author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | nici una! — Ia privește la el: o țuică, o sticlă de vin, trei feluri de bucate, pe care le înghite fără să le mestece... Încolo: nu vorbește, nu râde, nu se supără... Ce ciudat om! — Vezi, zicea o doamnă frumușică către un căpitan de tunari, ce galbenă și ce întinsă piele are pe obraji mutul care mănâncă singur, care tace fără a se gândi, care mănâncă fără a mesteca, care mișcă buzele și nu i se aude glasul? Nu-ți poți închipui, dragă Pol, cum îmi năsprește nervii cu muțenia lui. L-aș săruta o dată dacă i-aș auzi glasul, i-aș da în genunchi dacă mi-ar spune cum îl cheamă și, dacă ar face o beție, aș fi în stare... — Ce? răspunse căpitanul, dând ochii peste cap și râzând un râs guturăit și gros. Ce-ai face dacă s-ar îmbăta? Spune-mi, Mimi, c-aș vrea să știe și maiorul când o veni. Maiorul o să râdă când și-o cunoaște bine giuvaierul de nevastă. Și înghițiră câteva pahare de vin. Doamna se scobi în dinți; râse pe nas; deschise ochii mari și galeși și îl bătu pe picior. Căpitanul își rezemase capul în mâna dreaptă, privind alene la masa acelui domn tăcut și liniștit. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | — Vrei tu, Mimi, să-i auzi glasul? — Vreau, vreau, răspunse ea repede și trânti un pahar cu fundul pe masă. — Ce-mi dai? — Ceva mai mult decât i-aș da mutului dacă ar vorbi. — Bine, răspunse căpitanul. Făcu semn unui chelner să vină și, când se apropie de dânsul, îi șopti ceva la ureche, îi bătu din picior, îi zâmbi și îi zise: — Nu fi prost, mă, îți dau un bacșiș bun. — Și eu, îngână Mimi, fără să știe despre ce este vorba. — Ce ți-a cerut acum? întrebă căpitanul pe chelner. — Tocană. — Tocană? Foarte bine... O să vorbească... Chelnerul plecă, iar căpitanul făcu mâna copăiță și prinse o duzină de muște. La unele le rupse aripile, la altele le strivi capetele și, când chelnerul sosi cu tocana, le presără în sosul ei galben și cleios, șoptindu-i : — Du-i-o; e numa bună; acum o să vorbească. Doamna pufni de râs, îngânând: — Ce nebun ești, Pol! Ce haz ai când te cam cherchelești! Eram mâhnit de această cruzime, și totuși abia îmi stăpâneam râsul privind la scârboasa tocană, care începuse să alerge. Necunoscutul privi lung în farfurie și nu arătă nici scârbă, nici supărare. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Luă furculița, scoase liniștit, una după alta, toate muștele, tăcu și începu să mănânce, fără a se sinchisi de vecinii care râdeau cu hohote. — Ce gugumănie rea! mormăii eu, revoltat de veselia căpitanului ș-a doamnei de lângă dânsul, dar așa de încet, încât socotii că nimeni nu mă auzise. Dar acel domn, singur și închis ca printr-un blestem la orice impresie tristă ori veselă, ridică capul din farfurie, zâmbi o clipă ușurel și nepăsător. Se uită țintă la mine și tresării când îi auzii glasul: — De ce te superi, domnule, ar trebui eu să mă supăr. Eu însă am un câine cam hârbar: de câteva ori mi-a murdărit ghetele și niciodată nu l-am bătut. Și oamenii, ca și dobitoacele, sunt mai adeseori murdari și proști, iar nu răi. Toată deosebirea e că oamenii, când sunt proști, murdari și răi, sunt mai proști, mai murdari și mai răi decât orice dobitoc. Căpitanul îl auzi și tăcu. Vroi să fumeze și-și băgă țigareta cu focul în gură. Eu vrusei să răspund necunoscutului, dar el băuse cel din urmă pahar de vin, își luase pălăria și bastonul și, într-o clipă, se făcu nevăzut. Fără voia mea, ca și când m-aș fi sculat în mijlocul nopții după un vis care te zăpăcește, mă sculai de la masă, fără să-mi plătesc mâncarea, și mă repezii după acel domn ciudat, fantastic, al cărui glas rece, desprețuitor și totuși blând și bun îmi ațâțase atâta curiozitate, că nimeni și nimic nu m-ar mai fi stăpânit locului. | 251 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Răsturnai scaunul, mă izbii de o cucoană bătrână, care trânti în urma mea un "Hei! ce, ești chior, domnule? ", și-o rupsei la fugă, simțindu-mă fatal atras de acel necunoscut bizar. Cu toată graba mea și tâcâiala inimii, îl vedeam lămurit în minte: galben, cărunt, tăcut, desprețuitor, singur în mijlocul lumii ca într-un pustiu, și glasul lui, care mă tăiase adânc, ca o limbă de oțel rece, îl auzeam necontenit bănănăindu-mi în creier. În acest om simțeam o fatalitate care te amețește. O prăpastie adâncă care te țintuiește pe buzele ei și-i privești fundul adânc și înecat în negură. O melancolie frumoasă și înfiorătoare, ce te înduioșează, te zguduie și îți risipește orce idee de viață, înfigând în tine numai patima oarbă a necunoscutului. L-am ajuns. Cu bastonul, cu mâinile în buzunar, cu capul plecat în jos, adus de spete, tresărind din vreme în vreme, el mergea încetinel, fără să i se-audă pașii și fără a arunca privirea în lături. Dar cum dete de șoseaua ce mână, suind cotiș, către Nămăești și Rucăr, iuți pașii, scoțând mâinile din buzunarele bluzei. Ridică capul în sus, ca și cum ar fi fost furat de blânda frumusețe a caselor mici, albe, curate și înconjurate cu ogrăzi de pruni și cu porumbiști verzi și fâșâitoare; își plimbă în neștire privirea uimită din platoul Bughii în albia largă și pietroasă a Râu-Târgului. | 227 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | În dreptul unei case mici, pusă cam sub șosea, îngrădită cu lațe și ocolită cu măturică, cu crăițe, cu fasolică și cu flori-domnești, abătu din drum, coborî pe-o potecă, deschise poarta și, fără a se uita îndărăt, intră în curte, se urcă în pridvor și se făcu nevăzut în casă, trântind ușa după el. Firește, mă hotărâi să pândesc în șosea. Dădui târcoale în jurul casei, până când văzui ieșind din curte o țărancă voinică și frumoasă; mă luai după ea; intrai în vorbă: "Ba un' te duci, ba ce-ți pasă; ba ce să iei de la cârciumă; ba o fărâmă de untdelemn, că mâine e Sfânta duminică". La cârciumă, mai dă-i o țuică, mai dă-i alta, mai dă-i și pe-a treia, și vorba se dezleagă. — Leliță, îi zisei eu, cum cheamă pe boierul găzduit de d-ta? — Că zău, să mă crezi, domnișorule, nici eu nu știu. Unde te-apropii de dânsul... toată ziua tace; noaptea doar ce-l mai auzi bolborosind, singur în odaie, cu perdelele lăsate și cu ușa încuiată. Da', de, n-am ce zice, e om bun și plătește bine. Ce nu mă împacă sunt niște cărți ale lui cu capete de oameni morți, cu picioare jupuite... Doamne ferește! | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Țăranca veselă, vorbă lungă și hazlie, căzu la învoială că-mi închiriază odaia de alături de acel domn, pă "nu mai jos de doi poli, că la ea e curat, că e odihnă bună, că sunt țoale să te îngropi în ele până în gât; și, unde mai pui, umbră deasă și prune de tot felul; mă rog, la câte rămnește inima omului". A doua zi, pe vremea prânzului, luai geamantanul și mă așezai la noua gazdă. III În prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimbă în lungul odăii până la miezul nopții, apoi îl auzii cum se încerca să puie zăvorul încet-încet, și către unu-două din noapte oftă așa de lung ca și cum ar fi scăpat din mâinile cuiva care s-ar fi încercat să-l năbușească. Mărturisesc că frica m-a apucat când l-am auzit că începe să vorbească: la început câte-o vorbă nedeslușită, apoi fraze întregi, la urmă mi se păru că citește și, în sfârșit, această scenă tainică se încheie cu un mare zgomot, făcându-mă să sar din plapumă. Desigur, trântise niște cărți. Mă lungii din nou în pat, cu ochii deschiși în întunericul odăii. Câtva timp nu mai auzii nimic afară de șuietul jalnic al râului. Nu trecu mult, și zgomotul de-alături se auzi iarăși, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. | 221 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Se răstea, ofta, înșira cuvinte fără înțeles, rupea și mototolea la hârtie, ca și cum ar fi smuls foi din vreo carte, îl auzii bine cum râcăi de mai multe ori niște chibrituri și dete foc la ceva care ardea repede. Se deslușea bine pălălăile supte de coșul sobei. După acest foc, ce nu ținu decât câteva minute, el începu să se plimbe în lungul odăii, zicând cu nespusă mânie: — Da, da, foarte bine! încă unul! încă unul! încă un dobitoc care nu știe ce vorbește! Așa le trebuie. Șarlatani! Oamenii sunt proști! Niciodată n-am înțeles ca în noaptea aceea cum un om poate muri de frică. Vecinul meu plângea. Eu nu puteam închide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Dacă zăvorul de la ușa lui ar fi crâcnit, în neștire, atins de el din greșeală, eu aș fi înghețat în acea clipă, așa cum mă aflam, c-un pumn încleștat și c-o mână pe frunte. Toate lucrurile în casă, masa, perdelele, scaunele și soba se clătinau din loc, îmbrăcau forme de monștri, de câte dihănii toate pot să treacă printr-o închipuire smintită de spaimă, și dănțuiau, și săreau, și se strâmbau la mine, ca și cum nebunia de-alături le-ar fi dat suflet și plan de-a mă cuprinde în vârtejul ei fantastic. | 212 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Inima începu să mi se bată; răsuflarea mi se împiedică de câteva ori și, fără să știu de unde mai aveam putere, mă răsturnai cu fața în jos. La ziua albă, somnul, bunul somn, mă fură cu odihna lui mângâietoare. M-am deșteptat după amiază. Nu-mi mai era frică. Mă întremasem. Odată închipuirea liniștită, mă simțeam, ca și în ziua de mai înainte, legat de pașii acelui necunoscut. — Nu se poate, nu e nebun. Un nebun așa de cuminte e cu neputință... Mi-e rușine mie de mine... Ce laș am fost! Nu sfârșisem bine de mormăit aceste cuvinte, și luai niște foarfece de pe masa mea, intrai binișor în casă la vecin și, măsurându-mi depărtarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, tăiai două rotocoale prin care puteam privi de-afară înăuntrul odăii ca prin două sticle de ochelari. Toată ziua am umblat încotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus până la Mățău. Toate câte le admiram cu două zile mai înainte nu mai însemnau nimica. Natura mi se părea o secătură și așteptam cu nerăbdare ca noaptea să înghită farmecele priveliștilor, absorbit de aceste întrebări: "Cine o fi acest om? De unde o fi venind? | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Ce fel de viață duce? Ziua liniștit și noaptea în prada atâtor chinuri... Ce om este acest nefericit?" Pe la miezul nopții, văzând că și-a aprins lumânarea, am intrat binișor în curte. Luna mi-era nesuferită, căci lumina din creștetul cerului să fi zis că este ziuă. În vârful picioarelor m-am apropiat de fereastra odăii lui. Mă suii pe prispa care ocolea de jur împrejur casele și, abia respirând de emoție, îmi potrivii ochii pe cele două rotocoale tăiate în perdeaua de la fereastră. Vedeam bine în odaia lui. Ca la un minut închisei ochii. Era o crimă purtarea mea. Spionam un om atât de bun și de liniștit. Despecetluiam o scrisoare plină de taine, care nu-mi era adresată mie. Intram hoțește într-o conștiință închisă și nefericită. Dar când deschisei ochii, toate grijile și gândurile omenești, curate și înalte, se risipiră. O putere mai mare decât voința și cinstea mea mă țintui la fereastră. El își lepădase bluza și vesta. Deschisese pe-o masă mare de brad două volume groase, cu figuri negre și tablouri colorate. Deslușit nu vedeam cam ce reprezentau. La gura sobei era un morman de scrum de hârtie. Se uită puțin pe una din cărți. Citi liniștit o pagină, apoi începu să se plimbe în lungul odăii, cu niște pași din ce în ce mai largi și mai apăsați. | 221 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Obrajii lui, galbeni și fără pic de viață, se deschiseră, se luminară, se rumeniră puțin, dar așa de repede, încât înțelesei că acea căldură nu le era firească, ci, ca și cum l-ar fi dogorit un foc străin de sângele lui, o gură de sobă încinsă, o izbire de soare în creștetul capului. Ochii lui, stinși și adormiți în orbitele întunecoase de sub fruntea lată și albă, se deschiseră mari, aprinși, scânteietori și începură a-i juca în toate părțile. Buzele i se dezlipiră, tremurară, apoi îndrugară câteva vorbe pe care nu le auzii. Mersu-i închis între cele două ziduri era o goană furioasă; și nu se întorcea din mers decât numai când era aproape să se izbească cu capul de pereți. Se opri în mijlocul casei, se frecă pe frunte. Când ridică ochii în sus, erau încărcați cu lacrimi. Dădu din mâini, ca și cum ar fi vorbit cu cineva, și zise cu dezgust și cu revoltă: — Of! of! să nu crezi în Dumnezeu, bine, dar să nu crezi în noroc? Idiot și ateu e acela care nu crede în soartă, în soarta care te încinge cu cercuri de fier de la naștere, în soarta pe care ți-o fată oamenii și împrejurările, lumea și moravurile ei. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Viața nu e liberă; viața e o sclavie și un joc de cărți; o carte fatală te prigonește zece generații întregi, dacă vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curmă mai degrabă! După aceste cuvinte făcu de câteva ori pe nas "hî-hî" și se așeză pe un scaun de lângă masă, își cuprinse tâmplele în mâini, plecându-se pe-o carte. Înmărmurisem privind și ascultând fără să înțeleg nimic din câte vedeam și auzeam. După ce întoarse câteva foi, o mână îi căzu moleșit și greu pe tomul de alături și începu să plângă ca un copil. Lacrimile îi picurau una după alta, repede ca o ploaie caldă, pe foile cărții, până când, nemaivăzând, desigur, rândurile, se sculă de la masă, oftă adânc, ca și în noaptea trecută, și îngână cu ochii în sus, ca și cum ar fi fost o femeie care se roagă la icoană: — Dar eu tocmai așa am făcut, tocmai... Tuburile n-au răsuflat. Sângele a avut tocmai căldura unui om pe deplin sănătos... și sânge mai curat ca al meu era cu greu de găsit... Nici-o boală n-am avut care să-și fi vărsat și plămădit în el elementele morții, acele milioane de atomi vii care se revoltă și tulbură și înfrâng tainica goană și primenire a vieții... Aș vrea să-mi dovedesc mie însumi că am greșit, numai astfel poate mi-aș birui lașitatea și mi-aș zdrobi viața ca pe-un pahar din care ai băut până te-ai îmbătat și nu mai ai ce bea... Și începu iarăși să se plimbe. | 250 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | De astă dată obrajii lui erau un amestec de galben, alb și vânăt. Mi se păru că tremură. După câteva învârtituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvârli cu scârbă de pe masă, o mototoli, îi smulse foile, răsuflând pe nas așa de puternic încât îl auzii cum auzi din depărtare un cal speriat. Adună toate foile, le îndesă în gura sobei, aprinse un chibrit și le dădu foc. Casa se lumină de vâlvătăi. El, după ce arseră cele din urmă petice, se întoarse la masa de lucru și zise cu mulțumire rea: — Da, așa le trebuie! încă unul care nu știe ce spune! Încă unul care nu se mulțumește pe ce știe și scrie volume întregi despre ce nu știe și nu-i este dat să știe ! Poate că erau trei ceasuri după miezul nopții. Luna scăpătase mult la vale. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pândă. Era obosit; sta adus de mijloc, întors cu spatele la mine și rezemat în mâini de masa albă. După câteva minute de gândire se duse la un geamantan; îl deschise; scoase o cutie; se așeză pe un scaun; aruncă un picior peste celălalt; puse cutia pe masă; o deschise; luă din ea o lupă și un cuțitaș de oțel; își sumese mâneca stângă până-n cot; își rezemă vârful cuțitului de pulpa mâinii și zise liniștit: — Desigur, sângele meu n-a fost bun. | 238 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | O moștenire de la moși, de la strămoși, un faliment de sânge pe care l-am primit în vinele mele fără să știu, fără să vreau și fără ca ei să fi știut și să fi vrut. Cum sfârși aceste cuvinte, apăsă cu mâna dreaptă pe plăselele negre ale cuțitului, a cărui limbă subțire și sclipitoare îi pătrunse carnea. Când îl trase în sus, sângele țâșni, îi alunecă la vale înroșindu-i cămașa strânsă ca un covrig în jurul cotului. Și privea liniștit. Pe mine m-apucară niște fiori reci de-a lungul spinării. Văzând cum picura sângele de la cot la pământ, îmi simții ochii calzi de lacrimi. De osteneală și de spaimă îmi veni amețeală. Închisei ochii și zguduii puțin cele două vergele de fier, de care mă înhățasem să nu cad. Când mă desmeticii, dădui să privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai văzui nimic. Clipii din ochi. Mă frecai bine pe frunte, în casă era lumină și totuși nu mai văzui nimic. Deodată, începui să tremur. Două fâșii de ger mi se strecurară prin amândoi ochii. Tocmai în dreptul lor întâlnisem o altă pereche de ochi care scânteiau ca doi ochi de pisică, uitându-se adânc într-ai mei. Eram prins. Mă simțise. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Și îl auzii că râde, zicându-mi: — Nu e așa, vecine, că sângele meu e roșu și bun? Nu e așa? Un mort, dacă, printr-o minune, ar fi râs și ar fi vorbit, n-ar fi râs și n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat și mai sinistru ca acea fantomă neagră care-mi bătu în geam. Am rupt-o la fugă. Pe la poartă mi s-au tăiat picioarele și abia m-am târât, câțiva pași, pe malul șanțului de la șosea. Răsăritul bătea în profir. Cocoșii cântau, lipăind din aripi. Brâiele de mușcele se zăreau într-o lumină leșioasă. Râul Târgului venea cu șuietul său din depărtare. Iarba era udă. Poate că de frig, ori de frică, adormii și nu mă deșteptai decât numai la scârțâitul asurzitor al unui car încărcat cu scânduri, coborând de la herăstraiele din Rucăr. Soarele era sus. Vegheasem toată noaptea în picioare; nu mâncasem; mă dureau coastele; mi-era frig; răcisem; amețeam. Mă prinseră frigurile. Intrai în odaia mea. Mă tolănii pe pat. Unde picai, acolo adormii. Cât oi fi dormit nu știu, dar visam că se făcea că un prieten, cum arar se mai găsesc pe lume, mă mângâia pe frunte și pe mâinile mele înghețate. Mă deșteptai. Deschisei ochii și rămăsei încremenit cu ochii țaglă, așa cum eram, trântit de-a curmezișul patului, cu gâtul strâmb și cu vinele de la gât supuse. | 224 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Vroii să strig. Căscai gura, dar n-auzii nimic, în fața mea sta nemișcat acel om necunoscut. Privirea lui mi se părea că mă judecă, mă osândește și mă execută. — Nu fi copil, n-ai de ce să te sperii, îmi zise el blajin și mă potoli. Ai dormit în șosea; ai răcit; o să-ți treacă; nu e nimic; de tot te poți lecui, afară de dezgust și de îndoială. Și văzând că dau să vorbesc fără a izbuti, îmi luă o mână într-ale sale, mă mângâie, apoi începu să-mi vorbească, zâmbind: — Am să-ți dau o sticlă de vin; s-o bei toată, să mănânci bine ș-o să-ți treacă. Sunt doctor, adică am învățat medicina și nu mai cerc să vindec pe nimeni. Deseară ai să afli tot ce ai vrut să afli. La toate am fost osândit pe lume, dar să mă creadă oamenii și nebun, după ce sunt nefericit, ar fi mai mult decât mi-este dat să rabd și să tac. Mi-aduse o sticlă de vin, pe fundul căreia se vedeau mănunchiuri de țintaură. Și plecă. Am băut tot vinul. M-am dus la birt; am mâncat zdravăn, m-am rătăcit de-a lungul râului până la podul care taie aproape pe la jumătate calea dintre Câmpu-Lung și Nămăești. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Țărancele, cu fotele roșii și cu cămășile albe, sumese într-un șold, nălbeau pânzele, copii desculți și numai în cămăși groase și ridicate până la burta lor, doldora de prune și de mere, bălăceau prin șuvițele de apă ce se coteau din matca râului iarăși în matca lui. Eu băteam cu bastonul pietricelele și mă gândeam cum, fără de voie, furam tainele unui suflet atât de bun ca al vecinului meu. Morile vuiau de-a lungul apei, vânturând prin spițele lor late talazurile limpezi și clăbucite de spumă. Pivele își bocăneau cracii groși și grei, bătând, ghemuind și strivind abalele. IV Pe înnoptate m-am dus acasă. Toate câte îmi treceau prin minte despre acel om ciudat mi se păreau prostii și nu-mi lămureau acea noapte fantastică. Pe la zece ore ușa se deschise. El apăru în prag; îmi ticăi inima și abia putui crede urechilor când îl auzii chemându-mă: — Poftim la mine dacă vrei. Am ceai și tutun bun. Și-o să vorbim, mai ales că n-ai știut să-ți stăpânești curiozitatea. Nu e bine să furi cu coada ochiului, nici să tragi cu urechea pe la geamurile oamenilor. Dacă te-ar plăti cineva pentru aceleași fapte, ți-ar fi rușine, ți-ar suna în minte cuvântul de spion... deși nu plata, ci faptul înjosește. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Mă luă de mână și mă duse în odaia lui. Pe masa de brad erau două cărți, două ceaiuri care-și afumau aburii căldicei și mirositori, și cuțitașul de chirurg pătat cu sânge închegat. Cu frica în sân, m-așezai pe-un scaun. El era în fața mea. Aprinserăm câte o țigară. Sorbi de două-trei ori din ceai și începu să vorbească, ca un om zăpăcit de gânduri, care nu știe cum să și le adune. — Ei, ei, îmi zise el, oftând ușurel, omul de când se naște vine cu jumătate de soartă în el. Când un copil rămâne nepăsător la zgomote, la ocări, la bătăi, și nu se gândește decât la mâncare; când nu simte milă de cerșetori; când se îndoapă cu dumicatul din urmă, fiind sătul până în gât, mai bine decât să-l dea cuiva; când chinuiește pisicile și câinii; când strânge lucru peste lucru, jucărie peste jucărie, acest copil a sosit cu jumătate de noroc în lume. Dacă împrejurările nu l-ar suci din calea lui firească, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca să fie fericit, afară poate de puținică deșteptăciune, pentru ca să-și aleagă frizura bine, să-și scuture hainele bine, să-și lustruiască ghetele și să mintă întotdeauna. | 211 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Ai putea, aproape cu siguranță, de la un mic semn, să deosebești, cu douăzeci de ani înainte, care copil va ajunge un om procopsit și fericit și care va muri cum a și trăit: sărac și nefericit. Dacă pe la vârsta de cinci-șase ani deschide niște ochi blegi și reci, nepăsători, mari și uscați, nu mai rămâne îndoială că prostia simțurilor la el e în strânsă legătură cu prostia creierului, și aceste două prostii sunt de ajuns ca să-l fericească o viață întreagă. Dacă, din contra, ochii lui se măresc și se micșorează; dacă se strâng nervos în pleoape și se desfac repede până la frunte; dacă clipesc fără ordine și dacă mânia, ca și bucuria lui i se aprind în luminile lor, e de ajuns ca să te încredințezi că această viață care-i scapără în priviri pornește dintr-un foc de viață din aluatul aprins al creierului, și aceste două vieți sunt de ajuns pentru ca să-l chinuiască întreaga lui viață, mai ales în lumea noastră, șireată și proastă, lustruită și ignorantă până la sălbăticie. Eu, neajungând nimic și necunoscându-mă nimeni, pot, fără să crezi că mă laud, să-ți spun că din întâmplare am sosit pe lume un copil viu, neastâmpărat, milos, necumpătat în toate, amestecând râsul cu plânsul într-o clipă, simțitor, dureros de simțitor, căci de mic nu deosebeam între o palmă ș-o vorbă rea sau urâtă. | 228 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Un singur cusur aveam: eram sărac. Ș-a fost de ajuns... Aci se opri din vorbă. Sorbi din ceai. Ridică din umărul drept și făcu pe nas de câteva ori "hî-hî", ca și cum ar fi râs. Apoi începu, clipind des: — Nu știu dacă d-ta înțelegi pe deplin cuvântul să-ră-ci-e? — Îmi pare rău că-l înțeleg... — Nu e vorba de sărăcia-lipsă, ci de sărăcia care te alungă să-ți slugărnicești viața în casele bogate ale parveniților. Pâinea ți se pare amară, vinul acru, hainele te ard, salteaua — umplută cu pietre, și perna pe care-ți pleci capul — înțesată cu mărăcini. Toți acești îmbogățiți prin șărlătănii și furturi sunt convinși că plătindu-ți un serviciu îți cumpără și viața. O, Doamne, dar te uiți cu scârbă și cu milă la ei... Nu știu cum să-și îndulcească viața măcar de-ar avea vistieriile împărățiilor toate. Cu mult mai bine trăiesc câinii și slugile la vatra lor bogată și toantă. Sfârșisem bine liceul. Urmam la medicină. Dam lecții la copiii unui falit milionar; copii răi, rău nărăviți, leneși și gugumani. După trei săptămâni vorbeam despre progresele copiilor. Eram la masă. El, un om gros în pântece și în ceafă, închis și ciupit în obraji, ținea întruna că să-și facă copiii militari; milităria e carieră sigură mai ales când ai cevașilea cheag. | 217 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Ea, o femeie uscată și naltă, înfiptă la vorbă, încăpățânată și necăjicioasă, nu lăsa deloc cu deputăția. Deputăția este o meserie care duce departe. M-am amestecat în discuție, căci mi-era silă să-i ascult. Le-am spus cât de multe lipsesc copiilor și cât de multe le mai trebuiesc. — D-ta prea observi multe, prea știi multe și prea vorbești mult, îmi răspunse el, zuruindu-și inconștient banii din buzunar. Pentru prima oară vorbeam cu ei. Pentru prima oară vorbeau ei cu mine. A doua zi, bineînțeles, mi-am luat cărțile ș-am plecat în voia întâmplării. La douăzeci de ani, pe pământ și sub cer, lesne se încăputează un culcuș de trai. După câtăva vreme mă pripășisem la un mare funcționar. Dam lecții la o fetiță de șapte ani, destul de frumușică, destul de deșteaptă, și destul de leneșă, și destul de răsfățată. Era primul și singurul copil la părinți. Acești oameni mi se păreau mai buni, mai de omenie. El, om liniștit, nici prost, nici deștept, și nu învățase multă carte ca să-și vatăme inteligența sa mediocră. Ea era frumoasă, tânără, vie, îi plăceau discuțiile; nebună după Rolla , recita binișor Le Saule și Steluța lui Alecsandri, mai ales acel singur vers ge Vast poem al lui Alfred de Musset, publicat în 1833. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Alfred de Musset, publicată în 1830. nial și simplu: "Pe când eram în lume tu singură și eu", îl spunea minunat, cu toată melancolia, cu toată părerea de rău adâncă și omenească ce i se cuvine. Aci iar își tăie cuvântul. De astă dată surâse iar amestecat cu acel "hî-hî" trist și obișnuit. Răsuci o țigaretă, o aprinse la lumânare; mă îndemnă să-mi beau ceaiul și începu să-mi povestească cu o ironie așa de ciudată, că parc-ar fi rânjit la cineva. — Doamna era foarte bună cu mine. Vorbea, râdea, discuta ceasuri întregi. Vroia să afle ce-mi place și ce nu. Ne certam mai pe toți poeții mari și, după ce mă ațâța la discuție, mă asculta privindu-mă lung și nemișcat, sfârșind mai întotdeauna prin a-mi da dreptate și a-mi mărturisi că-i place grozav cum vorbeam și cum citesc. Eu mă înroșeam și ea râdea. Ne făcusem destul de prieteni, doar nu ne ziceam pe nume și nu ne ziceam nici într-un fel. Într-o zi discutam împreună dacă un vestit poet al nostru a iubit ori ba, ca un adevărat artist și poet, și dacă poeziile lui de iubire răspund la porniri adevărate și profunde. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Ea zicea că da, eu susțineam contrariul. — Ce vrei, acele versuri ușoare, limpezi, bogate, acele comparații fericite, acea credință în dragostea lui sunt niște dovezi puternice că poetul a simțit și a știut să spuie ce simte. — Nu, eu nu sunt de părerea d-tale, îi răspunsei eu. Versurile lui sunt ușoare pentru că nu spun nimic. O muzică de silabe nu poate fi decât ușoară. Limpezimea lor le vine nu din profunditate, ci din indiferență. Când spui lucruri pe care orice om de bun-simt, tolănit fără grijă pe o sofa moale, le poate spune, ar fi și păcat să nu fii limpede, mai ales când toată viața ai ciripit în versuri. Comparațiile lui, în genere, ca toate celelalte figuri, sunt, după formă și după cum tind să lumineze și să invieze o idee, nefirești și școlărește căutate. Bogăția la el e lipsită de mișcarea și de căldura vieții. Tocmai felul acestei bogății dovedește că scriitorul nu vede, nu simte și nu înțelege deodată. Când vede și simte, nu înțelege; când vede și înțelege, nu simte. Și când vede, simte și înțelege, atunci desigur că este vorba despre ceea ce omului ordinar de tot nu i-ar trece prin minte. Atâtea diminutive, atâtea figuri căutate și moarte, atâta nepătrundere în inima omenească, atâta cumpătare în vers, atâta blândețe de simțire, atâta duioșie de cuvinte, toate acestea ți-arată pe omul cu temperament molâu și fericit. | 234 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Aș putea zice că numai când descrie ce vede și înseamnă ce umblă în gura poporului, numai în aceste cazuri e destul de bine, este chiar un artist desăvârșit. Iubirea, ca și toate celelalte patimi ce nu se pot vedea, pentru el au rămas comori ascunse, pe care niciodată nu le-a putut găsi. Cine iubește are căldura logică și retorica temperamentului lui, nu se încurcă în imagini și în cuvinte ce trec prin mintea oricărui școlar bun și moșier deștept. Ea mă luă de braț și eu tresării. Mi-era cald. Mi-era silă. Nu înțelegeam bine. Mi-era frică. Toată vitejia de cuvinte pieri. Amuții, fără să-mi dau seama bine de ce. Și nici acum nu-mi aduc aminte dacă, plimbându-ne prin odăi și iarăși întorcândune pe urmele noastre, am scos vreo vorbă. Pentru prima oară prietenia ei mă umilea. Dacă ar fi fost o femeie de pe drumuri, dacă nu m-ar fi plătit și nu mi-ar fi dat să mănânc, mi-ar fi făcut plăcere căldura brațului ei rotund apăsat într-al meu; aș fi iubit-o... dacă n-aș fi apucat să cred că este cinstită. Mă surprinsese. Mă uimise. Îmi răsturna toate credințele mele. Și mai ales când a auzit clopoțelul de la ușă, și-a tresărit la brațul meu, și-a alergat veselă și mângâietoare înaintea bărbatului său, îți mărturisesc că am înghețat în picioare. | 220 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Și mi-a făcut un rău nespus când mi-am simțit naivitatea sângerată și când curățenia iluziilor mele mi s-a părut că este o curată prostie. Nu este simțire nobilă care să nu se zguduie când vrăjmașul ei ți-o surprinde dormitând și ți-o izbește repede. Toată noaptea, un singur gând am tors în creier. Dacă a cercat să mă iubească, desigur că mâine mă va urî. Am fost atât de neghiob și de rușinos cu dânsa, am văzut-o atât de înjosit prefăcută între mine și bărbatul său, încât ea o să vadă în mine un frate nesuferit, care surprinde păcatele unei surori mai mari. O săptămână nu mi-a vorbit. Ea tăcea, eu tăceam. Altă greșeală de care vedeam bine că-i pare rău. Nevorbindu-mi, ea simțea că se acuză de o vină care poate că nu fusese decât un capriciu ușor și trecător, o pompare mai repede a sângelui spre creier, o amețeală a închipuirii, o iluzie ce arunca pentru o clipă drepturile bărbatului asupra unui tânăr necunoscut... După o săptămână, într-o sărbătoare, ea veni spre mine. Eram singuri. Zâmbi, dar trist și răutăcios. Și, ca și cum și-ar fi adus aminte de ieri, îmi zise: — Vasăzică, d-ta susții că ce admiră o lume toată sunt niște copilării rimate, că lumea se înșeală și că numai d-ta ai dreptate... Nu știu cum — parcă nu mi s-ar fi întâmplat nimica -prinsei la vorbă, și învârtește la foi, și despică la versuri, și înhață figurile care mi se păreau mai ordinare și mai nepotrivite și, când socoteam, după vechiul și prietenosul obicei, că ea o să mă aprobe, o auzii că-mi zice c-o mânie ascunsă cu mult meșteșug: — D-ta prea citești multe, prea știi multe, prea observi multe și prea vorbești multe... În acel minut, ca printr-o minune, mi se păru că văd sub pielea ei tot organismul brut al falitului. | 309 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Liniște | Aceeași frază, aceleași cuvinte, aceeași mânie și același dispreț. Aș fi dorit să-i spun: "Puteai să mă dai pe ușă afară ceva mai puțin crud". Curajul mă părăsi. Cine crede că dreptatea are și îndrăzneală nu știe ce spune. A doua zi am plecat și de la înaltul funcționar. De astă dată trist, cu un început de îndoială, de dezgust și de nu știu ce boală, ale cărei efecte fizice le simțeam pretutindeni, dar mai ales în creier. Neput | 79 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | P-atunci umblau sfinții pe pămînt, se dăschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mîncau jeratic… Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit priar cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei și cu stolurile de păsări gonite de arșiță de prin țări și pustiuri, pe unde nici gîndul nu colindă. Grîul înfrățise nalt d-o șchioapă și, de s-ar fi dat afund ciocîrliile în stuful lui, ș-ar fi ascuns și trupul cît un pumn, și ciocul limbut, și moțul bălțat, ca și cum ar fi încondeiat de mîna omului. Vitele satului pășunau lacom. Porcii găfuind, cu coada sfredel și cu rîtul în jos, ronțăiau ghinda, făcînd clăbuci la gură; pe spinările lor se lăsau, din zbor, corbi negri și lucioși, ca păcura, și-i ciuguleau, iară ei, dăschizînd leneș ploapele cu gene gălbui, își răsfirau coama de plăcere. Cîinii tolăniți la soare lătrau prin vis, alții își dăsfă- șurau colacul trupului, întinzîndu-se apăsat în picioarele de dindărăt. Țăranii voioși, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii și-i pîrliră la foc de paie, și-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun și cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la circiumă. Ba un rachiu, ba o țuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, și cheful, rumen și guraliv, se întinse ca focul. | 224 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | Băutura, cheful și jocul se țin de mînă. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învîrtituri și, împletindu-și mîinele, o repeziră în șir vioi, aci bătînd cu călcîiele pe loc, repede și îndesat, aci aruncînd picioarele sus și lung, ca și cum ar fi sărit pîrleazuri. Și pînă cu noaptea în cap zobiră pămîntul, netezindu-l ca în palmă. Dar în ajunul Moș Ajunului se dăzlegă un viscol din adîncimea vînătă a cerului. Crivățul se năpusti răsturnînd copaci bătrîni, smulgînd și risipind acoperișuri de stuf și de coceni, amuțind lighioile și înfundîndu-le care pe unde înnemereau. Zăpada măruntă și răsucită izbea în geamuri și se prăbușea pe coșuri ca niște suluri. Ziua, la amiaza mare, se întunecase. Și cînd vîntul mai conteni, se așeză p-o ninsoare cît foloștina de mare. După un ceas, zăpada era la glezne, după două, pînă dincolo de genuchi. Se moinase, și zăpada cădea mai mare și mai deasă, și creștea, creștea, mai sus de prispe, mai sus de lavițe. Pe la toacă era la clanță. Oamenii suflau greu, tăiați pe la mijloc, aruncînd zăpada din ușe și dăschizînd pîrtii adînci și înguste, mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii, care ținea într-una cu sfînta slujbă, cotind și spre cîrciumă de gura cîrciumarului. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | Ș-a stat ninsoarea, și s-a pus o geruială de crăpau pietrile, de trosneau lemnele și-ți scrîșneau dinții în gură. Moș popa zbughea la cîrciumă să se mai dăzghețe, că e bătrîn, și alții, după el — ce-o face popa să facă și ei. Popa, înghețat vargă, da una după alta, vorba și țuica, țuica și vorba. Ceilalți, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau și ei. — De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e, zicea popa, dar prea e prea. Așa zăpadă n-am pomenit… Și mai supse o țuică. — Alunecă, alunecă, grăi iar moș popa, mai cerînd una. Ei, păcatele mele, Doamne, d-o începe iar, m-am topit mîine cu Crăciunul, rămîi fără colaci. — Sfinția-ta ai de unde, răspunse morarul — un morar gras și rumen, cu obraji bucălați ca niște pite — dar eu ce mă fac? Cine mai dăjugă la moara mea? Și pescarul zise: — Părințele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba la Crăciun, și morarul, de i s-o odihni piatra, cînd o începe, o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă, și gura — mălai și făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a înghețat tun. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, își uită să ceară ce venise să ceară, și se tot gîndea, știind și pe moș popa, și pe morar, și pe pescar bogați, putrezi’ de bogați. Apoi dăschise gura și zise, ștergîndu-se pe la nas cu mîneca cămășii: — De, părințele, de, a fi, n-a fi, dar așa mi-a spus zdrențea mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moș Crăciun, c-o barbă albă pînă la genuchi, și tremură, și dîrdîie, sprijinit în patru copaci. Pînă nu l-om goni, nu scăpăm cu viață, ne îneacă zăpada și murim cu zile. Popa se scărpină în barbă și zise: — Mai știi… te pomenești…ce cu gîndul n-ai gîndi… Morarul își frecă mîinele și zise: — Pe el, părinte! să-i scuturăm cojocul! Și pescarul își scutură pletele cîrlionțate și zise: — Ce te gîndești, părinte, să sculăm tot satul și să-i tragem o tăvăleală să se ducă nouă cu a brînzei… Și se repezi popa, împleticindu-se, și după el morarul, și după morar pescarul, și după pescar văduva, și după ei, cît ți-ai lega nojițele, se adună tot satul: bătrînețele cu sfatul, flăcăimea cu voioșia și muieretul cu zarva. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | Cu lopeți, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală, spre pădure, iar în fruntea lor mergea moș popa, c-un tratavanghel la subțioară, și așa era de îmbulzit, că făcea un pas pe jos și nouă pe sus. Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, pînă aci i-a fost lui Moș Crăciun! Numai să le pice în cale, și lasă-l, ce i-or păți oasele numai el o să știe! valvîrtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămîie; o să-și ducă în brațe barba smulsă ca un maldăr de fuioare și, în loc să ia drumul mare, o să se năpustească prin tufișe și prin crînguri. Ajunseră la pădure. Și de cum ajunseră, le clănțăni dinții că parcă cu toții ar fi avut ciocuri de barză. Intrară în pădure. Și moș popa le zicea într-una: — înainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’să vie atîta foc de ger. Răsuflă Crăciunul și ne taie măruntaiele. Să dați pe nemiluite! Dar cînd ajunseră în inima pădurii, o muiară de toată isprava și le căzură din mîini furcile, topoarele și ciomegile. Cu cine să te pui, sfinte și stăpîne? Moș Crăciun era o namilă de român cît toate zilele. Moțăia rezemat de patru copaci groși cît buțile, și copacii se îndoiau trosnind sub șalele lui. | 212 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | O mînă d-ar fi învîrtit, i-ar fi culcat pe toți la pămînt. În barba lui albă era atîta lînă cît ai lua după o turmă. Și îi curgea la vale, de sub nas și de sub ochi, pale, pale, mustățile și barba, și se înecau mai jos de genuchi în zăpadă; să fi zis că varsă cineva cu gălețile lapte și sloi de gheață, așa îi erau de lungi, de albe și de înghețate mustățile și barba. Chica îi înfășură umerii și spatele, ca o sarică, pînă la mijloc. — Ei, părinte, acum e-acum! zise un voinic. Cu zorul, or cu binișorul? Și popa îi răspunse, ca și cum ș-ar fi dat sufletul: — Ba cu binele, că e mai bine. Și femeile îi șoptiră: — Fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte, poate n-ei dăzlega de el… Popa făcu trei pași înainte, zece îndărăt, și dăschise cartea. Își drese glasul și iar și-l drese, fără să înceapă slujba. Mulțimea îi strigă: — Aide, părinte, aide, zi pe carte, că înghețăm aici. Moș popa începu, vrînd-nevrînd, pe nas și prelung: — No, no, nă, ă, ă, no, o, o, călare pe măgar, ă,ă,o, nă, nă, și toți îi ie, ie, ieșiră înainte cu salcie înflorită… — Întoarce foaia, părinte! | 211 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | — La maslu, părinte! — Ce salcie, ce flori, părințele?! Și popa, zăpăcit, vru să întoarcă foaia cu aceeași mînă cu care ținea cartea. Cartea îi scăpă, se afundă și nu se mai văzu din zăpadă. Moș Crăciun se dășteptă din somn, crăpă ochii, și după genele lui albe și lungi să scutură puzderie de ninsoare. Își cletănă pletele, și pletele lui, încărcate cu chiciură și polei, sunară ca un șir de clopoței. Răsuflă o dată, și gerul care se năpusti pe nările lui cutremură mulțimea, iar popa se cletănă pe picioare și dădu cu nasul în zăpadă. — Ce făcuși, popo? zise morarul. — Era să cazi, părinte, zise pescarul. — Ridicați pe sfinția-sa, zise văduva. Cînd se ridică popa de jos, nevăzînd bine înaintea ochilor, se poticni spre Moș Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheță inima, și dăte în genuchi: — Moș Crăciun, îndură-te, zise popa amețit, țara e mare, mai du-te și pe la alții, că d-ăi mai scutura o palmă de zăpadă, rămîi fără colaci și sunt sărac lipit. — Ești bogat, părinte, zise Moș Crâciun c-un glas de se cutremură pădurea. Apoi, plecîndu-se la urechea popii, îi șopti ce-i șopti și se întinse în lungul oaselor. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | Pe unde atingea cu mînele, crăcile trosneau și săreau așchiile din ele. Popa se sculă de jos ș-o șterse spre sat, sprinten și vesel, ca și cum ar fi întinerit. — Ce ți-a spus, părinte? întrebară cu toții. Popa tăcu și-și cătă de drum. Morarul făcu cîțiva pași spre Moș Crăciun, îngenuche și zise: — Rogu-te, Moș Crăciune, ca destul atîta zăpadă, că nu mai dăjugă nimeni la moară, și-mi mor copiii de foame. Moș Crăciun își suflă nasul, și din amîndouă nările îi săriră două ciubuce de gheață. Și zise morarului: — Nu cîrti, morar bogat, ai zece sate la moară și tot te plîngi? Mîine pînă în zori te-așteaptă zece care cu grîu și zece cu porumb. Morarul se sculă de jos, se scărpină la ceafă ș-o tuli spre casă, nemaiputînd de bucurie. Veni rîndul pescarului. Făcu și el cîțiva pași înainte și dădu în genuchi. — Moș Crăciune, nu mă lăsa! îngheață Dunărea, îngheață smîrcul mărilor, îndură-te însă de apa satului, că nu mai văz coadă de pește și-mi plînge muierea în vatră. Moș Crăciun se scutură și zăpada curse nemiluit, și acoperi pe pescar pînă-n creștetul capului, dăschise gura, și auzi toată nemărginirea, ca și cum ar fi gonit Crivățul: — Pescar, pescar, ce te milogești, că ai cheag dăstul. | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | Dacă vei da cu plasa și vara și iarna, de un’să mai fie și peștele? Fă o copcă, bagă coșul tău ăl mare în copcă, și mîine din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari și dulci. Creștinul se sculă de jos ș-o porni spre cămin, scuturîndu-se de zăpadă. Și cînd văduva începu să-și spuie păsul, Moș Crăciun o îngîna zîmbindu-i. — Moș Crăciune, sunt săracă… — Ești. — Moș Crăciune, am cinci copii… — Ai. — Moș Crăciune, vine Crăciunul și n-am porc… — Vine și n-ai. — N-am para… — N-ai. — N-am mălai… — N-ai. — N-am gătej… , - N-ai. — N-am cojoacă… — N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moș Crăciun, dăschizînd ochii mari, și genele albe îi trecură de creștetul capului. Aleargă acasă și înhață purcelul de coadă, să nu fugă, acoperă-ți mălaiul, că-l risipesc copiii, și închide-ți ușa cocioabei, că ard lemnele de pomană. Văduva se uită lung; tot nu-i venea să crează ce auzise, dar, inimă bună, cînd plecă zise: — Să trăiești, Moș Crăciune, și să mai vii pe la noi! — Să trăiești și tu, femeie! Uriașul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe picior, întoarse spatele și făcu un pas. | 212 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | Și un pas era cît o repezeală. Și făcu doi, cît o goană de cal. Iar în urma lui se băteau crivățul cu austrul, și zăpada se pornise ca niște nori învîrtiți și răsuciți, de n-o pătrundeai cu ochii. Rămaseră toți cu gurile căscate. Și buni-bucuroși că au scăpat de moșneagul care ducea cu dînsul viscolul, se împrăștiară pe la casele lor. Popa se certa cu preoteasa și ținea în ruptul capului că Moș Crăciun l-a învățat să nu doarmă toată noaptea și să zică mereu: „Un colac, un colac abia să-l îndes în sac; d-ar fi cît roata de car, de popă n-aveți habar. Un colac, că mă-npac; doi colaci dacă vrei să mă împaci.” Numai dacă o zice mereu, pînă a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Și popa îndruga mereu, parcă-și perduse mințile. Morarul, cum văzu că toate apele au înghețat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gîndi că asta este o minune d-a lui Moș Crăciun, și s-apucă, cioc-boc, să dreagă cîte ceva și să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului d-a doua zi. Pescarul lacom sparse pe rîu atîtea copci cîte coșuri avea. Dădu coșurile afund și le legă de țăruși. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | În ajun, popa plecă cu icoana, dar, amețit că nu închisese ochii toată nopticica, și îmbulzindu-i în minte cuvintele pe cari le turuise într-una, cum intră în casele creștinilor, în loc să cînte „în Iordan botezîndu-te tu, Doamne”, îl duse gura anapoda: „în colac botez… aș, ce spui și eu… no, o,o, î, î, în doi colaci botezîndu-te tu, Doamne”… Și bieții oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l că ș-ar fi perdut mințile de bătrînețe și mai ales de băutură. Popa rămase fără colaci. Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică străvilarul, căci venise la măcinat un bătrîn cu porumb. Dar apa, cum năvăli și începu să-și îndese sloii de gheață, smulse și dumică roata morii, și morarul rămase și plouat, și fiert, ca vai de el. Pescarul, cînd se duse să-și caute coșurile, ia coșurile de unde nu-s, căci pe toate i le luase apa. Ridică pescarul cîteva cruci și leturghii lui Moș Crăciun, dar rămase și fără pește, și fără coșuri. Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului, suflete milostive, gîndind că ea n-are nimic de Crăciun, unii i-aduseră mălai și costițe de porc, alții picioare, alții mușchi. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Moș Crăciun | Iar copiii le rînduise în chip de porc, și cel mai mic, un creț cîrlionțat și bucăliu, se legase cu betele de codița lui și, prefăcîndu-se că-l tîrăște porcul, ținea într-una: — Nea, nea, ho, ho, purcel, ho! Ei, d-ar fi lumea cum ar trebui să fie, pînă în ziua de azi săracii ș-ar mai îndulci necazurile la zile mari, iar bogații cei lacomi ar mai primi cîte un bobîrnac din Paște în Crăciun. | 74 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | O simțire nouă îi rumenește obrajii bălani. În părul ei blond se cletină o camelie albă. Clipește rar: vrea să-l vază mult, mult, necontenit. Copilul doarme. Cămășuța subțire i s-a ridicat la umeri. E gol mai tot. Curbe grațioase și adînci îi despart musculatura. Un cîrlionț auriu i se mișcă în mijlocul frunții. A scîncit… Îîîî… ca un cîne necăjit în somn. Își potrivește buzele umede; și le-a țuguiat ca o pîlnioară. A început să sugă. Visează. O fășie de lumină scutură pe corpul lui fraged luciri moi, reflexuri calde, trandafirii, tremurătoare. Buricele deștelor parcă sunt niște boabe de coraliu. Un îngeraș de Murillo. Din părul mamei se desprinde camelia și cade pe picioarele copilului. Tresare. Se întinde apăsînd cu călcîiele în cutele mărunte ale cerceafului alb ca zăpada. Aruncă mînele în lături și doarme, și doarme, senin și nemișcat, ca într-un tablou. — Ah! e adorabil! Firește. E primul. Este mumă, și pînă acum n-a iubit pe nimeni. Pe nimeni: s-a măritat ca 99% din lumea mare. Se pleacă și-l sărută… Să-i fi spus cineva că va săruta pe vreo ființă acolo unde și-a sărutat copilul… ce rușine! — E adorabil. Da, și rîsul îi este fals. Serafitta a văzut de atîtea ori pe mă-sa potrivindu-și surîsul în oglindă, încît și ea, micuța, surîde oamenilor cu o cochetărie absurdă pentru mintea și vîrsta ei. | 225 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | Serafitta a auzit de atîtea ori pe mama ei vorbind de „lumea bună”, încît într-o zi a spus despre o prietenă a ei de 5 ani că „frumoasă e, dar n-are manieri din lumea bună”. Multe luni selectedul capitalei a repetat uimit fraza „copilului de geniu”. — Știți ce-a zis Serafitta?… — Da?… de cîți ani e? — N-a împlinit șeapte… — Cum?… Un adevărat geniu! Serafitta critică deja rochiile cocoanelor — preferă „bejul”, ca și mama ei — la masă ține furculița și cuțitul în perfecție și știe atîtea lucruri pe cari nu le pricepe, încît este un „copil fenomenal” pentru cei cari nu pricep copiii. Dar pe Serafitta au pus-o la carte… ei, iacă cu ce nu se împacă Serafitta. Și este tristă… o întristare de bătrîn. Doarme în leagăn sora lor cea mai mică. Ele sunt mari, foarte mari: una aproape de cinci și cealaltă aproape de șase ani. Cum să nu fie mari? Cea care doarme e numai de cîteva zile. Mă-sa le-a trimis să se joace înprejurul leagănului și de s-a deștepta fetița să cheme pe doda ei. Vorbesc încet și cuminte. — Tu ai văzut-o? — Da, și e mică de tot, și are ochi… — Și gură… Amîndouă, pe gînduri: — De unde-o fi venit? | 212 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | — Mama a zis c-o să cumpere un frate mic, mic… Dar dodată o rup la fugă, strigînd: — Dodo! — Dodo! Mama tresare în odaia d-alături. Dacă s-o fi răsturnat leagănul? — Dodo! O bănățeancă voinică se repede speriată. — Ce e? Ce s-a întîmplat? Surorile, liniștit și una dupe alta: — Dodo, fetița nu s-a dășteptat… — … nu s-a dășteptat! Doica rîde cu hohot. Ele, foarte serioase, se duc să păzească pe fetița a mică de tot. Și vorbesc încet și cuminte: — Eu n-am văzut cînd a venit… — Nici eu… — Dar n-a venit pe poartă… — Nu, n-a venit pe poartă… E o teribilă problemă. Se uită una la alta, mirate, naive, sfinte. În ochii lor albaștri este atîta grijă… De unde a venit? Parcă li s-a făcut nițică frică. De ce? Nu știu nici ele, dar pleacă amîndouă să cheme pe doda, că fetița… nu s-a dășteptat! — De ce să nu-i dau, tată? Săracu moșu… un ban… noi avem mai mulți bani… Pe drum trece unul cu alune prăjite. — Ăla cu alune!… Cîte d-un ban? — Cinsprece… Una… două… trei… — Vezi, copilul tatii, cîte alune cumperi cu un ban? Și moșul e urît… tii, ce urît! | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | „Copilul tatii” este om încă. Mănîncă alunele și se gîndește. E urît moșul? Da, dar îi e foame. Săracu moșu! A mîncat alunele, și „copilul tatii” n-a înțeles… — De ce să nu-i dau, tată?… E bătrîn și nu vede… A doua zi chemă pe un simigiu. Cu un ban bagă băiatului un covrig p-o mînă și unul pe cealaltă. — Vezi, copilul tatii, cît face un ban? Doi covrigi!… și moșul e urît și bagă copiii în sac… „Copilul tatii” este încă om. A mîncat covrigii și întreabă pe tat-său: — Nici cînd o muri de foame să nu-i dau un ban? Privirea cămătarului bogat se încruntă. Nu cumva copilul său este stupid? Se plimbă nervos. Caută ceva E slab și palid. S-a rumenit. A găsit cu ce va convinge pe micul risipitori Într-o zi vine un cerșetor. — Dați și moșului un ban, și să vă dea Dumnezeu spor și sănătate… „Copilul tatii” ș-aduce aminte de alune, de covrigi. Cinsprece alune d-un ban. Doi covrigi cu susan d-un ban. Stă pe gînduri. În capul lui se petrece o luptă. E prima luptă dintre a fi sau a nu fi om. Și este încă. Moșul are o barbă albă pînă la brîu, și cocoșat, și zdrențăros, și slab, și mînele uscate-uscate… — Tată… Și copilul stă din vorbă. | 219 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | — Tată… Iar stă. — Tată, dă-mi să dau moșului un ban… a mai venit o dată… — Ioane! Ion a venit. — Ioane, du’ dă cumpără d-un ban bomboane, prăjituri și jucării. Copilul face ochii mari-mari: și bomboane, și prăjituri, și jucării?… Ion a sosit. A adus, d-un ban: un cornet de bomboane, o cutie cu prăjituri și un drum de fier cu mașină și cinci vagoane. Cămătarul dă un ban copilului. Cerșetorul repetă trist si lung: „Dati si moșului un ban”… — Copilul tatii, ce vrei tu: să dai moșului banul, sau să-l dai lui Ion ca să plătească bomboanele, prăjiturile și drumul de fier? — Nu-i mai dau moșului, că moșul bagă pe copii în sac… Și d-aci încolo de. cîte ori „copilul tatii” auzea pe vreun cerșetor, zicea: — Da… hî-hî… să-i dau un ban.., cîte nu cumpăr eu cu un ban! Gogulanul e blînd, și vesel, și bun, și fericit. Cu niște ochi negri, mari și strălucitori. Pletele sale, gălbui cum sunt căpușile de salcie la Florii, îi cad pe umeri în rotocoale fantastice. Și e mic drăguțul, dar viu, viu, și necontenit cu cîte o grije pe suflet. El a dat „pî-ie la mosu ă-la”. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | Și deștul lui subțirel arată în sus, spre tavan, pe „mo-su ă-la”. D-apoi știe și o poejie. Cine n-a văzut erou în viața lui n-are decît să privească la Gogulanu cînd spune poejia: „Megi î Dacia, găbeste, Pe gîdaci de risipete”… Știți cum i se întunecă privirea? Richard Inimă de Leu n-a privit mai strașnic decît privește Gogulan la gîndacii din Dacia… Un irredentist! Mititica din poarta Grădinei Icoanii e ciupită de vărsat și are niște ochi albi-albi, ca doi franci. Ea întinde talerul de lemn și cere blînd, „din întuneric”, acelora „din lumină”. Într-o zi i-am dat un ban și un strugure. Și-a ridicat ochii albi în sus. Mi-a surîs. În viața mea nu voi uita acest surîs de pe o mască îndurerată cu ochii mari și orbi. Și, fără să mă gîndesc că voi controla mila oamenilor, m-am așezat pe o bancă din apropiere. Pe un domn elegant l-a împiedicat mănușile ca să-i dea. A voit ca să scoață din buzunar, dar n-a izbutit… mănușile; ! Un altul a scos un pumn de argint: i-a fost milă, dar n-avea schimbat. O milă care niciodată n-a trecut de 10 centime. A profitat de acei ochi cari nu vedeau și s-a dus uitîndu-se îndărăt. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | Cînd m-a văzut, s-a înroșit. O doamnă s-a luptat cu evantaliul, cu umbreluța și cu rochia, și n-a izbutit să scoață portmoneul. Într-un ceas 10 din 15 i-au dat. Mă sculai să plec, dar văzui un mic ștrengar, desculț și cu capul gol, care se apropia încet-încet de cerșetoare. Un moment se opri. Privi cu lăcomie la un coș cu struguri negri, apoi aruncă niște ochi siniștri asupra cerșetoarei. Mă pitulai dupe un boschet de liliac. Vedeam tot și nu eram văzut. Ștrengarul stă drept în fața ei. Îi auz răsuflarea. Deschide gura; dă să vorbească; glasul îi tremură; se oprește; se șterge pe frunte… Îl auz: abia i s-aude glasul. — Dacă-mi dai cinci parale, îți dau un ban, că mama atît mi-a zis să-ți dau… Mititica pipăie averea sa, pipăie, și întinde un „cinci parale” în vîrful deștelor. Ștrengarul îi ia repede și îi dă o piuliță rotundă ca de mărimea unui ban de zece. Cerșetoarea îi zise prelung și blînd: „Bodaproste! bodaprosfe J” Mă scol repede. A! micului escroc îi cîntărește olteanul un strugure negru. Se văd semnele crimei. Clipește des; se uită în toate părțile. Și tocmai cînd luă ciorchinul de coadă, îl apuc de ureche, îl strîng și îi zic cu o asprime exagerată într-adins: — De unde-ai luat banul, hoț mic?… A tresărit; a scăpat strugurile; a început să tremure; s-a făcut ca hîrtia de alb; lacrămile îi curg și p-un obraz, și pe celalt. | 241 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Micuții | Mi s-a făcut milă, dar totuși am avut hainia să-l duc la cerșetoare, ca el, cu mîna lui, să-i dea ciorchinul de strugure. — Iacă, fetițo, un băiat bun și milos, îți dă ție un strugure cumpărat cu banul lui, pe care i l-a dat mă-sa fiindcă s-a purtat bine și și-a învățat lecția… Niciodată n-am văzut copil plîngînd mai cu foc pe tăcute. Un suflet bun în acest mic hoțoman de ocazie. Mi-a mărturisit că de trei zile se gîndise să fure… vezi, că de trei săptâmîni ieșiseră strugurii, și el nu mîncase… | 94 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Marele duce | Cine, după război, n-a cunoscut pe cazacul Lomiliev? Grăsun, roșcovan, cu barba rară și cu părul ca untdelemnul, retezat drept pe ceafa lui rasă. Totdauna călare pe un cal mic și iute, care știa să facă atâtea minuni, că te prăpădeai de râs. Da în genunchi, da din cap, murea, învia după porunca cazacului. Lomiliev bea ca un adevărat cazac. De obicei intra cântând, cu ghiozdanul de hârtii, în curtea consulatului rusesc. Într-o zi mă plimbam prin pădurea Băneasa cu bunul meu amic E. Discutam pe Zola. Amicul meu susținea că ceea ce va rămâne din acest scriitor va fi criticul, sistemul, direcțiunea, iar nu artistul. Eram în toiul discuțiii când auzirăm un strigăt desperat: „Turki! turki!” Era Lomiliev; călare ; cu sabia scoasă; beat; abia se ținea pe cal; și gonea printre copaci; lovea cu sabia în ramuri și striga: „Turki! turki!” Îl cunoșteam. Învățase românește. Altă dată îi dasem ceva de băut și ne povestise mult din război. Cum ne văzu, își opri calul. Se munci cât se munci, și băgă sabia în teacă. Dăscălecă. Dăte drumul calului și îi porunci să se culce. Calul se culcă. Lomiliev se apropie de noi împleticindu-se. Începu să râză. Înjură pe „turki”. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Marele duce | Se lungi pe iarbă. – Ei, cazace, ș-acum te gândești la „turki”? - ...O... o... o... slava Bogu... răspunse Lomiliev închinându-se. Apoi făcu cu mâna ca și cum ar fi retezat capete cu sabia. Un gest cu care rămăsese din război. – Ia spune drept-drept, câți turci au murit în război? Cazacul își arată părul din cap. – Și câți muscali? Cazacul își arată părul din barbă. În cap avea cazacul păr cu nemiluita, în barbă câteva fire rari și pârlite. – Lomiliev, ai văzut tu pe țarul? Cazacul făcu trei cruci și răspunse: – Da, l-am văzut peste Dunăre. Era ca un sfânt, ca moaștele de la Kiev. – Dar pe Țarievici? – Și pe Țarievici... se uita parc-avea un nor sub sprâncene. – De ce? – O... era mâniat... ți-era frică să-l privești drep în ochi. – De ce? – Dumnezeu știe... – Dar pe marele duce? – Pe care? Lomiliev începu să râză, apoi se închină șoptind: „Bogu! Bogu!” Și începu să ne spuie când a văzut el întâiași dată pe batiușcă Kneaz. Era copil. Pe malul Volgei, în satul lui, într-o zi, sosi marele duce. Toți cazacii îi ieșiră înainte și-i sărutară mâna. Copiii se țineau șir după el, și marele duce le împărțea copeici. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Marele duce | Copiii luau copeica, se închinau, îi sărutau mâna și se dădeau la o parte cu smerenie. Marele duce se duse la biserică. Sărută pe Mica D, se mirui și lângă o izbă întinse o masă mare. Și bău, și bău votca bună până nu mai putu. Se-nroșise ca racu; ochii îi lăcrimau parc-ar fi plâns; și râdea, și râdea, și cipuea fetele cari îl slujeau la masă. Și după ce iar a băut, s-a scult de la masă și a poruncit să-i aducă trei cai pe care îi cumpărase în drum. Și când i-a adus caii, i-a sărutat, i-a bătut pe șale și a zis cazacilor, cari se uitau: – Care din voi i-o întrece să fie ai lui! Un cazac ieși din mulțime și zise: - Batiușca Kneaz, calul meu îi întrece pe câte-trei! Marele duce începu să râză, și râse, și râse, apoi îi zise restit: – Încalecă! Cazacul se duse și veni într-o clipă călare pe un cal roib și costeliv. Un soldat din ceata marelui duce încălecă pe unul din cei trei cai, – Să știi, zise marele duce, că dacă îl întreci e-al tău; iar de nu... – Să trăiești, batiușca Kneaz! răspunse cazacul cu căciula în mână. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Marele duce | Marele duce bătu de trei ori în palme, și cei doi voinici porniră. Zburau! Dăparte, dăparte, era un copac bătrân. Acolo trebuia s-ajungă. Cazacul ajunse întâi. Mulțimea puse ochii în jos surâzând. Când călăreții se întoarseră, marele duce scrâșni din dinți; se cletănă pe picioare; scoase un revolver din buzunar; potrivi țeava drept în fruntea calului și trase. Calul se învârti împrejur și căzu ca un mal. – Și p-al doilea! strigă marele duce. – Să trăiești, batiușca Kneaz! răspunse cazacul. Un alt soldat încălecă p-al doilea cal. Marele duce bătu de trei ori în palme. Cazacul ajunse cel dintâi. Marele duce bău un pahar de votca și scoase revolverul. Mulțimea privi înmărmurită. Al doilea cal căzu jos. – Și p-al treilea! strigă marele duce. – Și... răspunse cazacul abia răsuflând. Cazacul izbea furios cu cnutul în pântecile calului. Un nor de praf învăluia pe călăreți. Se văd... se duc... alăturea... împreună... încă nițel... care a ajuns întâi?... Un cal a căzut lângă copac. Al cazacului. Se întorc pe jos. Cine a învins? Nu se știe. Călăreții stau smirna înaintea marelui duce. – Cine a ajuns întâi? Oh! ce glas!... Un fior rece trecu prin mulțime. Cazacul tăcu. Soldatului îi tremurau fălcile. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Marele duce | Marele duce e vânăt. – Care? A scos revolverul. L-a ridicat. El... răspunse soldatul arătând pe cazac. Marele duce îndreptă revolverul în dreptul calului. Alăturea sta cazacul drept ca o lumânare. A tras... Mulțimea își acoperi ochii. Cazacul a căzut! Lomiliev începu să se închine și ne zise: - Batiușca Kneaz greșise... votca... greșise! – Știi bine că greșise, Lomiliev? – Da, da, știu bine... și a fost așa de bun, că a dat nevestii cazacului cinci sute de ruble... cinci sute! Cănd ne întorceam în oraș, amicul meu îmi zise: – Sunt convins că marele duce nu greșise. | 99 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Vântul de toamnă, rece și umed, țiuie în rămășițele frunzelor risipite în crăcile copacilor din lunca Vitanului. În albia sa încovoiată, Dâmbovița își mână liniștit apa tulbure, galbenă și pe-alocurea pătată cu șuvițe de sânge închegat, supte din talpa zalhanalei. Duhoare grasă năbușește aerul îngreuiat de-o bură rece și deasă. Stolurile de ciori se răsfiră, se amestecă, se gonesc, croncăie și se-abat păcură pe hârcile albe de bivoli și de boi, împrăștiate pe netezișul ruginiu din fața zalhanalei. De-a stânga apei, cam cât prinde ochiul, dincolo de hanul din răscruci, stă casa lui Căliman potcovarul, mai mult fâșii și petice de pământ galben decât văruială. Pornită pe spate, cu olanele de pe acoperiș zobite și mucede, împănate cu mușchi, și mai sus îi cresc două urechelnițe cu solzi groși și verzi. Pe prispa ferită de streașina lată, plină cu scule, cu troace, șade în colacul picioarelor Căliman potcovarul. Negru, uscat și ars în obraji, cu ochii mari și albi, cu luleaua stinsă și pleoștită într-o parte a gurii, când pifăie aruncă scrumul în sus și-și dezvelește, din buzele mari și din barba și mustățile cărunte și îmbâcsite de cenușă, dinții lați și petrecuți pe din două c-o largă strungăreață. Părul, muiat în untdelemn, cârlionțează pe grumajii soioși. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Cămașa, petic de petic, strânsă la mijloc într-o curea împodobită cu nasturi, îi cade pe umărul drept. Raluca, țiganca lui, stă ghemuită într-un colț al prispei. Goală pușcă, își cocoloșește gleznele sub o pătură murdară. Sânul, slab și moale, i-atârnă în gura unui copil, ce suge cu sete, umflându-și bucile galbene. Căliman, înfigându-și pipa în brâu, scoase din poala cămășii un clondir cu rachiu și-l aduse la gură. — Iar gâlgâi, Călimane, zise Raluca, și iarna vine, și copiii-s goi... — Eh, las' să vie, las' să fie... răspunse Căliman, și-și scutură pletele și începu să râdă. — O să-ți bei cămașa din spate, o să-ți bei pielea de pe oase, o să-ți bei mințile, mormăi Raluca, și-și zgudui copilul, rupându-i țâța din gură. — Ale mele sunt toate, las' s' le beau... — O să ajungi râsul țiganilor. — Fă Ralucă, te rup în două bucăți, azi, de duminică! răspunse mâniat Căliman, și scoase din mâneca largă o mână numai mușchi, vine și păr. Apoi o aduse cu binișorul pe clondir, mai înghiți zdravăn de două ori și-l întinse Răluchii, zicându-i blajin: — Na și ție, bea și tu, cățea, bea și tu, scorpie cu pui, că eu te bat și tu mă sorbi. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Raluca apucă clondirul și, după ce bău, iar bombăni: — De n-ar fi ologul ca să cânte din mahala în mahala și să-ți milogească mămăliga și saramura, ai pieě, ticăloșia lumii. — Eh, să milogească, că eu l-am găsit, eu l-am crescut. — L-ai crescut, da, dar i-ai luat picioarele, răspunse Raluca închinându-se. — Să taci, Ralucă, strigă Căliman, sărind în sus. Dar cât era de mare se clătină pe picioare, se rezemă de zid, supse cea din urmă înghițitură de rachiu, oftă și, uitându-se lung în ochii țigăncii, îi zise repede: Uite-așa, măcar să crăpi, o să-ți zic p-a lu' Sotir: Nelăută, nespălată, bat-o Dumnezeu s-o bată, da nu doarme, sa îmbată, Și e groasă și umflată, bat-o Dumnezeu s-o bată; ziua zace, noaptea fată, mai bine rămânea fată, bat-o Dumnezeu s-o bată. Ochii lui Căliman se tulburară. Ca o pieliță gălbuie i se poșghi pe albul lor. Se lăsă moale și, după ce bolborosi câteva cuvinte, izbi cu piciorul clondirul gol și-l făcu cioburi. Și deodată începu se dârdâie pe picioare în chip de joc și de veselie. Și-și pleca capul în jos, aducând capul într-o parte. Ș-o învârtea mărunt, apăsând mai mult pe un călcâi. Se pleca de mijloc. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Bănănăia cu mâinile moi în jurul trupului, turuindu-i gura într-un cântec mărunt, parc-ar fi fost o tobă care bate în depărtare. Dar glasul îi scăzu. Cântecul își micșoră repeziciunea. Răsuflarea îi pufui greoaie. Picioarele îi depănă zăpăcit un soi de joc fără nici o noimă. Raluca-și privea țiganul înmărmurită. Îl apucase din băutură. Și era rău de nu vedea înaintea ochilor, da cu ce apuca, spărgea pe orice punea mâna. Într-o zi a dat de-a azvârlita cu copilul. Într-altă beție a înghițit doi cărbuni aprinși ș-a vrut să s-arunce în puț, strigând cit îl lua gura că i s-a "aprins burta". — Hai, măi Călimane, și te culcă, nu mai zobi pământul de pomană... îi zise Raluca cu sfială. — Să dorm, ai?! să dorm? răspunse el. Să te scoli, cățea, și s-aprinzi jarul în vatra foalelor! Ai să muncești cu mine, că te zvânt! — Poi, e păcat, Călimane, că e Sfânta duminică. Te trăsnește Ăl-de-sus, îngână Raluca, punând câteva boarfe peste copilul ei, care adormise cu un deșt în gură. — Nu e păcat! Și să te scoli, mamornițo, că te ia "iaca-cine", strigă Căliman, înhățând un baros, pe care abia-l ridică în sus. Nu e păcat; ar fi păcat dacă rachiul și mămăliga ni le-ar da SântIlie și Dumnezeu. | 212 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Și-și petrecu mâna pe după mijlocul Raluchii și, neizbutind s-o ridice în brațe, o ciupi de câteva ori și, cu ea de mijloc, jucând întruna, se afunda în întunericul fară fund al fierăriei. Fumul de bură se dezlegă într-un cernut de ploaie măruntă și deasă. De la pământ la cer întunecimea era una, adâncă, neagră, că n-ai fi zărit la doi pași, că nu ți-ai fi găsit ochii și gura. Numai către miazănoapte scăpăra tremurător câte un fulger liliachiu, și copacii, în șiruri negre, se zăreau jucând o clipă acolo unde lunca rotocolită a Vitanului părea că se împreună cu bolta cerului. Întreg pământul, după aceste slabe licăriri care desfăceau perdelele întunecimii, se cufunda în nemărginirea neagră și mută. Pe așa vreme, foalele din șatră pufniră în grămăjuia de cărbuni care rânjiră roșu și începură să joace, aruncați de suflarea greoaie, regulată și somnoroasă ce ieșea pe țevile de fier. Scânteile, în cârduri de steluțe, trosneau și, plutind în neștirea întunericului, se stingeau una după alta. Ai fi crezut că întreaga lume s-a dus pe copcă dacă, în ropotul ploii ce cădea de astă dată nemiluit, nu s-ar fi auzit ocările lui Căliman și scârțâitul ascuțit al unui cărucior ce se apropie de pragul potcovăriei. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | — Vine, săracul de el, ș-o fi rebegit de ploaie, că e gol ca un deșt... Așa îngână în fundul întunericului Raluca, atârnându-se de lanțurile foalelor. — Deh! mai bine să vină mort decât cu mâna goală, răspunse răgușit Căliman, botezând cu praftorița cărbunii care își ațâțau din ce în ce flacările lor albăstrii. Ș-atunci s-auzi lângă prag o jale de vioară ș-un glas de cerșetor. Parcă ar fi fost un om care cânta în vis. Ai fi zis că e vântul, care-și colinda vuietul. Aci se întuneca glasul, ce tremura ca de fiori, și vioara s-auzea limpede și puternic, aci glasul se deștepta și încurca cuvinte ciudate, iar vioara-și zbârnâia coardele ciupite. Când căruciorul se opri în pragul fierăriei, târât de o fată ca de 12 ani, cântecul se stinse. La flăcările cărbunilor ce se încinseseră se zări în dricul căruciorului, înfășat în scutece de zăblău, o frântură de om, un om de la mijloc în sus, ținând într-o mână uscată gâtul lung al unei viori. Și într-o clipă Căliman se repezi în prag și îl întrebă pripit, și rău, și vesel, de nenumărate ori: — Ehi? hai? Ce-ați adus? Cum v-a fost ziua? V-a mers în târg? Ați dat de oameni? | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | V-a luat gura? Ce mormăiți? Deh! Vă țineți mari cu banii în pungă! Umpleți mâna, colea, la bâcu! Orbul Olănitei a adus de la târg trei sfanți, și e cu fluierul, nu cu vioara, și nu știe decât două cântece!... Iar după aste vorbe, Căliman, împleticindu-se pe picioare, își încordă mâinile, luă pe sus căruciorul și-l trânti jos, în șatră, în dreptul cărbunilor din care ieșea o pară țuguiată și argintie. Raluca încremenise. Nu i se vedea decât jumătate fața, poleită de lumina jerăgaiului. Căliman sări în groapa din care bătea la nicovală drept în ochii milogului și, ștergându-și nădușeala neagră de pe frunte, înhăță coada unui baros, bolovăni ochii săi roșii și se răsti, aruncându-și un pumn în pieptul său păros: — Ce bani ai căpătat, spune, că-ți bat limba pe nicovală! Capul milogului atârna într-o parte a căruțului. Tot trupul lui e o mână de carne galbenă-vineție. De la coșul pieptului la vale îi înnumeri coastele. Picioarele îi sunt tăiate de sus, iar în locul lor, două răni cârpite petic de petic. Niște bețe subțiri îi sunt mâinile cu degetele ascuțite, lungi și murdare. În tot acest monstru nu trăia decât capul. Și ochii săi mari, negri și plânși, cu genele sumese până la frunte, priveau adânc și blând. | 211 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Pe fruntea sa ca sideful i se rotocoleau inelele părului, negru ca păcura. Pe buze îi încremenise un surâs îndurător. — Spune — strigă Căliman aprins de beție, de dogoare și de o ură ce-l ardea de-a lungul pieptului — cum ți-a fost cântecul ăl nou? Cum ți-a mers târgul? Spida, fetița care se înhăma la cărucior, văzând pe tată-său ridicându-se din groapă, o șterse la fugă. Milogul oftă, închise ochii și întinse mâinile pe dricul căruciorului. Lacrimile i se rostogoliră pe obrajii săi albi-gălbenii. Un chip turnat în ceară. Părea un Christos oacheș în niște zdrențe murdare. — Oh! târgul e rău! zise blajin Milogul. E rău de tot, că oamenii sunt bine îmbrăcați. Trebuie să fii frumos, voinic, întreg și bine, ca să-ți dea de pomană cei bogați. Și deschizând ochii mari și bășicați de lacrimi, își rezemă vioara de piept și urmă cu un glas bun: Oamenii din târg trec repede. Au treburi multe. N-au vreme să-și desfacă punga. De-a surda le cânți. Am cântat, am plâns, am întins mâna, și oamenii au trecut. Care nu te văd se duc, care te vad spun câte ceva, și-acopăr ochii, se-abat în lături, dau din umeri și se duc — cârduri vesele pe două picioare. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Am milogit până mi s-a stins glasul. Am răbdat zgârcenia și vorbele până n-am mai putut. Treceau doi inși, unul din ei șopti: "Să nu-l crezi. Are picioarele în paie." Și i-am spus cu amarul în gât: "Vino de răscolește, vino de caută". Trecea o cucoană. A băgat mâna în buzunar și a scos-o goală: "Ah! ce murdar!" I-am răspuns, cu lacrimile în ochi: "Cine n-ar vrea sa fie curat?" Un tânăr spunea cu scârbă tovarășului: "Uh! cum cere!" "Cer fiindcă n-am. Dacă aș avea, aș da!" O fetiță, gătită ca o sorcovă, a șoptit mă-sei: "Ce ochi negri! ce ochi mari!" "Ți-i vând pe-un ban". Și un domn voinic și rumen, jucându-se cu un lanț de aur, mi-a zis în față: "Ce urât e!" "Închide ochii și dă-mi." În Căliman s-aprinseră mânia și rachiul. Fața sa arsă îngălbeni. Scrâșni dinții. Aduse barosul cu amândouă mâinile și, învârtindu-l pe deasupra Milogului, strigă năuc: — Mai bine-ți zdrobeam capul decât gionatele! Raluca lăsă foalele, care pufniră lung cea din urmă răsuflare, se repezi asupra lui Căliman, îl înhăță de-o mână, pe când el, cu cealaltă, repezi barosul în dricul căruciorului, strigând: — Ce-mi folosește stârvul ăsta?... Căruciorul se răsturnă, și Milogul se rostogoli cu fața în jos. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Raluca se lupta cu Căliman. — Se ceartă cu oamenii... Nu știe sa ceară... Lasă-mă, uite, lasa-mă, să-mi murez inima... Măcar o dată... măcar o dată să dau... După câteva îmbrânceli, Raluca izbuti să îl dea pe ușă afară. Țiganul se împletici în noroi, ajunse la talpa prispei, se impiedică și căzu lat, cu fața în sus. Bolborosi de câteva ori: "Măcar o dată să dau", apoi, părându-i-se că cade casa pe el, de frică, închise ochii și adormi. Raluca lungise iarăși pe bietul Milog în căruciorul său și plecase repede să-și vadă de copil, căci se speriase din somn și țipa cât îl lua gura. Milogul era singur, pe roatele care-i călcau inima când se învârteau, în adăpostul său obișnuit în care-și trudea mintea și-și plângea chinul. Capul lui mare, slab și frumos se învârtea, ca prins de friguri, în fusul subțire al gâtului. Și cât de sfânt și de frumos pare la lumina galbenă a jarului care se stinge! Cu ochii închiși, cu nasul subțire și cu nările curmate de durere, cu buzele mici și strânse una într-alta, cu cele două șiroaie de lacrimi curgând de sub pleoape până pe piept, ai jura că e un cap de moaște care plânge. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | În mintea lui de nefericit toate s-amestecă, s-afundă, se sting, pe lângă dorul de-a putea umbla. Ah! cum ar pleca de cum ar miji ziua! Cum ar fugi! Cum s-ar duce ca vântul, fără a se mai uita îndărăt. Ș-ar sui munți, ș-ar coborî văi. Și n-ar mai cânta cu vioara. Mâini nu i-ar trebui. Cu mâinile nu umbli. În goana lui de nebun, ar închide ochii. Ochi nu i-ar trebui. Cu ochii nu umbli! Și așa de vie-i fu închipuirea, că surâse, deschise ochii repede, se zbuciumă pe loc și bănănăi mâinile întocmai ca picioarele unui om care ar fugi. Apoi se pipăi grabnic la șolduri și, năbușindu-și o adâncă și caldă oftare, își trânti cu dezgust mâinile în lături și sparse între pleoapele ochilor lacrimile, care începuseră iarăși, înghițindu-și durerea, simțită ca un nod în gâtlejul sau. Ah! dar fie și niște picioare strâmbe. Și șchiop. Un singur picior și altul de lemn. Niște picioare zgârcite și să poată să-și legene trupul în două cârje, numai să scape odată de cele patru roți! S-ar mulțumi să sară ca o broască, să se târâie ca o șopârlă. Mâinile și rămăsița de trup îi înghețară. Se rumeni în obraji. Toată viața, la cap. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | Buzele îi tremurară și strânse așa de tare din ochi, încât îi fulgerară scântei și se stingeau într-o negură fără fund. O mânie de foc, închisă într-o țeastă de os. Cui poartă Dumnezeu de grijă? De cine are milă dacă nu de nenorociți? Cum de nu aude și nu vede ceea ce surzii și orbii ar auzi ș-ar vedea? De ce să nu-l zidească din nou și pe el, ca pe ceilalți oameni? Oh! dacă ar fi întreg, n-ar mai întinde mâna la trecători. Ar scăpa de rușinea de-a cânta cu vioara și de-a boci: Frați în Hristos, surioare, nu treceți p-un biet olog, făr' de trup, făr' de picioare... Ar scăpa de rușinea de-a zice după vioară: "Bogdaproste! bogdaproste!" Ar scăpa de ticăloșii care-l iau în râs și-i pun pietricele în mână. Ar scăpa de cei care-i spun fără milă: "Ce urât e!" "Ce murdar!" "Ar trebui să-l culeagă comisia." "Ne sperie copiii." "Ne strică pofta de mâncare!" Dacă ar fi întreg, ar scăpa de bătăile care nu mai au în ce izbi și de scuipatul lui Căliman. Și vara n-ar mai privi cu jind, din arșița soarelui, pe cei care se veselesc la umbra deasă a nucilor. Cui, cui, cui poartă de grijă Stăpânul lumii? | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | E mai rău ca un om, căci poate și nu vrea... O amintire îi licări ca dintr-un vis dureros și depărtat. Parcă auzi două lovituri de ciocan căzând pe nicovală, și-și simți carnea picioarelor ruptă și oasele trosnind. A fost dar și el, copilul găsit la răspântii, om ca toți oamenii. Ba chiar a umblat de-a bușile. Ar fi trebuit să aibă și el picioare, să meargă fără roate, să alerge, să fugă, să muncească, să nu ceară, să nu-l scuipe, să nu-l bată, să nu-i fie rușine, să nu întindă talerul, să nu cânte cu vioara... Milogul se zgudui. Roatele scârțâiră și, înhățând vioara de lângă dânsul, o trânti cu mânie și o făcu țăndări. Întinse repede mâinile și se agăță de nicovala care lucea în ochii săi tulburați. În întunericul fierăriei nu s-auzi decât un oftat și o izbire îndesată, scurtă, fără răsunet. Cărbunii măcinați de foc s-au stins în gura foalelor. A doua zi, când Căliman, trezit din somn și din beție, se duse alene ca să lucreze, văzu pe bietul Milog odihnind de veci, c-o tâmplă înfiptă în colțul ascuțit al nicovalei. Un lac de sânge închegase pe cioburile viorii. Căliman, spăimântat, fugi bătându-se cu pumnii în cap. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Milogul | În pragul ușii întâlni pe Raluca și se opri văitându-se: — Fă, fă, s-a omorât Milogul... Cine o să mai cerșească... Unde o să mai găsim altul?... Și privi lung la copilul slăbănog și galben, care sugea cu bucile umflate din sânul moleșit al Raluchei. Raluca își strânse copilul la sân și-i zise, scuipându-l în obraz: — Aș! ăsta e-al meu, Călimane!... Te mănâncă viermii în fundul ocnei... Eu sunt țigancă, nu-mi lepăd copiii... | 74 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Acolo unde soarele este mai strălucit ca pretutindeni și cerul, noaptea, ca apele adînci și limpezi, dăparte-dăparte, într-un loc cu ape vii și cu maluri acoperite de trandafiri și chiparoși, trăia un orb, bătrîn și fericit. Și-l cunoștea și-l iubea o lume toată de lopătari și negustori. Lui toți îi ziceau „Giaba-efendi”, fiindcă trăia din pomana tuturora. Tot ce avea, avea de giaba, el și femeia lui și patru copii ai lui, două fete frumoase și doi băieți voinici. Odinioară Giaba-efendi fusese om ca toți oamenii, ba ceva mai mîndru, mai chipeș și mai viteaz ca ceilalți, dar tocmai cînd îi fusese lumea mai dragă, rămăsese orb, la un război contra ghiaurilor. Și cînd își aducea aminte d-atunci, Giaba-efendi zicea cutremurîndu-se: — Allah a vrut să văz ce am văzut și să nu mai văz! Giaba-efendi trăia povestind celor cu ochi ce văzuse el de zece ori în viața lui, cînd Gazi-pașa, cu iataganul de argint, le striga: „Cine crede în Allah să nu mai lase unul cu viată, or să nu mai rămîie unul în viață!” Și povestind el, care nu mai vedea, ceea ce «nu văzuseră cei ce vedeau, strînse o comoară cu bani, o turna într-un ulcior și ulciorul îl îngropă la rădăcina unui castan din grădina lui. | 211 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Giaba-efendi sta la mijloc, într-o cafenea, și turcii chiaburi se așezau pe jos, împrejurul lui. Cînd începea Giaba-efendi să povestească, se cutremura cafeneaua. Turcii înmărmureau, unii cu gura pe mațul nerghelelelor, alții cu gura căscată, iar alții cu mîna pe la jumătatea bărbilor, uitînd să le mai netezească. — Ați văzut voi cum cad berbecii la tăiere și zvîcnesc din picioarele de dindărăt? La zalhana nu e nimic. În război oamenii cad și zvîcnesc mai cumplit ca berbecii, și caii arabilor, gonind, își încalță copitele cu capetele tăiate cari bolborosesc încă… Și după ce povestea bătăliile de la Dunăre, de la Misolonghi și din hotarul Caucaziei, făcînd cu gura ca tunurile și cu mînile ca săbiile, bătînd toba în aer, gemînd ca cei cari mor și arătînd cum cad cei cari mai fac cîțiva pași dupe ce le-au zburat capul de pe umeri, Giaba-efendi sfîrșea poveștile, dînd din cap… — Efendi, efendi, Allah să-mi zică: „Vrei tu să mai vezi ce-ai văzut odinioară?” Mă jur pe Cartea sfîntă că n-aș schimba întunericul pe lumina soarelui care luminează bălțile de sînge din bătălii. Allah dacă aș fi, mi-aș lega ochii cu un cerc de aur… Aș ști tot, dar n-aș vedea nimic… Unii îl întrebau, zîmbind: — Cum, n-ai vrea tu să vezi clădăria de trandafiri, nici cornul de argint al lunei cletănat în cutile mărilor, nici seraiul tău cu cadîne ale cărora trupuri să zăresc mlădiindu-se prin borangicul gălbui, nici pe copiii-ți dîndu-se huța în șalvarii-tăi? | 246 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Giaba-efendi, minciuna nu duce pe calea profetului. Giaba-efendi le răspundea: — Decît trandafiri, mai bine apă de trandafiri, i decît apă de trandafiri, mai bine mirosul apei de trandafiri. Și trandafirii sînt mai mult miros decît coloare. Ș-apoi lumea toată nu este cum o vezi, ci cum o știi că este. Cine s-arată cum e? Soarele și luna or fi cum le vedem? Dacă iei apă de mare în pumn vezi că nu este cum o vedeai. Ceea ce vezi este poșghița lumii. Dincolo de ce vezi este viața neînțeleasă a lumii, și dincolo de albastrul cerului este vecinica mișcare și fericire a sufletelor. Doar femeia… Și cînd ajungea aci, ceilalți, știind slăbiciunea filosof iii lui Giaba-efendi, îi suflau vorba din gură. — Vezi așa, Giaba-efendi! Știam noi că tu nu ești orb pentru femei. — Doar femeia, urma Giaba-efendi, rîzînd și el, este numai ceea ce se vede și numai cînd se vede. Prostul vede ceea ce trebuie să priceapă, și îmbracă femeia, și se trudește o viață întreagă ca să înțeleagă ceea ce ar trebui să vază. Ei, efendi, bre efendi, la parfum nu-ți trebuie ochi și urechi, la femeie nu-ți trebuie minte, ci numai ochi, ochi cari să soarbă, să soarbă ceea ce niciodată nu te satură… — Așa da, așa orb, Giaba-efendi! | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | — Dar și să vezi femeia este o nefericire. — De ce, Giaba-efendi? — De ce? Fiindcă omul moare înainte d-a închide ochii! — Cînd moare, Giaba-efendi? — Cînd rămîne fără nopți și cu zilele cele mai lungi. Cînd cadînele seraiului se mlădie înaintea lui ca niște trestii de baltă. Le vede, dar prin ochii lui nu se mai strecoară căldura de odinioară. Ochii lui sînt ca două geamuri de la o casă pustie. Și dacă cei bătrîni îi ziceau, ca și cum n-ar fi crezut în vorba lui: — Prea ești înțelept, Giaba-efendi! După capul tău, lumea ar trebui să fie oarbă ca să fie fericită. Giaba-efendi răspundea, netezindu-și barba: — Lumea trebuie să fie așa cum e, și fiecare după cum l-a lăsat Allah să fie. Odată, la Stambul, era un șchiop, și întotdauna se ruga pînă la miezul nopții să-i crească piciorul. Allah, mîniat, îi trimise veste în vis că i-a crescut piciorul. El se deșteptă vesel. Sări de pe sofa, dar obicinuit să calce mai adînc cu piciorul cel mai scurt, se apăsă repede pe el; piciorul i să suci; căzu și-și rupse nasul. Rămase cîrn. Zece ani se rugă la Allah să-i dreagă nasul și să-i scurteze piciorul. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Într-o noapte visă că i-a crescut nasul și i s-a scurtat piciorul. Cînd se deșteptă își pipăi nasul. Nasul, întreg. Se repezi să se uite în oglindă, dar călcă rău și căzu și-și rupse mîna dreaptă din umăr. Cu mîna nu mai putea nici prinde, nici ridica. D-aci înainte se tot ruga la Dumnezeu să-i dea mîna și să-i ia nasul. Mulți ani, de cum se înnopta, stătea cu fruntea la pămînt și se ruga pentru mîna lui ciolacă. Într-o noapte, profetul îi veni în vis, îi drese mîna și îi poci nasul.. A doua zi, simțind că mișcă mîna, de bucurie, călcă legea și bunul obicei și bău cam mult. Se duse pe țărmul mării, se lungi jos și se apucă cu mîna dreaptă de funia unei șalupe. Zvîcni de funie, zvîcni și adormi cu mîna pe funie. Cînd se deșteptă, șalupa pornise, și el era în mijlocul valurilor. „Allah! mai bine fără mînă și cu nas!” Și nasul îi crescu la loc, și mîna îi îngheță din umăr. Nemaiputînd să strîngă funia, se scufundă. Marea îl acoperi. Și peri șchiop, ciolac, și cu un nas minunat de frumos. Așa povestea orbul, mulțumind pe toți. Și toți strigau: „O cafea giaba pentru Giaba-efendi! | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Bravo, efendi, o liră giaba copiilor și femeiei tale! Un turban de mătase giaba celui mai mare flăcău al tău.” — Și de la mine o cafea gingirlie giaba lui efendi. Și degiaba mînca și bea, și strîngea parale giaba și comoara lui creștea. După ce a îngropat la rădăcina castanului și alt ulcior cu lire, și altul, și altul, se îmbogățise așa de mult, că era cel mai bogat turc din orașul lui. Și Giaba-efendi cînd avea chief pipăia creș- tetile flăcăilor și fetelor lui și le zicea: — Ibraim tată, ție am să-ți cumpăr o corabie cu cel mai nalt catarg. Ție, Munaah, o herghelie de cai. Și pe voi, fetele mele, am să vă mărit cu pașale, bogați și frumoși, dar să dați cafea și mîncare giaba, vestminte și bani giaba la toți ce veți vedea că caută drumul cu cîrjea și că lumea le plutește într-o noapte adîncă și vecinică. Și era fericit Giaba-efendi să-și treacă mîna prin pletele fetelor și să răsucească mustața subțirică a băieților lui și să-i întrebe pe rînd, și ei să răspundă ca de obicei: — Cine e nalt? — Ibraim. — Cine e smead? — Munaah. — Cine e cu ochii ca două văpăi? | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | — Zuleica. — Cine e cu ochii verzi și limpezi ca marea adîncă și liniștită? — Fatima, tată, Fatima, cea mai frumoasă fată a aceluia care n-o vede. — Allah să vă vază în locul meu, copiii mei, și să dați giaba băutură, mîncare, veșminte și bani la toți cîți nu pot să vă vază. De bucurie, bătrînul lua capetele copiilor în amîndouă mînile, își îndrepta ochii lui scurși și închiși în fețele lor și le zicea fiecăruia: — Ibraim seamănă cu tata, Munaah cu mine, Zuleica cu mama și Fatima trebuie să fie cum era mă-sa cînd mi-a întins mîna întăiași dată. Hogea mi-a, spus că e frumoasă, și eu știu că este bună. Nevasta lui plîngea de bucurie și șoptea copiilor că tatăl lor, pipăindu-i mereu, ghicise cu cine seamănă fiecare. Într-o zi se stinse fericirea lui Giaba-efendi. Ca de obicei, bătrînul se duse la rădăcina castanului din fundul grădinii și, pipăind locul în care își îngropase comorile, dădu de niște gropi adînci. Cineva îl urmărise și îi furase ulcioarele cu bani. Bătrînul răcni, ridicînd amîndouă mînele în sus. — Allah! acum aș vrea să-mi aprinzi luminile ochilor! Allah, mă jur că l-aș cunoaște dacă l-aș vedea! Copiii, speriați, alergară, iar bătrînul le zise, fără ca ei să priceapă ceva: — Cei ce văd să nu se ție după cei ce nu văd! | 225 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Ieri l-am simțit pe cel ce mă vedea. M-am oprit în loc și am zis: „Cei ce văd să fie toiag celor ce nu văd. Cei ce văd pot să aibă comorile celor ce nu văd, dar niciodată cei ce nu văd nu pot avea comorile celor ce văd!” Și s-a oprit. Și n-am mai auzit nimic. Dar cineva călca mereu pe inima mea. Pașii lui nu se auzeau, mă dureau, îi simțeam pe spinare, pe ceafă, și mai adînc, mai adînc, scufundîndu-se în inima mea! Apoi bătrînul începu să țipe, tăind aerul cu cîrjea lustruită. Ibraim, ți s-a înecat corabia! Munaah, ți-a fugit erghelia! Zuleica, Fatima, pașalele voastre sunt slugi la slugile pașalelor voastre! Ibraim, du-mă la cafenea și nu ocoli noroiul și gropile! Cînd Giaba-efendi intră în cafenea începu să rîză cu hohote. Toți cari-l iubeau îi ziseră: — Bravo, efendi! De mult nu ne-ai spus ceva hazlîu. Dac-om leșina de rîs, să știi că ai venit sărac și vei pleca bogat. — Da, le răspunse bătrînul orb, da, și povestea mea începe astfel: adevărații oameni sînt orbii! — Dar cei care văd? întrebă unul mai bătrîn, care sorbea din cafea. — Cei care văd? răspunse Giaba-efendi prefăcîndu-se că rîde, sunt ca Allah: ei dau, ei iau, și prefac pe bogatul de seară în săracul de dimineață. | 219 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Uneori, ca și Allah, dau în părinte și izbesc în copii! Ai mei însă habar nu au, nu numai un pom din grădina mea are la rădăcină ulcior din cari se adapă. Orbul începu să rîză. Un turc, care se pripășise de cîtăva vreme în oraș, se roși și șopti: — A înnebunit bietul bătrîn! Apoi se întoarse către cei cari ferbeau cafelele în ibrice galbene cu cozi lungi și le zise: O cafea giaba lui Giaba-efendi! Giaba-efendi nu mai auzise acest glas. Tresări. Și cum începu să soarbă, să înecă, tuși, vărsă jumătate cafeaua pe el, apoi puse ceașca pe masă și zise încet băiatului care îi adusese cafeaua: — Du-mă la cine m-a cinstit… Aș vrea să-i mulțumesc… Băiatul îl duse. Îndată ce Giaba-efendi apucă de mînă pe necunoscut, se agăță de el și începu să strige: — Efendi, efendi, oameni buni, Allah să vă apere lumina ochilor ca să vedeți cine vine în spatele vostru! El mi-a furat comoara! Cafeaua d-adineauri n-a fost giaba… toată viața mea am băut giaba și nu m-am înecat… azi am băut din banii mei și m-am înecat… Mulți rîseră, dar, neavînd încotro cu bătrînul, care striga necontenit „cafeaua n-a fost giaba”, îi duseră pe amîndoi la cadiul. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Cadiul se minună ascultînd plîngerea bătrînului și îi zise: — Tu ești orb, cum poți să cunoști pe acela care ți-a furat banii? — D-ar fi fost giaba cafea îi răspunse bătrînul, nu m-aș fi înecat cu ea, cadiule. A fost din paralele mele și, nefiind obicinuit să beau din paralele mele, m-am înecat. Ș-apoi cine cinstește așa de grabnic nu este un om cinstit! Cadiul crezu în semnul orbului și, cercetînd d-aproape pe învinuit, găsi la el acasă toți banii lui Giaba-efendi. Și Giaba-efendi a trăit mulți ani fericiți, înveselind și sfătuind pe toți, dar n-a mai primit de pomană nimic de la nimeni, și de cîte ori se îneca, toți turcii rîdeau. — Nu e giaba cafea, Giaba-efendi, trebuie să fie din paralele dumitale. Și nu-i păsa că e orb. Omul să fie așa cum l-a lăsat Allah să fie. Ș-apoi corabia lui Ibraim avea cel mai nalt catarg. Munaah, cea mai vestită herghelie. Iar Zuleica, cu ochii ca două văpăi, și Fatima, cu ochii verzi ca marea adîncă, se măritaseră cu două pașale vestite în toată împărăția… IRINEL Așa am fost eu; să scriu tot ce-mi trece prin minte și să nu spui nimic oamenilor. Oamenii sînt teribili. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Privire grea și vorbă cu atîtea înțelesuri… Nu pumnul, ci ochii omului mă sperie; prin ei, ca prin niște lunete, văd ce se petrece în adîncimea unei tăceri viclene. Da, sînt nesuferite aceste supape de lumină. Mi-e cu neputință să privesc în ele fără să mă cutremur. Așa m-am născut. Sînt mulți ca mine. Un singur lucru mă deosebește de ei: eu am priceput devreme de ce sufer printre oameni, fără a-i urî, iar ei îi urăsc fără să știe de ce. Dupe cum vedeți, nu sînt curagios — ferească Dumnezeu! — dar nici poltron. În fața unui revolver nu tremur. Dacă m-ați vedea cum mă repez printre muncitori — închizînd ochii, bineînțeles — desigur că m-ați crede un erou și n-ați înțelege de loc cum un asemenea cavaler să fie așa de timid în fața domnilor liniștiți și galanți. Dar cînd vorbesc cu o femeie frumoasă? Ah, femeile, femeile! Nu, nu, ele nu vorbesc ca noi, nu privesc ca noi, nu se mișcă ca noi. Cuvîntul lor e cald și amețitor. Unei femei îi e de ajuns tinerețea și deșteptăciunea. Și, dacă e să vă spui drept, eu prefer deșteptăciunea frumuseții. Frumusețea este femeia dinafară, inteligența e femeia dinlăuntru. O frumusețe prostănacă este un farmec mort. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | O urîtă, știind să te taie cu o privire, se aseamănă cu o carte ale căreia scoarțe proaste ascund un coprins fermecător. Femei urîte nu există, ci numai femei, femei bă- trîne și femei proaste. Ba chiar cele bătrîne întineresc cu spiritul lor diabolic. Să nu credeți că voi povesti ceva imoral. Timidul revoltat, de odinioară, acum e tot timid, dar liniștit, cu o vastă iubire de omenire și mai ales de femei. Pesimistul de odinioară e astăzi un om blînd, insipid de dulceag; și acela — vă cer iertare — care se trîntea desperat în pat și nu credea decît în pasiune și frumos astăzi este un pu-ri-tan, bineînțeles un puritan care… trebuie să vă spui… a început să aibă mai multă îndrăzneală cînd privește în ochii unei femei. Să reviu. Ceea ce mi s-a întîmplat mie, considerînd evenimentul pe dinafară, s-a întîmplat multora; ceea ce însă se petrecu în sufletul meu, fără a fi un fenomen extraordinar, vă va interesa întrucîtva, dacă nu credeți că nebunii și oamenii sănătoși se pot reduce la două formule, una coprinzînd pe cei cari iau visul drept realitate și alta coprinzînd pe cei cari neagă realităței orice părticică de vis. Oamenii se deosibesc așa de mult unii de alții, că cea mai mare greșală a filosofilor stă în reducerea omenirei la un tip sau chiar la mai multe tipuri. | 227 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Cîți oameni, atîtea tipuri, atîtea lumi, atîtea probleme. Și dacă e ceva care aseamănă pe oameni între ei, e tocmai ceea ce-i aseamănă cu tot restul animalelor: a mînca, a dormi, a umbla, a se înmulți… Afară de această asemănare, alta nu mai există. Iacă de ce-mi vine să rîz de mulțumirea părinților cînd văd că ochii copiilor seamănă cu ochii lor, fără a se întreba dacă prin acele sticle albastre și drăgălașe vor pătrunde aceleași impresii și se vor răsfrînge aceleași imagini… Mă iertați, clina copilărească a filosof iei a fost pururea patima capetelor slabe și mai ales a oamenilor fără acțiune. Sînt timid. V-am spus-o și vă rog să nu vă îndoiți. Cîte mi s-a întîmplat din pricina aceasta nu vă pot spune. Ar fi prea lung și ați rîde prea mult de mine, fără ca să iau și eu parte, privind, bineînțeles, cu ochii în jos. Să încep. Cînd îmi muriră părinții, amîndoi în același an, eram mic, mi se pare de șeapte ani. Am voit să-i plîng pe amîndoi — pe amîndoi îi iubeam. M-am apropiat de cosciugul lor. Nu eram singur. Trebuie să știți că tata a lăsat o avere frumușică. Erau dar la capul lui mulți cari nu-l putuseră suferi. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Se vorbea de un testament. Mi-aduc aminte de unul din familie, despre care tata zicea: „Nu ne-a mai călcat pragul, nu mai știu ce este supărarea”. E crud să vă spui: fratele lui, unchiul meu. Un om foarte bun, cu un singur cusur: perduse toată averea în cărți. Am găsit în hîrtiile tatii o sumedenie de polițe d-ale lui, iscălite frumos, cu floare, dar neplătite. M-am apropiat de catafalc, convins că voi plînge cum nimenea nu mai plînsese. Casă părintească fără părinți! Cineva mă luă de mînă și-mi zise, sărutîndu-mă pe amîndoi obrajii: „Iorgule, Iorgule, plîngi, Iorgule, pe acela care nu se va mai întoarce!” El. Unchiul cu polițele. Și cînd să mă podidească lacrimile, l-am privit. Mi-am întors ochii și-am întîlnit atîtea perechi de ochi, că… mi-a fost rușine și n-am mai plîns. O ! e teribil lucru să-ți fie rușine să plîngi cînd suferi! Vedeți ce timid sînt? Ați înțeles? E greu de priceput. D-voastră sînteți altfel. Nici unul nu vă asemănați cu mine. Mai degrabă veți înțelege de ce, știind perfect de bine lecția, n-am răspuns nimic în fața unui profesor vestit, cunoscut în toată țara. O! un profesor mare! La fitece lecție începea: — Un profesor trebuie să fie părintele vostru! | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | — Educație! Educație, pedagogie, sistem nou! Și cînd s-a restit la mine și mi-a strigat: „Educație! Pedagogie! Sistem nou! Ochii-n sus !”… am ridicat capul, dar întîlnind niște ochi pedagogicești, mi s-a-ncleștat fălcile și, din lecția cea mai bine preparată, m-am ales cu un zero la catalog. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. Fiecare din d-voastre ați pățit-o în fața pedagogiii și a profesorilor cari v-au fost ca niște adevărați părinți. Să nu credeți însă că în toți frica a fost la fel. Unii s-au gîndit la nuia, alții la notă, alții la urechi, puțini la premiu, și cei mai mulți, la repetenție. Unora le-a zvîcnit inima, multora li s-a împiedicat răsuflarea, la puțini li s-a ridicat sîngele la cap, la cîțiva le-a venit amețeală. Mie nu-mi păsa nici de bătaie, nici de premiu, nici de notă rea; simțeam însă doi ochi cari mă pironeau drept în mijlocul frunții. Fără ei aș fi spus toate regatele, marile ducate și ducatele Germaniei, cu capitalele și cu orașele „cele mai principale”, ca pe apă, pe nerăsuflate. Ce n-aș fi dat să mă lase profesorii în pace, ca să învîrtesc degetele cele mari, unul împrejurul celuilalt, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai încet, dupe cum lecția curgea mai repede sau mai pe gîndite. | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Pedagogia a fost dușmana mea. Mi s-a părut că această știință a fost inventată ca să mă chinuiască și să mă facă de rîs. Tocmai tîrziu am înțeles că pedagogia s-a născocit pentru unii profesori neghiobi — există — și pentru unii școlari model, cari nu există. Eram așa de bun și de timid că, împlinind 2l de ani, n-âm voit să ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei, om blînd ca și mine, rușinos ca și mama. Îmi vine să rîz… Nu cumva vă spui vro minciună?… De ce v-aș spune?… Nu vă cer nimic, nu-mi cereți nimic, de ce să vă minț? Și adevărul e că nu v-am spus de ce n-am luat socotelile tutelii și de ce-am rămas în aceleași case albe ca laptele — mai ales noaptea pe lună — cu pridvor, cu trepte de stejar, cu stîlpi cu flori la capiteluri și cu brățări pe la mijloc. Îmi plăceau casele?… Da. Iubeam pe unchiul meu, care-mi îndoise averea?.. .Da. Mi-era rușine ca, îndată ce ajunsesem vîrstnic, să-i cer socoteala, ca si cum m-as fi îndoit de cinstea lui?… Da. Ei și?… De aceea rămăsesem eu la epitropie? Dacă v-ați uita cam la o parte, m-aș înroși și v-aș răspunde: da. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Iar de m-ați privi, chiar acum cînd, mi-a răsărit multe fire albe, ca un copil vinovat, v-aș spune: — Nu, nu e adevărat că iubeam așa de mult casele în care crescusem și pe unchiul meu care mă crescuse… Mai era cineva p-acolo, afară de un văr, cam de aceeași vîrstă ca mine, afară de unchiu-meu (mătușa mea murise), afară de case și de un cîne lățos… mai era cineva… Ei, acest cineva pe cîți ștrengari nu strînge de pe drumuri, pe cîți timizi nu-i amețește, pe cîți negustori nu-i preface în poeți, pe cîți filosofi nu-i scoate din fire, suflînd în sistemele lor, ca în niște pînze de păiajen! E nespus de fermecător acest cineva, care te face să rămîi sub tutelă, cînd au trecut 24 de ore dupe ce ai împlinit 2l de ani și ai un venit de 15.000 de lei! Mi se pare că ați ghicit secretul. Oh! femeile, femeile! Ce-or fi avînd ele cu timizii și cu filosofii? Nu era tot aceeași Irinel cu care mă jucasem d-a „cirip-cirip” ? Nu era aceeași nebună, cu rochile pînă la genuchi, ai căreia ciorapi albi se înverzeau pînă seara? Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mînele ca să o duc în cîrcă? | 223 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Copilul devenise femeie. În locul ochilor, de o infinită naivitate, se aprinsese două văpăi de demon. Și acum Ir inel mă lua de mînă. Dar era de 15 ani… și de mult mîna ei era alta: mai caldă, mai nu știu cum. Veselia ei nu mai era egală și continuă ca altădată. Nu mai vorbea repede și într-una. Și dacă-i ziceam: — Irinel, ce crezi tu, o să plouă astăzi? Sau: — Irinel, mai sînt două săptămîni pînă la vacanția mare, nu e așa c-o să fii fericită, ca și altădată, cînd om pleca la Slănic? Irinel tăcea și privea drept înainte. Eram sigur că nu se uita la nimic, că nu vedea nimic. Tăcerea ei mă amenința și îi ziceam, cu glasul pe jumătate, ca și cum aș fi fost vinovat: — Irinel, abia veniși de la pension și ți s-a urît? Și, drept răspuns, începea o veselie exagerată. Și rîsete, și vorbă, și istorii începute, dar nesfîrșite… — Tu nu știi, îmi zicea ea, tare și repede, ce scrisoare mi-a arătat o amică a mea… Numai eu am citit-o… și cu altă fată… și cu sora ei… și mi se pare că a ară- tat-o și altora… Am rîs să mă prăpădesc… Și Irinel începea să rîză. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Și rîdea, rîdea, pînă ce lăcrîmile îi curgeau pe obrajii ei rumeni. Apoi, dupe ce ofta, începea: — îi scrie… tremurînd… de niște stele… două numai… cari ard și îi vorbesc… Cum o să ardă stelele de care e vorba?… sînt cărbuni?… Cum să vorbească stelele?… Nu pricep… Ș-apoi… gheață… topire… marmură… litere de foc… mînăstire… sinucidere… Ah!… Pauvre Mărie!l Mi-e milă de ea… De cîteva ori ne-am luat de gît și ne-am sărutat, ne-am sărutat și-am început să plîngem… Trebuie să știi, lorgule, că ea-mi citește, în fiece luni, cîte-o scrisoare pe care se văd urmile crețe ale unor lăcrîmi mari, și eu, abia stăpînindu-mă să nu bufnesc de rîs de „stelele gemene cari-l ard și-i vorbesc”, trebuie neapărat să plîng… și să mă crezi că plîng din toată inima… Pauvre cherieI… Irinel, gata să plîngă, după ce rîsese cu atîta poftă, băga de seamă că eu plec ochii în jos, ca și cum aș fi „ fost supărat, și mă întreba răutăcios: — Iorgule, ce crezi, azi plouă sau nu? Asemenea scene se petreceau dimineața. Irinel, pînă seara, îmi zicea poftim, în loc de na, broda sau cînta la piano în loc să ne plimbăm prin grădină. Toată ziua simțeam o ură teribilă, de timid, în contra „celor două stele cari vorbeau”. | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Trei ani am petrecut această viață de vise îndrăznețe în timpul săptămînii, de frică și de întristare, duminica, de planuri minunate, amînate din zi în zi, ascunse cu ipocrizia extraordinară a timizilor și a inocenților. În fine, dupe o vacanție petrecută la Slănic, m-am hotărît. Cînd plecă la pension, abia îndrăznirăm să ne sărutăm. Ce sărutare rece! Nu ne-am uitat unul la altul. Mi-aduc aminte că eu priveam la o canapea și mi s-a părut că buzele mele au atins o stofă galbenă și aspră în loc de obrajii pietroși și rumeni. M-am hotărît. Și eram sigur că nimic nu putea să sfărîme hotărîrea mea eroică. Ca să prind curaj, în prima noapte m-am gîndit la scena ce, neapărat, duminica viitoare, avea să se petreacă. Toată noaptea n-am dormit. În întuneric vedeam grădina, vedeam pe Irinel, mă auzeam, o auzeam. Cocoșii cîntau. Stam lungit, cu fața în sus, cu ochii închiși. Asudasem de curajul din scena închipuită. — Irinel, vrei să mergem în grădină? — Nu, merci\ — Nu se poate, trebuie să ne plimbăm! Înțelesese că sînt hotărît să-i spui ceva grav. Asemenea curaj impune. Cocoșii cîntau. Miezul nopții. Ploua de vărsa. Fulgerile, ca niște șerpi de lumină, prinși o clipă în perdelile mele. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | — Irinel, să mergi cu mine! Nu vezi ce zi frumoasă? Am găsit un ciorchine de corniță coaptă. Toată săptămînă l-am păzit… — Nu, mercil — Imposibil… trebuie sa mergi… Am sa-ți spui ceva… — Ce? Și mă pironi cu ochii. Atîta lumină cine să răbde? Mă uitai în jos. Revoltat de frică, simții un curaj de erou. Ridicai capul. — Trebuie să vii! În viața mea nu poruncisem nimărui… ei îi poruncii! Întuneric beznă. Ploua. Mă întorsei la perete, închisei ochii. Se făcea o Duminică minunat de frumoasă. Și cu același curaj îi mai zisei o dată: — Trebuie să vii! Și o luai de mînă și îi spusei ceea ce de doi ani voiam să-i spui: — Irinel, te iubesc!… Tu mă iubești ?… De ce taci ?… De ce pleci ochii în jos?… Spune-mi: vrei să plec din casa unde te-am văzut crescînd?… — Rămîi! Ne-am îmbrățișat. S-a isprăvit. Doamne, ce curaj are omul cînd iubește! Nădușeala se răci pe mine cînd mă gîndii că scena nu se petrecuse încă și că trebuia să se petreacă întocmai. Frica de așa curaj mă îngheță în plapîmă. Se lumina de ziuă. Adormii încet-încetinel, reîncepînd aceeași scenă. — Irinel… vrei să ne plimbăm… — Nu… merci! | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | — Ba da… Trebuie… Mă deșteptai pe la zece ore. Unchiul meu mă întrebă: ‚ — Iorgule, nu ești bine de te-ai sculat așa tîrziu? Eu mă știam vinovat. — Aș, nu… o carte… am adormit tîrziu… Urechile mi-ardeau, ca și cum le-aș fi fost lipit de o sobă ferbinte. Pridvorul mi se învîrtea sub picioare. În minutul acela îmi trecu prin minte un gînd care mă ameți. Irinel ca Irinel, dar cu unchiu-meu ce curaj să am? Cum, el, om bătrîn, cu obiceiuri sfinte, să vază, la vreme de bătrînețe, în neamul lui, căsătorie cu dezlegare domnească? De ce sta în picioare înaintea mea? Și cum mă privea! Mă înțelesese. Mă cîntărea. Desigur că-i treceau prin minte cuvintele pe care eu le auzeam dăslușit, ca și cum cineva mi-ar fi șoptit la ureche: „Nu credeam, nepoate, ca tocmai tu să-mi scoți copila din minte! Ce-ar zice biată mă-ta d-ar trăi și te-ar vedea?” De ce nu pleca bătrînul dinaintea mea? Mă privea pe mine, sau se uita într-altă parte? Nu știu dacă vinovatul este rău, dar judecătorul e crud. Și judecătorul meu creștea ca un zid între mine și Irinel. În urechi îmi răsuna sentința pe care el, eram convins, o dăduse: „Ce tineret stricat! | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Bătrînii se duc, și cu ei se duc și bunele obiceiuri.” Aproape să caz dupe scaun. Unchiu-meu îmi zise: — Iorgule tată, tu n-ai luat cafeaua… Mi se pare că nu ești bine… ai?… Ce ironie! Cuvintele lui, mai dulci ca altădată? Degeaba. Îl înțelesesem. Să te ferească Dumnezeu de un om bun care te osîndește. Și e destul să te simți vinovat în fața unui om bun și drept. De ce-or fi născocit oamenii pedeapsa? Pedeapsa este alinarea vinovatului. Aș fi dorit ca unchiu-meu să și-o pronunțe. Dar, nu; el mă prinsese, mă judecase și, în loc de pedeapsă, plecă și-mi trimise o cafea cu lapte și două cornuri. În viața mea n-am simțit o tortură mai mare. Desigur că ne văzuse plimbîndu-ne tăcuți, iar nu veseli ca altădată. Înțelesese de ce Irinel sta, unele duminici, închisă în casă. Știa de ce adormisem tocmai despre ziuă. Și, cine știe, poate că mă auzise strigînd prin vis: „Irinel, Irinel, te iubesc! Tu mă iubești pe mine?” Cum, unchiu-meu să vază pe fata lui măritată dupe băiatul sor-sei? Să se facă de rîs la vreme de bătrînețe? Și de ce? Pentru caprițiul unui băiat crescut și îngrijit de el? Dar cum crescuserăm noi, Irinel și cu mine, nu eram veri buni, ci frate și soră. | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Și d-ar fi rămas vorba numai pe condica civilă… dar cum era să calce el legile bisericești? Toată săptămînă, dimineața, seara și peste zi, la masă și la cursurile universitare, același gînd. — E imposibil!… Mă mir cum nu am înțeles… Imposibil… Sîmbătă, pe la ora 6, văzui vechea noastră trăsură, în ea, unchiul meu, alături, Irinel. Privind de pe treptele pridvorului la părul alb și la buclele blonde, rîsei, abia stăpînindu-mi lacrimile: — Imposibil! Irinel sări ușor din trăsură, se apropie de mine. Era veselă. Ne sărutarăm. Să mă credeți: mi se păruse că sărut în aer. — Dar ce ai, Iorgule? Ești așa de palid! Ai slăbii, or mi se pare mie? Înainte de a-i răspunde ceva, unchiu-meu se grăbi, se grăbi: — Nu știu ce are Iorgu… mi se pare că e bolnav și nu vrea să spuie… O! o! nu știi ce am, unchiule? Nu știi ce am? Ți se pare că sînt bolnav? Nu vreau eu să spui? Și d-ta spui ce ai? Sfînt om… dar d-o ipocrizie… Credea că nu-l înțelesesem. Lui Irinel îi răspunsei încet: — N-am nimic, Irinel… Dar tu ești bine? D-aci înainte, un an de melancolie. De ce v-aș spune că slăbeam, că îngălbeneam, că răceam cam des și, cu o plăcere ascunsă, exageram o mică tuse cînd mă plimbam cu Irinel? | 222 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Ați văzut atîția oameni slabi și galbeni și ați citit atîtea romanuri cu amanți cari ofticează, cari se împușcă sau se aruncă în mare, că a vă povesti eu cum slăbisem, cum mă apucasem de biliard, cum începusem să beau bere, ajungînd uneori pînă la trei halbe, v-aș face să căscați. Nimic extraordinar în iubirea și melancolia unui timid. Cine se oprește, fie măcar și-o clipă, în fața unui om care suferă și tace? Și eu am tăcut de la S-tă Mărie pînă la Sîn-Petru. — Ce ai? — Nimic… — Ești bolnav? — Nu, unchiule… Nu, dragă Irinel… În sfîrșit, ziua grea și mare sosi. Irinel sfîrșise pensionul. La 20 iunie își adusese tot de la școală. Chiar în ziua aceea întrebă repede pe unchiu-meu la ce băi plecăm și, aflînd, intră la mine în odaie. Eu citeam, trîntit în pat, minunatul discurs al lui Kogălniceanu, tipărit în fruntea Letopiseților. Mă hotărîsem să las dreptul și să învăț literile și istoria. Cum o văzui, sării în sus. Ea se învîrti repede într-un picior. Rochia păru o imensă rochiță-a-rîndunicii. Dupe ce se învîrti, rîzînd și bătînd în palme, se opri înaintea mea, îmi făcu o reverență, întinzîndu-și ușurel rochia de amîndouă laturile, și mă întrebă cochet: — Mon cher cousin, poți să ghicești unde plecăm var-asta? | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | — Nu, Irinel, răspunsei eu, exagerînd tușea care devenise mai mult un tic. — Ce-mi dai să-ți spui? Și dupe ce iar se învîrti lovindu-mă cu rochia peste picioare, și rîse, și bătu din palme, mă întrebă foarte serios: — îmi săruți mîna cu respect, ca la o cocoană bătrînă, dacă ți-oi spune? — Da, Irinel. Și tușea obligată își jucă rolul. — Nu, mai întîi să-mi săruți mîna. Îmi întinse o mînă, pe care o sărutai trist și cu poftă. — Și p-asta. — Și p-aia, Irinel. — La Mehadia! Mi se urîse cu Slănicu. Se învîrti prin casă, de ast’ dată așa de repede, că rochile i se-nălțară pînă la genuchi. Eu mă înroșii, ea se înroși. Apoi, izbucnind într-un rîs argintiu, se repezi la mine și-mi zise: — Să jucăm o polcă… Eu cînt… Eu să fiu cavalerul… Eu să te port… Tocmai atunci auzii pe unchiu-meu. — Irinel!… Irinel!… Unde ești? Ea dispăru într-o clipă. Mă trîntii în pat. Luai Letopisețile. În loc să citesc, începui să mă gîndesc. „Irinel! Irinel!” Cel dintăi, repede, aspru, răutăcios, cel d-al doilea, mai lung, mai dulce, mîngîietor chiar. Desigur, a voit s-o dreagă, să mă înșele. Să crez eu că nu s-a gîndit la nimic. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Dar ce-a însemnat acel „unde ești”? Am înțeles cum a zis „unde”. Aci era tot înțelesul întrebării. Nucă avea să-i spuie ceva, dar dorea foarte mult să știe: „unde” e. Adică nu care cumva e la mine în odaie? Atîta pază e umilitoare pentru un orfan de care a îngrijit o viață întreagă și i-a îndoit averea, ca să aibă dreptul să-i zică, c-o singură vorbă, c-o singură privire: „Așa știu eu să răsplătesc pe un ingrat, pe un tînăr care nu seamănă bătrînilor ce se duc și înmormîntează cu ei moravurile sfinte din țara asta!” Acest „unde ești” prea fusese cusut cu ață albă. Ce, nu știa el unde era ea? — Ah! unui orfan nu-i e permis să iubească! Ușa de la odaie se deschise. Irinel apăru în prag. Ce nefericire… să-ți vezi fericirea în prag și să știi că nu-l va trece, că va rămînea acolo, așa de aproape, și totuși infinit depărtat de tine! Irinel se apropie de mine. Știam eu că ea trecuse pragul, dar că fericirea mea rămăsese dincolo. Înțelesesem că bătrînul o trimisese Într-adins, prefăcîndu-se, și mai bine, că nu bănuise nimic. — Știi ce mi-a spus tata? în ziua de Sîn-Petru o să ne vie un mosafir. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Nu e "geaba" cafea | Un mare negustor. Ce mai era ș-asta? — Și ce ți-a mai spus? — Nimic… a, ba da… să tăiem curcanul cel mai gras… să fie curat și frumos așezat în casă… că mosafirul e deputat, bătrîn… că e… nu știu mai cum și ce fel… Dupe ce Irinel mă certă și rîse de mine că tușesc ca fetele din pension cari fac pe doctor să le dea fer și vin vechi, mai mult pentru vin decît pentru fer, plecă. — Uf! bine că e bătrîn!… Dacă ar fi fost tînăr?… În ziua de Sîn-Petru mă sculai cu o frică care mă făcea să tresar la fitece zgomot. Ce… nu s-a mai văzut bătrîni smintiți însurați cu fete de 18 ani?… M-am plimbat trei ceasuri prin curte. Așteptam pe acest rival cu nerăbdarea cu care așteptam uneori pe Irinel. Mă înșel sau nu? Aceeași senzație, identic aceeași se petrecea în mine, așteptînd obiectul urii ca și cînd așteptam pe acela al iubirii… Voiam să-l văz… mai curînd… Într-o clipă… să-l cunosc… să aflu | 173 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Odinioară | Anii trec așa de repede, că nu-ți dai seama când și cum cutare flăcău, rotar ori grânar, s-a schimbat în moș cutare, de unde și până unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ți era, să te pomenești cu ea zbârcită, cărunțită, apoi albă-colilie. Așa curge vremea, și pe noi nu ne lasă în urmă, ci ne târăște cu ea până la hotarul vieții. Ne așează frumușel pe două scânduri, ne întinde pe deasupra o pânză albă cu cruce în mijloc, ne stropește cu vin și cu untdelemn. Bulgării și țărâna cad și astupă. Și tot vremea din mușuroi face neteziș, surpă crucea de la cap, bătătorește locul și acoperă cu bălării cel din urmă locaș al nostru. Ei, câte se duc cu zilele și ce triste minuni ni se arată de ieri până azi! Câte ne mai așteaptă de azi până mâine! În curtea bisericilor vechi, cruci de piatră și de lemn, uneori câte două-trei în același cuib, umbrite de vișini și de pruni. Rămâi pe gânduri. Parc-ai vrea să știi cine odihnește sub pământul încărcat cu ștevie și cu urzici... Parc-ai vrea să afli ce locșor a căzut la fiecine din cei ce odihnesc acolo... Cu mulți ai copilărit, mulți te-or fi mângâiat și pe unii poate că i-ai iubit. | 220 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Odinioară | E trist. Dar e și mai trist să te reîntorci, după mai mulți ani, din pustiuri străine în mahalaua în care te-ai născut și-ai crescut, și să nu mai vezi nimic din câte știai. Pe aceeași streaje să intri, pe aceeași cărare să te strecori, și să nu mai vezi mândrețea de-odinioară. La marginea capitalei, departe de zgomot și de făpturile pizmașe, între oraș și ogoarele țărănești, se întindea, înflorind, mahalaua grânarilor. Mergea bine de la Dumnezeu. Unde își punea creștinul vatra, se prindea pe tălpoaie neclintite. Casele văruite se afundau în grădini cu rogodele, veselia copiilor. Pe-alocurea viile se mlădiau, încărcate cu ciorchini, pe aracii plecați de greutatea rodului. Țăranii cu dare de mână se îndesau să-și găsească loc între grânari. Era o fierbere de muncă, o dragoste de propășire ș-o frăție de trai, că nu se mai pomenea așa mahala tihnită și harnică. Când sosea câte un jupân, ori nea cutare, călare pe rotașul din stânga, plesnind voinicește în naintași, lelițele, cumetrele, finele, suratele îi ieșeau voioase înainte, îl opreau din drum și-l zăpăceau cu cercetările. Grânarul, cu o mână în brâu, cu alta pe hățuri, cu biciul pe după gât, le răspundea cu rânduială, să nu lase pe nici una mâhnită. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Odinioară | — Nea Mitrane, ai întâlnit, p-ale drumuri, pe alde dumnealui? (Și "dumnealui" îi era bărbatul.) — Da, cumetriță, descarcă la Oltenița. — Nea Mitrane, ai văzut pe bâcu? (Și "bâcu" îi era tată-său.) — Da, fină, cale d-o zi, și vine, e sănătoșel, tare mare. — Nea Mitran, ne-ai întâlnit flăcăul? (Și "flăcăul" era frate-său.) — Cică a câștigat bune părăluțe. Dar tu, când ne-i întinde halageaua nunții? Și așa, cu una, cu două, până le dădea de rost, apoi toate alergau, ca un stol de vrăbii speriate, care încotro ședeau, ca să spuie veste bună și noroc pe la cei de-acasă. Chiaburii se înmulțeau. Copii rumeni și bucălați goneau cu ghiozdanele la școala din curtea bisericii, să plătească sfănțoaica pe lună dascălului Nicuță și să învețe slove noi, să citească pe felurime, să scrie pe platcă și, hei! mai târziu, să învârtească tocul pe hârtie, ca niște logofeți. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispă ori pe laița de lângă poarta mică, și poveștile începeau lungi și nesfârșite. Bunicile și mumele își luau nepoții și copiii cei mai mici, prâslele, în poală și le spuneau câte-n lună și-n soare. Ba de turci, ba de tătari, ba de calmuci, ba de căpcăunii cu două guri, ba de muscali, ba de nemții cu coadă, mă rog, din câte omul apucă și vede, aude și nu uită. | 231 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Odinioară | Și când liliecii goneau de-a lungul drumurilor, copiii măricei părăseau scurteica bunichii pentru ca să arunce după ei cu căciulile, strigând de la ștreaje până la biserică : — Liliac... liliac, trage noaptea la conac, din cloponița bătrână, hop, o dată, hop, de două, pân' la nouă... Liliacii dacă scapă sub căciulă fac calpacă. Și de veneau Floriile, Paștele, cu hainele noi, St. Ilie, cu pepenii de Pantilimon, Moș Ajunul cu colindețele, această prăsilă voinică și vioaie umplea mahalaua de veselie și de năzdrăvănii. La Ignat, când zăpada cădea de două palme, porcii înjunghiați asmuțeau câinii, guițând de se cutremura pământul. Fumul focurilor, în care îi pârpăleau până la șorici, acoperea cerul mahalalei ca o ceață deasă și fără căpătâi... Așa îi mergea, pe acele vremuri, omului, în bine și de-a bună. Case noi se clădeau întruna. Ogrăzile se făceau mai dese și mai frumoase, împodobite primăvara cu stufuri de flori, iară vara mlădiate până la pământ de rod bogat și felurit. De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani de zile. În ziua de azi, bătrânii s-au dus după tărâmul ăsta. Casele vechi, nespoite, dărâmate, fără garduri, mărturisesc că sărăcia s-a încuibat în locul belșugului de-odinioară. Azi tot e de-a valma, căci toate sunt de-a valma când bietul creștin nu mai are ce ocroti. | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Odinioară | Grajdurile, ulucile cu porțile mari au fost aruncate în sobă, pe gerul Bobotezei. Curțile, pline altădată de păsări, azi sunt pustii. Abia câte un câine pocâltit mai hămăie și te vestește că e la locaș de om. Copiii sunt galbeni și slabi, zdrențăroși și fără chef, căci la Paște n-au cu ce se înnoi, la Moși n-au cu ce să-și cumpere fluiere și hârâitori. Zmeurile nu mai vâjâie pe la Sân-Petru. Dascălul Nicuță nu mai cântă cu o sută de băieți într-un glas: O daátă-i una, uúna! doórdoó paătrú! Nunta de azi se cheamă sărăcie la sărăcie, botezul, din cumetrie cu chef și lăutari, se numește belea la capul omului. Grânarii au ajuns la două mârțoage de cai și nu mai pun în căruțele cu coviltir patru chile mari. Toată mahalaua a sărăcit și se-ngroapă în ruine și bozii. Și, spre batjocură, soarta a făcut să se ridice în locul bisericuței (plină al'dată de credincioși la sărbători), biserică mare și falnică, dar goală chiar la sărbătorile împărătești. În locul școalei lui Nicuță, școala primăriei, ca un palat frumos, încăpător, dar pustiu și fără spor la carte. — Ce e asta, lele Ancuțo? am întrebat mâhnit, privind în toate părțile. Și de ce-ați ajuns în halul ăsta? | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Odinioară | — Ei, maică, ce e de la Dumnezeu și de la stăpânire este. Iacă școală mare, iacă biserică frumoasă, dar de ce le-or mai fi ridicat în mijlocul dărâmăturilor eu nu pricep... Uite, ne-am stins în câțiva ani. Se zice că acele mașini blestemate de drumuri-de-fier au luat cheagul grânarilor noștri. Apoi de, o fi, n-o fi... Atât, mamă, știu că odinioară copiii își numărau anii după casele noi care se ridicau, azi își socotesc vârsta după casele care se dărâmă. Și bătrâna plecă cu donițele spre puțul cu două roate. | 91 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Palatul de cleştar | Cam pe la începutul vremilor, până unde praştia minţii nu azvârle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. Poveşti de Barbu Ştefănescu Delavrancea - Palatul de cleştar Tot cu mâini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte. Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pământ – ca pe la pârdalnicii noştri de stihari -, dar multe nu erau aşa după cum sunt. Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărâna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau năframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor. Apărarea şi dreptatea atârnau de tăişul paloşului. Cu mintea cântăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strâmbă. | 225 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Palatul de cleştar | Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod. Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adânci bătrâneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trâmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrân şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise. Dar cât era de mare şi de vestit, că se dusese vestea până unde pământul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate. Într-o sfântă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cât oul de gâscă, ba cât un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pământ. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plâns de foc. | 202 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.