătate în casă, cu ochii săriți din văgăunele lor, cu gura căscată și desfăcută în două (o carne vie sfârâind la pălălăile focului), cu toții plecară ochii în jos, se înfiorară și încrucișară brațele pe piept. Nu mai era nimic de scăpat. Cîțiva se repeziră prin flăcări să-i scape barim trupul, și când cercară să o tragă de mâni, mânele se dăsfăcură din umeri; femeile și copiii izbucniră într-un hohot de jale. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | O flacără era de la pământ până în negura văzduhului; zidurile trosniră, se dăspicară și acoperișul casei se pleoști, căzu și acoperi pe Maria... Cerul posomorât s-a înroșit ca un fund de căldare. Câinii, speriați, urlă. Grânarii privesc și se închină și se minunează d-așa blestem neauzit. – S-o fi răsturnat candela de la icoane, că n-are de un’ să fi luat foc. – Așa și e, că biata Marie, de când nu mai știa de Sandu, ardea candela și ziua, și noaptea. – El se îecă, ea arse, ce urgie nemiluită! – Dar bietul copil, o fi cenușe... – Nu, se zice că l-ar fi auzit alde Kiruleasa țipând pe uliță și fugind spre gropile de nisip. – Mititica Maria, și l-a aruncat pe fereastră, și ea, ea, vai de trupșorul ei... ce chinuri... ce chinuri nespuse! A doua zi casa era un morman de cenușe. E duminecă; bărbații și femeile se duc spre biserică, dar cum se apropie de curtea Sandului pun ochii în pământ și lăcrimează. După leturghie se întorc în șiruri spre casele lor, triști și ofiliți c-au pierit doi dintre ei, țărani ca și ei, d-o vorbă și d-o lege ca și ei, suflete de creștini ca și ei. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Apă și foc | Vro câțiva, cu tata Motoc în frunte, se abat în curtea Sandului. Și tot vorbind și uitându-se la grămada de cenușe și de tăciuni, dodată le tâcâi inima tuturora... Copilul dormea cu capul p-o grindă și cu picioarele vârâte în cenușea cladă încă... – Vedeți, zise tata Motoc, dorul de vatră l-a adus în cenușea caselor; dar când i s-o răci cenușea pe picioare, plapămile noastre, ale tuturora, s-ăi încălzească picioarele. | 71 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Din maidanele, vara împodobite cu flori și iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi și stufoși, unde se adunau bătrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca niște ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, și basme, și povești, când ai avut ochi, închipuire și inimă, să te pomenești închis în niște ziduri înalte, să te izbești de chipuri străine și reci, de inimi domoale și nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să știe de cântece și de basme... iacă cea mai mare nefericire din viața mea! Dezordinea și sclavia liceului, masa bursierilor, soioasă și murdară, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a câne plouat, plescăitul lacom a optzeci de tovarăși, și pedagogii cu ifosul lor de parveniți, așezați în căpătâiele celor două mese lungi... iacă ce mă înfioară și astăzi când mă gândesc la acea viață de șeapte ani. Eram de doisprezece ani. Nu cunoșteam pe nimeni din tot dormitorul. Când lampa dim mijlocul tavanului cu arabescuri albe și cenușii se stinse, închisei ochii, ascultai răsuflările ostenite și grele ale bursierilor și mi se păru că sub mine se deschide o prăpastie fără fund... Unde era blânda mână a mamei, ca să-mi vâre plapăma pe sub mine și să-i simț cele trei degete atingându-mă pe frunte, la mijloc și pe umeri, în semn de cruce, iară eu să adorm sub paza ei și a crucii?... | 238 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Unde era Lăbuș, cânele meu, cu care hoinăream toată ziulica? Unde, pisica neagră, care mi se tolănea d-a lungul spatelui?... Înțelesei că fericirea și libertatea mea periseră și, închizând ochii ca să adorm, simții pleoapele umflate de lacrâmi. Acei cari schimbaseră lacom codrul pe pâne și bucățica de brânză pe o cafea și pe trei feluri de bucate, dezbrăcându-se voios de zdrențele lor ca să se îmbrace cu tunica de bursier, acei cari de mici se gândiseră că învățând carte multă vor ajunge bogați și fericiți, acei cari din întâmplare nu gustaseră farmecul mângâierilor și nu auziseră vorbă bună intrând pe ușa părinților lor... aceia nu vor înțelege de ce mă podidi plânsul și de ce somnul și odihna nu se lipiră de mine pân' la revărsatul zorilor. Mângâierea se preface în trebuință fatală a vieței; libertatea, gustată de mic copil, este viața însăși. Și nu vorbesc de libertatea care dă naștere la atâtea neînțelegeri și lupte. Libertatea mea?... Goana din câmpiile fără margini... șanțurile sărite dintr-o aruncătură... vârful dudului bătrân, în care mă suiam, înecându-mi ochii în albastrul cerului... colindările de prin stufișurile de soc cu flori mirositoare... găitanele verzi presărate cu rochițele-rândunicii, învoalte și străvezii, ca niște pâlnioare de ceară... Libertatea mea era fără păcat, frumoasă, cu poteci șerpuite printre ciucuri de flori sălbatece, cu drumuri gălbui adâncite în depărtări, părând că fug și să înfig în fără-fundul cerului... Năluciri fermecătoare. | 233 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | În prima noapte de tortură mă simții înjosit, rob, năbușit de atâtea păreri de rău. Închideți un pui de leu în gratii de fer și îndopați-l cu carne proaspătă... va privi lung îngusta sa încăpere, va închide leneș și ofilit ochii și-și va pleca binișor capul pe labe, visând, desigur, pustiul cald și nemărginit. Mă vânduseră ai mei pe o învățătură neghioabă și perversă. În nopțile de iarnă, când viscolul mă trezea în sforăitul celorlalți, îmi dășiram în minte frumusețile de odinioară, și toate se încheiau cu ticăloșiile din clasă. Un profesor bătrân și rău. Tace ca o momâie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-și scuipă pământul din gură și slomnește îndesat prin știrbiturile dinților: "Afu-ri-situle!" Altul, gros, roșu-verzui, ca un ficat; fără gât; cu ochii umflați și repezi; mânile îi bănănăie în toate părțile; înfige degetele în urechile cuiva și scrâșnește: "U! boule!" Altul, soios, c-un palton larg și vechi; nu-l încheie niciodată; ciupit puțin de vărsat; cu ochii verzi, barba albă; țipă pițigăiat, parc-ar fi o femeie: "La loc, găgăuță!" Cum s-au prefăcut într-o clipă nevinovatele mele plăceri! Cine mi-a mototolit nemărginita perdea pe care să zugrăveau câmpiile mele, cerul meu, zilele și nopțile mele, smălțuite cu flori și semănate cu ținte de aur? | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | De mi-ar fi lăsat barim pisica și cânele, poate că mi-ar fi curs mai puține lacrâmi pe declinările latinești, învățate de spaimă, ca să nu deschiză asupra mea ochii reci și răi profesorul neclintit și galben ca un mort, în jețul catedrei! Nici un câne n-a fost mai încolțit de vrăjmași. Cartea, pe care trebuia s-o născocim noi (afară de doi-trei profesori, toți ceilalți nu deschideau gura decât ca să ocărască), colegii mei, rău nărăviți, spioni și lași, afară de câțiva săraci, sălbatici, prinși ca cu arcanul, pedagogii îngâmfați, provizorul, un neamț cu favoritele roșcate până la brâu, directorul, un suflet bun, strigând de se auzea cale d-o poștă, economul, clipind des numai dintr-un ochi, bucătarul, cocoșat și cu muștăți lungi și groase, bursierii din clasele superioare, cu palmele gata pe bătaie... iacă vrăjmașii mei! Clopoțelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea în cap... apelul... rugăciunea pe care n-am vroit s-o zic niciodată, cu toate pedepsele ce am suferit... meditația cu fearele groase... vizita pedagogilor, cari mă făceau să tresar fără să ridic ochii din carte... clasa... zgomotul zvăpăiat al externilor... masa cu duhorile ei... culcarea și bătăile cu pernile... așa de repede veneau una peste alta, că eu, copilul libertății, al seninului și al nemărginirei, îmi simțeam inima rănită și neînțeleasă, chinuită și nemângâiată de nimeni, ea, răsfățata de odinioară! | 226 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Multe nopți am plâns cu fața în pernele glodoroase. Și când lacrimele se zvântară, mă pomenii altfel de cum fusesem. Strigam; dam dracului; înjuram; ca și ceilalți. În umezeala sălii de meditație, cu băncile murdare și încărcate de litere și necuviințe, cu atâtea chipuri nespălate și oțelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea în aer: n-aveai decât să-l sorbi și să-l azvârli. Lupta pentru aceeași tablă, pentru aceeași cretă, pentru aceeași lumânare năpădea sângele la cap, smâcea mânele din încheieturi. Pumnii mei începuseră a se încleșta mai des și mai grabnic; gesturile mi se zvăpăiau; fața mi se aprindea și mânia mă întuneca, fără să prinz de veste. După doi ani mi-era ușor să răstorn mesele, să trântesc băncile, să dărâm soba, să dau cu planșeta și cu lemnele de la sobă. Tot ce mă înconjura mi-era dușman. Viața din liceu îmi ucisese iluziile. Ea înlocuise rugăciunea cu blestemul și mă învăluise într-o coaje de fer, egoistă și rea. Și, cu toate acestea, ascundeam în mine o viață, străină celorlalți, blândă, frumoasă, neînțeleasă. Ghemuit într-un colț pe care niciodată nu l-am părăsit, cu tâmplele strânse între pumni, mut și cu ochii pe jumătate închiși... parcă mă văz și astăzi... Tăcerea avea farmecul gândirii; gândirea, farmecul nălucirilor; nălucirile mă absorbeau din lumea reală... În mirosul greu al atâtor inși, când dușmăniile ațipeau o clipă, mă visam cu fața în sus, în mijlocul câmpiilor, sub coviltirul adânc al cerului. | 240 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Până nu mă mișcam pe banca de lemn și nu simțeam masa cenușie, miresmele florilor din nări, albastrul infinit din ochi și concertul de păsări din fundul urechilor nu dispăreau. Mișcarea aceea, ca un vânt care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele. Deștept, eram rău... violent... uram; visând, eram bun, liniștit... iubeam. Aș fi dat în genuchi înaintea lumii; aș fi iertat-o; aș fi adorat-o; dar să nu fi fost așa de îngustă, așa de lacomă și de laș închinată legilor aspre cari o cârmuiau. Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea ca un imens cadavru, iară noi, copiii, ca niște viermi, mișuind într-însul. Porțile se deschideau externilor. Priveam la roiul de școlari cum se ducea, zgomotos și vesel; mă luam după ei, fără să vreau... și aceleași porți vechi de stejar mie mi se închideau... niciodată inimă bolnavă n-a jinduit mai dureros libertatea perdută! Și d-atunci, când toamna îmi trece pe dasupra dunga de cocori și aud pe câte un tovarăș d-ai lor țipând și bătându-și aripele smulse, prin curțile bogaților, mă gândesc că libertatea este dorul cel mai adânc al tutulor vietăților de pe pământ. Uneori închipuirile din lumea de odinioară mă adormeau cu capul pe bancă. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Iacă viața mea. O luptă înverșunată între vis și realitate. Cel mai crud dușman, acela care mă deștepta din colțul de lângă un dulap negru. Dușmani mi-erau toți, fără știrea și voința lor. Anii de chinuri trecură încet. Capul mi se încărcă cu cunoștințe nesuferit de urâte. Învățam de frică și de rușine. Iluziile amorțite se deșteptau mai anevoie. Închipuirea nu mai clădea minuni într-o clipă. Limbile moarte și vii (haos de sunete noi pentru noțiunile vechi și indiferente), aritmetica, geometria și algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micșorară focul sufletului meu încet-încet, pe nesimțite. O ghiulea înroșită la foc, când o arunci în apă rece, azvârlă apa în lături, o turbură; apoi fierberea se liniștește; apa acoperă ghiuleaua răcită de jur împrejur... În mine nu mai rămăsese decât un pic de căldură, o fărâmă de viață din focul și nebunia de altădată. Trecuseră patru ani. Mă îmblânzisem. Slab și galben. Liniștit. Ascultam. Mă mișcam încet. Din tot avântul nu-mi rămăsese decât saltul mortal de la trapeze, în zilele de gimnastică. Când îmi desfășuram trupul în aer, plutind cu mânele întinse, o plăcere ciudată îmi furnica de la călcâie până la creștet, îmi amintea visele fericirii perdute. În toată ființa mea, deșirată și slabă, învinsă și oprită în loc, nimic nu mă turbura, biruit de scârbă și de anemie. | 219 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Neputând fi cum venisem pe lume, nu puteam să fiu ca ceilalți. Ca ei ar fi fost bine. Cu ei, veselia și odihna. Cu ei, tinerețea, plăcerile furiși, cearta, murdăria și păcatul. Cu ei, viața. Cu mine, dezgustul, bătrânețea la cincisprezece ani, pacea sângelui slăbit de fumul lumânărilor ș-al lămpilor, de duhoarea meditațiilor ș-a sofrageriii, de năduful dormitoarelor și de umezeala zidurilor. Din soare și nemărginire, la întuneric și umezeală. Ceea ce mă mâhnea puțin erau șoaptele sfioase ale colegilor mei. Vorbeau încet și râdeau. Adeseaori schimbau vorba. Poate de rușine, poate de milă. Lângă un mort nu se vorbește de plăceri. Dar degeaba, le bănuiam șoaptele. Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș. Unul, nalt, subțire, roșu la față, povestea frumusețea și meșteșugul unei femei tinere, "o brună, cu părul lung, cu rochia scurtă și cu ciorapii roșii". – Cum mă vede, mă ia de gât; mi-a jurat că e nebună după mine, numai după mine; și mă sărută, și mă strânge în brațe. De multe ori am amețit în brațele ei. Nu vă puteți închipui. – Se poate, dar nu e ca a portarului, zicea un altul, gros și scurt. De câte ori nu este nimeni în infirmerie, eu mă îmbolnăvesc. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Doctorul îmi scrie o rețetă, Ea intră binișor pe ușe, cu condica medicamentelor. Îndată ce mă vede, aruncă condica, se învârtește într-un picior, ochii i s-aprind de bucurie și, aducând degetul la gură, după ce face: "Sut, sut, șiiit", s-apropie de patul meu. Mă joacă în brațe. Îmi zice că sunt rotund și gras ca un purcel. Noaptea, târziu, târziu, când pleacă la bărbatu-său, mă mângâie până în pragul infirmeriei, apoi mă sărută, șoptindu-mi: "Să nu fii bolnav mai mult de două zile, că rămâi îndărăt cu lecțiile... Vai de mine, să nu te dea afară din bursier!" Își spun fericirile lor. Carnea li s-aprinde la gura sobei. Cei mai mici ascultă din toată inima. Eu mă învârtesc în plapâmă, cercând zadarnic să nu-i auz. Ei vorbesc și se întind, oftând, luminați de flacără. – Eu, eu, î, eu, î, am găsit una, î (un blond gângăit înjurând la fiecare cuvânt), am găsit un, un bo-bo-boc de fată. O, î, î, o, cu-cusutoreasă, dur-durdulie. Mă scăldam în gârlă, toc-tocmai la apă mică, și s-a amorezat de mine. S-a ui-uitat un pedagog la dânsa, dar ea nu s-a ui-uitat la el. E fata unui po-popă bătrân. Vara peste uluci, bă-băiete, și la Florescu în grădină. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Iarna, mai greu. O, o, iu-iubesc la nebunie... – Dar mie (altul cu părul ca de arap și cu pestrui pe obraz) nu-mi iese din cap o fetiță de paisprezece ani. Să nu care cumva să vorbiți ceva! Este sora unui bursier din clasa întăia. O dată am fost pe la ei, și d-atunci numai în scrisori o ducem. Ea plânge pe rânduri, eu plâng pe rânduri. S-o vedeți ce bună e și cum îi tremură mâna când mă ia de mână! Dacă am rămânea singuri acasă... măi, măi, ce fericiți am fi!... Mă-sa e văduvă, bună prietenă cu unul din profesorii noștri... – Copilării, răspunse unul dintr-a șeasea, se vede că n-ai trecut în cursul superior. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. Fără poezii, fără scrisori și fără parale. – Cum? Cum? întrebă cel care se prăpădea după aceea cu rochia scurtă și cu ciorapii roșii... Cum?... A mea, deși mă iubește, mi-e frică însă de... și cinci franci în fiecare săptămână... – Foarte bine. Nu meditez pe Ionașcu? – Și dacă meditezi pe Ionașcu? – Ionașcu, ca să fie un Ionașcu, nu trebuia să aibă o mumă? – Dar ca să fie un Ionașcu, nu trebuie să aibă și un tată, ziseră râzând doi dintre ei. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | – Așa e, dar muma lui, înainte d-a fi muma lui, fiind săracă și frumoasă, știind franțuzește și cântând la piano ca să ajungă bogată, vara cu trăsură și iarna cu sanie, și cu operă, și cu rochii de mătase, și cu dantele, n-a trebuit să se mărite cu un Ionașc-moșier, Ionașc-bogat, Ionașc-bătrân, Ionașc-urât, Ionașc-prost, Ionașc care să fie mai mult pe la moșii?... – Ei și?! întrebă altul, care sta pe jos, lungit, cu fața în sus și cu mânele încrucișate sub cap. – Cum, ei și?! N-ai înțeles? Ea e tânără, eu sunt tânăr. Ea brună, iute, caprițioasă, cu gura largă, cu buzele groase, roșii ca sângele, gata să-ți spuie în urechi nebunii; și eu sunt eu; i-am plăcut fără să mă gândesc. Nu știți cum își trimete la plimbare băiatul și o fetiță mai mică și cum se uită la mine, parcă mă mănâncă, când zice: "E vremea frumoasă, să înhame caii la trăsură și să vă duceți la plimbare, copiii mamei". Și ce sofa... ah! ce sofa... Pe ea n-o mai încape locul. Ce trup, ce brațe rotunde, ce buze cari ard, ce păr negru, ca niște valuri de păcură pe umerii ei albi ca laptele! Numai nu plânge când plec dumineca seara. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Pe director l-a făcut imoral în fața copilului, fiindcă am învățat la Sfinții Grigore, Vasile și Ioan, și mi-a șoptit: "Ce n-aș fi dat să te văz!" Plăcerile, în zăpușala dormitorului, se revărsau, dând pofte și piroteală. Vorbele lor mă frigeau ca niște cărbuni d-a lungul spinării. Închideam ochii. Somnul nu se lipea de pleoapele mele ostenite. Mă gândeam la copilăria nevinovată și fericită, dar nimic din acest trecut mort nu se mai deștepta. Auzul era un vrăjmaș neînvins. Vream să desprețuiesc ce auzeam; apoi eram curios să le aflu secretele. În sfârșit, mă aprindeam. Dam la o parte plapăma. Oftam fără să știu de ce. Pedagogul intra în dormitor; toți fugeau speriați; începeau să sforăie furați de somn. Eu însă, nevinovatul, mă frământam în pat fără să adorm. Mă chinuiam în aerul gros și greu, încărcat cu plăcerile și vițiile celorlalți. Vițiile lor se întrupau înaintea ochilor mei închiși. Mă apropiam de femeia cu rochia scurtă și cu ciorapii roșii. O vedeam răsturnată. Ca prin minune, zăream cum se apropia, ca din fumul depărtării, o sofa largă și moale. Pe sofa se rostogolea o femeie cu umeri rotunzi și albi; ochii ei umezi se deschideau leneș, voluptos; brațele i se întindeau spre mine; se răsturna cu fața în jos, cu dantelele de la picioare mototolite, cu părul împrăștiat în șuvițe negre pe niște umeri albi ca laptele. | 228 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Acele femei, pe jumătate goale, dispăreau. În fundul urechilor auzeam un vuiet depărtat. O mulțime de spirite. Femei cu părul blond și parfumat, goale și ușurele, în contururi albăstrii, pluteau în aer, licăreau, despicau spațiul ca niște săgeți de lumină și, surâzând, mă atingeau cu degetele lor subțiri și cu aripile lor aurii. O dată am prins mâna uneia; mâna i s-a topit într-a mea și întreaga ei ființă s-a risipit în aer ca o pală de fum suflată de vânt. Desigur, carnea revoltată viețuia și gândea în locul creierului meu trist și adormit. În vacanția Paștelui mă plimbam prin grădina internatului de pe albia Dâmboviței. Cald. Caișii înfloriseră. Vrăbiile ciripeau în merii cu boboci rumeni. Mă plimbam cu capul gol și cu ochii în jos. Hainele, pătate de cerneală, rupte și fără nasturi; ghetele, largi și nelustruite. Acele scene povestite, de cari la început mi-era frică, acum mi le desfășuram în minte. Îmi plăcea să mi le spui, să le schimb. În locul femeilor desfrânate, o fată tânără, cu ochii în jos, rumenind la fiece vorbă. Mă apropiam de ea. O luam de mână. O priveam, o mângâiam, o iubeam. Oh! ce mult iubeam iluzia mea! Ea înlocuise câmpiile netezi, cerul albastru, basmele și poveștile de odinioară. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Reînviasem, aveam la ce gândi. Din nomolul vițiilor născuse o iluzie. Cine, la șaisprezece ani, neavând pe cine iubi, nu și-a adorat năluca închipuirilor lui? A treia zi de Paște goneam dupe acel chip fantastic. Lumina soarelui juca în geamurile unei ferestre de la otelul "Neubauer". Mă trezii din visuri. Privii la acea fereastră. Cercevelele se deschiseră. O femeie tânără, cu părul bălan, privi drept și lung la mine. Tresării. Blondă, albă, ca viziunea mea. Era ea, desigur. Voind să plec, nu putui mișca picioarele. Mă despărțea de dânsa grădina, un zid vechi, niște prăvălii mici ș-o uliță. Nu-i vedeam bine decât părul blond și rotunzimea feței. Închipuirea îi zugrăvi ochii, niște ochi albaștri și limpezi; îi potrivii gura cu două buze rumene și umede. Sta nemișcată ca o icoană în pervazul ferestrelor. O cream inconștient; o adoram fără să vreau. – Pot să trăiesc, am pentru cine! Din acea zi viața mea era mai mare, mai puternică. Sângele, repede; răsuflarea, adâncă; vedeam mai limpede, mai departe; mâncam cu poftă. – Mă va iubi! Cum o văzui, mă repezii la peria de vax, lustruii ghetele întâiași dată în viața mea. Mă dusei în dormitor; mă dezbrăcai; un ac; mă chinuii să bag în ac; cârpii hainele cu ața albă, muiată în cerneală; căutai nasturi și mi-i cusui; întoarsei legătura pe dos, o fășie albă cu bobițe negre; mă spălai pe ochi cu săpun; mă peptănai în geam; mă frecai pe dinți cu ștergarul. | 243 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Haina, o redingotă veche, pătată. Mă dezbrăcai ca să mi-o spăl. La șease, când sună de prânz, eu intrai cel din urmă în sofragerie. Toți băieții se uitară lung la mine, și unul din ei șopti vecinului: – Desigur, e amorezat. Ce răutate! Numai eu să nu iubesc? Hainele mă trădaseră. Să le fi lăsat îmbâcsite și zdrențăroase. Mi-era frică și rușine. Mi se părea că toți se uită la mine și se întreabă: "Unde e pata de sos care se întindea de la guler până la pulpane?... Unde sunt cele două petece cari i-atârnau la spate?... Pentru ce și-a cusut nasturii toți, când n-avea nici unul?... Pentru ce s-a peptănat?... Braavo!... și-a ales cărarea la o parte! Braavo! și-a lustruit ghetele!"... Când ieșii de la masă, auzii pe un bogătaș, un solvent, care în viața lui nu pricepuse nimic, șoptind: – Mă miram eu de ce se învârtea prin grădină! trebuie să fie ceva. Dacă cel mai prost bănuise așa de repede, ceilalți desigur știau tot. Mi-ardeau obrajii. Ce n-aș fi dat să tacă! Cel care șoptise în urma mea era cel mai învierșunat dușman. Mă bătusem cu el. Nu-i vorbeam de doi ani. E noapte. Toți dorm. Puteam să iubesc în tihnă. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | O vedeam. Se uita la mine. Privirile ei mă ardeau. Părul bălai, ca niște sculuri de borangic, îi lumina obrajii, gâtul și umerii. Cu capul pe genuchii ei... voi iubi, voi visa, voi povesti dragostea mea cu glasul tremurând... Și de câte ori mi se părea că închide ferestrele, întindeam mânele și-i ziceam: – Mai stai, lumină adevărată! A doua zi, cum se crăpă de ziuă, tresării din somn. Mă îmbrăcai în vârful picioarelor și mă repezii în grădină. Ajungând în locul de unde puteam să privesc în fereastra ei, plecai capul în jos, sfios, rușinat și-mi zisei: "Dac-o fi la fereastră?... Dacă, ridicând ochii, voi întâlni ochii ei?"... Privii spre "Neubauer". Fereastra era închisă; perdeaua, lăsată în jos. Ciudat, mi-ar fi fost frică să o văz la fereastră și, văzând că nu e, mă întristai. O adevărată luptă, ca și cum m-aș fi desfăcut în două ființe: – Așa iubește cineva când iubește? Nu știe nici măcar că o aștept? – Dar e frig... abia s-a luminat de ziuă... Și de unde să știe?... Nu i-ai spus nimic... – Dar ea mi-a spus?... – Nu vezi cum tremuri?... Soarele n-a răsărit... – Dac-ar fi la fereastră, mi-ar fi cald. Nu e frig. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Oh! nu mă iubește... nu mă iubește!... – Nu se poate. E scris. Erai singur în lume. Goneai dup-o închipuire; o fereastră se deschise, și ea răsări ca o nălucă blondă... – Și cum m-a văzut, să mă și iubească? – Da... – Așa e... eu cum am văzut-o am iubit-o... Am tremurat degeaba. Nu s-a arătat. Am plecat spunându-mi necontenit: "Mă iubește... dar e frig... e de dimineață..." În dormitor, cald. M-am trântit în pat. Am început să plâng. De frică să nu deștept pe cineva, mi-am îndesat fața în pernă. Am adormit. Pentru toți răsărise soarele, pentru mine nu. Mi-era frig. S-o mai văd încă o dată!... Soarele era sus. Mă învârtii prin grădină amețit. Așteptai să se arate la fereastră. Inima mi se bătea speriată la fitece zgomot care venea dinspre otelul "Neubauer". În sfârșit, fereastra se deschise; ea răsări iarăși, în alb, cu părul despletit; privi drept și nemișcat În grădina liceului. Soarele îi poleia obrajii. O clipă mă uitai la ea și plecai ochii în jos, amețit de acea frumusețe care mi s-arăta în depărtare ca o lumină, ca o speranță. Ridicai ochii din pământ. Fereastra se închisese. Ce laș! să n-o privesc mai mult! Timiditatea mea să nu-i fi părut despreț? | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | – Mai arată-te o dată... Abia sfârșii aceste cuvinte, și un râs cu hohote auzii în spatele meu. Prin uluci zării mai mulți inși. Clopoțelul ne chema la masă. Când intrai în sofragerie, toți mă spionară cu privirile. Dușmanul meu, cu care nu vorbeam de doi ani, râdea cu lăcrâmi și șopăia cu câțiva, furișind coada ochiului spre mine. Nu mâncai nimic. Câteva zile nu privii pe nimeni drept în față. Prima seară dupe vacanția Paștelui. În dormitor. Toți se adunară în patul vrăjmașului meu și începură să-și povestească izbânzile. Ascultam, vârât în plapămă. M-aș fi robit tuturora numai să nu fi pomenit, în râs, de curatul meu păcat. Ș-acum aud crudele cuvinte cu cari îmi străpunseră inima. Ș-acum cred că Dumnezeu n-a plăsmuit nimic mai rău pe pământ ca copiii. – În Vinerea Patimelor, zise unul, eram la S-tul Spiridon în spatele unei domnișoare. O curtam de demult. Când îngenuche, rochia și fustele îmi veniră pe piept. Se uită la mine. Râse. Eu mă îndesai în fustele ei. Timp de șase evanghelii ne iubirăm, și a doua noapte după Paște, ne întâlnirăm în grădina lor. E fata unui profesor de clasele primare. Deșteaptă, frumoasă, învățată. A terminat Școala Centrală. Doamne, ce trai trăii câteva nopți! | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | – Eu, începu altul de la Călărași, la douăsprezece evanghelii, am cusut rochia unei cocoane de pardesiul directorului de prefectură. Să fi văzut, când s-a ridicat de jos, cum întindeau unul de altul! Toată lumea a bufnit de râs, mai ales că directorul se ținea cu acea cocoană. – Ba eu, zicea al treilea, mi se pare din Pitești, eram nebun dupe o vară a mea. Dupe ce se ocoli crucea împrejurul bisericii, toată lumea plecă acasă, cu lumânările aprinse. Eu o duceam de braț. Dând într-o uliță îngustă și pustie, am suflat în lumânări și am rămas cu ea pe întuneric. Ce să vă mai spui... Mă liniștisem. Începuse ploaia de laude și minciuni, cu unguroaice, cu căpitănese, cu fete de pension... Dar, din senin, auzii glasul sitav al dușmanului meu: – Nu știți însă ceva nou... Sfinții fac poezii, oftează, se prăpădesc, ca oricare, dupe îngeri căzuți... – Ce sfinți... ce îngeri? – Ia, pe unii din noi, sfiicioși și sfinți, i-am prins cu ocaua mică. De unde credeți că răsare soarele? – Din colo... – Aș... de la "Neubauer"! Soare blond, descheiat la piept, cu părul vâlvoi... soare de chelnări... de cinci lei... și a învins pe "mitropolitul" internatului... Mă făcui lac de sudoare. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Parcă aș fi leșinat într-o baie caldă. Începură să șopăie. Mi se păru că mi-aud numele. Oftai, cerându-le iertare cu acest oftat dureros. Ei râdeau, râdeau, făcând din inima mea o minge pe care o azvârleau din mână în mână. O! unde erau câmpiile în cari mă născusem, ca să pot plânge în voie, neauzit de nimeni? Dupe ce, câteva zile au șopăit între ei, ca prin minune se potoliră. Unii din ei deveniră mai buni ca mai înainte. Gândindu-mă cum m-ar fi putut chinui, îi iertai pe toți, ba chiar, d-aș fi îndrăznit, aș fi întins mâna dușmanului meu. În toate zilele mă duceam în grădină, nespionat de nimeni, ca să privesc la fereastra ei. Noaptea, pe lună, înainte d-a ne culca, săream ulucile, dacă poarta grădinii era încuiată. Lumina din ferestrele ei mă fermeca. O zăream. Visul unei fericiri dăsăvârșite mă sorbea și mă arunca la gâtul ei. Sărutările mele se îngropau într-o bărbie albă și rotundă. De mi-ar fi spus cineva că la ea poate veni oricine, i-aș fi răsucit gâtul. Ea n-avea pe nimeni în lume. Era singură. Nevinovată, ca și mine! Se născuse numai pentru mine. Și târziu plecam din grădină cu o senzație vie d-a lungul brațelor, ca și cum aș fi înbrățișat-o, cu buzele arse de plăcere, ca și cum aș fi sărutat-o. | 220 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Miresmele merilor înfloriți, plutindu-mi în nări, îmi da iluzia că aș fi sorbit parfumul acelor valuri de păr ușurel. Iubirea mea era un extaz, o nebunie! Chipul ei răsărea în aer. Încotro întorceam privirile, tremura, se stingea și iarăși licărea blând și fermecător. De mi-ar fi strivit cineva ochii, în fața orbitelor goale aș fi văzut chipul ei! De când ceilalți mă lăsaseră în pace, toată lumea era a mea. Nu mai auzeam ocările din meditație, nici râsul dăsfrânat din dormitor. Nu mai simțeam mirosul greu al zidurilor vechi. Nu mai vedeam cu aceiași ochi triști crâmpeiul de cer care începea de la porțile înalte de stejar și se sfârșea pe dupe pomii din fundul grădinii. Mă miram, neputând înțelege, cum tot ce mă înconjura se prefăcuse în câteva săptămâni. Ura se schimbase în dragoste. Sclavia mi-apărea ca o deplină libertate. Nu eram tot eu? Nu era tot aceeași închisoare veche și umedă? Nu erau tot aceiași oameni lacomi, săraci și răi? Ce frumoasă duminică de mai! Lumina și căldura tremurau în aer. Mă plimbam singur prin grădină. Mă gândeam la ea, așteptând să se arate. În geamurile ei se frângeau razele soarelui. O pândeam, cotind pe cărările galbeni, gata să plâng, gata să-i zâmbesc. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Cât de încet trece vremea când aștepți! Simți clipele timpului! Le înnumeri și, ascultându-ți inima cum bate, îți vine să strigi: "Mai iute, mai iute, timp nesimțitor!" Obosit de așteptare, mă rezemai de tulpina unui măr. Ea apăru la fereastră; se uită la mine; întinse o mână, o aduse ușurel și lung la gură, apoi o destinse repede... Scutură o batistă albă... Mă chema?... Dispăru. Înmărmurisem cu ochii în acel pervaz din care perise minunea mea. Obrajii îmi ardeau. Mi se păru că visez și că auz pe cineva care voia să mă deștepte. Mă striga. – Domnule, domnule, hei, n-auzi, domnule? Mă întorsei spre poarta grădinii. Dintr-acolo venise glasul. Tresării. Nu era vis. Un ungurean cu o scrisoare în mână. – Ce poftești? – Coconița la care te uitai m-a trimes. Îmi întinse scrisoarea și plecă. O pungă cu aur dacă aș fi avut, i-aș fi dat-o. Privii în toate părțile. Sărutai plicul. Îl rupsei. Nu știu de câte ori am citit rândurile următoare: "Sgumbul meu, Te gum de-am văzud, de-am iubid, ziuo și noapde mă cântesc la dine, pân-agum n-am iubid pe nimeni, vino tizeară, pe la 10 ore de-aștept. Vino, fino, fino, de săruth te mii teori. Fei afla gine zund. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Ata, ata, numai ada, BERTHA Hotel "Neubauer" etajul 3, nr. 8" După ce-mi îmbătai inima, recitând în minte cuvintele ei, mă dusei în dormitor și mă lungii cu fața în sus. Închisei ochii și amorții în pat. Germană... Bertha... Ce nume frumos!... Numai germanele știu să iubească... Rândurile ei, rău scrise, sunt fermecătoare, tocmai fiindcă sunt rău scrise... Ea n-a voit să-i scrie altcineva scrisoarea... Bine, scumpa mea Berthă!... Literele sunt strâmbe și tremurate... Nu știe să scrie... Știe să iubească... Mai bine că n-a învățat carte... E o inimă curată și sinceră... Voi afla cine este... Mă iubește... Bertho, Bertho, viața mea va fi jucăria ta!... S-o mângâi, s-o torturi... numai s-o iubești... Eu să-ți torn apă limpede în mâni ca să te speli... eu să te șterg pe obraji... eu să-ți închei ghetele și rochia... eu să-ți dau părul pe spate... eu să ți-l curm pe la mijloc c-o panglică albastră... eu să-ți "înțeleg" caprițiile, numai din privirile tale... Ce dulce și curat vei zice tu "de iubezg"!... Dacă ai vorbi bine, n-ai vorbi așa de drăguț... Închipuirea îmi lipea buzele de mânele ei albe, mi le afunda în obrajii ei rumeni, mi le îneca în părul ei învolt. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Seara se lăsă ca un zăbranic sur. Mă sculai din pat; mă uitai pe fereastră. Pomii din grădină, afundați în întuneric, ca niște fantome. La nouă ore răspunsei la apel. Ce bine că dușmanul meu lipsea! Unul dintre cei mici ieși din rânduri și zise rugăciunea. N-auzii nici un cuvânt... Mă gândeam la ea... o vedeam... De nu m-ar simți nimeni când oi fugi! Intrarăm în dormitor. Ca niciodată, ceilalți se grăbiră să se dezbrace. Se vârâră în plapămă. Nici o ceartă; nici un zgomot; nici o vorbă. În patru ani nu se întâmplase așa minune. Dupe o jumătate de ceas, toți sforăiau și, ciudat, mai tare ca de obicei. Eram îmbrăcat. Mi se bătea inima. Ridicai capul. Încredințat că toți dorm, luai cearceaful de pe pat și ieșii în vârful picioarelor din dormitor. Când închisei ușa mi se păru că auz pe cineva șoptind: "S-a dus..." Mă oprii cu mâna pe clanță. Nimic. Desigur, visase cineva. Încet-încetinel, trecui printr-o sală lungă și întunecoasă. În fundul ei, o fereastră da în grădină. Toate ușile fiind închise, pe nicăieri n-aș fi putut fugi decât p-acolo. Ajunsei la fereastră; o deschisei; privii în jos printre vergelele de fier de la al doilea cat. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Băgai capul printre vergele. Când mă gândii că ea m-așteaptă... înfipsei amândouă mânele în vergeaua din mijloc ș-o zguduii. Degeaba. Încercai patru din ele. Degeaba. În sfârșit, fără nici o nădejde, pusei mâna pe cea din urmă. Oh! cum mi-a tresărit inima! Tocmai aceea sări din pervazul putred. Legai un cap al cearceafului de vergeaua d-alături. Mă suii pe fereastră, îmbrățișai cearceaful și alunecai în jos, cletănându-mă ca o ghiulea atârnată d-o funie. Mi se sfârșise cearceaful... și eu în aer... Îmi dam drumul de la trapez, de la înălțimi de necrezut„ dar întunecimea mă speria... Mi se păru că n-are fund... Mă gândii la chipul ei auriu... fără voia mea, mi se descleștară mânele... Căzui pe un morman de moloz și de cărămizi. Încremenii cum căzusem... Niște târșiituri de pași... Cine m-o fi urmărit? Mă târâi pe brânci până lângă uluci, mă strecurai binișor în fundul grădinii. Când mă uitai îndărăt, văzui în întuneric fășia alburie a cearceafului cum se ridica în sus. Mă urmărise cineva! Ei și?... Putea să mă dea afară... Bertha mă aștepta! Sării peste un zid vechi. Într-o clipă ajunsei la hotel. Intrarea, luminată. Când ajunsei în sala lungă de la catul al treilea, eram rece ca gheața. | 203 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.