author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Mi-era frig; tremuram; răsuflarea mi se oprise. O lampă atârna din mijlocul tavanului; flacăra roșietică abia lumina sala îngustă și tristă. Ajunsei la ușa ei; întinsei mâna să bat în ușe; mâna mi se muie din umăr și-mi căzu d-a lungul coastelor... Cu cine șoptea ea?... Desigur, glasul ei... Pe cine săruta ea?... Auzeam și trăiam, ori mi se părea că auz și trăiesc? Cine-mi sufla în urechi: "Soarele tău e de chelneri, soarele tău e de cinci lei?" Când mă gândii că e în brațele altuia, moleșită de plăceri și vândută, când o auzii sărutând pe cineva care-i zicea sugrumat: "Încă o dată! încă o dată!" mă năpustii în ușe... ușa se dete de perete, răsturnând scaunele... Înmărmurii în prag... Dușmanul meu, în brațele Berthei! El?... Voii să strig... nu mi-auzii țipătul. Voii să azvârl c-un scaun și nu putui să mișc mânele. Voii să mă repez asupra lor și, în fața mea, într-o oglindă, mă văzui vânăt, cu ochii albi, cu părul vulvoi. Căzui greu și drept, ca o pârghie de fer. Ș-apoi nimic... întuneric... liniște. A doua zi m-am deșteptat într-un pat din infirmerie. La capul meu citea biletul gângăit, singurul care nu intrase în complotul celorlalți. Cum deschisei ochii, începui să plâng cu focul cu care se plânge prima iluzie moartă. | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Bursierul | Îmi înmormântam inima și dupe rămășițele ei numai eu singur! Prietenul meu mă consola: – Nu mai plânge ca un copil. Ei, ce, ce-ce e... î...î... o...o...copil-pilărie. Pe... pe... el l-a, l-a dat afară. Pe... pe tine te-a ierta-tat, că n-ai... n-ai fo | 43 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Onea pîndește pe prispă. Cu ochii căprui, cu părul creț și vulvoi, în cămașă, strîns la mijloc c-o curea lată, de care i-atîrnă un briceag de Brașov c-o singură limbă, cu picioarele goale și crăpate. I se bate inima. Ce fericit ar fi să se deschiză poarta din față și să apară Boaca părintelui Sterea! De două ceasuri de cînd așteaptă. Și-ast-noapte a visat-o toată nopticica. Onea împlinește la Sfîntu Nicolae șapte ani, și Boaca aproape șase. El nu poate trăi fără ea; ea se prăpădește dupe el. El e vioi ca un pui de lup; ea, galeșe ca o pisicuță. Nici el, nici ea n-ar scăpa o vorbă rea, ca alți copii din mahala, măcar de i-ai frige pe grătar. Onea deapănă un basm pe care l-a auzit de curînd și se pregătește să i-l spuie… „Baba porni p-o cărăruie și moșul pe altă cărăruie… Ce vor găsi să pupe și să vîre în traistă”… Înalte sunt ulucile părintelui Sterea! Casele dispar pe dupe ele. Abia se vede acoperișul de tinichea cărămizie… „Și baba dădu peste un șoricel… Îl sărută și-l puse-n traistă… Și moșul dădu peste un mușuroi de furnici”… O! ce cățea e maica preoteasa! O funducă îndesată și rea topenia pămîntului… Biata Boacă răcnea cît o lua gura: „Nu mai fac, mămicule, nu mai fac!” Ș-o mînă grasă și puternică o aruncă pe drum în pielea goală și-i trînti poarta-n nas. | 235 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Boaca. se lipi de poartă, s-apucă de clanță și țipă pînă i se stinse glasul… Cum îi zvîcni inima din loc! Poarta de subt dudul bătrîn s-a deschis… Boaca!… Cu ochii verzi, cu pestrui pe obraji, cu părul rotunjit din foarfecă, c-o fustă de stambă roșie pîn’ la genunchi, c-un șorț albastru mai lung ca fusta și cu pantofiori negri și fără tocuri. Onea îi face cu mîna. Boaca dă din cap. Trece drumul, în praful de pe uliță se văd urmele pașilor ei mărunți, își dau mîna. Se uită unul la altul. Tac. Privirile lor s-aprind de bucurie. Onea: — Haide… Ea: . , ,, — Haidem… — Departe-departe… — Mai departe ca atunci? — Mai… o-ho! . , / — Încotro? . — Dincolo de via părăginită.!. V Ș-apucă p-o cărăruie tăiată în bălării de trei ori mai nalte ca ei. — Oneo, spune drept… m-ai văzut? — Ieri? — Da, ieri! Boaca se albi și pestruiele ei ca lintea parcă erau picățele pe un sfert de hîrtie. Onea o strînse de mînă și lăsă ochii-n pămînt. — Unde erai? — în poartă, pe prispă… — Atunci?… Două lacrămi alunecară pe obrajii Boachii; una se opri în sfîrcul gurei și cealaltă pe subt bărbie. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Onea o luă d-amîndouă mîinile. — Zău, iacă, zic vorbă mare, c-am închis ochii și nu te-am văzut… Și-am fugit, m-am închis în casă- și-am plîns în pernă pînă ce-ai încetat tu… — Ce bine îmi pare! îmi pare așa de bine, căci altfel cum m-aș fi măritat eu cu tine?… Nu e-așa?.!. — Firește… — Că bărbatul nu trebuie, să vază pe femeia lui în pielea goală?… , — Daaa… — Că e păcat… — Daaa… — Mămicu cînd se primenește se duce dincolo și tata stă dincoace… Onea și-aduse aminte că într-o noapte, pe cînd se ducea în poiană, văzuse pe neică Radu măcelarul și pe… rîzînd pe nalbă, goi — dăspuiați — și tăcu rușinat. Apoi, mîniat foc, rupse cîteva crăci de laur, le trînti jos și zise: — Fie, că maica preoteasa trebuie să fie rea de tot! Boaca rîse cu lăcrîmi și-l apucă de mijloc. — O, nu știi ce bună e mămicu! Cît nu ne-ar bate, nici atîtica, nici firicel… Ea ne spală, ea ne îmbracă, ea ne laie, ea ne culcă, ea ne închină, ea de toate… — Atunci de ce?… — De ce? Fiindcă n-am fost cuminte… — N-ai fost cuminte? — Eram să dau foc casii!… Ieri, dupe amiază, mă învîrteam pe lîngă vatră, unde fierbeau două ulcele… Și cum mă uitam așa, văz o sticlă albă, în hiridă, pe care n-o mai văzusem… Mă întinz… și… N-o ajungeam… Pui un scăunel subt picioare și tot n-o ajung… Pui un scăunel peste alt scăunel… Mă sui, mă înalț, pui mîna pe ea, și scăunelele încep să dîrdîie, ș-odată buf, caz, și sticla cît colo, se sparge peste gătejele care ardeau pe vatră… Un pocnet, și flăcările mă orbesc… Țip… Vine mămicu… Stinge focul… Și pe urmă, știi… Spune, drept-drept, m-ai văzut? | 300 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Onea făcu cu capu în sus. -Țu! — Nici pe Vasilica? — Țu! Vasilica e sora ei a mai mare. La Sîn-Pietru împlinește nouă ani. — Pe Vasilica s-o vezi — e mai grasă — pe mine nu… Eu să fiu cuminte-cuminte, și niciodată mămicu meu n-o să mă mai scoată în drum ca p-un copil de șase luni… Cum, n-am, n-am să mai fiu? — Ba da, Bocuțo, î-ba da… — Vasilica țipă și mai tare ca mine… — Da’ si tu răcneai… — Ea, ea, ea. tremură și ține mîinile adunate în față… Și joacă, și joacă pe tălpi ca un gînsac cînd vede bobocii dintîi… Și Boaca pufni în rîs, și Onea rîse și el… Și rîsul lor se perdu încet-încetinel, ca doi clopoței de sanie. — De ce-o fi ținînd mîinile-acolo? — De rușine… — Toată ești de rușine, nu numai acolo… Eu, eu cînd urlam, am auzit două femei șoptind, și parcă mi-ar fi tras cu cărbuni aprinși pe spate… Vasilica e mai grasă ca mine… Nu e așa? — Nu știu… — N-ai văzut-o? — Nu… — Nici pe mine? — Nici… — De m-oi vedea vrodată, mă rostogolesc din pat, caz și mor… Și mă duc, mă duc, e-he!… Și nu mă mai vezi… Onea oftă, făcu o cruce, scuipă în patru părți și-o sărută… D-ar ști ea că ieri a văzut-o fără să vrea!… A mințit-o și-și dă seama că întotdeauna o va minți ca să-i facă plăcere. | 246 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | — Hai să ne luăm de talie, zise Boaca. — Hai! — Și să mergem așa ca și cum am fi unul… — Biiine! Și-și petrecură mîinile lor subțirele pe la spate. — Nu, pălinte, nu, nu asa,pălinte, zise Boaca rîzînd. Onea, mirat: — De ce zici așa? Boaca înghiți de cîteva ori și-i spuse încet, ca o taină. — Cînd eram eu mică-mică, că abia gongoneam mamă, tată și papă, și dormeam lîngă sobă într-un leagăn, așa zicea mama tatii: „Nu asa, pălinte, nu asa”. Și mama rîdea pe înfundate. — Da’ maica preoteasă nu e peltică… — Nu e… — Atunci, de ce-i zicea așa: nu asa, pălinte, nu asa ?… — Ca să-l mîngîie, se vede, or am visat eu… Nu știu… — Ai visat, Bocuțo… Și ea, încet și șiret: — Cînd ne-om mărita noi împreună… tu… ai să. fii popă… A!… nu mă dă decît după popă… Cînd ne-om mărita noi împreună, eu am să-ți zic uneori: „Nu asa, pălinte, nu, nu, nu asa!” — Cînd, uneori? — Cînd n-o fi așa… — Da’ cum să fie? — Să fie altfel decît așa… Copiii își despletiră mînuțile de pe trupurile lor, priviră unul la altul și se sărutară. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Boaca vîrî mîna în părul lui Onea și-l strînse cît putu, scrîșnind din dinții ei mărunți. — Dă-l de moț, dă-l de moț, zise Boaca… De ce n-ai venit cînd te-am fluierat? Și-l scutură strașnic de chică. Pe Onea-l trecură lacrămile de durere, dar de rușine nu plînse. Cum să bîzîie în fata ei? El, cruce de voinic! j ‚ — Maica Domnului n-a făcut așa ciocîrlanului șchiop? — Așa, da’ nu așa de tare… — Te-a durut? — Aș! nuu! Fetiței i se făcu milă de el și-l mîngîie cu amîndouă mîinile ei albe și moi pe obrajii lui tari și arși de soare. Onea îi trecu binișor mîna prin păr, se uită la ea și-i zise: — Oh, ce mult îmi plac ochii tăi verzi! — Dar dac-ar fi negri? — Atunci… n-ar fi ai tăi… — Dar dac-ar fi negri și-ar fi ai mei? — Atunci… atunci… i-aș iubi cum îi iubesc p-ai tăi… Boaca își supse buzele, întoarse capul cu mîndrie și începu să rîză. Și se tot duceau înainte ca printr-o pădure. Ploile dese și căldurile mari’ înălțaseră pelinul, cucuta/ bozii și pelinița o dată și jumătate cît omul. Soarele intră după un nor negru. Boaca se opri și s-apucă de cămașa lui Onea. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | — Mie mi-e frică Onea se îndreptă în capul oaselor, ca o luminare. Ochii îi scăpărară de mînie. Cu dreapta își pipăi briceagul din cingătoare. Părul i se umflă ca și cum ar fi avut un arici pe cap. — Ți-e frică?… Să nu-ți fie!… Spintec pe oricine ne-ar sta în cale!… Așa să știi, Boaco! Soarele ieși din nori. Boaca se apropie de Onea și se uită cu sfială la briceag. — Da’ ce, taie? — O!… ca briciu… mai ales la beregată! Și amîndoi se cutremurară. — Să mergem… Treci tu înainte, zise Boaca. — Cu tine nu mi-e frică nici la miezul nopții, răspunse Onea. — Ba mie mi-ar fi la miezul nopții, d-ai avea și-o bardă la cingătoare în loc de briceag… — Și de ce? — De alte alea… — Proasto! zise el mîngîietor, și-i dădu un ghiont în cap. Boaca se pitulă subt lovitură și se strînse sfios pe lîngă Onea. Se simțea apărată ca d-un haiduc. — Ves’, că eu… eu dorm toată vara cu taica-n căruță Cum vine, eu, țop în grîu… El mă strînge în brațe și-mi cîntă,.. Eu ascult și mă joc cu părul de pe mîinile lui… El adoarme și pufuie… Eu, cu ochii la stele, îl ciup de părul de pe piept… El se deșteaptă și abia începe: „Măi cazace, căzăcele”, și adoarme… Și tot i așa pînă, nu știu cum, mă fură somnul și pe mine… Și habar nu am nici de iele, nici de alte alea… — Nici mie n-o să-mi mai fie frică cînd oi adormi în brațele tale nici de iele, nici de alte alea… Și se prinseră de talie și-o luară la fugă pe cărăruia i strîmptă și cotită. | 286 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Buruienile îi izbesc peste obraji. Îi doare, dar nu face nimic. Ea: „îu!”, el: „îu!”, și se prăpădesc de rîs. Așa ieșiră în capul viei părăginite, lîngă o casă părăsită, pusă într-un peșiu pe un deal teșit de ploi și de vremurile schimbătoare. Boaca și Oițea, roșii, cu broboane de sudoare, se așezară pe o bîrnă putredă de stejar din prispa caselor părăsite. Fetița, suflînd greu, și-aduse părul de pe frunte peste,cap și-l netezi binișor, de mai multe ori, ca o pisicuță care s-ar linge la o fereastră între două ghivece de endrașaim. — Of, Doamne, toată ziua mi-l așez, și niciodată, nu e așezat… Onea o privi și începu să rîză. — De ce rîzi? zise Boaca, și bătu iarba cu piciorușele ei. Să știi că m-am făcut potop pe tine!… De ce rîzi? — Boaco… — De ce rîzi? — Bocuțo… — De ce rîzi? — Să-ți spui… — Nu, să nu-mi spui!… De ce rîzi? — Uite, pe obraji și pe frunte ai cîrîie vinete… Se vede ca te-au izbit ciorchinii de bozii și de cîrmuz… A! n-a rîs de ea! Atuncea, bine! — Să te șterg? — Da, Onea, să mă ștergi… El, bucuros, apucă un colț de la mîneca dreaptă, îl băgă în gură, îl clănțăni, îl muie bine și începu s-o frece pe obraz și pe frunte, pînă o înroși. | 226 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | O privi, depărtînd capul, o mai frecă, și iar se mai uită. — Acu s-a dus, Bocuțo, acu s-a dus… Și oftă, mulțumit că o făcuse la loc, frumoasă și cu ochii verzi ca frunza proaspătă de salcîm. — Te-ai odihnit, Bocuțo?… Da?… Să mergem… O luă de mînă. Coborîră la vale pe un drum c-o pulbere groasă de patru degete, răscolită de căruțele cu nisip, din care nu se vedeau nici nisipari, nici cai, nici căruțe, ci un vălmășag din toate; cîte un cap de cal, cîte un picior, cîte o roată și cîte un braț de om pe dasupra. Mai mult îi auzeai decît i-ai fi văzut, îndemnuri, înjurături, chiote și bicele trosnind din ce în ce mai tare, de ce se apropiau, din ce în ce mai încet, de ce se depărtau. Copiii grăbeau la deal, de unde izvorau căruțele cu nisip și cu pietriș. La dreapta lor, pe un scoborîș lin, case risipite. Olănita — o țigănie — „meașteri di lacate, di broaște, di uși, di dires, di zavoare di pus, meașteri”… Casele, încuiate. O tăcere ca noaptea în curtea bisericii. Nimeni, afară de cîteva bătrîne, pe jumătate goale, în pragul ușilor, care se scărpinau și se pieptănau privind la pieptine dupe ce-l treceau prin păr… Țiganii, cu liota lor, duși la munca cîmpului. | 218 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Fetița se strînse pe lîngă băietan. — Adevărat că țiganii adună pe copii și-i bagă în sac? — Adevărat, răspunse Onea. — Și pe fetițe? — O, da… Cînd le găsesc singure pe drum… — Da’… da’ cum suntem noi? — Cum suntem noi… să nu ai nici-o grije… Dacă și eu aș fi fetiță… hî-hî!… Boaca se apucă cu amîndouă mîinile de Onea. — Cu mine… Eu sunt altceva… Și se pipăi la cingătoare, oprindu-și mîna pe briceag. Se mai răriseră căruțele. Se mai potolise praful. Ei se opriră și priviră în fața lor. Cît prinzi cu ochiul, numai vii cu șanțuri adînci d-a lungul drumului. Pe malul șanțurilor, porumbe, soc, gherghine, coarne, măceși, călini ș-apoi maldăre de viță uscată. Pe lîngă ei, erau așa de înalt înconjurate viile, că li se păreau ca niște ziduri de cetăți întărite. — Să mergem printre vii… E așa de frumos, Bocuțo, așa de frumos… Și e o casă mare, mare, cu plopi înalți… și c-un cireș bătrîn cu cireși coapte, cît alunele, și multe, spuzit de multe, că nu mai încap de multe ce sunt… Boaca deschise ochii mari și verzi ca apa de baltă și-l coprinse blînd în mirarea lor. — Dar pe unde? | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | — Mai, mai nițeluș… Ceva mai departe se dăsfac viile de un drumeag, unde dealurile, de patru părți, se coboară pe nesimțite ca într-o covățică, aproape întotdeauna plină cu apă de strînsură. Aci mocirla, pusă d-a curmezișul, de la un șanț și pînă la celălalt. Șanțurile — adînci, întunecoase și pline de iarba-broaștii, înflorită cu moțuri roșioare. — Pe unde, de? întreabă Boaca, și se scărpină la ceafă. Onea se gîndi, se răsuci… Greu!… Dar să nu vază ei ce e mai frumos pe lume? — Boaco, haidi în cîrcă la mine… — Păi, poți? — Eu?… Tu nu poți, că ești fată… — Adevărat, tu ești băiat, parte bărbătească… Onea să plecă puțin. Boaca, pe la spate, îl prinse de gît și ridică piciorușele în sus. El aduse amîndouă mîinile, o strînse de pulpe și porni înroșindu-se. — Nu asa, pălinte, nu asa, că mă doale! glumi Boaca, și începu să rîză. — Sîîît! nu te mișca! Onea intră pînă dincolo de glezne în mocirlă. Bărbat, bărbat, dar greu cu sarcina pietroasă-n spinare. Abia scotea piciorul, ș-o apă murdară și groasă umplea la loc urma, curgînd ca o coptură. Boaca, cu ochii închiși: — Di, cîrlane, diii! — Cîrlanul e nepotcovit, nu mai da din picioare… — Da’ mai e? | 211 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | — Mai… — Da’ mult? — Numa nițel… Cînd s-ajungă la mal, o durere rece îi înjunghie piciorul drept. Se cletenă și se sprijini pe ăl stîng. Boaca tresări și, de frică, își descleștă mîinile din beregata lui. Pierdură cumpăneala și, fleașc, căzură, jumătate în mocirlă și jumătate pe uscat. Repede se sculară, ca și cum ar fi sărit de pe niște cărbuni. Cînd Boaca își văzu șorțul, rochia, cămașa, ciorapii și pantofii ei plini de noroi, dăte capul pe spate, strînse ochii, căscă gura, înțepeni limba și scoase un țipăt ascuțit, ca o biată ființă care n-ar mai avea ce perde și ce nădăjdui. — Lasă, Bocuțo… Taci, Bocuțo… — Mama… mămica… mămițica mea… mă omoară, mă aruncă în drum dăspuiată, și acolo… goală… Îmi putrezesc oscioarele mele… — Taci, Bocuțo, taci… Să mergem la „Susana”, la un puț cu apă rece și cu două jgheaburi… Într-unui să-ți speli tu lucrușoarele tale, și în altul… — Da? întreabă Boaca, și lăcrămile îi curgeau șiroaie…. Și în altul?… — Să-mi moi eu piciorul… Laba piciorului drept, roșie, și sîngele îi năpădea într-una. — Aoleo! te-ai tăiat? (Și suspină.) O! bietul Onea! Și te doare? — Aș! da’ de unde! Nu mă doare… Și strașnic ar fi urlat de nu i-ar fi fost rușine de Boaca. | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | — Ad’ să te sărut… Poate că-ți trece… Știu eu că te doare… Și-l sărută de mai multe ori. Lui Onea, simțind obrajii ei umezi și blînzi, i se răcori sufletul. — Nu mă mai, doare… Mi-ai luat cu mîna… Și plecară „printre vii”, ținîndu-se de mîni, ea suspinînd, el șchiopătînd, și nu se uitară nici în dreapta, nici în stînga. Și-și ziceau în gînd — ea: „De nu i-ar obrinti piciorul!”, el: „Doamne, Doamne, de n-ar bănui maica preoteasa pățania Bocuței!” Trecură pe lîngă atîtea frumuseți — pe lîngă casa cu plopi înalți, cu cireșul bătrîn încărcat cu cireși galbene și roșii — fără să le vază. Și ajunse cum dădu Dumnezeu la puțul cu apă rece de la „Susana”. Puțul e în mijlocul unui dimb, ca o curte de mare, înconjurat de șanțuri întunecoase. Doar spre miazănoapte se strecoară o ulicioară printre garduri pe care se răsfrîng vrejuri de tivgi și de dovleci. Vîntul adie și soarele arde ca-n luna lui cuptor. Puțul e cu două roate și două găleți: cînd se coboară una deșartă, cealaltă se ridică plină rasă cu apă ca cleștarul. Un jgheab săpat în piatră dă pe dasupra în altul mai scund, tăiat într-un trunchi de plută bătrînă. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | De jur împrejur, iarbă grasă, cu flori galbene de păpădie și cu mănuchi de sîngerică. Nimeni la puț; Jgheaburile — pline cu apă, atît de limpede, că pînă n-ai fi. turburat-o, n-ai fi bănuit de e sau de nu e. Onea, cum sosi, se așeză în căpătîiul jgheabului de plută și-și scufundă piciorul cu rana. Apa bolborosi. Cîteva bășici se sparseră, sărind în.sus, sorbite de-o putere nevăzută. Fășii de sînge se despletiră pe dasupra apei, împinse mai întîi către pereții jgheabului, apoi, ușor și. rotocolit, se apropiară , de piciorul micului ștrengar. • — Boaco, nu te dezbraci? — Cum, să rămîi goală? — Nu… Scoate șorțul… — Și pe urmă? — Rochița… — Și pe urmă? — Cămașa… — Nu… (Și începu să bîzîie.) Nu vreau, că se vede… — Ce să se vază? — Eu știu?… Mămicu meu spune: „Că te arunc în uliță goală, și se văd toate, și te fac de rușine…” -— Nu fi proastă… Fă ce-ți zic… Întîi șorțul… Boaca își scoase șorțul, îi făcu vînt în jgheabul de piatră, începu să bălăcească, se înveseli și zise rîzînd: — Așa spală bunica Marghioala izmenele tatii… Uite-așa! Uite-așa!… Boaca făcu tocmai ca bunica Marghioala, mai ales cînd stoarse. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Stoarse șorțul cit putu — strîngînd din dinți, sugînd gura — și-l întinse la soare, pe iarbă, verde. Își dădu fusta în jos, jucînd pe picioare, și la lucru. Spăla și rîdea. — Oneo, te mai doare? Mai curge? — Aproape de loc… Da’… cu ce cioarelui să mă. leg?… A! stai!… Bocuțo, vino și ține d-aici… Boaca se apropie, leoarcă de apă. Cămașa i se lipi de piele. Trupul, subțire și mlădios, i se văzu ca prin sită, era ca o păpușică fermecătoare, ca un îngeraș, dintr-un ceaslov uitat și zugrăvit de un meșter foarte dibaci. — Ține bine… — Iacă, țin… Onea, cu briceagul, își scurtă cămașa pe poale, ca de două degete, și cu fășia își legă strîns rana de la picior și se trînti pe iarbă, uitîndu-se cu dragoste la Boaca lui. — Da’… mama Iana… ce-o să zică? — Mama? răspunse Onea. Mama e bună, niciodată nu mă lasă-n pielea goală… — Și mămicu meu o să fie bună, bună de tot… Boaca oftă și se duse să isprăvească fusta de spălat. Cu mîinile ei harnice lovea apa; stropii săreau ca niște boabe de diamant; cîteodată, o izbeau în față, și ea, rîzînd, vorbea singură, încetișor: — Vai de păcatele mele, îmi dădu săpun în ochi! | 211 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | După ce o spălă bine-bine, o clăti, o stoarse și o Întinse la rînd cu șorțul ei aproape zbicit, și rămase pe gînduri, cu degetul în gură. — Ei, zise Onea, la ce te gîndești, Boaco? — Mă gîndesc cum să fac eu cu cămașa… — Pui șorțul pe tine și tragi cămașa… — Ei, cum, de? — Bine… Iac’așa… Onea sări în picioare, luă șorțul și i-l legă de gît. — Acum trage cămașa în sus… — Păi nu pot… — Să-ți ajut eu… Și luă cămașa de poale și i-o dete peste cap. O clipă: albă, curată și luminoasă, ca o floare de săpunel. Ea își trase repede șorțul de pe ochi în jos și zise cu lacrimi în glas: — Nu e-așa că nu s-a văzut? — De unde… (Și-i venea să rîză.) Nimic… Nici atîtica… — Dacă m-oi vedea, s-a isprăviiit… Nu mă mai mărit cu tine… El zîmbi pe furiș, țuguie buzele și făcu: -Țu!.., Țu!… Hîc-hî… Ea se uită pe din fața ei, își netezi șorțul… Nu se vedea nimic… Se plecă pe jgheabul de piatră… Pe la spate… Dar nu putea să se vază ea pe la spate… Va să zică că nu se vede… — Eu spăl cămașa (și era veselă, veselă) cum spală mămicu albiturile noastre… Uite-așa face mămicu,uite-asa… t Și spatele ei gol și rotund zvîcnea din șorțul ud la fiece opintire. | 232 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | — Vezi, Oneo? — Văz, Boaco… — Ș-așa… Ș-așa… Vezi? — Cum de nu, Bocuțo! Și-și puse mîna la gură, se umflă în palmă, plecă capul și strînse din ochi. Pe ulicioară s-auzi un fîșiit de frunze rupte. Boaca tresări. Onea se uită într-acolo. — Oneo, hoțu! zise Boaca încremenind pe jgheabul de piatră. Onea îngălbeni. În capul ulicioarei, un băiat cu părul spălăcit ca cînepa cînd iese din meliță, cu ochii mici și negri ca două mărgele, cu zăbale la gură, cu un cercel în urechea dreaptă, smead, prăfuit, cu un crac de izmană sumes pînă deasupra genunchiului, cu pieptul scos înainte, țanțoș, gata pe bătaie și pe furat. Se apropie. Să fi avut un an mai mult ca Onea. Se măsurară din ochi. Onea deschise briceagul și-l aduse la spate. Hoțul zise cu asprime: — Ce faceți voi aicea, mă? Onea, cu gura pe jumătate: — Facem! Ce treabă ai tu? — își spală rufele dumneaei… (dumneaei era Boaca) și dumneata o păzești, ai? — Și ce-ți pasă ție? — îmi pasă! — Ce, mă? Hoțul făcu un pas înainte. — Cînd te-oi plesni, auzi cîinii în Giurgiu! — Pe mine, mă? — Pe voi, p-amîndoi! Boaca căzu cu șezutul pe jgheabul de piatră. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Dădu să țipe. De frică amuțise. Hoțul făcu doi pași înainte. Onea să uită la Boaca: îi tremura capul și ochii ei verzi se măriseră. — Ale voastre sunt ecareturile astea, bă? — Ale noastre, ce?! — Dar de unde mumă-ta pe gheață sunteți voi, bă? — A! nu de mumă! Hoțul s-apropie de Onea. Onea s-apropie de hoț. Hoțul ridică umărul stîng. Onea făcu la fel. Hoțul, roșu și înfierbîntat la față. Onea, alb. Se priviră fără a clipi, și, cu pași mici, se învîrtiră ca doi cîini, unul cu coada dreaptă si altul cu coada între picioare. — Măăă! — Ce? — Pastele!… Și-i repezi un pumn în obrazul lui Onea. Un țipăt ascuțit străbătu dîmbul. Boaca țipa ca din gură de șarpe. Onea se hotărî. Se trase un pas înapoi; închise ochii; își luă vînt, se repezi și izbi cu briceagul. Cîteva picături de sînge înroși mîneca dușmanului, care fugi înfricoșat pe unde venise, răcnind din băierile iriimei: „Tîlharii, m-au omorît tîlharii!” Onea înhăță pe Boaca de ceafă și-i puse pumnu-n gură. — Taci! Nu mai urla!… Lucrurile, și s-o tulim!… L-am ucis! Boaca se cutremură. — L-ai ucis? Si unde e? — A fugit! Onea — fusta, Boaca — cămașa, și, de mînă, p-aci ți-e drumul! | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | O croiră la fugă. Coborîră șanțul din dreapta, și, la deal, în vîrf, prin urzici, prin măceși, se duc și nu se mai uită îndărăt, ca scăpați din pușcă. Pe ciulini, pe rugi, pe țepi, ca pe saltele de lînă. Cră- cile îi plesneau peste obraji, lăsîndu-le vînătăi, ei aș! ca și cum ar fi fost niște apărători cu care ș-ar fi făcut vînt. În urma lor fîșia frunzișul, coborînd, suind și curgînd nădușala de pe ei. Din drumul prăfuit pîn’ la„Susana”făcuseră o jumăta’de ceas, și de la„Susana” îndărăt numai cîteva minute. Se opriră. Înimele lor zvîcneau. Urechile le țiuiau. Suflau ca la jug. Li se uscaseră cerul gurii. Ascultară… Nimic în urma lor… — Oneo! — Boaco! — L-ai?… — L-am!… — De nu ne-ar spune!… — Nu ne cunoaște! — Și briceagul? — în inima lui, pînă în plăsele! — Vai, vai, vai, păcatele noastre! — Ce era să fac? L-am ucis, și pace! — Da’ strașnic te-a izbit, Oneo… Ți s-a umflat falca… Și cînd te-a izbit? După ce l-ai ucis or înainte? — Nu mi-aduc aminte, că eu am închis ochii… — Oneo, ce am eu pe spate, că mă mănîncă de nu mai pot… — Să mă uit… — Da, da, zise Boaca frecîndu-și picioarele. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | Îh! și pe picioare mă mănîncă… Boaca se întoarse. Uitase că era în pielea goală. Cînd Onea și-aruncă ochii, rămase înmărmurit. De la umeri în jos, mai ales pe părțile rotunde, spuzită cu broboane albe, și roșie, roșie, că ieșea fumul și dogorea din ea, de ți-era mai mare mila. — Tiii, Bocuțo, te-au piersicat urzicile! Cum de n-ai simțit? — Ce să simț? Era de simțit?… Așa e… El ș-aminti că înjunghiase un om. — A! stai! ‚ Și Onea luă cămașa, leoarcă de apă, din mîna fetiței, și o frecă, o frecă pe spate pînă se uscă cămașa și se mai potoli din mîncărime. Boaca se aprinse în obraji ca racii fierți; îi fu rușine; se uita în pămînt. „A văzut-o ! Cum să n-o vază? N-a simțit ea că era în pielea goală? Si ce tîrziu si-a dat seama!” Onea rămase cu degetul în nas. Boaca se îmbrăcă, dîndu-se după o tulpină de viță; se scutură pe poale; și începu să plîngă încet-încetișor, ca o babă care și-ar aminti din copilăria ei. — Bocuța, de ce plîngi? — Iacă, plîng și eu p-ale mele… — Bocuța, de ce oftezi? — De multe și mărunte… Tocmai ca bunica Marghioala. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Boaca și Onea | O luă binișor de mînă; s-afundară în șanțul dinspre Olănita și ieșiră la drumul mare. Soarele scăpătase. Departe, la deal, cîteva căruțe în umbră, și pe dasupra, nori de praf luminați de lumina apusului. Copiii coborau la vale, rupți de osteneală. Din ochii Bocuței picurau lacrămi mari, cădeau în praf, și praful se înălța ușor la fitece picătură. — Și ce-ai să spui tu, Bocuțo, acasă? — C-am fost cu tine… Că ne-a ieșit înainte un pușcăriaș… Că m-ar fi omorît de n-aș fi fost cu tine… Ș-așa, cum s-a petrecut… — Da’ să nu spui că l-am ucis! — Nu?… Bine… — La Sîn-Pietru eu am să mă spovedesc de toate păcatele părintelui Sterea, doar de m-oi ușura… Și-l podidi lacrămile și pe el. Ș-așa se întorceau acasă, ea plîngînd, el plîngînd, ea oftînd, el șchiopăttînd… | 137 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei. Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: „Ei, viață grea, ani grei”… Un glas blînd. Simții că e om bun. În fața mea, lunga fațadă, albă și pitorească, a Școlii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiță, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În niște ziduri mari, un cap mic și frumos… Și o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o ființă fără copilărie. Cine știe de unde-a fi! în orășelul ei, veselie… copiii, fericiți… ea, închisă, singură și tristă. Plecai, cu ochii în jos, mînînd înainte acel tablou simplu și simpatic. E de mirare cîtă energie se perde în căutarea subiectelor. Mai ales cu pictorii nu mă împac. Frumosul, naivul și simpaticul, pretutindeni. Oriunde îți întorci ochii, umbră, lumină, formă, vibrînd de farmec și de simpatie. Pe Grigorescu toate l-au emoționat. Iacă un poet. Din pînzile lui, de o elocință uimitoare, poți să-i reconstitui întreaga viață, notînd precis ce a simțit pe toate cărările și prin toate orășelile pe unde s-a oprit cîteva zile, cîteva ore. Între acest tablou și maestru o apropiere așa de mare, că începu să mi se pară nu cum îl văzusem, ci cum l-ar fi prins el în cadru, ușurel, poetic, într-o lumină limpede și tremurătoare. | 263 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | „O fi sughițînd”. Un vechi gînd care tresări din impresiile și credințele copilăriii. Cum ar fi mai frumos? Cu batista la ochi, sau cu privirea neclintită asupra unei lumi depărtate și fericite? Și jos cuvintele: în ziua de Crăciun. Pe Strada Polonă, nimeni. Pomi încărcați de zăpadă, în apropierea unor case mari, o țigăncușe ghemuită într-un palton vechi, cu buzunarele scoase afară. Crezui că e bolnavă. Trecui drumul. Mînca un codru de pîne albă și întindea, cu poftă, de niște costițe de porc. În fața ei un cîne gras și curat. Un danez șoriciu. O privea. Cu ochii dupe friptură. Frumoasa lui zgardă dovedea că e un… bogătaș… Și ce lacom!… Fulgii de zăpadă cad liniștiți. Cînele se uită, îi scînteiază ochii. Are aerul d-a-i zice: „Bre! ce lucruri bune mănînci tu!” — Nu ti-e frig? o întrebai eu. — Țu…’ — Nu ti-e frică de cîne? — Țu..’. — Dacă ți-o lua friptura? — Poi, slujnica lui mi-a dat-o. — Ce-o fi vrînd el? — Carne. Oase, nu vrea oase, că i-am dat oase. Fetița, murdară, ghemuită, mestecînd repede. Cînele, gras, mîndru, stînd pe picioarele de dindărăt. Un bogat care rîvnea la un sărac. — Fetițo, vrei un franc? — Un franci… Ce ochi mari și frumoși! | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | — Un franc. — Hî-hî… Nu-i venea să crează. Și binișor, cu o mișcare furișe, îl luă, îl puse în podul palmei, întorcîndu-l și p-o parte, și pe alta. În mîna ei neagră, moneda, ca o lumină albă. Abia făcui cîțiva pași, și auzii: — Na, na și ție! Mi-ntorsei capul. Aruncase cînelui ol bucățică de carne. Fetița deschise pumnul, privi din nou la franc, începu să rîză, se sculă și o rupse la fugă, dînd chiote. Cînele se uită lung dupe mine și începu să urle. Ce curios! Era așa de limpede ce spunea el: „Tu mi-ai gonit-o… de ce mi-ai gonit-o?…” La sărbătorile mari simțim nevoia d-a ști lumea copiilor fericită, cel puțin această lume inocentă și pură încă. Închipuiți-vă un copil înfomat și tremurînd în ziua de Crăciun… E ceva mai dureros? Nu e de loc fantezie. Mi-aduc foarte bine aminte de acum 27 de ani. Poate timpul, ca o perspectivă a impresiilor noastre, să ne poetizeze copilăria, dar nu o schimbă în adevăratul ei fond. Durerile și fericirile rămîn dureri și fericiri, oricît s-ar afunda în timp ca într-o ceață din ce în ce mai deasă și mai depărtată. Sărbătorile Crăciunului sînt cele mai mari pentru copii. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Moș Ajunul, colindele, steaua, plugușorul, vicleimul, sorcova… care din noi, cei din mulțimea de jos, nu păstrăm neșterse emoțiuni de traista Moș Ajunului și de ramura cu trandafiri de hîrtie? Cîrdurile de Moș Ajun se rînduiau de mai nainte. Cea mai bună față de pernă era a mea. O traistă cît mine de mare, în care mă împedicam o noapte întreagă, tremurînd, suflînd necontenit în mînele înghețate. Ce fericire într-o suferință reală! Surorile împleteau zorit la ciorapi, la tîrlici și mînuși. Toate trebuiau să fie gata. Ele simțeau un fel de mîndrie ca fratele lor să se ducă departe, departe, cu cîrdurile, și a doua zi să le spuie tocmai pe unde a colindat. Parcă mă văz în acel an în care n-am avut noroc. M-am culcat devreme ca să mă scol la miezul nopții. Am închis ochii, dar n-am adormit. Ce emoțiune! Aveam cizme noi. Nu le pusesem pînă atunci. Traista în cui, bățul dupe ușe, căciula la căpătîi. Și căciula era nouă. Îmi tîcîia inima, așteptînd pe Bănică cu tovarășii. Am răbdat cît am răbdat în plapămă, dar n-am mai putut. Mulți poate nu veți fi știind ce va să zică Moș Ajun la 8 ani, ba încă cu cizme noi… — Mă îmbrac, mamă… vine Bănică! | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | El era șeful. Voinic, îndrăzneț și de 14 ani. Eu, cel mai mic din ceata de șeapte inși. Mama, somnoroasă, îmi răspunse necăjită: — Dormi aci, mai e pîn’ la miezul nopții. — Mamă, vine Bănică! În sfîrșit, să mă îmbrace. Aprinse luminarea. Pe geamuri, frunze albe și groase. Afară, ger. Trăsei repede pantalonii. Intrai într-un spențer de lînă albastră, apoi într-o scurteică blănită cu oaie. Mă încinse cu o basma roșie. Cizmele! Cizmele nu intrau. Cu picioarele în sus, și trage, și trage, și luptă, pînă cînd mama rămase c-o ureche în mînă. Plîngi eu, rîzi mama. Pînă n-a cusut urechea cizmei, n-am încetat din urlat. Mi-am scos tîrlicii și abia mi-au încăput cizmele. „Nu e semn bun”. Ca acum mi-aduc aminte de acest gînd. — Să nu te muște vrun cîne, păcatele mele… Vezi? Nu era semn bun… Am tras căciula pe urechi. Am înhățat bățul și, pînă să vie Bănică, am strigat de vro douăzeci de ori: „Bună dimineața la Moș Ajun!” Tata se prefăcea că nu știe cine strigă. — Ia să le aruncăm pisica în brațe… Oameni mari și la Moș Ajun… Și strigam mereu, îngroșînd glasul, cu ochii la cizme. Mă strîngeau, dar… nu făcea nimic. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Haiti! Bătuse în geam! — Bănică? — Bănică. Și zbughi pe ușe-afară! Zăpada prinsese, din polei, o coaje tare și alunecoasă. Ceață, ceață, de abia zăreai la doi pași. Bănică făcu planul. S-o luăm pe la Crucea de peatră. Numai la întoarcere să strigăm prin părțile noastre. Pe la Crucea de peatră, mere, nuci și covrigi, pe la noi mai mult colaci. Bănică, în frunte. Noi, grămadă, dupe el, ca să nu-l perdem în ceață. Grăbiți, sperioși și alunecuș. Cădeam p-un capăt. Șeful rîdea. — Unul la rînd… doi la rînd… trei … Și iar: Unul la rînd… — Unde suntem, nea Bănică? Și cînd îi ziceam nea Bănică, îi ziceam cu dragoste și cu respect. — Dracu să știe… nu văz nimic. — Undem suntem, nea Bănică? ,— Om.fi printre vii… Și suflam greu de tot. — Ai ostenit, mă… cutare? — Aș, nu-u-u-u! — Mai avem, nea Bănică? — Zău că nu știu… nu văz nimic… — Om, fi la gropi… — La gropi?… nu văz nimic… stați… băgați de seamă… Un țipăt desperat și scurt… Mă duceam în jos, în jos, adînc, parcă se scufundase pămîntul sub mine. — Ce e, mă? strigă Bănică speriat. Unde ești, mă?… Gropile!… Radule! | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Doi, mai mici, începură să țipe. Eu nu mă oprisem decît în fundul gropilor. Nu mă durea nimic, dar de frică începusem a clănțăni și nu izbuteam să dau chiot. — Radule! Radule! strigă Bănică. Ceilalți doi plîngeau. — Tăceți, mă! Si le trase o înjurătură. — Radule!… În sfîrșit, îi răspunsei. — Ce e, nea Bănică? — În gropi, mă?Da, nea Bănică. — Cum dracu făcuși, mă? » Nu știu, nea Bănică… t— Ești viu, mă? Ceilalți doi începură iar să plîngă. — Mai trăiești, mă? — Cine?… — Tu, mă! — Trăiesc… n-am nimic… ca p-o sanie… Eu, în fundul gropilor de nisip, mă luptam să sui, și cum suiam doi pași, jiit… și alunecam în fund. Coaja zăpezii, groasă și lustruită. Alunecam ca pe gheață. — Ei, nu te sui, mă? — Nu pot, nea Bănică, alunec. — Apoi ce să faccm? — Eu știu?… Și începui să plîng. — Nu plînge, mă! — Nu plîng. — Costache, porunci Bănică, pun-te pe vine și dă-ți drumul. Costache, de 12 ani și băiat inimos. Jiiiit… și odată mă pomenii cu Costache. Îmi veni inima la loc. Mă luă de mînă. Apucarăm în sus; dupe cîțiva pași, jiit, amîndoi odată… și iar, și iar, dar degeaba! | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Ni se umflaseră buricele deștelor. . — Măi, ce faceți, măi? strigă Bănică. — Nu se poate, nea Bănică, răspunse Costache. — Apoi ce e de făcut? — Eu stiu?… Cei doi începură iar să plîngă. — Tăceți dracului! strigă Bănică. Stați voi aici. Cei doi începură să țipe. — Nu ne lăsa, nea Bănică, ia-ne și pe noi… — Păi vă dați voi drumu-n gropi, mă? — Da, nea Bănică, da… Să nu vă mirați. Cînd suntem mici, făcem minuni de eroism din cauza fricii. Tăcere. Noi doi ascultam din fundul gropilor. Eram ca într-o ocnă, nu vedeam nimic. Bănică, din cînd în cînd: „Așa… stai… tu aici… Dumitru dupe Ion”… — Ce faci, nea Bănică? strigă Costache. — La șir, mă… și eu în cap… venim și noi… țineți-vă bine… haiti… Jiiiiiit… și buf, unul peste altul, rostogol la picioarele noastre. În depărtare s-auzea încetinel, ca prin vis: „Bună diminea… la… o… ș… a… juuuuu”… Gropile erau adînci, adînci de tot. Noi abia zăream la doi pași. Ei, ce e de făcut? Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet-încet, pînă or da de urma căruțelor, că numai p-acolo puteam să scăpăm. Nu mai mi-era frică. Toată grija de cizme, să nu le fi zgîriat. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Le pipăiam eu, dar nu vedeam nimic. Nouă celor mai mici ne zise: — Voi să mergeți grămadă, mă, mai în urmă, mai departe, mă, să nu se surpe vrun mal, și cînd oi zice eu: „aici, băieți!”, voi să răspundeți: „aici! aici, nea Bănică!” Să nu se surpe vrun mal? ne înghețară inimele. Eu mă gîndeam la mama… ce-o să se facă tata fără mine!… Îmi venea să plîng… ba și începusem. — Cine plînge, mă? — Ni-i-meni… mi-am suflat nasul. Și încet-încet, vîrîți unii într-alții, intrarăm în întunericul adînc. Nu zăream nici pe Costache, nici pe Bănică. În depărtare s-auzeau cetele strigînd, și strigătul lor s-apropia, se depărta; alteori, numai ca un vuiet de vînt. — Aici, băieți? Tresărirăm. — Aici, aici, nea Bănică! — Stați, mă… am dat de urma căruțelor. Ne oprirăm. Nea Bănică, ca o umbră, se apropie de noi și ne puse pe drum. Și, încet-încet, ieșirăm din gropi. Cît om fi stat acolo nu știu, dar parcă întunericul bătea în fumuriu. — Cînd s-a revărsa de ziuă, ne zise nea Bănică, am să vă duc la boieru cu fete multe și cu salep, mă. — Ce, ne dă salep? — Daaa… — La toți? | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | — Daaa… Ce bun băiat nea Bănică! Ce ne-am fi făcut noi fără el? Tremuram… Salep care frige într-o odaie caldă… — De ce ne dă salep, nea Bănică? — Vezi că boier Matei, mă, are opt fete și a avut și un băiat, mă. Băiatul a murit, și d-atunci a rămas el că deschide ușa la toți băieții, la Moș Ajun, la colind, cu steaua și cu sorcova. Ne umpluserăm ca la jumătate trăistele cu mere, cu covrigi și cu nuci, ba aveam și cîte două pere. Ce mîndru eram… să duc și pere surorilor! Începuse a se lumina de ziuă. — Mă, zise nea Bănică, oprindu-se în dreptul unor case boierești, am ajuns. Suflați-vă nasul. Să sărutați mîna boierului. Șeapte nasuri dodată, șapte mîneci pe la nas, apoi cu toții ne-am dres glasul și am intrat într-o curte mare. Dasupra pimniței, un ceardac cu geamlîcul luminat. Prin perdelele lăsate se zăreau cei dinlăuntru ca niște umbre. Dupe ce-am strigat, cît am putut de tare și de lung: „Bună dimineața la Moș Ajun!”, Bănică ținu discursul următor: — Să trăiți, coane Matei, și cu dimoazelile d-tale! La mulți ani cu noroc și sănătate cu dimoazele cu tot! Noi, coane Matei! | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Tii! ce bine vorbise! — Voi, băieți? — Noi, coane Matei. — Ne cunoaște, nea Bănică? — Aș, nu, mă, de unde?! Dar așa e obiceiul casei. Băturăm picioarele în prag, întîi Bănică, apoi toți după dînsul, și suirăm scara cu căciulile în mîni. În fundul ceardacului, un pat lat. Conu Matei, într-un halat năutiu cu flori roșii, sta grecește. Pe cap, o căciuliță de plisă cu fireturi. Negricios la față, ras, numai cu o dungă de bărbuță albă, de la urechi în jos, încheindu-se la beregată. Și niște ochi mari, negri și buni, cu toate că dasupra lor avea două smocuri de sprîncene scurte și dese. În picioare, lîngă el, trei fetițe… ah! ce frumoasă era cea mai mică! Conu Matei ne întinse mîna, cu degetele frînte în jos. Noi o sărutarăm, pe rînd, cu sfială și cuminte. Boieru începu: — Ședeți, băieți… (Noi, în picioare, nu ne mișcăm.) Aveam și eu un băiet… (în ochii lui douălacrămi) ar fi fost acum ca tine… (și arată pe nea Bănică) n-a vrut Dumnezeu… (Eu încremenisem cu ochii la cea mai mică.) După el s-a dus și mă-sa… semăna cu el, dar ochii ei erau albaștri… Vă e frig?… (Și pantalonașii ei, cu o palmă mai lungi decît rochița… cu cerculețe și cu flori cusute în gherghef.) | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Dar am să vă dau cîte două cești de salep… (Salep? cum o fi chemînd-o?… ca mine de mare… cu păru pe spate… se uită la mine… plec ochii în jos… ce urît trebuie să fiu!) Linico tată, zi Ancuții de salep… (Linica o cheamă… se învîrtește repede… rochița i s-a umflat… părul îi saltă pe umeri… s-a dus!) Fiecare cu ceașca de salep. Nea Bănică suflă, țuguind buzele; înghite, înghite în sec; nu poate încă sorbi; frige. Ceilalți suflă, suflă și ei. Eu simț aburi calzi pe la nas; suflu și eu, dar nu văz unde… Linica se uită la noi… Celelalte, mai măricele, șoptesc și rîd încet. Au băut toți cîte o ceașcă, eu suflu mereu, uitîndu-mă, gîndindu-mă. — Băiețaș… nu bei? zise boierul. Odată mă roșii ca focul, și dintr-o sorbitură înghiții tot salepul. Ne-a mai dat încă cîte unul. L-am băut cu noduri, că n-am mai îndrăznit să-mi ridic ochii din ceașcă. Linica se dusese. Ne-a dat cîte trei mere și un covrig. Am sărutat mîna lui conu Matei și am plecat. Am colindat încă vro două ceasuri, dar eu nu mai strigam și n-am mai scos nici o vorbă. Mă gîndeam. Ah! da… trădam… trădasem. Dacă ar ști Nicuța popii! | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Ce rău e omul! Și cum nu bănuiesc cei mari, ce lume de emoțiuni și de imagini se agită în capetele celor mici! Spuneam încet sor-mei că Linica era așa, era pe dincolo, iar tata, auzindu-mă, căci eu nu-l simțisem cînd intrase în casă, mi-a zis surîzînd: — Măăă! hoțule! Am tresărit. Am tăcut. Dar multă vreme n-am uitat pe Linica. Unde-o fi ea? Nu vi se pare că unele întrebări tresar în noi, peste zecimi de ani, cu o melancolie delicioasă? Pentru mine a fost un an trist, de care mi-aduc aminte cu un sentiment vag de căință… prima mea trădare! Un singur gînd espiator… să cîștig bani mulți, cu sorcova, și să dau Nicuții, în fiece dimineață, cîte o plăcintă cu carne de la Kir Gligore, simigiul care trecea, strigînd, pe nas si ascutit: „Plaținta, planțizora!” De cîte șeapte ori pe zi, pînă în ajunul Anului nou, am zis mamei: — Mamă… sorcovă cu beteală! În ajun: —Mamă!… — Bine, bine… cu beteală… Pe înserate, mama intră cu două sorcove. Una cu patru trandafiri de hîrtie subțirică și cu cîteva fire de beteală, alta, mai proastă, cu trandafiri roșii p-o față și albi pe ceailaltă. A bună pentru mine și a proastă pentru Ionică, un biet copil fără tată, cu un an mai mic ca mine, cu care umblam eu la sorcovăială. | 224 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | A doua zi, cizmele în picioare (nu mă mai uitam la ele, se cam învechiseră), căciula în cap și cu Ionică prin mahala. Ionică, fericit, nu-și mai lua ochii de la sorcova lui. Lapoviță; noroi; ploua și ningea; ne scufundam în noroi și abia ne scoteam picioarele, pocnind, ca și cum am fi spart burdufuri de hîrtie. Un cîne se repede; eu fug; Ionică rămîne în noroi; țipă; se apără desperat cu sorcova; un țipăt și mai tare… l-a mușcat… din sorcovă n-a mai rămas decît bățul. A scăpat. Îl iau de mînă. El plînge arătînd la picior și nu vede că trandafirii i-au picat în mocirlă. Intrăm la noi acasă. Mama îl întreabă: „De un’ te-a mușcat?” Ionică vede bățul sorcovei fără trandafiri. — De sorcovă! răcni el. Era mai mult învinețit decît mușcat. Mama îmi făcu cu ochiu și desprinse doi trandafiri de la mine și îi legă de bețișorul lui. Mie îmi venea să plîng… dar mi-era și milă de bietu Ionică. El tăcu. Se uită la trandafiri… — Nu mă mai doare… Parcă pe mine mă durea… Și pe mine mă mușcase cineva de sorcovă. Înghiții de vro cîteva ori și plecarăm. An fără noroc. Ca să nu ne mai apropiem de curtea cu cînele, trebuia să sărim un șanț cu apă. | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Un fior. De n-ar cădea Ionică. El sări și se clătină pe celălalt mal. Eu, grăbit, țîști dincolo într-un picior… alunec și bîldîbîc în șanț. Trandafirii mei se umplură de mocirlă. Mi se înecase sorcova. Lacrămile cădeau, picături mari. De pe mine se scurgea apă murdară și groasă. Ionică îmi întinse sorcova lui. Eu îi întorsei spatele și plecai spre casă suspinînd. Acasă începui să plîng, nu glumă. Mi se păru că mama abia se ținu de rîs. Mă primeni. Mă apucase frigul. Adormii lîngă sobă. Cam pe la toacă intră pe ușă Ionică, cu un pumn de gologani. Îl trimesese mă-sa să-mi dea și mie. Știu că mama mi-a șoptit în ureche: „E sărac… Îți dau eu tie”… Si l-a trimes îndărăt cLCclScl. De unde-a avut, de unde n-a avut, mi-a dat mama o sfănțoaică și mi s-a întors inima la loc. O săptămînă de zile i-am tot dus Nicuței cîte-o plăcintă cu carne. Și ea, împărțind plăcinta în două, îmi da și mie jumătate, întrebîndu-mă: — De la sorcovă? — Da… și mă uitam în jos. Dar, vezi d-ta, eu eram amețit: mi se părea că Linichii îi duceam plăcințile. Ce de drame, mici și emoționante, nu-mi aminti acel chip melancolic din fereastra Școlii Centrale și țigăncușa care mînca cu poftă, nevrînd să știe că sub ea era zăpadă și că de sus cădea zăpadă! | 227 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | De azi și de demult | Și, tot gîndindu-mă, m-am pomenit la Șosea, fără să știu pe unde am trecut și cînd am ajuns. Vă rog să mă credeți că nu este un sentimentalism afectat, ci o rugăciune profundă care, în fiecare an, pornește din viața mea de odinioară: „Doamne, dă, Doamne, copiilor săraci cizme, scurteici, căciuli de Moș Ajun, și nu lăsa, Doamne, pe nici unul fără sorcovă de Anul nou”… Domnule Grigorescu, dacă ai fi văzut d-ta acel tablou, ce pagină splendidă ai fi creat! | 81 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Două lacrîmi | Toată noaptea auzii Oltul. Ce mînie de apă ! Și toată noaptea am visat... o jale dăpărtată... un popor revoltat... Cine mă ținea legat? Nu puteam să mă mișc. Să nu fii liber cînd alții se bat... Grele sînt lanțurile... Oh ! libertate, nimic nu e mai scump ca tine ! A doua zi sării în picioare. Lanțurile căzură răsunînd sinistru. Eram liber ! Ce fericit e omul liber... A, nu, mă dășteptasem... Oltul vuia, vecinic în mînie. Trebuia să-l văz, prea semăna cu un popor revoltat. Ce măreață jale în imensitatea tăcută ! Plecai. Șoseaua se încovoaie, între Olt și dealurile cari se ridică unele peste altele, pînă se perd în înălțimi fumurii și albastre. Aerul e limpede, tremurător și viu; roua se întinde, ca un rizil presărat de diamante, pe dasupra pajeștilor. Cicorile, ca niște ochi mari și albaștri, veghează în valurile de fîneață nemărginită. Oltul se înfurie izbindu-se de stînci; spumegă de mînie; se aruncă peste stînci și cade în ochiuri iuți și adînci. Parcă-l sfredelește cineva. Cîte glasuri nu se ridică din apă ! Un plîns subțire, înghițit de un gemăt; o șoaptă acoperită de un acord de orgă; un țipăt desperat și un marș funebru; și din învălmășala tuturor, un cuvînt fioros: "Vino !" | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Două lacrîmi | Cine a auzit această chemare a apelor și nu s-a cutremurat? Și mergînd, dus pe gînduri, mi se păru că auz un glas argintiu... cîtă melancolie în acest cîntec ! Oltul prea e mare ca să fie așa de blînd-melancolic. Ascultai bine. Pe un platou înalt, o biserică. O mulțime de cruci împrejurul ei. Nu se vedea nimeni, dar d-acolo venea cîntecul. Mă apropiai. Mă oprii ca să ascult. Ce glas divin ! e doină? e bocet? Se aud cîteva cuvinte... aceleași și aceleași, repetate fără sfîrșit... Mă suii pe platou. O fată tînără, aplecată pe un mormînt, smulgea bălării, și cînta, și bocea. Cînd mă văzu, tresări. Se uită lung la mine. Se rumeni, apoi plecă ochii în jos și-și scutură mîinile. — Ce faci aici, surată? o întrebai eu, și mi se bătu inima. Genile i se lipiră de frunte. Ce ochi mari și albaștri, ca două flori de cicoare ! — Îngrijesc alde părinți... răspunse ea arătîndu-mi două cruci vechi de lemn. — Aci odihnesc? — Aci; și le-am pus la cap doi vișini, și amîndoi înfloresc, dar se scutură și roade nu fac. "Amîndoi înfloresc și roade nu fac", îngînai eu, și plecai ca să nu turbur odihna morților și a unui suflet plin de restriște. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Două lacrîmi | A doua zi mă sculai și mai de dimineață. Pe același drum. Și iar auzii glasul, și mi se păru și mai trist... și se duse tremurînd și mai departe. Într-o clipă fusei pe platou. Ea smulgea bălăriile de pe două morminte alăturea cu celelalte. Și crucile de lemn nu erau așa de vechi. Se uită blajin și trist la mine. — Ce faci aici, surată? — Îngrijesc alde surori... — Aci odihnesc? — Aci; și le-am pus la cap doi meri, și amîndoi înfloresc, dar vîntul îi scutură și roade nu fac. — ...dar vîntul le scutură floarea și roade nu fac... A treia zi — nu se luminase de ziuă — mă sculai. Repede la platou. Ascultai. Nimic. Oltul venise mare. Ca un popor revoltat. Ce trist se grămădesc crucile împrejurul bisericii... Unde era acel glas tremurător și melancolic? Nu mai avea pe nimeni de îngrijit? Dăstul, avea dăstul... pe cin' să mai îngrijească? Aș vrut s-o văz, s-o întreb cine e. Mormintele sînt așa de triste fără cîntecul ei subțirel... Mi se păru, sau crucile se mișcaseră din loc?... Păreau mai strîmbe. Două se plecaseră una spre alta, parc-ar fi voit să se sărute pe furiș, să nu le-auză nimeni... Cînd ajunsei acolo, tresării. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Două lacrîmi | Ea smulgea bălării de lîngă o cruce nouă. — Azi n-ai cîntat, îi zisei eu, neștiind cum să încep vorba. — Azi nu vroiam să vii... îmi răspunse ea. — Frate?... — Nu... — Soră?... — Nu. — Dar cine? — El... răspunse fata, și două lacrîmi picurară pe mormîntul proaspăt. — El... și mi-a zis: "De ți s-o urî cu străinii, să vii la capul meu"... La capul lui, un măceș stufos cu ramurile încărcate cu răsuri ușurele. Plecai... Cine ar fi putut să turbure atîta melancolie și iubire?... | 90 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Auzisem eu de turci, de muscali și de nemții cu coadă; ziua, la miaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu paloșe late, cu sulițe lungi, călări pe cai, sărind gardurile mahalalei, ca și cum ar fi sărit o dâră de bou; îi vedeam robind roate de copii și de muieri, lăsând în urma lor jale și nori groși de pulbere. Dar oricât m-ar fi spăimântat și fericit lumea basmelor ș-a poveștilor, când mi-aduceam aminte că de la S-tă Mărie o să trec la Școala domnească, din coloarea de negru, uitam și de turci, și de muscali, și de nemții cu coadă, și de "țara cocorilor". Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestită școală, ca de un urs împăiat, gata să fug. Mi-era frică și mi-era dragă. Și mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e. Două lucruri aflasem: că e "domnească", iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, și că dascălul e "profesor", trebuind să-i zici "Domnul", iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicuță". De pe la Sân-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe dupe gât și colindam pe aceleași cărări din grădina noastră, zicând că am plecat la Școala domnească. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Uneori îmi legam de mijloc, c-un crâmpei din frânghia mamei, tăiat pe furiș, și pe Grivei, și-l luam cu mine. Cânele căsca de căldură, repezea capul dupe muște, clănțănind dinții. Eu îi vorbeam de Școala domnească: – Hai, măi Grivei, măi, nu fi leneș. Acolo e școală, nu glumă... profesor mare și învățat, iar nu ca Nea Nicuță, care se încurcă când zice cazania... Măi Grivei, este așa de grozav profesorul că, d-ai vrea, chiar și tu ai învăța carte... Ci lasă muștele, nu fi prost... Să-i zici "Domnul" că, de nu, îți mănâncă coada... Și să nu scoți limba d-un cot, că-ți mănâncă și urechile, bunătat' de urechi, măi Grivei, măi... Câte nu spuneam și pisicii! Parc-o simț și acum, ghemuită în sân, caldă și moale. Torcea, cu capul pe gura cămășii, cu ochii leneși și galbeni. – He! he! Martinico... hai la Școala domnească, că sunt profesori buni... Să nu-ți fie frică... Dacă ai învăța adunarea, își dă un șoarice... la scădere îți dă doi... la fracții te face împărăteasa șoaricilor... Dacă nu te-i sili, să știi, dragă Mărtinică, că te ia de coadă, te învârtește de trei ori și-ți crapă fierea de pământ... Voiam să sperii pisica. Pisica, sfârr-sfâr, închidea pleoapele leneș și nepăsător, iar mie îmi treceau fiori reci d-a lungul spinării, căci eu credeam pe profesor atât de mare, că mi-l închipuiam mai mare și mai tare ca tata chiar... Doamne, dar dacă, în loc să ia pisica de coadă, m-o înhăța pe mine d-un picior?... | 251 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Se ducea chieful pe copcă, și mă întorceam acasă, înșirând pisicii vorbe de mângâiere: – Lasă, Mărtinică, nu fi fricoasă că Domnul e bun... nu bate la palmă... nu pune în cârcă ca să tragă la spete... nici nu te-așterne cu tălpile la falangă, ca Nea Nicuță, când bea ce-a strâns cu discul. Mai erau cinci zile până la Școala domnească. Toate lighioile din curte aflaseră că va să mă duc la o școală mare. Cânele, pisica și cei patru cai ai tatii știau pe de rost cum trebuie să fie în ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fără botini în picioare, căci desculți nu i-ar fi primit decât Nea Nicuță, c-un sfanț pe lună. Noaptea visam școala: un palat mare, mare și frumos, ca în basme, cu porți de fer, cu geamlâcuri, cu uși de cleștari, cu ziduri văpsite ca niște icoane, și mai împodobite decât steaua lui Nea Nicuță, încondeiată de Burghelea, zugrav vestit, căruia îi frecam văpselele între pietre numai ca să mă uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinți, îngeri, draci, cai și balauri. Veni și ziua de Școală domnească. Abia se luminase. Mă deșteptă frate-meu, care învăța la o școală și mai naltă, și citea pe cărți cu oameni cu pantalonii scurți și umflați, cu pălării mari, cu funde la ciorapi, cu săbiile mai mult scoase decât în teacă. | 229 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Mi-aduc bine aminte că unul sărea de la al cincilea cat, și c-o mână își ținea pălăria. Grozav îi era de pălărie! De la Nea Nicuță apucasem să citesc pe silabisite. Frate-meu mă învățase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La "când cu ciuma lui Caragea, se răspândeau orășenii prin sate și sătenii prin pustii", nu m-ar fi oprit nimeni din turuială. O ziceam dintr-o răsuflare. Ba uneori uitam să întorc foile și tot nu făceam greșală. Frate-meu mă mai învățase cele patru socoteli și fracțiile. Ce știam mai bine era tabla lui Pitagora. Mă învățase și istoria cu șase domni vestiți: Radu Negru, de care aș fi jurat că fusese român neam de arap; Mircea cel Bătrân, în capul meu, se încurca în barbă; Alexandru cel Bun, ala vodă, vezi; Ștefan cel Mare de care râdeam să mă prăpădesc, gândindu-mă că fusese așa de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el, Ștefan cel Mare, să încalece calul; Mihai Viteazul mă făcea să tai cu nuiaua vârfurile de știr de urzici când îl spuneam pe dinafară; și, în sfârșit, Constantin Brâncoveanu mă făcea să plâng de câte ori îl tăiau turcii pe el și pe coconii lui. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Și spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia. Mă deșteptă. Tresării. Îmi tâcâia inima. Și-mi zise: – Să nu-ți fie frică. Să spui tare și deslușit. – Tare... da... Și nu vedeam înaintea ochilor de frică. – Și deslușit. – Și deslușit... – Să nu tremuri. – Să nu tremur... Și mie-mi clănțăneau dinții în gură. Mă îmbrăcai; mă spălai cu apă rece; mă încălțai cu niște pantofi noi; mama mă pieptănă și mă sărută pe frunte, așa că o pricepui... "Să nu-ți fie frică, să nu mă dai de rușine"... Știam eu în câte feluri săruta mama: altfel de eram bolnav, altfel când o ascultam, altfel când învățam lecția, altfel de plângeam și voia să mă împace, și cu totul altfel mă sărută când mă trimise la Școala domnească. Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când alții se încercau să-mi ia zmeul de coadă. Și tocmai departe, dincolo de S-tu Ștefan, frate-meu se opri și-mi zise: – Aici e școala. Școala!... Mi se opri răsuflarea. Făcui ochii mari. Nu-mi venea să crez. Aceea să fie Școala domnească? Niște case lungi, pitici și dărăpănate. Dar n-avea porți înalte de fer, căci n-avea de loc. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | În fața școlii, o veche pivniță, plină cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu bălării. Așa case văzusem și eu. Frate-meu mă lăsă în curte. O sumedenie de copii țipau, se zbeguiau, săreau într-un picior la șodron, se jucau cu sâmburi de roșcovă și cu nasturi. Poi așa școlari mai văzusem și eu!... De nu m-ar trânti... Și iacă, frate-meu mă luă de mână și-mi zise încet: – Să mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet să te înscriu. Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă și lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului. Domnul - un om nalt, slab, cu barba rară și înspicată. Domnul era încruntat și galben. Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. Băieții stau ca sfinții în bănci. Vro trei, cu urechile roșii și aprinse ca focul, în genuchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărțile deschise și aduse la vârful nasului. Vergea, lăcrâmi, urechi roșii, Domn uscat și nalt... Să dusese curajul!... Dârdâiam. Și frate-meu, după ce vorbi încet cu profesorul, îmi șopti: – O să te asculte, să spui tare și deslușit. Și plecă. Îmi venea să mă iau după dânsul. Și n-am plâns, nu de rușine, ci de frică. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Domnul se uită la mine cu niște ochi osteniți. Intrasem în pământ. Când deschise gura, mi se păru că mă și înghite. – Ei... băiete... de câți ani ești? – De opt... am împlinit la Sân-Petru... Glasul îmi tremura ca și cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată. – Știi să citești? – Știu... – Scoate "Lectura". Bag mâna în ghiozdanul făcut de mama dintr-o foaie de cuadrilat și scot Lupul și mielul. Așa ziceam noi cărții de citire, fiindcă începea cu: Lupul și mielul... Ceru și el o carte ș-o deschise. Mie-mi juca cartea în mâni și-mi jucă până căzu jos. Băieții râseră. Mă aplecai să iau cartea. Domnul strigă așa de tare "tăcere", că încremenii cum eram, adus de mijloc. – Ia-ți cartea! Deschide-o la foaia 50 și citește! Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentația. – Ci zi odată, motologule! Eu, de frică, începui: – Tentația!... Cartea se deschise la foaia 80; și eu, trage-i tare și deslușit: – Când-cu-ciuma-lui-Caragea-se-răspândeau-orășenii-prin-sate-și-sătenii-prin pustii... Școlarii pufniră în râs. – Dăstul, văd că știi. Ce-ai învățat la aritmetică? – Adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea și fracțiile vulgare cu adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea lor. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | – Cât fac 25 de măgari și cu 15 boi? Mă gândii eu, mă răzgândii. Îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, că frate-meu îmi da să adun tot lucruri de un fel, și așa zicea el că este adunarea. Ei, trebuie să fie înmulțire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un măgar și pe un bou, ca să pot spune cât fac toți la un loc. Dacă văzui că nu se poate altfel, mă hotărâi să răspund: – Domnule, nu pot face socoteala pe măgari și pe boi, că tata n-are decât cai... la cai m-aș pricepe... Eu știam că tata cumpărase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul râse, școlarii pufniră, pe mine mă podidiră lăcrâmile. – Fie și pe cai! Ei, acum să te văz! Mă duc la tablă; iau tibișirul; îl scap de vro trei ori din mână și încep să socotesc măgarii și boii în cai, pe prețul Micului, adică pe 200 de lei. Adun 25 de măgari cu 15 boi, înmulțeasc suma cu 200 de lei și mă întorc spre profesor. El se uitase în jos și nu văzuse nimic din socoteala mea. Tușesc bine și strig: – Opt mii , Domnule! | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Râzi Domnul, și râzi, și râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan: – Auzi, 25 și cu 15 să facă 8 000! Monitor general, ia-l și du-l în clasa a doua! Monitorul general mă înhăță de mânecă și mă scoase pe ușe afară. Pe drum îmi spuse: "Te-a dat îndărăt". După câteva învârtituri, deschise o ușe. Intrai în clasa a doua și dădui cu ochii de un profesor cu barba albă. – Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndărăt domnul Petran. – Ha, ha, tătarul, îndărăt tătarul... ha, ha, tătarule!... bine, tătarule!... Așa încăpui eu pe mâna Domnului Vucea. Dupe o lună de zile înțelesesem rostul învățăturii și cunoșteam bine pe domnul Vucea. Mulți ani l-am visat. Chiar acum îl văz înaintea ochilor. Scund, grăsuliu, cu părul mărunt și încărunțit, cu barba ascuțită, potrivită din foarfecă, mai mult albă, și albă ca zăpada în vârful ei netezit; niște ochi verzui, mici și repezi; o față gălbuie, curată și fără pic de sânge. Iarna să cocoloșea într-o bundă cu blană lățoasă, vara însă îți rămâneau ochii la el de frumos ce era îmbrăcat: haină albăstrie, pantaloni negri, jiletcă de dril năutiu, călcată și lustruită, un lanț de aur, gros ca pe deget. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Și ce curat! Își ștergea ghetele cu batista, dădea necontenit bobârnace gunoaielor de pe haine, și dupe bobârnac sufla de trei ori, scurt și repede, și dupe ce sufla făcea din gâtlej: "hea, hea". Dar când mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalți oameni. Ne uitam la el de departe. Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice, și scuipa în urmă când trecea pe lângă murdării; dacă era noroi, călca din peatră în peatră, tot în creștetul pietrelor, scuturând picioarele ca o pisică. La ușea cancelariii își coprindea barba în mâna dreaptă, ș-o netezea, ridicând buza de dasupra în sus, ca și cum ar fi mârâit; mustățile și le clănțănea între degete; deschidea mâna, sufla într-însa, tușea și intra pe ușă binișor, fără să i s-auză pașii. Lecțiile mergeau strună. Nu învăța nimeni nimic. Clasa avea șaisprezece bănci; băncile aveau șaisprezece "primi" și șaisprezece "monitori"; peste monitori erau trei "monitori generali": doi de învățătură și unul de "ordine". "Generalii" ascultau pe "monitori"; "monitorii" ascultau pe "primi"; "primii" ascultau pe școlarii fără grad. Școlarii dau "interes" primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la învățătură, ci numai însemna, cu o cruce, cu două și cu trei, pe cei ce nu sta smirna, când îi venea lui poftă "să se auză musca în tavan", lua ce putea de la monitori, primi și școlari. | 231 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Generalii băteau pe toți; monitorii, de la primi în jos; primii, pe școlari; școlarii să târnuiau între dânși. Pentru nota "rău" nu dădeai nimic; pentru "binișor": pâne, brânză, măsline; pentru "bine" făceai bogaciul, simitul și plăcinta pe din două; pentru "prea bine", pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fer noi; pentru "foarte bine", ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci ieșiseră; "eminențele", "eminența mică" (e) și "eminența mare" (E), cu ajutorul băncuțelor și a jumătăților de sfanț. Generalii arătau monitorilor să învețe "d-aici și până aici"; monitorii, primilor; primii, școlarilor. De obicei, Domnul Vucea, când intra în clasă, noi fiind toți cu ochii pironiți în carte, începea să cerceteze notele. Pe "binișor" îi trăgea de urechi, lui "rău" îi trăgea la palmă cu linia lată, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi când să făcea foc. Oh! Atunci era nespus de rău! Se scărpina în barbă, repede de nu i să vedeau degetele, și poruncea fără milă: – Dă-i zece tătarului, dă-i zece!... ha! tătarul!...zece!... cinci cum o fi și cinci pe dungă! Generalii trăgeau strașnic. De câte ori auzeam "jart", auzeam și "aoleo"! Inima noastră, cât puricele, dodată să umfla și ni se poticnea răsuflarea. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Mi-aduc aminte că odată am strâns ban cu ban, din ce-mi da mama, până am făcut o jumătate de sfanț. Două săptămâni nu luasem decât binișor și rău. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palmă, iar în ziua când era să ajung la linia în patru muchi, la "cinci cu o fi și la cinci pe dungă", am dat monitorului o jumătate de sfanț. În ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminențe mici și eminențe mari. Domnul Vucea, văzând așa minune, s-a scărpinat în barbă ș-a râs, un râs necăjit. – Ha, tătarul, vezi, tătarul, când vrea învață tătarul, dă-i trei pe dungă că poate și nu vrea! Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedră, cu capul rezemat în mâni, coatele pe catedră. Un școlar repezea mâna în sus, cu două degete întinse. – Ha, ce este?... S-a întâmplat ceva? – E de spus, Domnule Vucea. – Bine, tătarule... spune, tătarule! Și începea. – Un geambaș da la praștie un cal neînvățat; un copil mic, jucându-se și nebăgând de seamă, a intrat în aria calului; calul l-a călcat în picioare și l-a făcut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit și leoarcă de sânge. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Domnul Vucea se cutremura, se îngălbenea și, încheindu-se la haină, zicea: – Ha... tătar de copil! Se scula altul și începea. – Lângă noi au călcat hoții. În casă erau cinci copii. Doi dormeau cu mă-sa și trei cu tat-său... Mi-e frică să mai spui, domnule Vucea... Vucea, tremurând, întreba: – Pe copii i-au omorât? – La trei le-au tăiat capul cu satârul... celorlalți le-au băgat pumnul pe beregată... – Oh!... tătarii!... Dar pe mumă? – Mumei nu știu ce i-au făcut... ș-au strâns-o de gât cu ștergarul... – Vezi, tătarii!... Ce i-or fi făcut?... Ș-au omorât-o blestemații... dar pe bărbat? – Pe el l-au jupuit de la tălpi până la creștet, apoi l-a dumicat bucățele și l-au făcut morman în mijlocul casei; în vârful mormanului i-au pus capul cu dinții rânjiți... – Oh! Oh!... cu dinții rânjiți!... Pripășel, vin-aici, ticălosule!... Vin-aici! Pripășel era cățelușul lui creț, de care nu se despărțea. – Vin-aici! striga Domnul Vucea, și începea să se plimbe prin clasă. Și al treilea se scula, că el știe una "mai frumoasă". Apoi venea al patrulea ș-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate. Suna de ieșire. Rugăciunea. Să mântuia clasa. Dupe prânz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor ș-a pălăriilor. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Vestmintele să fi fost curate și cârpite. Pălăriile și căciulele cu băieri pe dupe gât, atârnând pe spate. Domnul Vucea ne lua pe rând. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lată și cel mai înfiorător, cu linia în patru muchi. Până să cerceteze pe toți, până să facă morală unora și până să bată pe cei de cuviință, clopotul suna de ieșire. Cu toții săream în picioare. Un general zicea Împărate ceresc, Crezul și Lumină lină. Domnul Vucea umbla binișor și pe furiș cu nuiaua în mână, ca să umfle pe cei ce n-ar fi stat drepți și smeriți înaintea lui Dumnezeu. Și adeseori, când ajungeam pe la "și iarăși va să vie să judece viii și morții", s-auzea câte un: "jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tătarule!" Iacă lecțiile de lunea. Joia dupe prânz nu învățam, era odihna tradițională de la mijlocul săptămânii. Dimineața era ordinea și învățătura practică. Domnul Vucea, însoțit de generalii armați, întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu răspunsurile lor știute de mai nainte. – Cum trebuie să vie școlarul la școală? – Cu lecțiile învățate. – Cum trebuie să stea școlarul în bancă? – Drept, cu căciula pe spate și cu ochii pe carte. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | – Cum trebuie să meargă școlarul pe uliță? – Liniștit, să nu asmuță cânii, să nu înjure și să nu se bată. – Câte nații sunt în Principatele Unite? – Mai multe, dar cei mai mulți și mai deștepți sunt cei patru milioane și jumătate de români, căci românul păcălește pe toți ceilalți, pe turc, pe muscal, pe neamț, pe tătar, pe popă și pe țigan. – Cum deosebește românul pe grec de român? – Îl pune să zică: "retevei de tei, miriște de mei". – Și cum zice grecul? – Pițigăindu-și buzele, pelticind și stropind, zice: "retavela tela tin de la miliste mela". Se isprăvea și cu joia. Puneam cărțile în ghiozdan, ne rugam pentru "minte, învățătură și sănătate, părinți și profesori" ș-o tuleam la poarcă, la arșice și la zmeu. Sâmbăta era rânduiala de duminică. Mânele, obrajii, urechile, gâtul și părul să fi fost spălate cu săpun, iar unghiile tăiate. Începea inspecția de dimineață. La palmă îți trăgea cu linia, peste obraji lipea câteva tătarului, de urechi te încălzea, de păr te da cățeaua, la ceafă burdușea pe tătar. Cu unghiile era învrăjbit rău. Dacă nu erau bine tăiate, făceai mâna puică, strângând degetele floare, cu unghiile în sus, apoi, cu linia în patru muchi, judeca puica tătarului. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Și era judecată grea, că țipam ca din gură de șearpe. Iar Domnul Vucea, jucând pe picioare și scărpinându-se în barbă, ca și cum ar fi cântat p-o chitară, râdea, clipea repede și zicea mereu: – Fă puică, tătarule!... Iată cum zvâcnește tătarul!... parcă-l omori... Dă-i bine, general! Mai una... mai cinci... Și în loc să scază, suia mereu, de ce strigai mai tare. Marțea, mercurea și vinerea. Scotea pe un general la tablă ori la hartă. Monitorul general bolborosea capitalele câtorva județe, făcea pomelnicul părților de cuvânt, încurca pe tablă un caz de înmulțire, la al cărui sfârșit n-ajungea niciodată. Domnul Vucea căsca, se freca la ochi, se scărpina în barbă, până i se ura. – Destul, tătarule... Văz că știi... Bine, tătarule...Acum să prindem un tătar... Treci la loc. "Cuvântul de ordine." Monitorul general striga cu glas tare: – Ochii pe carte, gândul la lecție, liniște profundă și făr' de mișcare. Cinci dintr-o dată și oprit! "Cinci dintr-o dată și oprit" însemna că cel ce va mișca o mână sau va întoarce capul cât de puțintel va mânca cinci nuiele la palmă și-l va închide la arest până noaptea. Toți încremeneau cu ochii în carte. Domnul Vucea închidea ochii. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Să prefăcea că doarme (uneori dormea cumsecade). Își rezema capul în mâni, acoperindu-și fața cu degetele resfirate, ca să prindă vrun tătar. Dupe un ceas de amorțire tâmpită, ne apuca amețeala. Ne auzeam răsuflările. Ideea d-a nu mișca ne obosea și capul începea să ne tremure. Locul unde fundul țestii să înjugă cu șira spinării ne durea. De era vară, nădușeala începea să ne curgă pe obraji și pe dupe urechi, în jos, d-a lungul gâtului. Cu neputință ca cei mai slabi să nu miște o mână, un picior; sau, gâdelați de șiroaiele de nădușeală, să nu vrea să se șteargă. Dăstul! Nelegiuirea se pedepsea. Domnul Vucea tresărea vesel de pe catedră, se scărpina în barbă și striga mulțumit: – Ha, tătarul! Am prins un tătar! General de ordine, cinci și oprit! Când nu era prinsul era pârâtul de arșice. – Ei, ce drăcos mai are arșice? întreba Domnul Vucea. Și copiii, unii răi, alții din prostie, începeau: – Cutare a spălat pe cutare de zece capre ș-o mială. – Ha, tătarul!... – Cutare are un ciorap plin de solbe. – Ha, tătarul!... – Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta și două din stânga. – Ha, tătarul!... – Cutare a făcut un "pui-de-giol" de douăzeci de capre. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | – Ha, tătarul!... Și pe toți îi însemna. A doua zi trebuia să aducă ichiurile, caprele, mielele și solbele lucioase, căci altfel ar fi mâncat la palmă dimineața, dupe prânz, în toate zilele, până le aducea. Cel care n-avea atâtea arșice plângea la mă-sa și la tat-său ca să-i dea parale și să cumpere câte îi lipsea. Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toată cutia de la catedră, venea mezatul. – Ei, acum să vedem, cum se vând "gioalele" ? Și noi, gata: – La S-tu Ștefan, trei capre ș-o mială la trei parale. – La Olteni, patru capre. – La Delea-Nouă, trei. – La Lucaci, trei ș-o mială. – La Troiță, ichiurile p-un firfiric. Domnul Vucea împărțea comoara la care jinduiam cu toții. Însemna ce da fiecăruia, și în timp de trei zile trebuia să-i aducem banii. În ziua când primea paralele ne bătea fericea... nu bătea pe nimeni! Dar când perdea pe Pripășel... ce noroc pe unii mai mari! Câte zece se sculau să spuie că bănuiesc ei cam pe unde să fie Pripășel. – Eu știu o cățelușe în cutare uliță... – Și eu alta mai frumoasă, pe dincolo... – Eu, una albă și creață, a unui doctor... – Ha, tătarul, e crai ticălosul! | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Să mi-l găsiți, că mâhnesc pe cocoana... (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tătar!... Mic ș-al dracului... Și îndată plecau câte zece dupe Pripășel, dar numai din cei mari și cari dovedeau că au bani să cumpere salam, șuncă și cârnați, ca să poată momi pe Pripășel. Dar și noi, cei mai mici, aveam partea noastră. În timpul verii, pe căldură și zăpușeală, Domnul Vucea asuda mult. Și ținea la viață ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toți într-o odaie - clasa noastră avea două odăi despărțite la mijloc c-o ușe - se dezbrăca, scotea cămașa și trimetea pe unul mai mic să i-o usuce la soare. Trebuia să-i întindem cămașa numai pe pelin, că altfel "cinci dintr-o dată și oprit". Într-o zi mă trimese și pe mine. Mărturisesc păcatul. Am trecut pe la putina cu apă și i-am trântit pe cămașe două căni, pline, rase. Până la patru n-a fost cu putință să se usuce. Și m-am plimbat de la cămașe la Domnul Vucea, spunându-i întruna: – Nu se usucă, Domnule, e asudată rău. Domnul Vucea n-avea slugi. Afară de bucătăreasă, slugi eram noi. Pe cei săraci și neîmbrăcați nemțește ne înșirase pe lista târguielii. Când ne-a rânduit la piață și la băcănie a strigat catalogul. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | – Cutare! – Aici! – Ha, tătarul... nu e bun... cade cu coșnița... Nu era bun. Firește că nu. Era voinic, sănătos, rumen la față, dar cu peliță subțire, mâni albe, pălărie de pai, frumos împletită și ghete lustruite. – Cutare! – Aici! – Bine... Bravo tătarul, bun!... pe listă. Bun! Slab și galben. Cizme groase și mari. Zdrențăros și cu mâni crăpate. – Cutare! – Aici! – Prost!... Gură-cască... Uită-coșniță... Prost! Așa. Prost! Cu haine fumurii de vânător, găitănate cu verde, cu pantaloni scurți și cu cizme de lac. Copil de moșier. Pe vreme rea venea cu trăsura la școală. Și, ciudat, aceștia nu erau buni nici pentru "cinci dintr-o dată și oprit". Cei goi, cei flămânzi, cei din marginea orașului, cei orfani, cei umiliți, cei bătuți - la coșniță. Ne alegea doi-doi. În fiece zi câte o pereche nu venea la școală decât ca să strige: "aici - aici - de rând la piață". Și plecau acasă la Domnul Vucea, în Lucaci. Dupe ce târguiau, cocoana îi oprea toată ziua la deretecatul casei, bătutul saltelelor și măturatul curții. Și ce lucruri bune târguia Domnul Vucea din gura pieței! Cum le mâncam cu ochii, înghițind în sec! Jimblă caldă de la "Ochi-Albi", albă, prăjită și cu coltuc revărsat. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Mirosul, și făcea paralele! Dar salamul, dar costița afumată, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalată, dar alunele mari și năutul prăjit, dar stafidele galbene și curmalele din cutii! Pe toate le duceam la încheietura cotului. Și cât erau de bune, că mie-mi lăsa gura apă, atât erau de grele. Și o dată n-a zis Domnul Vucea: "Na și ție una, tătarule!" Ce mă chinuiau, din piață până la cocoană, erau jimbla, salamul, alunele și migdalele. Eu întorceam capul de la coșniță, dar jimbla și salamul miroseau, iar alunele și migdalele sunau. Erau vii. Jimbla și salamul mă luau de nas; migdalele și alunele mă luau de urechi; toate mă întorceau spre coșnița în care purtam greutatea unei fericiri străine. Să fi furat? Oh! tăceți!... Nu știți de câte ori m-a chinuit acest gând. Și nu m-a oprit morala creștină. Eram sigur că Dumnezeu ar fi ținut cu mine. Dar de unde știam eu ce însemna băcanul într-un catastiv mic? Și n-ați cunoscut pe cocoana. Naltă, subțire, slabă și cu niște ochi... Doamne, ce ochi! Ce ochi ascuțiți și cum îi jucau în cap! Ochii ei, de m-ar fi țintuit un sfert de ceas, mi-ar fi găurit fruntea ș-ar fi trecut pe dincolo. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Cum îi aduceam coșnița, deschidea catastivul, citea în gând, mișcând buzele, apoi se uita la mine: la mâni, la gură, la sân, la buzunare. Mi se părea că mă dezbracă, că-mi scutură albiturile, rând pe rând, una dupe alta. Dupe cum ne deprinsese să fim - lași, mincinoși, pârâtori, leneși - ne-ar fi fost ușor să furăm, dar ochii cocoanei erau mai neîndurați ca morala creștină. Eram sigur că ochii ei, dintr-o aruncătură, cântăreau salamul și numărau alunele și migdalele! Ce vise mărețe îmi sfărâmase mie Școala domnească! În loc de palatele închipuite, când mă plimbam cu Grivei și cu pisica în sân, găsisem niște case mici, murdare, cu tencuiala jupuită. În loc de un profesor învățat și blând, căzusem în gheara unui bătrân copilăros și rău. Îl uram, și ura mea, de victimă nevinovată, n-avea nici o margine. Să fi ars casa pe el, m-aș fi tăvălit de bucurie. Acasă nu spuneam nimic. Mila mamei ș-a tatii mi-ar fi ucis cel din urmă pic de mândrie. Ei, cari nu lăsaseră pe nici unul din frații mei să s-apuce de negustorie, sub cuvânt că până la stăpân trebuie să fie "slujbă", să afle că eu, o dată pe săptămână, slugărnicesc? Nu mă plângeam, dar în fiece seară, când mama mă punea să-mi fac rugăciunea, eu o sfârșeam cu cuvintele: "Doamne, îndură-te și ia pe Domnul Vucea, că nu ne învață nimic, ne bate și ne trimete cu coșnița în piață!" | 240 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Cocoana, și ea mi-era urâtă, dar mi-a făcut pe pofta inimii, m-a răzbunat de un an întreg de chinuri în cea din urmă zi de examen. Eu și cu un prieten eram de rând. De dimineață ne-am dus acasă la Domnul Vucea. Era în halat. Îndată ce ne văzu: – Bine, tătarilor, foarte bine, eminență mare, c-avem de lucru astăzi! Într-un șopron, ne arată un maldăr de hamuri, verzi de mușiță și cu alămurile ruginite. – Iacă, tătarilor, până diseară e destulă vreme să curățați, să spălați și să ungeți hamurile. – Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, și azi să sfârșește examenul... – Bine, tătarilor... nu face nimic... Știu eu că sunteți băieți buni... Domnul Vucea avea o cabrioletă și două perechi de hamuri. Când venea vacanța cumpăra un cal, când începea școala îl vindea. Amândoi, și abia duceam hamurile. Noroc că, dacă eu eram de 9 ani, prietenul meu împlinea 14. Curtea era mare și cu iarbă deasă, presărată cu pajuri galbene de păpădie. Sub un nuc bătrân, o fântână. Lângă ghizdurile ei, începurăm a freca cu moloz. Domnul Vucea ieșise în pridvor, gata să plece la școală. Dodată, se auzi glasul înțepat al cocoanei: – Ascultă, unde pleci? | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | – La școală, Bibiloi. – Dar Pripășel? E o săptămână și nu l-ai găsit. – Un tătar, Bibiloi, un craidon blestemat... O să-l găsim... Am trimes cincisprezece școlari... – Și vino încoa odată! Domnul Vucea, tremurând, intră în casă. Cearta începu de la târguielile de țară, căci a doua zi de examen trebuiau să plece. – N-ajunge! – Ba ajunge... – Icrele n-ajung! – Ba ajung... – Castanele n-ajung! – Ba ajung... – Salam ai luat puțin! – Ba e destul... Atunci vocea cocoanei se ascuți și se ridică sus de tot: – Ajunge? ai?... E destul? ai?... Când zic eu că n-ajunge și nu e dăstul?.. Și, dupe țipăt, se auzi "jart, jart, trosc, pleosc". Iar Domnul Vucea, după fiece trosnet, zicea repede: – Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpăr, Bibiloi! Coborî treptele pridvorului cu fața roșie ca racul. Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem că numai el dă altora "cinci dintr-o dată și oprit". Strașnice "cinci" mâncase Domnul Vucea! Leșinasem de râs. Prietenul meu zicea necontenit: – Ce faci, Bibiloi?... Stai, Bibiloi!... Nu da, Bibiloi!... Cumpăr, Bibiloi!... Abia mă potolii. Îmi ștersei ochii de lăcrâmi și întrebai pe prietenul meu: – Cum se poate?... | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Domnul Vucea | Cucoana să bată pe Domnul Vucea?... El îmi răspunse cu un aer șiret: – Îl bate. Cu a de astăzi, eu știu de patru ori. Îl bate. Ea e mai mică și el e prea mare. Ea e tânără și el bătrân... Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, și tot el ne bătea pe noi... Și frecând curelele: – Dumnezeu să-i dea zile multe cocoanei, că tot ea, pân-o muri, o să fie mai mică ca dânsul. Pe seară, sfârșind frecatul și unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia. Când intrasem în Școala domnească eram de opt ani, știam cele patru operații și fracțiile. Acum eram de nouă ani, trecusem în clasa a treia, și nu mai știam decât adunarea și scăderea. Dar ce-mi păsa mie!... Școală domnească... Ș-am plecat vesel acasă. Grivei, ca totdauna îmi ieși înainte, dădu din coadă și-mi linse mânele. – Măi Grivei, măi, să te ferească Sfântul de Școala domnească! A doua zi mă simții liber. Iertasem pe Domnul Vucea. | 171 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ș-a risipit negura din rețeaua copacilor. Soarele și-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roșie ca para focului, aurie, violetă, albastră și, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie. Desfășurați pe cer, cu închipuirea, o coadă de păun, înfiptă cu rădăcina în pământ, și prelungiți-i penele cu lumini metalice până la înălțimea amiezii, și totuși n-o să simțiți acea frumusețe fără de pereche a unui răsărit de soare. Nu vă rămâne decât să vă scuturați trupul de trândăvia încropită a patului, să crăpați ochii voștri cârpiți de somn și, deșteptându-vă simțurile greoaie cu apă proaspătă și rece, să priviți fără a vă sătura ceea ce omul nu poate nici descrie, nici zugrăvi cu fețe mincinoase pe o pânză moartă. Arta împuținează natura. Arta e născocită pentru cei ce aud și văd pe sfert din câte natura le desfășură înaintea lor. Tot ce creează omul e o sărăcie vicleană a realității. Câteva însușiri mari ale unei pajiști, ale unui suflet, ale unui trup scos din marmură, câteva însușiri care domnesc pe deasupra celorlalte și pe care artiștii le schilodesc mărindu-le și le morfolesc potrivindu-le cu puterea simțurilor oricărui nesimțitor. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Iacă arta. Marile genii au simțit în toată viața lor o durere fără repaos în fața naturii. Ei, care pătrund adânc tainele culorilor, ale sunetelor, ale formelor și ale simțirilor și rămân departe de ceea ce vor să se apropie, de câte ori n-au reînceput iarăși și iarăși același subiect, aceeași inimă muncită, aceiași ochi vii, feluriți în clipire, în lumină, în umbră și în expresie, același trup perfect ale cărui linii, moi și pătimașe, se împletesc cu atâta noroc și cumpănire, că marmura nu le poate fura decât pe sfert de sfert din adevărata lor căldură! De câte ori n-au rupt volume întregi, n-au spart pânze enorme și n-au aruncat cu dalta în fața Venerei lor, albă, netedă și moartă! Cine-ar putea să puie pe pânză toată gama verdelui care începe cu nota sură a spicului când bate în galben, apoi se schimbă în curatul verde de smarald al crețului proaspăt de stejar și sfârșește cu verdele sever și sănătos al nucului? Cine poate să păteze, norocos ca natura, o priveliște, cu umbrele norilor, cu apele închise pe care le aruncă foaie pe foaie? Cine poate da toată adâncimea unei perspective? Cine poate să-și scalde un copaci măcar în atâta aer în care îl crește, îl înverzește, îl înflorește și-l încarcă cu rod nevăzutele puteri ale naturii? | 218 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Cine poate să puie sub pielița străvezie a unui trup tânăr acel rumen al sângelui, care tremură, licărește, aleargă și se schimbă după cum vei ridica perdeaua de la geamurile camerei tale? Cine poate săpa în piatră un mușchi încât să vezi într-însul o forță care se odihnește? Ferice de acela care se îmbată de mărimea și frumusețea acelor ce veșnic trăiesc și se răsfață în aplauzele mulțimii, fără a simți depărtarea de la ceea ce a făcut până la ceea ce vroia și trebuia să facă. Ah! dar ce nenorocire blândă pentru mine, care, înfiorat de soartă de-a nu fi înțeles de lume, mai găsesc prieteni buni și drepți ca să mă smulgă din lumina îngustă, zgomotoasă și spălăcită a orașelor! Acele case mari, greoaie, încărcate și schiloade, care împeticează albastrul cerului, acele ulițe strâmte, gloduroase și murdare, care îți împuie urechile cu uruiala și-ți îngrețoșează nasul cu duhoarea, acele cârduri de oameni ce-ți amețesc capul și-ți scârbesc sufletul cu același spirit trezit, cu aceeași goliciune de minte, au pierit în afundișul poștiilor. Capitala mi-apare ca un tablou prost, pe care-l pot întoarce, după plac, cu fața la perete. Aici cerul e limpede, străveziu, cald: o jumătate de sferă, fără pic de nori, pe a cărei rază poți să-ți plimbi gândul o eternitate. | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Soarele, din creștetul cerului, își revarsă pulberea strălucitoare; inundă văzduhul cu o lumină care își rotește fâșiile în jurul unei tipsii de foc, și se albește, și se îmbunează când se împrăștie pe netezișul câmpiilor. Cât de bine e să mergi în neștirea pasului! Într-o fâneață ca aceasta, moale, înaltă și cernută pe deasupra cu flori de nenumărate fețe, aș colinda o viață întreagă, fără a mai odihni. Ce miros plăcut, care îți umple pieptul! Ai voi să-l sorbi, și te îmbată, te farmecă, te pătrunde, te atrage, și deslușit nu știu cu ce se aseamănă aceste miresme care îți fericesc creierul până în fundul lui. Un miros sănătos, un amestec de faguri de miere, de oțet de trandafiri, de smirnă, de chihlimbar, de azimă caldă; un vârtej de aburi, aromatici și nevăzuți, plutește, se leagănă, se amestecă și se împrăștie pe deasupra acestui covor înflorit. Culeg buchete și le arunc. Din ce în ce, mai colo, mai colo, mai departe, florile îmi par și mai frumoase. Floarea-Paștelui strălucește ca o pajeră de alamă lustruită. Bursuceii fumurii și împufați, graminelele orbotate pe firișoare ca acele, lăpușul, ochi rotund cu genele galbene, sângele-voinicului, roșu-foc, se amestecă cu sulfina naltă, fragedă și mirositoare, cu pupezelele mărunte și conabii, cu ochiul-șarpelui ca o pâlnie civită, cu măselarii năutii, cu jaleșul aspru și stânjeniu, și cu drăgaica stufoasă, fără foaie, parc-ar fi un pămătuf muiat în gălbenuș de ou. | 235 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Nesfârșita simfonie a vietăților pe cine n-ar descânta a bine, cu glasurile ei, aci glumețe, aci triste, când repezi, când prelungi, și piuitoare, și grave, și migălite, și otova? Acum, o clipă, au tăcut cu toatele. Un maestru nevăzut ține deasupra lor vergeaua neclintită. O pitpalacă și-a repezit glasul de două ori. Un vuiet a mii de instrumente dezleagă somnul tăcerii. Deasupra bâzâitului întins — o ceartă veselă, o ciripeală ascuțită, dedesubtul lui — o bombăneală melancolică, și în acest "trio", plin și statornic, privighetorile, ca niște piculine, își piruie, la timp, melodia lor întreită de fluieratul gros al filomelelor și de chirâitul uscat al greierilor de câmp. Ce felurimi de glasuri și de fraze, ce deosebiri de simțire și de expresie, ce veselie și ce jale, ce instrumente vii și bizare, și totuși, în acest haos simfonic, ce frumoasă și ce profundă legendă nu-și cântă veșnica natură! Această simfonie, blândă și măreață, s-a speriat de un țipăt dureros, ascuțit, disperat: țipătul vieții care se stinge. Desigur, șarpele, lacom și nemilos, suge din vreo nefericită de broască moale și motoloagă. Păsările zboară încotro apucă. Doar surdele lăcuste mai bâzâie. În adevăr, visele mele și-aici sunt chinuite. Nicăieri nu pot să-mi adorm dezgustul. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Pretutindeni e aceeași luptă vicleană, neîndurată, sângeroasă, în care numai forța oarbă a fălcilor izbutește. În pletele acestui fân mătăsos, se muncesc aceleași patimi, mici și crude ca și în omenire, aceleași vicii, aceeași dobitocie nesimțitoare, aceleași virtuți înfrânte, aceeași dragoste și ură, aceeași necinste triumfătoare, aceeași sărăcie artistică, aceeași burghezie grasă, voinică și bogată. Mari și mici, cinstiți și necinstiți, răi și buni, pasionați și indiferenți, voinici și plăpânzi, darnici și zgârciți, târâtori și mândri, înșelători și sinceri, de tot felul, de toată mâna, se găsesc în acest paradis amăgitor. Turturica și privighetoarea, patimă caldă și artă rece, curată, pompoasă și divină; furnicile strâng, economisesc ca băcanii, bob cu bob, firimitură cu firimitură; greierii, lăutari făr' de talent, îngheață de frig și de sărăcie; brotăceii se sparg la cântec ca niște poeți zgomotoși și fără minte; lăcustele, cobzari de cârciumă; pitpalacul, hoinar cosmopolit; broasca se reazemă pe picioarele-i strâmbe și-și răsfrânge gușa și burta cleioasă și, privind dobitocește, cu ochii pe jumătate închiși, seamănă cu un moșier gros, cu ceafa și cu pântecele revărsate; șoarecii sunt niște hoți fricoși; boii-popii, popor tihnit, peste care toată lumea calcă; sobolul, dobitoc liniștit, nu vrea să știe de ce se petrece dincolo de mușuroiul lui; șerpii se târăsc, farmecă cu privirea și sug cu o sete nepotolită sângele altora; fluturii, niște secături cochete care, fără a iubi pe nimenea, zboară cotiș din floare în floare; găinușele și licuricii, craidoni de noapte, își colindă felinarele și serenadele lor vechi și nevinovate. | 248 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Și în aceste popoare — atât de fericite după aparență — câte lupte, câte nedreptăți, câtă durere și câte pungășii, ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturora nu se întâmplă, fără ca vreo ființă veșnică și sfântă să puie capăt răului care izbutește! Se fură îmbucătura din gura celui slab, se strică cuiburile, se mănâncă ouăle și puii, se bat până la sânge, se robesc, și nelegiuirile și crimele se petrec fără frică de lege și de Dumnezeu. Un gușter face douăzeci de omoruri pe zi; o furnică fură și robește pe bieții purici de iarbă; o vulpe strivește la fiece pas trei-patru gângănii. Și câte soții nu sunt părăsite într-un chip rușinos! Câți nevinovați înșelați! Câte zavistii! Câtă ură! Câte talente ucise! Și câți neghiobi în fruntea bucatelor! Aceste partide, ori aceste noroade, se mișcă, se ațâță, se-nșeală, se ucid și-și duc viața într-o luptă egoistă și înțestată. Și când șarpele, aprins de focul soarelui, se repede fâșâind și culcând la pământ paiele de fân, vietățile se împrăștie ca puii de potârniche, și multe din ele își dau sufletul de spaimă. Trece cel mare, cel brutal, cel prost, dar cel mai tare... Cum n-o să înspăimânte pe-atâția lași, slăbănogi și fără de caracter? | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Câtă asemănare între oameni și micile dobitoace! Și cât de ipocrit nu-și ascunde natura, sub velințe de flori, nemerniciile și crimele ei! Aceste gânduri mă obosesc. Culorile vii și fermecătoare, mirosurile fără de seamăn de plăcute sunt niște nerușinate momeli cu care natura atrage și azvârle în luptă turmele de vietăți pătimașe și proaste. Să caut liniștea sub pluta bătrână. La umbra acestei namile, asurzit de orăcăitul broaștelor din mlaștină, să-mi aud numai gândul, să uit această poftă nestăpânită de bine și de armonie universală. Nebunii pe care cel sătul le găsește fără a le căuta, iar cel flămând le caută fără a le găsi. Așa e. E atât de bine și de aromitor pe iarbă verde, la umbră deasă. Vântul care fâșâie, basm vechi și lung, prin frunzișul tremurător al plutei, te pune pe gânduri și te dezmiardă, parcă ar fi o bătrână care te leagănă și-ți cântă, și-ți șterge broboanele de pe frunte, și te apără de zăduf și de singurătate. Lungit cu fața la cer, cuprins de liniștea senină de sus, gândurile încep să-mi tresară în creier și se înmulțesc, se înșiruie ca un cârd înalt de cocori și se duc, pe alte tărâmuri, peste nouă mări și nouă țări. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | De unde-or fi venind toate câte au venit? Și unde or fi curgând ca să se întoarcă iarăși cu alte chipuri, dar cu aceeași materie? Puterea nevăzută, care seamănă dragoste și ură printre firimiturile ce se unesc și se prigonesc pentru a face și a desface viața, o fi știind ea de ea, cine e și cât poate? Ideile sunt copilărești, zadarnice și urâte. De câte ori nu râd de mine cei doi frați, bunii mei prieteni, și mai ales sora lor, când mă prind cu asemenea gânduri! Și-apoi de ce atâta mânie? Câte jucării frumoase nu face natura; câte lupte nobile nu ațâță; ba uneori pregătește izbândă și triumf chiar și binelui. Pentru ce i-aș cere mai mult? Urât și murdar e pământul când plouă; și natura e atât de meșteră, încât cerne, frământă, dospește și plămădește și toarnă ce era urât și murdar într-un calâp frumos și curat. Din noroi — floare. Când, văzând o adevărată femeie, frumoasă, blândă, caldă în mângâieri și care să nu creadă că un obraz frumos și un creier tâmpit fac mai mult decât o minte înaltă ș-o față urâtă... cine a văzut o astfel de minune și n-a iertat tot oarbei naturi? Ah! | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | dacă eu aș fi întâlnit în calea mea pustie pe aceea care să nu râdă când eu oftez, care să nu se strâmbe când eu visez, care să mă întrebe ce am când lacrimile mi se rostogolesc pe obraji... cine știe, poate că și eu aș fi izbutit să am o viață mai omenească, să fiu un om mai cu dorință și înțeles de viață. Dacă ea, al cărei păr ar cădea în inele de fum pe umerii săi plăpânzi și albi, ai cărei ochi ar fi ca cicoarea de albaștri și de mirați, a cărei mână mică și moale mi-ar mângâia mâna mea aspră, al cărei glas mi-ar răsuna în fundul creierului ca o muzică cântată numai mie, dacă ea, a cărei ființă n-o cunosc și al cărei nume nu-l știu, ar fi aci, lângă mine, aș uita poate toată durerea, aș înfrânge toată revolta și ascuțimea nervilor mei și aș adormi fără alt vis decât chipul ei, fără alt dor decât, curând, curând, curând, să mă deștept ca iarăși s-o văd, și iarăși s-o mângâi, și iarăși s-o îmbrățișez... Ar sta aci pe iarbă... m-ar privi și, fără să mă uit la dânsa, aș simți pe mine două mărgele albastre și calde care mi-ar furnica tot trupul... Și când aș pleca capul pe genunchiul ei cu miros de mușețel, ce bine i-aș vorbi și ce ciudat și dulce mi-ar răspunde... Vântul șuieră, și ea parcă-mi vorbește. | 238 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | — Iubita mea, tu ești lângă mine. — Te legăn, ca s-adormi. — Iubita mea, a ta e mâna pe care o sărut și nu mă satur? — Te mângâi, ca să nu visezi de rău. — Iubita mea, fânul și-a plecat florile cu mirosurile lor pe fața mea, ori vântul ți-a adiat inelele ușurele ale părului tău? — Mă plecai spre tine; credeam că dormi; voiam să te sărut. — Iubita mea, tu, când vorbești, îmi cânți; când mă atingi, tresar, și când tresar, simt o căldură fericită care se revarsă în mine; tu, când mă privești, îmi luminezi mintea și-mi aprinzi inima; tu, când mă cerți, mă mângâi; tu, când mă săruți, mă faci să cred în vise. Iubita mea, vorbește-mi, dă-mi mâna, privește-mă, ceartă-mă și sărută-mă totdeauna. — Adormi, adormi, căci până ce voi avea sânge cald în buzele mele și lumini vii în ochii mei, ochii și buzele sunt ale tale. Așa de puternică fu această închipuire și eu așa de lacom și de prost! Pentru ce dorii să-i strâng mâna moale și să-i sorb buzele ei atât de bune? De ce mi se stinse închipuirea de o clipă? Și m-am trezit cu iarbă-n mâini și cu pământ pe buze. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | O clipă de fericire mincinoasă, stinsă într-o clipă, e o nefericire cu mult mai mare și mai adâncă ca toate durerile văicărite în gura mare pe la răspântii. Vai! cât pierde omul într-o iluzie! Pentru ce atâtea intrigi, atâtea scrisori pierdute, atâtea taine dezvelite, atâta gimnastică de fălci, când adevărata tragedie sufletul cel mare o poartă în el, deștept și dormind, și pe care cu cât o poartă mai liniștit în pustiul lumii, cu atât se ucide mai încet, mai dureros și mai sigur. M-am deșteptat. Aud iarăși marele concert al naturii. Câmpul ei, cu pânze urzite în verde și plouate cu flori albe, galbene, roșii și albastre, iarăși mi se desfășură în valuri mișcătoare. Dar mi-e silă de această natură, care nu se primenește decât prin lupte și prin crime. Dacă aș adormi, m-aș întrema. Ziua, închizând ochii, te afunzi într-o noapte roșie, care joacă împrejurul tău și își scânteiază buchetele de artificii violete și albastre. Câteodată te înspăimânți văzându-ți ochii afară din tine, ca două cercuri vinete în două inele galbene. Dacă învârtești ochii pe sub pleoape, către rădăcina nasului, simți un fel de apăsare sub frunte, o greutate între sprâncene și un curent amețitor în tot capul. Obrajii ți se liniștesc a somn. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Mâinile amorțesc; trupul cade în piroteală. Gândurile se împuținează; se reduc la câteva noțiuni; dau să se limpezească iarăși, și mai rău se tulbură. Negura care a îmbrobodit vederea se varsă în creier. Cel din urmă gând e ca flacăra unei feștile fără untdelemn: zvâcnește, se ridică, se îneacă și se stinge... Unde-oi fi? Mi se pare că dorm la umbra plutei. Mi-e frică să mă deștept. Mi-e frică să crăp ochii. Mi se pare că cineva mă ține de mână. Inima mi se bate. Cine e lângă mine? Mâna aceasta care m-atinge e caldă, moale și parfumată. Nu pot să mai rabd această nouă glumă, pe care n-o văd, dar o simt cu mult mai bine decât pe cea dintâi. — Cine ești? Mă deșteptai; sărisem în genunchi; și obrajii mi-ardeau de rușine. Sora amicilor mei era lângă mine. Mi-era ciudă ca să mă vadă speriat, așa, în neștire, mie, căruia de nimic nu-mi este frică cu adevărat. — Îmi pare rău că n-am putut să te deștept mai binișor. Te-ai speriat? Mi-era milă de tine. Desigur că visai ceva trist, căci plângeai în somn și buzele îți tremurau. — Nu visam nimic. — Nu se poate. De ce plângeai? | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | — Mă mir și eu. — Nu se poate... Era o fată bună, dintr-o familie mare. Era brună, cu părul lustruit și creț ca o piele de astrahan, cu ochii mici și pătrunzători, parcă înfigea în tine două vergele aprinse când te privea. Ne certam necontenit, și totuși, necontenit rămâneam buni și adevărați prieteni. — Nu se poate, repetă ea, te-ai gândit la ceva înainte de-a adormi. — La nimic, îngânai eu, aruncându-mi privirea obosită pe deasupra clădăriei de flori. — Nu se poate. Te-am căutat cu toții în toate părțile. Te-ai făcut nevăzut din revărsatul zorilor. Nici apă, nici mâncare până acum, la patru ceasuri. Și dormeai azvârlit pe iarbă. Ești un "trubadur" nesuferit. Spune-mii: ce ai? Mi-ai făgăduit... — Când n-oi mai fi, ți-oi spune. — Eu vreau acum. — Și eu nu vreau. — Uf! — Uf! Când o văzui că pleacă mâniată, o strigai, căindu-mă de răutatea mea, căci era violentă generoasa și buna mea prietenă. — Stai, c-am să-ți spun tot, deși bine nu știu ce... Și e mult, mult, nesfârșit de mult... — Spune-mi, răspunse ea, întorcându-se mulțumită. — Nu acum; mi-e foame și mi-e sete. Mă luă de braț și, fără a-mi spune vreo vorbă, mă duse acasă. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Ea îmi puse masa. Ea îmi turnă vin și apă într-un pahar mare și subțire. Ea îmi dete cafeaua. Ea mi-aduse o țigară. Îmi venea să râd. Cu câtă bunătate mă servea ea, căreia i s-ar fi cuvenit zece servitori ca mine. Îmi venea să râd cu hohote, gândindu-mă că cine știe la ce destăinuiri se aștepta, pe când eu nu aveam să-i spun aproape nimic. Ne-am așezat pe treptele pridvorului din curte. Soarele scăpăta, întinzând pe cer brâul roșu al apusului. Câinii se goneau. Puii de curcă piuiau a culcare. Și în depărtare se-auzeau clopotele vitelor, care porniseră spre vatra satului. — Acum trebuie să-mi spui ce ai. Ți s-a urât cu noi? Ți-e dor de București? — Nu mi-e dor de nimeni. Nu pot suferi orașele. N-am nimic. Sunt trist. — Dacă n-ai nimic, cum de ești trist? — Când ți-ar tăia cineva un deget, când ți-ar frânge un picior, te-ar durea și ai ști unde te doare; când ai pierde punga cu bani, ți-ar fi necaz; când nici nu te doare, nici ți-e necaz, dar te părăsește vreun gând plăcut, ori te înșeală vreo credință ascunsă de până mai ieri, atunci ești trist; când o durere se învechește și își pierde tăișul material, rămânând din ea numai un sentiment de amintire, atunci ești trist; când părăsești vatra unde ai crescut, și din ea nu-ți mai rămâne decât imaginea ei, atunci ești trist; când ai iubit pe cineva, demult, demult, și ți se reîntoarce în minte numai un chip șters cu obraji, și gură, și ochi, și păr în aceeași culoare fumurie, atunci ești trist; când, după ce ți-ai îngropat iluziile, rând pe rând, una după alta, și vremea ți-a îngroșat inima, ți-amintești cum era de frumos înainte de primul doliu, iarăși ești trist; când, fără să ai nimic, deodată, o mișcare melancolică din natură îți deșteaptă umbrele trecutului, întocmai cum un copil care plânge face să zbârnâie coardele unui clavir, atunci ești trist. | 326 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Nu trebuie să ți se întâmple nimic în prezent ca să fii trist, e de ajuns să-ți reamintești cele din trecut. Numai dobitoacele suferă, le doare, se întristează acum, acum, când văd carne ori fân și vor să mănânce, fără a se mai gândi la bătaia și nedreptățile de ieri. Și unii oameni simt tocmai ca dobitoacele; sunt astăzi triști nu pentru că le-a murit muma lor ieri, ci pentru că n-au ce bea astăzi. — Nu pricep. Ești un copil răsfățat. — Da, sunt. M-a răsfățat durerea; m-au răsfățat lacrimile. Întristarea se duce, și rămâne îndoiala. — Trebuia să mai găsești ceva. — Îndoiala e o luptă neîmpăcată și nesfârșită a omului cu el însuși. Lumea minte. Să minți și tu? Lumea înșeală. Să înșeli ori nu? Dacă înșeli, ești o bestie necinstită, dacă nu înșeli, mori sărac și nebăgat în seamă. Ce-o fi mai bine: să fii necinstit, încărcat de onoruri, ori să mori sărac și curat? Lumea fură, lumea e rea, lumea e intrigantă, lumea e indiferentă. Ce-o fi mai bine: cum s-ar cădea omului să fie, ori cum sunt ceilalți? Când la fiece pas te-ai mâhnit, te-ai scârbit, te-ai înșelat, când în toate părțile vezi un obraz ș-o inimă prefăcută, un prost ridicat la ceruri, un hoț vânturând banii publici, o secătură înșelând mulțimea, un dascăl care nu știe să citească, și măgarii schimbați în lei, și cărbunele în luceafăr, și tonții în cugetători, și copiii în bătrâni, și bătrânii în nebuni, și cartoforii în miniștri, și când de toate îți dai seama bine, bine, până în fundul lor, îndoiala te cuprinde în brațele ei cu solzi reci, și sfârșești prin a nu ști ce-ar fi mai bine: măgar cu samarul în spinare, ori om cu creierul în stomac? | 293 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Dacă ții prea mult la viață, nu poți dori să simți și să înțelegi lumea pe deplin. — Ce-ți pasă de lume? — Îi pasă ei de tine. Nu e om cât de mic, cât de necunoscut, care, dacă ar cerca să-și trăiască zilele mai altfel decât ea, să nu fie arătat cu degetul și clevetit de toți nerozii. — De oraș ești departe, nici fumul lui nu te atinge; în mijlocul naturii, pe care o admiri așa de mult când n-o vezi, pentru ce te gândești la atâtea prostii? — Și natura e rea. M-a dezgustat cu fățărnicia ei. Aceleași vicii și crime în sânul ei ca și printre oameni. La rădăcina unei sulfine un furt, sub o cicoare un omor, și pretutindeni, sub velințele ei înflorite, ură neîmpăcată pe veci. După îndoială, dezgustul vine fără să-l cauți. Și e veninul cel mai amar din câte-ți rod inima. Să vezi pe alții lăcomind să ajungă mari și tu să rămâi rece la toate boldurile vanității, rece la toate plăcerile și slăbiciunile vieții, și să nu sfâșii giulgiul dezgustului decât numai pentru plăceri sălbatice: pentru o călărie în goană întinsă, pentru călătorii nesfârșite și primejdioase, pentru nopți de vegheri... Oh! dezgustul te înmormântează de viu! | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Nimic nu vezi înaintea ochilor decât întunericul care te înghite. Stelele și-aprindeau clipirile lor strălucitoare. Calea robilor alburea pe cerul liniștit. Vântul adia ușurel. Înmărmurisem, fără a mă gândi la nimic. Mi se părea că plutesc pe deasupra unei prăpăstii. Răsuflarea mi-o simțeam caldă, și în spate îmi șerpuiau firicele reci, care mă făceau să mă scutur din când în când. — Ție nu ți-e bine, îmi zise blând prietena mea. Îmi pare rău că nu părăsești acele închipuiri torturante, care ți-au răpit sângele din obraji și viața din ochi. — Nu sunt închipuiri. Văd, simt, înțeleg micimile lumii mai bine decât aș vedea, simți și înțelege un fir de iarbă. — Păcat... — Omul nu mai e decât un instrument orb al urâtului și al răului. — Păcat, păcat de tine!... Și așa de adânc simții aceste cuvinte din urmă, încât, pe neașteptate, vederea mi se întunecă și boabe mari de lacrimi mi se rostogoliră de-a lungul obrajilor. Toate nemulțumirile și impresiile dezgustătoare ale unui om trist, descurajat și sceptic colcăiră în creierul meu necumpănit. Buna mea prietenă mă privea și, în privirea și tăcerea ei, ascundea bunătatea limpede și genială a străbunilor săi. Mi-era frig și picam de oboseală și de somn. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Ce n-aș fi dat să fiu lungit în pat! Ochii mi se închiseră. Simțurile mi se topiră, învălmășindu-se într-o piroteală aiurită. Mâinile îmi căzură pe treptele de piatră ale scării. Capul mi se plecă pe genunchi. Realitatea mi se stinse, ca un ochi de mort care se închide. A doua zi, moleșit, ca și cum atunci mă născusem, eram întins în pat. Lângă pat, pe trei scaune, ei ședeau de vorbă și se uitau la mine îngrijorați. — Boala e un bine, căci micșorează dezgustul, le zisei eu, și mă cutremurai când apropiai mâinile de trup. Multe zile am să fiu vesel până mi s-o întrema creierul meu, slăbit de friguri. — Ai putea să sfârșești cu chinurile tale dacă nu te hotărăști să fii om ca toți oamenii, îmi răspunse unul din ei cu un glas supărat, dar mângâietor. — Ce bine ar fi ca omul să fie liber, cel puțin să aibă libertatea de-a trăi ori nu. Credeți voi că în mine nu e robia specei? Acea lașitate, acel dor de trai, de care natura are trebuință în jocurile ei și pe care le-a semănat în toate speciile de vietăți, le-a împlântat în fiece individ. Dacă oricine ar putea să își puie capăt zilelor, lumea, cu toate dobitociile ei, s-ar duce pe copcă. | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Dar nu, în fața morții simțim suma lașității semenilor noștri. Voința ta nu mai e nimic pe lângă o voință inconștientă și stupidă și care, desigur, e în noi și nu e a noastră, este a tuturor, a lumii întregi, a naturii, care te leagă de viață cât timp are nevoie de tine în planurile ei. Eu nu mint când vă spun că mi s-a urât cu viața, dar nu i s-a urât ei cu mine, marii canalii, naturii! — Începi o nouă viață... Uită toate mâhnirile... — Natura uită, eu nu pot să uit. În țară la noi cartea pentru un om sărac este o nefericire, afară numai dacă nu ești prost, șiret și lingușitor, o bestie care a înșelat pe tată-său furându-i chipul de om. V-am spus... voi, crescuți într-o familie mare, cinstită și glorioasă, aveți la ce ține și de ce trăi; un țăran necunoscut, nebăgat în seamă, aruncat într-o lume proastă și vicleană, sosind la banchetul vieții cu inima deschisă și fără nici o apărare, trebuie să fie de oțel ca să nu cadă. Și apoi, chiar lumea voastră, mare și frumoasă, s-a împuținat, s-a stricat, v-a trădat și-a uitat limba și legea pământului. Și voi, cei rari, cei generoși, cei drepți, cei nobili, o să fiți sugrumați, ca mâine, chiar de ai voștri. | 218 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Viitorul este al faliților. — Și datoria ta este să cazi în luptă, iar nu afară din luptă. — În adevăr, sunt unii răniți ușor, care mai pot pune mâna pe armă, dar alții sunt așa de adânc răniți, încât nu se mai pot ridica de la pământ. Nu-mi rămâne decât o singură nădejde: ceea ce nu poate lașitatea mea va putea gluma și veselia naturii. Ea își bate joc de durerea noastră. Toate dramele, pentru ea, sunt niște comedii, niște farse. Nu simțiți cu câtă plăcere își zice ea: — Acest copil e frumos de pică și deștept cât zece: va muri la zece ani. — Acest om e de geniu: va muri la treizeci de ani. — Acest om e prost și grosolan: va ajunge ministru. — Acest om, care-mi aude toate tainele sunetelor mele, va muri de surzenie și de dezgust. — Acesta va muri de bucurie. — Acestuia, rumen și voinic, i se va rupe o vână. Și Eschyle, marele tragedian al antichității, retras la casa sa din Sicilia, într-o zi se culcă într-o câmpie ca să se odihnească. Era chel. Pe deasupra lui trecu un vultur c-o broască țestoasă în gheare și, socotindu-i țeasta capului drept o piatră, dădu drumul broaștei să-și spargă țesturile, ca apoi s-o poată mânca. | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Broasca căzu drept pe frunte poetului. Și Eschyle, care dormea, adormi de veci. Astfel, glumele naturii fac ceea ce lașitatea noastră ne împiedică de-a face. Dar sunt obosit. Aș vrea să dorm. Am rămas singur. Am adormit. A treia zi am plecat la vânătoare... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Atât de răvășite sunt cărțile, scaunele, caietele de note și hainele vechi în odaia mea, încât ai crede că toate s-au îmbătat ș-au dănțuit până au căzut leșinate, unele pe masă, altele pe pat, altele spânzurate în piroanele cuierului și câteva în mijlocul casei. Numai praful galben și gros, înfășurând odaia c-o pojghiță, dovedește în ce liniște de cimitir se odihnesc toate lucrurile între tavanul cu grinzi negre și cărămizile reci de pe jos. E moină. Streșinile picură sfredelind încet și adânc zăpada albă și lucioasă. În depărtare abia se-aud cocoșii vestind miezul nopții. Zgomot trecător și trist. Povestea streșinilor se mai aude îndrugând atâta melancolie, în același cântec monoton, în același "pic, pic, pic" lipicios, moale și metalic. | 213 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | În gura sobei câteva lemne au pâlpâit, și n-au mai rămas decât o grămăjuie de jăratic, pe deasupra căreia tresare câte o văpaie albăstrie. Cărbunii se închid și se deschid, ca niște ochi de aur, sub cămașa lor de scrum gălbiniu. Noaptea soarbe zgomotul nesuferit al trăsurilor, ocările dobitocești ale oamenilor, convorbirile lor copilărești și veninoase, și adoarme sufletele chinuite ale ambițioșilor, amuțește gura flecarilor și-a atâtor oratori, care se aseamănă, unii, cu coțofenele ce-ți împuie urechile, alții, mai serioși la glas, cu morile hodorogite, alții, mai artiști, cu un studiu fără căpătâi cântat pe un clarinet vechi. Noaptea nu mai vezi salutările înțepate ale oamenilor mari, nici moțăitul prefăcut al cucoanelor; nu mai simți nici acele strângeri de mână care te-ar vinde pe doi lei; nu mai auzi nici acele banale: — Ce mai faci? — Un' te duci? — De când nu te-am văzut! — Da, ai slăbit. — Cu ce te mai ocupi? Ș-apoi încep nesfârșitele povețe că "omul trebuie să fie mai altfel". "Să nu puie tot la inimă." "Fiecare trăiește pentru sine." "Așa e lumea, cine poate s-o întoarcă din cale? Tu ori eu?" Și să ai răbdare s-asculți: cei coptoroșiți de vicii îți vorbesc de cinste; cei cu șira spinării din belciuge îți declamă despre meritul caracterelor. | 213 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Și teorii, citite pe coperta cărților expuse pe la librării, îți fac tocmai cei care, de n-ar citi varietățile și știrile zilei de prin gazete, ar uita, desigur, să citească. Stomacul a râșnit o zi întreagă, gura a clevetit, picioarele au purtat greutatea trupului, mâinile au bănănăit, luându-se după gură, creierul a ars pentru niște idei vagi, ușurele, neguroase, ca o lampă cu gaz prost, care face fum mult și puțină lumină. Vezi bine dar că după lupta zadarnică a zilei, noaptea e o binefacere, o odihnă pentru furnicarul lumii. Noaptea, în dreptatea ei neîndurată, adoarme viața și, coborând-o mai jos de bestie, o reduce în starea liniștită a pietrelor. Întreaga lume e colțorată, aspră, mărginită în contururile ei limpezi, ca în niște linii de oțel, de care adeseori ți-e frică să te apropii de teamă de-a nu te răni. Când soarele se coboară și cade la apus, oamenii și dobitoacele parcă sunt nehotărâte în pielea și-n veșmintele lor. Turla bisericii se apropie de cer, se face una cu cenușiul coviltirului nemărginit și adânc, în jurul lucrurilor se întinde o apă închisă. Când biruie întunericul, colțurile și liniile bățoase ale formelor se topesc. Întreaga fire ți se deșteaptă în minte în stare de închipuire, și ideile sunt armonioase și plutesc, limpezi, fără zgomot, într-un haos netulburat al minții. | 218 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Da, pentru că închipuirea a smuls naturii, în aceste idei, numai masca lucrurilor, numai conturul și culoarea, iar nu și ceea ce este turnat în acest contur și sub această culoare. Acum, la gura sobei, în mijlocul nopții, la slabele clipiri ale cărbunilor somnoroși, îmi trăiesc adevărata mea viață. La lumina soarelui, lașitatea, cruzimea și prostia oamenilor mă fac să cred că-mi mistui viața într-un vis nefericit. Acum, în întuneric, mi-apare o realitate vie a închipuirii, cu mult mai frumoasă și mai blândă. Grădinile înflorite, aleile verzi și stufoase, apele care se mlădie și curg în albiile lor, păsările care se ceartă voios și în felurite glasuri, oamenii care se mișcă fără zgomot plutesc într-o muzică nepomenit de dulce și se rotesc într-o mișcare atât de moale, încât străzile parcă sunt așternute cu catifea. Am lungit pe masa mea două păpuși cu rochițele învoalte. Mâine e Anul Nou. Ce bine o să le pară fetițelor pentru care sunt pregătite! Ce ușor și ce ieftin poți să împrăștii bucuria în capetele acestor păpuși vii și nebunatice... Mâine, parcă le văd, când le-oi striga, arătându-le păpușile, cum o să sară de bucurie în jurul meu, cum o să bată din micile lor palme. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Din memoriile Trubadurului | Cu ce ochi vii și nesățioși o să privească aceste păpuși cu ochii rotunzi și sticloși ca de mort. S-apropie de mine, cu părul lor creț, blond, ușurel, ca un fum revărsat pe spetele lor fragede. Întind mâinile cu degetele răsfirate; înghit încetinel. Ochii nu le sunt de ajuns, ar vroi să înghită porțelanul sticlos care a furat forma omului. Și eu le sărut pe fiecare. Își pleacă așa de drăguț obrajii rumeni, și-mi spun atâtea mângâieri, și se răsfață în atâta veselie, încât doresc ca acest sărutat să rămâie veșnic pe fruntea nevinovăției și a frumuseții. Mai presus de un copil frumos, care privește cu ochi veseli, care se mlădie la mângâierile noastre, care te simte fără a te înțelege, nici un geniu n-a putut crea nimic, fie pe pânză, fie-n piatră, fie-n cuvinte. E așa de cald în casă, așa de liniștit în adâncul nopții, și așa de bine sunt turnat pe scăunelul de la gura sobei. Mi-e cald. Mă simt prea mult. Ochii, când mi se învârtesc în orbita lor, îi văd: nemulțumiți și tulburi. Tresar dacă mă ating, și nu e nimeni în casă. Dacă ar cădea vreo carte de pe masă, mi-ar face rău. Răsuflarea, deasă și neliniștită, prea o aud: e tare, e zgomotoasă, parcă vuiește apa la | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Fanta-Cella | Aici țipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuțit și jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului și prelingând licărișul zării, arcuit din lagunele Veneției până în livezile Iliriei. Șalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când își încondură aripile și vâslesc adânc cu picioarele lor cenușii. Și nu e dor, nu e farmec și cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic și din albia țărmurilor cu grădini de chiparoși și portocali. Și dacă năvodul atârnă greu, pescarii întind vesel de funii. Mușchii lor de aramă se umflă; mânecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nviorează; iar când apar din valuri maldărele de pești, care sar și scutură din coadă, încep cu toții să cânte, în mijlocul șuietului de peste ape, cântece moștenite de la strămoșii lor. "Eviva! colț fericit al lumii, cu adieri și calde, și răcoroase. Cât vei fi bogat în pește și aurit de soare, vom pluti în copăile noastre până în matca Adriei." "Apus norocos, ce momești vietățile undelor și le arunci în ochiurile plășilor late, vânturile tale arar vin năprasnice și haine; norii se bolovănesc și se sparg pe loc; ploile repezi parcă încetează înainte de-a începe. | 217 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Fanta-Cella | Eviva!" "Cerul nostru e ca un copil blajin, plânge ca să râdă îndată cu lăcrimile în ochi. Eviva! grădină fericită a lumii!" Pe țărmul dinspre Molo, printre stânci de var și de cremene, pescarii se odihnesc, râd și mestecă tutun, scuipând cleios și gal Castel zidit pe o stâncă, pe malul Mării Adriatice, la 6 km. de Triest. Sa trăiești! (it.) ben; cu pălării de pâslă vânătă, pleoștite într-o parte; pantalonii sumeși până la țurloaie; cămășile groase, desfăcute până la umeri; piepturile lor cu păr roșcat, stufos și creț; rași, uscați, cu toarte de argint în urechi. Coșurile de cătină stau încărcate cu pește proaspăt. Femeile îi așteaptă fluturând batistele pe înălțimi. Copii coborând în cârduri îi întreabă, din depărtare, dacă au prins raci, crabi și stele de mare. Dar pescarii au tainul lor de glume, cântece și povești. Tinerii spun ce furtuni au învins, ce fete din Triest au înduplecat și câți delfini au întrecut la înot. Bătrânii povestesc cruzimea condotierilor și câte se mai zic de "Stânca sângelui", de "Crucea căpitanului Piombo" și de "Umbra Lagunei", care rătăcește din miezul nopții până se albește luceafărul dimineții ca un ban de argint. Numai moș Fanta stă tăcut, rezemat de-o lespede ocolită cu merișor. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Fanta-Cella | Barba și pletele-i albe, țurțurate de sarea mării, i-acoperă ochii și fața uscată și scorojită ca o piele de miel întinsă la soare. — Ai gură și cimpoi, fă să răsune dealul și smârcurile mării... — Aide, moș Fanta, adu-ți aminte din tinerețe... — Uită dorul celor pierduți... tot se ascunde, nimic nu se pierde... — Și ca destul vei tăcea lungit pe scânduri de molift, cu mirul pe frunte și cu pământ în gură. — Cântă-ne, că ți-or cânta și ție greierii, șerpii și broaștele... Moș Fanta scutură din cap și amuți gluma tovarășilor săi. — Ei! cimpoiul meu de cincizeci de ani a uitat să râdă, ca de-l umflu să îndruge Tarantella din Neapole, el plânge întruna, tovarăș trist al inimii mele. Burduful cimpoiului se umflă, ca o lighioaie ce înviază, și țiuitul lui, lung, migălit, îngânat părea ca o veste tristă din capătul apelor. Ochii lui moș Fanta luminară în negura orbitelor. Fermecat de amintiri, începu să spuie: "Când lumea nu era pustie și soarele răsărea de două ori, fără să apuie vreodată, Fanta-Cella alerga zglobie pe creștetul golfului, mânând caprele din iarba răscoaptă a muchilor în pajiștile grase de la umbra albăstruie a dafinilor. Și nu era lămâie mai galbenă și mai parfumată ca părul ei despletit, nici cicoare mai albastră și mai învoaltă ca ochii ei limpezi și blânzi. | 224 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Fanta-Cella | De adormea, caprele îi mângâiau obrajii ș-o trezeau în glasul păsărilor care se certau sub boltele de viță. Privirile i-alunecau pe poteca de argint trasă de soare peste velința mării mișuită de culori. Petréle, albatrozii și muetele, cu aripi ascuțite, retezeau netezișul apelor, muindu-și gușa, în goana vânatului. Ogrăzile de măslini, pe povârnișul golfului, ca niște petice de fum împrăștiate pe-o pânză verde și înflorită. Atunci Cella, fără să clipească, dreaptă ca o făclie, cânta. Vorbele ei curgeau ca niște picături de apă ce cad pe marmură. Nu era șir, nici înțeles. Nu ghiceai gând, nici simțire omenească. Și glasul Cellei suia fără căpătâi, repezindu-și dorul, nedeslușit și rece, între mare și cer." Cimpoiul, chinuit la subțioara lui moș Fanta, se tânguia ca și cum cineva l-ar fi sugrumat. Sunetele năvăleau afară înghesuite, repezi și jalnice. — De unde vii, Cella... odor din lumea fără carne, fără ură... de unde vii? — De unde vin toți și calc pe unde nimeni nu atinge, îmi răspunse ea mângâindu-și iedul grivei, ce-o împungea cu coarnele drepte și țepene. — Un' te duci, Cella, unde te duci? — Dincolo de lume, pe unde nimeni nu mă poate urma. — Și când te înfunzi în scorburile pietroase nu simți singurătatea ca o durere? | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Fanta-Cella | — Nu știu ce e durerea, căci n-am cunoscut plăcerea, nu plâng, Petrél pasăre de mare de culoare albă, cu spatele și aripile cenușii (fr. : le Muetă pescărel (fr. : la mouette). căci n-am râs niciodată. Păsările Sân-Petrului aleargă, despică vânturile, și pe senin și pe furtună același glas au, aceeași fire... întreabă-le pe ele de sunt fericite ori nu. — Dar spune-mi, Cella, când noaptea se-ngână cu ziua, n-ai simțit focul inimii aprinzându-ți obrajii? Și n-ai întins brațele goale după închipuirile minții? — Cine m-a întristat, ca să fiu mângâiată? Cine m-a mângâiat, ca să-l pot dori? Și de ce să mă mângâie? Și de ce să doresc? Mi-e destul ce văd, ce aud, ce înțeleg, ce mă-mpresoară. Iasomia bălsămează aerul cu miros de faguri albi; soarele, în zori, șerpuiește munții Triestului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge și risipește curcubeie care se mișcă în fiece creț al mării. Iată dorul și dragostea mea! — Cella, dacă nici pirat, nici pescar, nici păstor nu ți-a înduioșat inima, pe cine chemi când cânți?... De ce cânți? — Cânt că mi s-a dat glas, cum privesc că am ochi. Marea de ce-și cântă povestea ei? Greierii de ce chirăie când noaptea învăluie pământul? | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Fanta-Cella | — Cella, tu mă privești pierdută gândurilor, ca ruinele Servolo care privesc nepăsătoare peste tot întinsul Istriei. Dar de-ai ghici, din ochii mei, câte nopți le-am făcut zile, poate te-ai îndupleca să unești iezii tăi cu mrejele mele. Și n-ar fi ciută nedoborâtă, n-ar fi vânt nebiruit, gândindu-mă cum mă aștepți în pragul casei noastre... "Și când și-a plecat, la sărutările mele, capul înecat în mătasea părului, fiorii îi cutreierară trupul și broboane calde licăriră în genele ei tremurătoare." — Cine iubește nu mai moare... "Nopțile nu întunecau lumina inimii. Fericirea adormise pe perna pe care Cella își odihnea capul. Sub ochii mei priveam necontenit înțelesul vieții. Cerul mi se părea aproape ca un tavan Vechi cartier în orașul Triest. azuriu; podoaba grădinilor din Miramare, ca un vis de care ne apropiam; viața, ca o veșcnicie"... "Într-o zi pluteam spre Triest. Despicam marea cu lopețile, îmi băteam joc de zborul goelandului. Și mă fierbea dorul de-a împărtăși lumii că la umbra dafinilor, pe unde ațipeam mângâind pletele Cellei, nu e zi și nu e noapte ca orice zi și orice noapte, ci traiul zâmbet din stele ș-o simțire din alte lumi. Aș fi murit de fericire dacă aș fi închis numai în mine aceea ce toate inimile la un loc n-ar fi putut cuprinde." | 214 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.