author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Stăpânea odată | — De ce plîngi, mamă? — De nimic!… Ion, din ălălalt capăt. — Da’ ce făcui eu, neiculiță? — Ce e asta, mamă? — Luntre, sufletul mamii… — Și un,’ ne ducem, mamă? — .Hei!departe… undeva — E frumos, mamă? — Frumos, frumusețea mamii… — Da’ ce făcui eu, neiculită! — Pe un’ ne ducem noi, mamă? — Pe apă, mamă… — Și pe urmă? — Iar pe apă… — Iar? Și pe urmă? — Pînă dăm în mare… — Și marea ce e, mamă?« — Tot apă, odorul maichii. — Tot? — Da’ ce făcui eu, măiculiță? — Și pînă unde ne ducem noi, mamă? — Pînă la Dumnezeu, maică. — De ce plîngi, mamă? — Așa îmi vine, de mă uit la tine și te văd frumos și cuminte… — Uită-te și la ăla… Cine e ăla, mamă? — Un rob, să ne slujească, maică… — Cine ni l-a dat, mamă? — împăratul… — împăratul? — Ce făcuși, Ioane, ce făcuși? Că porcii, porci, scroafele, scroafe, că biata mama știe… la jiri… la fîntînă… ș-acasă… Își făcu Ion socoteala singur și trase cu ochiul pe furiș la prințesă și la coconul cu părul de aur. Cîrlionții lui luminau mai tare ca lumina ce străbătea prin vrană. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Stăpânea odată | , . — Că poate la noroc… cine știe?… poate… Irina trase cu urechea. — Se prea poate… și de ce nu? Se rupse gheața. Ce strica bietul purcar? — Ce să se poată, Ioane? întrebă prințesa. — Iacă, măria-ta, o minune… — O minune? care? — Să zic, să mergem tot așa. Asta să ție preț de trei zile și trei nopți, ș-avem să intrăm la o cotitură, și de vale lesele pescarilor și pe dreapta și pe stînga apei. Și cum ne-o fi norocul. Avem? Bine. Nu? Ne-am duuus… Prințesei îi tîcîi inima. — Ioane, treci mai colea. — Iacă, trec, măria-ta. — Ioane… — Măria-ta? — Ioane, să ții socoteală de zile și de nopți după zarea ce licărește prin vrană… — Să țiu, măria-ta… — Și la cotitură să țipi cît ăi putea… — Cît oi putea, măria-ta. — Să împărți mămăliga în trei și să mănînci cîte-o parte în fiece zi. Ai auzit? — Auzit, măria-ta. — Și eu am să împart smochinele în nouă părți. Două copilului și una mie. D-oi leșina, să-i spui că dorm, d-oi muri, să-i spui c-am adormit. — Ce să spuie, mamă? — O vorbă, maică… Împărțiră merindele. Prințesei îi venea zece smochine pe zi. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Stăpânea odată | Mîncară. Bău Irina și copilul. Întinse plosca și lui Ion. Ion abia o atinse cu buzele ș-o șterse cu mîneca la gură. Copilul adormi. Într-un tîrziu, somnul învinse pe Irina. Plecă capul p-o mînă. Se lipi de copilul ei și adormi. A doua zi copilul se deșteptă. Abia crăpase ochii. — Mi-e foame,mamă! Irina se uită la șirurile de smochine. Scăzuseră. Se hotărî ca ea să nu mai mănînce. Copilul ronțăia smochină dupe smochină. Muma își udă gura cu nițică apă. — Nu mănînci, mamă? — Nu mi-e foame, maică. Ion îi întinse bucățica lui de mămăligă. — Nu, Ioane, tu să fii în puteri. Și se sfîrși de la inimă. Se lungi binișor. — Ție somn? — Da, mi-e somn, puiul mamii… A treia zi cu greu deschise ochii și iar îi închise. Copilul, flămînd, îmbuca într-una. Mai rămăsese cîteva smochine… — Ioane, mama ce face? — Doarme, dar n-a adormit… Ion înghiți în sec. Apa era mai repede. S-apropiau. Simțea Ion cotitura după cum se ducea butia în sus și-njos. Și strigă cît îl luă gura. — Măi pescari, măi, prindeți butia, că ne rămîn doagele! Irina dădu să se scoale și nu putu. Copilul o luă de gît cu amîndouă mînuțile. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Stăpânea odată | — Mamă, mi-e foame! — Ia! șopti Ion. De pe maluri s-auzi: „Puneți mîna pe ea! Ațineți, mă! Na, ne-a scăpat!” Irina leșină. Copilul plîngea. — Ce face mama, Ioane? — Doarme, neică… și eu am să dorm… și tu ai să dormi… Butia plutea lin și se ducea pe firul apei. Ion se scărpină în cap. — Ei, ce te faci, Ioane? Ce făcuși, neiculiță? Ce rău făcui eu pe lume? Ba, un bine, da… Ș-odată se lumină ca ziua… — Dar asta ce fu? Eeeee! Ia să mă gîndesc eu, neiculiță ! Și se gîndi la peștele de aur. Ba să-i dea vin, ba mîncare, ba cuțite, ba cîte alea toate. Ș-odată, ciocnituri de pahare, de farfurii, de solnițe, și două damigene pline, rase, și pește fript, și pește prăjit. Se puse masa. — Eeeee! păi stăi, verișcane! Puse mîna pe mînele prințesei. Mînele, calde. Freac-o pe mîini și pe tîmple cu vin’negru, pîn-o trezi. Prințesa se șterse la ochi. — Ioane, eu sunt, mă? — Da, măria-ta. — Ioane, tu ești, mă? — Cum să nu, măria-ta, eu, Ion purcarul, feciorul mamii din sat. — Ei, cum, Ioane? — O taină, măria-ta; Să mîncăm și-ți spui de undel. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Stăpânea odată | Mîncară bine ha, și Ion spuse toată istoria cu peștele de aur. Prințesa se cruci. Se gîndi, se răzgîndi, se-nroși pînă-n vîrful urechilor. — Toarnă încă un pahar și să-mi răspunzi la ce te-oi întreba. — Cum să nu, măria-ta. — Mă Ioane, și cînd aduseși purcelul, eu nu nălbeam pînzele? — Ba, nălbeai, măria-ta. — Biiine. Și tu ce făceai? — Mă uitam, măria-ta. — Ei, unde? —” Iâ-Cci, ctȘcl… — Ei, cum așa? — Iacă, încotrovașilea, ca omuL.. — Mă, tu te uitai la mine… — Apoi dă, măria-ta, tot să mă fi uitat ca de cînd venisem și pîn-am tulit-o… — Și la ‚ce te gîndeai? — Dă… Și plecă ochii în jos. Irina, ca un bujor. — Mă Ioane, tu te gîndeai la mine… — Dă… — Și la peștele de aur… — Dă… — Și… — Știu eu?… — Dacă e așa, de ce nu te-ai gîndi tu să te facă ua prinț leit? Ion întoarse capul. Se rugă ce se rugă, și simți în toată ființa lui o prefacere. Din cap pînă-n picioare fu altul, în zale și fireturi, la mijloc un cordon poleit, și coiful îi strălucea de te vedeai în el. Copilul îl privi uimit și zise: — A! | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Stăpânea odată | împăratul Ion! Și se duse în brațele lui. — Ei, Ioane, îi zise prințesa, cît o să plutim? Nu ne-a fost destul? | 22 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pânză smălțuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roșu, galben și albastru pe deasupra câmpiei dintre "casele pustii" și gropile de nisip. Soarele e zăpușitor. Lumina te orbește. Aerul joacă, fierbe, și nici un pic de adiere nu potolește arsura. În mijlocul viei, doi castani bătrâni și stufoși stau neclintiți, rupând albastrul cerului și întinzând pe verdeață umbrele lor împreunate, ca două poloage rotocolite. La rădăcina lor se odihnesc grânarii la Sân-Petru și Sânt-Ilie. De la amiezi, rogojinile și velințele sunt așternute. Perne de paie se pun căpătâie. Botele cu apă proaspătă, clondirele cu vin scufundate în doniți, puișoarele noi cu miros de brad, câteva castroane cu fiertură, lingurile de lemn și ștergarele vărgate la căpătâie sunt rânduite cu îngrijire și înconjurate cu foi de pelin ca să le dea un miros sănătos și răcoritor. S-au așezat pe mâncare și veselie. Toți sunt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, nași, că pe nume curat nu-și zic. E o familie întinsă. Mănâncă din același castron, sorb cu aceeași lingură, rup din aceeași azimă, din aceeași turtă caldă. Mai-marii lor sunt moșnegii de câte un veac, cum este bunăoară Tămădueanu, cu barba pân' la cingătoare, Doroftei, căruia îi cam place să sugă, așa bătrân cum este, și să ciupească cu vorba pe fetele mari, care se rușinează. | 226 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Amândoi stau în capul mesei. Și când se scornește vreo pricină de neînțeles, bărbații și femeile, ba până și liota de copii, dau năvală cu întrebările, și ei ascultă cu mândrie și le împart dreptatea după cum li se cuvin. — Nu e așa, tată Doroftei, că cuscra Vișea e cu munca la Rădovan? — Nu e așa, tată Tămăduene, că neamțul e mai hain ca muscalul? Ș-apoi lua cuvântul Tămădueanu, și mi-ți vorbea așezat și îndesat, că lingurile nu se mai mișcau de pe buzele străchinilor. — Suntem, le zicea el, de-aceeași cruce cu muscalul, dar nu de-același sânge. Beilicul neamțului, muscalului, turcului e tot beilic. Oricare din ei ar călca țara, ambarele se golesc, de păsărime te-ai spălat pe mâini, clăile de fân se fituiesc. Și unii aduc lăcustele, alții molime, iar în urma lor ne lasă praful și sărăcia. Dacă nu te înțelegi cu românul la vorbă, adicătelea dacă nu grăiești același grai, poate să facă o mie de cruci, una peste alta, până ș-o găuri frunte, umerii și buricul, că tot juvină și pacoste cade pe urechile noastre. — Dar se închină, răspunse una din femei, înghițind o năstrapă cu apă rece de la Susana. — Taci, cap de tivgă, grăi Tămădueanu. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Apoi îmbătrânești de-a surda, muiere. Și ce-ai văzut, și ce-ai auzit, mai bine le vedea și le auzea coțofenele, că tot atâta era. Gara-gața, ca și ele... Ce mi-e mintea lor, ce mi-e mintea ta? Să îmbucăm ceva, ș-am să vă spun eu, că una e crucea și alta e neamul. Clondirul cu vin gâlgâi de-a rândul în gâtul bătrânilor, care răsturnau capul pe spate, și se opri o toană l-alde tata Doroftei. După ce-și potoliră foamea și-și înecară setea, unii cu vin, alții cu apă rece, bătrânele plecară capul pe perne, bărbații, flăcăii și fetele mari făcură roată împrejurul Tămădueanului, iar băieții o tuliră de-a lungul viei, strigând în goana lor: — Cine vrea de-a puia-gaia să-i adune cu tigaia? — Cine vrea de-a v-ați-ascunselea? — Cine de-a hâra care taie vâna? — Cine de-a poarca? Iar fetițele: — Cine vrea de-a leapșea? — Cine de-a fețele? — Cine de-a ineluș-învârtecuș p-al cui deșt te-ai pus? — Cine de-a hai la groapa cu furnici care pișcă mari și mici? Asupra acestui stol zburdalnic și speriat ca de uliu își îndreptară cu toții privirile vesele. Multe din femei își făcură cruce, mormăind: "Ține-i, Doamne! ", "Lighioile mamei! ", "Veselia bunichii!" Ba unele scuipară de trei ori în vânt, ca să nu se deoache, tânjind, de la umbra castanilor, pe Bălaia, pe Neghinița, pe Cicoarea, pe Brebenica și pe Țigăncușa, că și-au prăpădit tibetul roșu din codițele care le joacă pe spate și se despletesc la sfârcuri. | 246 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Tămădueanul se scărpină în cap, își drese glasul și începu dibuind în pustiul amintirilor. Roata din jurul lui îl asculta neclintită, ferindu-se chiar de a-și întinde picioarele, ca nu cumva târșiala rogojinilor să-i tulbure șirul. — Năpădise muscalul, cu tot potopul puterilor, de nu se mai isprăvea. Oriun' te-ntorceai, herghelii de cai cu coame lățoase și cu fotoloage la picioare, șepci, chivăre, ciacuri și purcoaie țuguiate de puști și de sulițe. De la Pantilimon până la streaje numai corturi. Ofițerimea în fireturi, polcovnicii și prapurcicii bănănăiau de-a încâtelea, uluiți de vutcă și de rachiu, mustruluind, ca vai de lume, căzăcimea cu chipul scofâlcit și negricios. Pornise viteaz la viteaz, împărăție la împărăție. Muscalul, nici una, nici două, aducea plocon turcului, de peste nouă mări și nouă țări, vârf de suliță, ascuțiș de sabie și ghiulele mai mari ca mămăliga mocănească. Da' de ce voiau să se dovedească care pe care, asta n-au știut-o nici fețele boierești, darmite noi, sărmanii, topor de oase, vite de beilic, tobă de bușeli, creștini de jumulit. În mahalaua noastră abia se aciolase câțiva săteni, de pe la Sohat, Postăvaru, Pastramă și Rădovanu. Le mergeau strună. Harnici, de omenie — nu că mă laud — așezați, strângători. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Curțile le îngrădirăm, casele se șițuiră. Biserica Delii se zugrăvi. Puțurile cu ghizduri se sleiră cu sfeștania cuvenită. Prinserăm la inimă. Și ca noi nu mai era nimeni. Din cer să fi picat, și tot am fi avut mai multe păcate, afară de Doroftei, care de altfel era, ca și în ziua de azi, om voios și cu inima lui Dumnezeu, dar ce pârdalnicu făcu, că făcu o cârciumă și-și bău butia toată singur singurel. — Apoi, despre partea voastră, se oțetea vinul în pivniță de nu eram eu om priceput... răspunse tata Doroftei și, aruncându-și pe spate pletele albe care îi dădeau în ochi, mai răsturnă clondirul pe beregată. — Așa, cum vă spusei, urmă Tămădueanul, cum năpustiră muscalii peste noi — fir-ar de râs să fie cu crucea lor cu tot -parcă ne luă piuitul. Într-o săptămână nu se mai pomeni de lighioaie omenească. Grăunțele de vite le măturase vântul. Căruțele noastre erau încărcate pân'la coviltir cu de-ale lor. Caii ni se clătinau în ham, ca niște mârțoage nebăute, nemâncate. Femeile și fetele mari se dau afund în ascunzătorile dintre vii, ca să scape cu față curată. Copiii se făceau teacă de pământ când auzeau că vine muscalul răcnind din poartă să-i dea mâncare. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Tot așa își ducea zilele, ca vai de capul ei, biata Susana, c-o fiară de cazac ce-i căzuse pacoste și-i rodea până și urechile. Era numai o fetișcană, dar cu ochii în patru și inimoasă ca un voinic. Fără mumă, fără tată, muncea să se răpuie și-și ținea casa cu rostul ei, stropolind și deretecând prin vecini. Pleca din revărsatul zorilor și se întorcea pe la amurg cu alba-n căpestere: cu de-ale gurii pentru ea, cu boabe pentru păsări și cu oscioare-n poală pentru căței. Și să fi văzut cum toate lighioanele curții îi ieșeau înainte, parcă erau dăscălite. Cloșca cu puii: clonca-clonca. Dolfa cu cinci-șase buflei. Mâța, cu prăsila în șir. Și tuturora le purta de grijă. Când o pedepsi soarta cu spurcatul de muscal, nu mai putu prididi. Alerga ea cât o țineau puterile, dar de-a surda alerga. Gămanul mânca căzăcește. O găină întreagă la o friptură, și tot răcnea de-o apucau groazele, mai ales când scrâșnea din dinți și învârtea sabia (...) Într-o bună dimineață veni la mine cu noaptea-n cap. Era c-o cămășuță soioasă pe ea, de unde o știam albă-floare din tălpi până la creștet. C-un glas de-ți era mai mare mila, începu să mi se tânguiască, ștergându-și ochii cu mânecile. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | — Nene Tămăduene, ce să mă mai fac? îl spăl, îi dau să mănânce, și nu mai știu ce vrea. Am tăiat toate alea din curte. O cloșcă cu pui mai rămăsese, și mi-a păpat-o și p-aia. Puii o caută pretutindenea, țipând de te arde la inimă. — Tine-ți firea, Susano, bun e Dumnezeu, o trece ș-asta, îi răspunsei eu. — Bun o fi... îngână biata fată pe gânduri, ș-o podidiră lacrimile. Într-un rând a venit beat mort, că nu-l mai țineau picioarele; ș-a dat peste cățeii Dolfei, care dormeau grămadă în bătătură. Dolfa s-a repezit și ea, și doar că l-a lătrat. Ei, ei, nene Tămăduene, atât i-a fost de-ajuns! C-a tras sabia și i-a despicat capul în două. Nene Tămăduene, s-a mai dus, săraca Dolfa, câțiva pași, împleticindu-se, cu sângele și cu puii dâră după dânsa, ș-a căzut moartă în mijlocul lor! Și eu n-aveam pe nimeni decât pe ei. Mă simțeau din depărtare. Și de nu puteam să le dau îndestul, știi, ca oamenii, mă credeau. După ce se jucau pe lângă mine, plecau mulțumiți, care încotro apucau. Și începu să plângă. — Ce să mă fac, vai de zilele mele! La un miez de noapte, ce să mă pomenesc... cu el, câinele... începu să dea cu sabia în ușă, apucat de alte alea. | 217 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Striga cât îl lua gura: Turețchi duh! turețchi duh . Astă-noapte, abia adormisem, și tresării din somn. Îl auzii, bâjbâia la clanța de la cămara mea. Până să mă reped să încui ușa, el o și deschise, îndată ce mă zări, mă cuprinse, nene Tămăduene, în brațe... Mă zmâcii din mâinile lui. Îmi dădu la picioare și începu să se roage: Dușinca! dușinca . Era beat. I-am înfipt pumnii în ceafă și l-am repezit pe ușă afară. — Nu e nimic, Susano, nu e nimic, îngânai eu, neștiind cum s-o mai mângâi. — Ei, nu știi dumneata cum se uită la mine! E mai blând, ce e drept. Aș vrea să fie rău ca o fiară, cum era și mai nainte. Dumneata nu știi cum se apropie de mine... Și nu știi că mă trimite, tot pe-nserate, să-i aduc apă dintre vii, și el îmi aține urma. Scapă Spirit turcesc! (rus.). Aluzie la ușile închise ale haremurilor turcești. Suflețele, suflețele! (rus.). mă, nene Tămăduene... Scapă-mă!... Rămân aici... Nu mă mai întorc acasă!... Mi-e frică ca de moarte! Și iar o înecă plânsul... Puterile o părăsiră. (Nu știu de îmbucase vrun dumicat de câteva zile.) Se învârti pe spate și căzu pe pat din mâinile mele. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Când se dezmetici, îi zisei: — Mai du-te și în astă seară la apă, și eu o să mă-ntorc tocmai pe-nserate, printre vii. Și lasă că-i pui eu mirul, drept în frunte, ca la mistreț. Susana plecă oftând. Apusese soarele. Stufăria șanțurilor întuneca potica dintre vii. Mă apropiam de fântâna cu "apă-bună", pipăindu-mi brâul, așa, fără să știu de ce, doar să văd de pustia de teacă. Mâna mi-alunecă a mângâiere pe plăselele cuțitului. Netezeam cuțitul ca pe-un câine credincios. Mi se păru că auzii ceva la fântână. Mă oprii o clipă. Făcui trei cruci. Spaima și mânia m-aruncă din loc. Grăbii pasul și, deodată, fără de veste, la un țipăt, o rupsei la fugă spre cumpăna puțului, ce se înălța repede printre cei doi plopi. Când ajunsei la fântână, înlemnii. Sângele îmi năpădi la cap. Susana, cu chipul alb ca varul, trântită la pământ, se lupta cu spurcatul de cazac, scrâșnind, nemaiputând nici să țipe. Cum mă văzu biata fată, căscă gura, parcă și-ar fi dat sufletul: — Nu mă lăsa, nene Tămăduene! Trupul i se-ntinse sub genunchiul cazacului. Mâinile-i plesniră de verdeață. Toate se petrecură mai iute decât le-ați gândi cu gândul. Trăsei cuțitul, îl înhățai de beregată, îl măsurai de la inimă până la pântece și, înfigându-i cuțitul pân' la mâner, îl răbufnii la pământ. | 218 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Susana | Susana mai căscă o singură dată ochii săi mari. Mă privi lung. Îi închise și adormi de veci, c-un surâs blând pe chipul ei alb ca floarea de mușețel. A murit de spaimă. Pe Susana am plâns-o și-am îngropat-o în apropiere de fântână, dar n-am putut s-o slujesc de frica polcovniciei. Pe cazac l-am aruncat pe gârlă, lângă Vitan, și eu m-am dat afund până s-a dus muscălimea din țară, bătută și rușinată de puterea turcului. D-atunci fântâna dintre vii se cheamă, din botezul poporului, "Susana", și voi până și azi, când plecați scuturând capacele donițelor, ziceți, fără să vă dați seama: "Aducem apă de la «Susana». — Săraca Susana! — Ce apă bună! — Cum fierbe de bine lintea și fasolea! — Firește, că nu e sălcie. — Și rufele le speli, că face clăbuc ca apa de gârlă. Tămădueanul, întorcându-se către Vișana Țuguiului, o întrebă: — Ei, muiere, face cruce muscalul? Și dacă face, are milă de neamul tău? Nu-ți spuneam eu că o să îmbătrânești nici coaptă, da' nici pârguită? | 173 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Prieteni din liceu, sfârșeam anul al doilea de facultate. Ceata noastră era un amestec de la Drept, de la Științe și de la Litere. Unii, trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Științele fizice; alții, distingându-se la Matematici, răsfoiau tomurile lui Mourlon, ca să susție, cu mai multă învierșunare, că Dreptul nu este o știință. "Trubadurul" - cum îl porecliserăm noi - trecuse examenele de latinește și de grecește. Dezgustat de literatura veche, aruncând pe Leopardi supt cuvânt că prea e trist, purta în buzunarul unei haine măslinii poeziile lui Giusti și urma la anatomie și fiziologie cu o patimă nefirească și cu o scârbă ascunsă. De cum începea luna lui mai, pentru noi încetau cursurile academice. De la rontul al doilea înainte, ogoarele se întind verzi, îmbrăcate în orz aspru, trifoi creț și ovăz orbotat cu grăunțe cari se clatină pe firișoare la fitece adiere. Ne-ar fi fost peste poate să mai ascultăm acțiunea pauliană, sărurile cuprului, funcțiile ficatului și perechile de pârghii. Ne înțelegeam instinctiv. O pornire vagă, ne prevestea, dis-de-dimineață, călătorie. Soarele cald de pe cerul limpede, bâzâitul albinelor și tolăneala cățeilor de supt streșinile caselor însemnau golirea buzunarelor de hârtie și de creioane, lipsă de dreptul roman, odihnă descriptivei, pace determinanților și să ne vedem sănătoși infiniților mari și mici. | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Fiecare din noi înfășura în batiste și ziare d-ale gurii pe o zi. Și astfel, unii cu brânză și pâine, alții cu ouă fierte și smochine, alții cu portocale și sardele, iar Trubadurul cu o năstrapă, moștenită de la bunică-sa, ne întâlneam pe treptele Academiii, în fața statuii lui Mihai Viteazul. Destul era să zică unul din noi "Haidem! ", și câteșicinci o porneam spre Șosea, tăcuți, cu capul în jos, sfioși, pe Podul Mogoșoaiei, și abia așteptând să ieșim o dată la câmp, căci bănuiam noi că în capul vreunuia se ascundea vro problemă socială, literară ori politică; sau ne așteptam ca, de la rontul al doilea încolo, Trubadurul să ne cânte ceva nou, pe cuvinte și melodii improvizate, triste, fără șir, dar profunde și ciudate. Dacă eu n-aveam alt merit decât dragostea de ceilalți și prietenia tuturora pentru mine, acest merit ar fi prea mic când e vorba de tovarășii mei. Revoltați contra școalelor, cârtind contra profesorilor, nesățioși de studii, cercetând împreună toate greutățile științii, răsfoind ultimele descoperiri, veghind nopțile de iarnă pe formule algebrice și pe operile criticismului modern, acești frați de studii și de viață deveniseră, înainte de vreme, niște capete culte și severe, pentru cari nimic nu era străin cu desăvârșire. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Cel mai tânăr era de douăzeci și unu de ani. Slab, palid, cu capul mare și tuns mărunt; ochi negri și vii, gene lungi și lucioase. Nervos și totuși stăpân pe mișcările lui sufletești. Cel mai neîndurat analist în viața de toate zilele și în daraverile științii. Despicând și clasând orice problemă, pentru el, orice corp, ca și orice adevăr științific era un tot a unor părticele de viață și de valori. Vrăjmaș al paradoxelor, în el se încarnase metodul d-a izbi mai întâi în forma dinafară supt care se înfățișa o controversă; odată cântărite cuvintele dintr-o cugetare și problema redusă la subiect și predicat, începea a dumica ideea în sine. Ceilalți, pe vrute, pe nevrute, erau târâți pe această cale "pozitivistă", cum îi ziceau unii, "sigură și omenească", cum îi zicea el. Școlile, în știință? Niște gogorițe. Sistemele? Basme. Iar arta, mângâiere pentru săraci și modă pentru bogați. Vecinic nemulțumit cu formulele sale, ar fi dorit să aibă vreme ca să studieze "societatea noastră egoistă, săracă, leneșe, fudulă, sceptică, incultă și nemiloasă". Pentru cei mici și umiliți, un adevărat amic, neîmpăcat contra "utopiștilor nebuni", cari, vroind să le dea prea mult, s-au ridicat pe umerii lor și nu le-au dat nimic. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Dintre noi, cel pe care îl iubea mai mult era tocmai vrăjmașul metodului său. Pentru acesta analiza era un mijloc, adesea fără nici o importanță. Vederile generale, dragostea sintezei ș-a sistemului erau puterea și mulțumirea lui. Puternic și violent, o discuție de mai multe ore o închidea într-o frază largă și vârtos așternută. Cât pentru neînțelegerile sociale - deosebiri de stare, de naștere, de inteligență și de trepte - erau o greutate închipuită, căci toate pe lume sunt bine și armonic; tot ce poartă pe umeri un popor e drept să poarte; formele sociale și legile, dacă nu le dărâmă, le merită. Al treilea era blând și îndurător, în toate neînțelegerile zgomotoase, din cauza limpezii sale convingeri că nimic nu e sigur. Tot e "probabil". Chiar dovezile matematice țin adesea de niște valori virtuale ce par valori reale, căci satisfac anume serii de probleme. De câte ori nu ne zicea surâzând: – Dacă argumentele voastre ar avea vro greutate reală și hotărâtoare, ar trebui ca ele, turnate în oricare creier și pe deplin înțelese, să nască aceeași convingere ca și în voi. Eu înțeleg, rând pe rând, tot ce-mi spuneți despre Auguste Comte; am citit cu voi aceleași comentarii, nu schimb nimic din toate argumentele - aș putea să le repet chiar cu aceleași cuvinte, ce dovezi pot să vă dau că le înțeleg? | 224 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | - și cu toate acestea mi se pare falsă calea pozitivismului. Se vede că un mare adevăr, la trecerea sa din natură în noi, nu se supune la aceeași lege generală. Și nu e adevăr care să fie perfect identic în toate capetele; dovadă despre aceasta e că în vreme ce acest adevăr rămâne în stare de abstracție, oamenii se înțeleg, iar când e vorba să-l aplice, același adevăr se preface în fapte deosebite în parte, ba chiar pe d-a întregul deosebite. La asemenea cuvinte, ironia celorlalți sfârșea prin a-l întreba: – Duminica trecută ai fost la biserică? Ce evanghelie se citea? Ce cazanie? Tu ai fi în stare să zici "poate" când ar veni vorba despre sf. Ștefan, care a înverzit nucul uscat al văduvei. El, fără a se sinchisi, râzând de glumele noastre, ne răspundea: – Și de ce nu m-aș duce? Fiecare om poartă într-însul copilăria sa, micșorată, ce e drept, înghesuită de atâtea impresii și idei noi. Pentru ce - când nici mie, nici altora, nu fac nici un rău - să nu-i fac ei plăcere ascultând o parabolă? Care din noi înțelege ce simte când ascultă o elegie de Chopin sau de Heine? Și ascultați; și vă face plăcere. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Afară numai dacă n-ați amesteca ce simțiți cu ce înțelegeți și socotiți că în om tot e conștient, că tot se poate pune în formule algebrice. Sunt sigur că voi, dacă ați descompus un acord în do, mi, sol, credeți că ați înțeles ce ați simțit când ați auzit acordul. Discutați dacă o linie dreaptă la infinit este o curbă închisă și nu vă dați seama cum omul a ajuns la ideea de unul și de mai mulți. Cu asemenea început de discuție, într-o zi, ajunseserăm în șoseaua care duce la Băneasa. "Scepticul" ducea la braț pe Trubadur. – Să cânte Trubadurul! Altfel, burduful cu paradoxe o să ne amețească. – Ba nu, mai bine să ne spuie câte ape de colori vede el în pielița albăstrie a cerului. – Să mai zică o dată legenda de alaltăieri cu Fata gândului, "de care când te-ai fi apropiat ai fi înghețat sloi". – Nu, nu, răspunse Trubadurul, cătați în ochii mei și veți vedea dacă-mi arde de basme. Pe supt pielea lustruită a obrajilor lui se resfirau, ca o rețea vânătă, firele vinelor. Gura mică, cu niște buze subțiate, ca un arc tras cu creionul pe hârtie albă. Ochii verzi dormitau supt pleoapele moleșite, și părul negru i-atârna în talaji cu lumini argintii pe spetele înguste. | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | – Iar ai visat. – Iar n-ai dormit ast-noapte. – Așa e. Era o lună, către miezul nopții, că ai fi citit la lumina ei. Și cu firea lui, p-așa lună... – Ei, nu știți nimic, răspunse Trubadurul. De trei zile mi-a rămas în nas mirosul morții: rece, rânced, ceva de melc fiert, și n-am izbutit să-l gonesc nici cu cel mai delicat miros, nici cu cel mai tare. Mă încearcă frigurile. Cânt cu vioara, și ea răsună în coșul pieptului. Mi s-a rupt o coardă... am crezut că a plesnit ceva de lângă mine. De trei zile dorm câte zece ore. Mă deștept și mi se pare că odaia cu cărțile e în vis. Mi-e frică să mă mișc. Numai când mă spăl cu apă rece, încet-încet, se trezește în mine știrea de viață, de mișcare, de lumină. Sunt obosit. Aș vrea să ne odihnim. Sărirăm un șanț plin cu buruieni înflorite, tăiarăm o pădurice de stejar, plecându-ne supt rămurile cu frunze late și crețe. La umbra unui carpen voi Trubadurul să poposim. Ne îngrijea soarta Trubadurului. Totdeauna fusese plăpând și chinuit de vise, dar nu așa de slab și de deznădăjduit. Îl cocoloșeam cât puteam. Nici de bani, nici de casă, nici de cărți el nu trebuia să se îngrijească. | 212 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Ne era drag peste măsură. Durerea, ca și veselia lui erau desfrânate. Nici tragedian, nici comedian n-ar fi putut să-l întreacă în mișcarea feței, în privire, în mlădierea vocii și în răgușeala în care își îneca glasul când vroia să-și arate dezgustul. Fiecare din noi îl întrebarăm, cu un fel de ceartă în glas: – Ce e, ce ți s-a întâmplat? – Ești copil. N-ar trebui să te lăsăm în voia d-tale. – Ți-am zis să te muți cu mine. Se vede că nu ții la nimeni pe pământ. – Ba da, ba da, răspunse Trubadurul, ba țin prea mult, dar mă iubește mai mult pământul decât voi toți. Uh! și rece și greu trebuie să fie! Voi nu știți nimic. Nu puteți înțelege pe deplin, bombăni el, plecându-și capul pe genuchiul meu. Ar trebui să uitați tot ce ați învățat din cărți, să nu mai fi văzut nimic pe pământ, și acum, primul glas pentru voi să vă fie al meu, prima față să vă fie a mea, cea dintâi idee de viață să v-o pot da eu. Numai astfel m-ați putea înțelege. Altfel, orice v-aș spune se va izbi de cine știe ce credință a voastră dobândită cu multă străduință. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | E greu să mă înțelegeți fără să vă sfărâmați metoda voastră d-a judeca, d-a înțelege și d-a simți. Nu știți nimic... Nu știți că de trei zile... – Ei, ce e? Ce ți s-a întâmplat? Ți s-a înecat corăbiile pe Marea Neagră? Ți-ai tăiat capul și nu-l mai poți lipi la loc? Ce e? Ce primejdie? se răsti unul dintre noi cu un fel de necaz prefăcut. – Mai rău, răspunse Trubadurul, strângându-și obrajii în mâini. Să nu râdeți. De trei zile mi-a rămas în nas mirosul morții; rece, rânced, ceva de melc fiert... Și-mi scorboroșește nările și se duce adânc-adânc, până în fundul creierului. Eu, care vă spuneam cu ochii închiși toate ierburile; eu, care vă spuneam tot ce șopteați din depărtări de necrezut; eu, care vă ghiceam la doi kilometri, ori strâns legat la ochi vă deosibeam numai printr-o atingere de deget, acum, acest miros îmi omoară simțurile. Auz un sunet uscat, văz un trup alb și întins p-o masă de marmură și parcă buricele degetelor mi se lipesc d-o mână uscată și țeapănă. Închise repede ochii, zgârci mâinile, strânse pumnii, se îndesă în mine, și un fior îl cutremură din tălpi până la creștet. – Dar unde ai fost, omule? | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | În veci n-o să-ți vii în fire. Iar ai visat. – La disecție! răspunse Trubadurul, tresărind. Am văzut pe masa de marmoră o fată tânără, mai frumoasă ca toate poveștile mele... I-am deschis pleoapele... Ochii verzi... Semăna cu ele... – Cu cine? Ne privirăm lung, îndoindu-ne de mintea amicului nostru. De mult se furișase în noi o temere. – Semăna cu ele... șopti apăsat Trubadurul. De astă dată, numărul două m-a înșelat! Să vă spui. Nu mai pot ascunde. Să nu râdeți. Vocea i se stinse. Începu să povestească: "Era un timp când viața pentru mine n-avea nici formă, nici coloare, nici înțeles. Mi-aduc foarte bine aminte că sugeam încă și deschideam ochii mari fără a primi vro împresie statornică. Auzeam vorbe pe care le prindeam numai ca sunete. Pasările cari se certau în desișul grădinii, străchinile cari odorogeau pe masa rotundă, papucii cari se târșiiau prin casa lipită cu pământ galben, ca și cuvintele omenești mi-erau deopotrivă. Câteodată, speriat fără să știu de ce, scăpam țâța din gură cu un fel de țocnet gras și dulce. Numai atunci am fost gras, nesimțitor și fericit. Mâncarea o găseam la nas, leagănul în brațele mamii și o căldură de blană la sânul ei. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Eram cel din urmă copil. Adormeam totdeauna, ca pe puf, într-o troacă așternută cu scutece vechi și arse de atâția copii cari se odihniseră pe ele. Voi, cari ați supt lapte strein și v-ați legănat pe brațe plătite, aveți dreptate să nu înțelegeți. Când m-am săltat și alergam prin grădină și prin viile din apropiere, odihna și somnul periseră cu cele dintâi cuvinte, cu cele dintâi dorinți conștiente, cu prima vrere înțeleasă și voită. Îmi plăceau basmele, zisele din bătrâni și mai ales întâmplările apucate de neamul meu. Nu m-ai fi luat p-o împărăție din poala bunichii; și, în serile când fetele mari, cosând la gherghef, spuneau câte istorii toate, de m-ai fi bătut nu m-aș fi vârât în plapomă. Încetul, pe nesimțite, creierul meu se turbura, se aprindea; în fitece noapte tresăream din somn, speriat, cu pumnii încleștați și cu răsuflarea năbușită. Muma-Pădurii, Zmeoaica cea bătrână, Strigoiul și Ielele cari ferbeau într-un cazan, roșiu ca para focului, mintea fetei de împărat mi-apăreau în vis. Le vedeam mai limpede de cum vedeam troscotul și nalba din bătătură; mai real mi-apăreau ca dudul din fundul grădinii în vârful căruia mă suiam. Glasul lor de dihănii, ascuțimea ghearelor și văpăile de pe beregată îmi spărgeau urechile, mi-amețeau vederea și-mi dogoreau obrajii. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Biată mama, lângă care dormeam, să trezea din somn și în zadar aprindea văpaița și mă mângâia, dându-mi să beau o cană cu apă. Eu, cu ochii deschiși, nu vedeam nimic, n-auzeam nimic, și obrajii mi-erau aprinși încât mă usturau, parc-ar fi fost părpăliți pe spuză. Rar deșteptam pe mama cu râsul meu, la miez de noapte, căci rar mi-apăreau Fata din dafin, fericitul Cheleș, fata cea mai mică de împărat și Zâna cea bună care trecea pe Făt-Frumos prin valea lacrimelor. Și, ciudat, din toate aceste basme și vise - de grijă și de frică - mă deprinsei să ascult cuvintele până în fundul lor, să răspund la vorbă cu înțeles nevinovat, dar mai adânc decât s-ar fi căzut la un copil. Vorba la mine era icoană: o vedeam cu ochii. Atât de mult basmele și visele îmi sorbeau viața, că chiar lăcomia copilărească dispăruse. Trebuia cu d-a sila să mă puie la masă. Galben și uscat ca niște moaște, de capul meu nu rămăsese decât părul vulvoi și îmbâcsit de praf. Că mă iubeau toți ceilalți... Dar la ce-mi slujea dragostea lor? Ei mă credeau bolnav și-mi dădeau foi de leandru și țintaură, pe când eu zăceam, aprins, nemulțumit cu ale vieții. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Zadarnic îmi descântau și-mi puneau în mână câte un ou proaspăt și rece; și degeaba tata îmi răsturna punga lui cu sfanți, căci eu mă stingeam de dorul basmelor, cari jucau și se prefăceau necontenit pe geamurile ferestrelor. Numai cântecile tărăgănate și haiducești mă odihneau o clipă, apoi vroiam să fiu singur și să-mi închipuiesc țările, cu munți, cu ape, cu soare, pe unde toate juvinele vorbesc și cocorii să înșiruie și cântă același cântec jalnic. Când sor-mea mă lua în cârcă și fugea spre nucii de la gropile cu nisip, eu închideam ochii, tremuram și mi se părea că zbor spre tărâmul de care nu pomenisem nimărui. Nu știu dacă înțelegeți că la mine nervii și visele îmi mistuiau viața. Și totuși, nimic nu-mi scăpau din câte se petreceau în juru-mi. Vorbele, șoaptele, micele răutăți, mișcările, dorințele, temerile, plăcerile, nevoile și adesea chiar gândurile le înțelegeam, pe toate, de minune. Dar cu cât le înțelegeam mai bine, cu atât mă scârbeam de toate câte se petreceau în creierul meu. Într-o zi eram bolnav, după cum auzisem, de "cuțit", și mama veni voioasă, la umbra corcodușului, unde zăceam întins, și-mi zise vesel: – Știi c-o să te faci bine, sănătoșel ș-o s-ajungi om mare? | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Așa mi-a dat în bobi... – Om mare? Și unde s-ajung om mare? – În lume, cu aga și cu boierii țării... – Și aga și boierii țării sunt oameni ca toți oamenii? – Păi ce să fie, mamă, vezi bine, ce vrei să fie? – Atunci mai bine cu voi; nu vreau s-ajung om mare cu oamenii; mai bine singur; mai bine cum știu eu și nu știe nimeni! Trubadurul se ridică în genuchi. Închise ochii. Pleoapele, când i s-atingeau una de alta, tremurau. Era un semn la el că inima îi bătea prea repede. – Destul, îi zise vecinul meu, iar o să începi cu acea părere de rău de copilăria ta smintită, cu acel dor de nesimțire și de neștiință desăvârșită. Iar o să-ți plângi zilele pentru că ai învățat să citești. Parcă te văz căzând de oboseală, muncindu-te să dovedești că tipografia este nefericirea omenirii. – Să mâncăm, că iar o să înceapă cu izbândirea viselor. El, care visează în toate serile de câte zece ori, să sperie că i se izbândește un vis. Pe el, copii! Unul îl apucă de mâni, altul de picioare. Și, pe când îl legănam, din buzunarele hainelor îi căzură pe iarbă câteva cărți și un vraf de hârtii. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | – Lăsați-mă, strigă Trubadurul, lăsați-mă, simț în nas acea duhoare de moarte! Lăsați-mă să isprăvesc... Îl întinsărăm pe iarbă. Dacă el vroia ceva, era cu neputință să-l întoarcem. Să odihni puțin cu fața în sus, se ridică în genuchi și începu: "Viața era prea lungă. Trăiam deștept și-n somn. Sufeream la lumină și pe întuneric. Îmbătrâneam în loc să cresc. Visele să înmulțeau și mai toate se sfârșeau cu o babă bătrână, spaimă de urâtă, numai cu doi dinți în gingia de sus. Astă babă mă lua la goană, și eu fugeam de-mi răpăiau tălpile; sfărâmam bolovanii, săream șanțurile, treceam prin mărăcini; oasele călcâielor mă înjunghiau și mi se oprea răsuflarea. Și baba, după mine, în spatele meu, cu mâna aproape de umerii mei; îi simțeam suflarea ei de gheață și îi vedeam, fără să mă uit înapoi, văpăile ochilor. Așa mă gonea poștii întregi și, când simțeam cum și-a înfipt ghearele în spinarea mea, deodată sângele îmi îngheța în vine, pământul se despica în două și mă cufundam într-o prăpastie. Mă deșteptam cu țipătul sugrumat și spuzit peste tot trupul. De multe ori ai mei au crezut că am pojar. Numai eu știam ce am. Nimen n-ar fi putut crede. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Începui să am vedenii. Într-o noapte vroiam să ies afară. Sora cea mai mare, care mă iubea ca pe luminile ochilor, sări din pat, mă luă în brațe și mă duse în fundul grădinii. Era o lună nepomenit de frumoasă. Lumina ei poleia în argint vișinii înfloriți. În capătul cărării soră-mea, subțire și dreaptă, părea o stană de marmură albă. Lumina lunii să schimbă în rumeniu, în violet, și înecă lumea într-un aer albastru. Încremenii. Vroiam să mă mișc și nu puteam. Înaintea mea, d-a curmezișul cărării înguste, cum vă văz pe voi acum, două ghemuri de tort învârtindu-se pe loc și ce să deșira de pe unul se înșira pe celălalt. Cercai să fug și nu izbutii, de frică ca nu cumva firul să m-apuce de picioare. Vroii să strig. Fălcile mi se-ncleștaseră. Numai când miapărură niște broaște, buboase și moi, și începură a sări spre mine, căzând pe pământ ca un plesnet umed, făcui câțiva pași și căzui la pământ, cu mâinile întinse. Firul ghemelor mi se încolăcise de picioare. Când sor-mea mă luă în brațe și mă sărută apăsat, îmi venii în fire. Suspinam. Luna, ca o sinie de argint, răvărsa lumina ei obișnuită. M-am uitat îndărăt. Ghemele și broaștele dispăruseră. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Într-o zi cădea o ploaie caldă. Fulgerile se frângeau aprinse în norii rostogoliți de vânt. Streșinile giuruiau în căldări parcă s-ar fi jucat cineva pe o coardă de chitară. Eu aveam ceva; nu puteam sta în casă; fulgerile mă ațâțau; cântecul streșinilor deșteptau în mine dor de povești. Vârâi cățelul Corbii în sân și, de pe uluci, pe creasta casei. Nici nu știu cum m-am trezit în pod. Acolo, lanțuri, bleauri și leoci vechi, vârtelnițe rupte, țevi de pușcă, dărace, pieptini de lână, melițe și sculuri de in și de borangic agățate de șițele învelitorii. Le cercetai pe rând. Lanțurile mai ales îmi făceau o deosebită plăcere cum le zăngăneam în ropotul ploii. Apoi pusei mâinile căpătâi și mă lungii cu fața în sus. Cățelul mi se încolăci pe piept, își vârî botul supt picioarele de dândărăt și adormi tremurând. Eu spuneam Fata nebună de împărat: Fata, una singură la părinți, bolea într-un geamlâc de cleștar. Și era așa lumină, parcă s-ar fi aprins cerul. Și fata ceru să se ducă la fântâna cu colac de peatră ca să bea apă. I se făcu pe plac și se duse. La fântână, o babă, zbârcită și uscată, turna apă într-un ulcior. – Mamă, fă bine și pleacă-mi țâțâna urciorului să sug și eu puțintică apă rece că mult mă arde un foc nestins. | 222 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Cum îi luă Dumnezeu mâinile, nu știu, că fata scăpă urciorul de pe ghizduri și îl făcu numai cioburi. Atunci bătrâna, oftând, o blestemă: – Măiculiță, lua-ți-ar strigoul mințile cum mi-ai luat tu potolirea setii... Și parcă văzui... da, îl văzui... pe strigoi șontâcăind de la cap până la picioarele fetii ce zăcea întinsă, și îi picura, dintr-o chitară veche, un cântec amețitor ca o apă liniștită și adâncă. Coardele groase zbârnâiau izbite de lemnul uscat al chitării, iar cele subțiri să răsfățau într-o piuială măruntă și întoarsă pe loc. Strigoiul rânji și puse mâna pe fata de împărat. Ea se lăsă moleșită s-o puie în cârcă. Înghețai de spaimă și răcnii, făcându-mi cruce: – Piei, proclete!... Oh! cât e de frumoasă! Unde vrei s-o duci? Privii împrejur. Să făcuse întuneric. Mă aruncai pe gura podului. De pe acoperiș mă rostogolii în putina cu apă". – Fleacuri, nervi! zise unul dintre noi, tăind șirul Trubadurului, galben ca ceara; fleacuri, cântau șiroaiele de apă ce cădeau în fundul căldărilor goale. Iacă chitara strigoiului. – Ai dreptate și ești prost, răspunse Trubadurul necăjit, știu și eu că fundul căldărilor bombăneau acel farmec de sunete, dar dacă închipuirea creează o viață de chinuri, crezi tu că suferi mai puțin decât dacă aceeași viață ar avea și brutalitatea realității? | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Și dacă o veste mincinoasă ți-ar veni la urechi, că iubita te înșeală, crezi că n-ai suferi ca și cum te-ar înșela în realitate? Și chiar de te-ai încredința de eroare, îți va rămânea îndoiala, un început de nefericire. Un om poate muri dacă asemenea temeri îl vor covârși. Cauza e ușor de înțeles. Poți să râzi tu de ea, poți s-o numești iluzie, vedenie, nervi. Eu o numesc "jumătatea cealaltă a vieții pipăite". La unii prididește sângele, la alții nervii. D-aci cele două vieți: viața reală și viața închipuită. – Dacă înțelegi aceste lucruri, amice, îi zise cel mai voinic dintre noi, pentru ce nu păstrezi o cumpănă mai potrivită între cele două vieți? Trubadurul își șterse sudoarea de pe frunte și răspunse: – Oh! dar nici voi... Nimeni pe lume nu va înțelege că o idee adânc înfiptă în mintea ta împreună cu un sentiment al ei este forța fatală care te poate duce la peire sau te poate face om mare. Și o idee în așa condițiuni este o realitate pentru om mai brutală decât un bolovan pe care l-ar pipăi cu d-amăruntul. Eu poate să pier, prada unor iluzii triste, după voi, a unei realități nedrepte, după mine. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Deosebirea între noi e că eu vă înțeleg toate cuvintele vieții voastre, iar vouă vi se pare că le înțelegeți pe ale mele. Vă făliți cu pozitivismul vostru... Știința care studiază un creier mort este știința morții. Și nu tăgăduiesc, știința a înțeles pe deplin de ce moare un om și toate prefacerile prin care trece un cadavru, dar n-a înțeles nici pe sfert viața și schimbările ei. "Cauza unică și inițială" este o taină pe care nu cu algebra voastră o veți înțelege. – Să mâncăm, că te-ai obosit. Credeam că l-om întoarce din povestirea sa. – Nu, răspunse Trubadurul, vreau să isprăvesc. Nu înțeleg... Și dacă nu înțelegi, de ce să trăiești?... Dați-mi un pahar cu vin... Mi-e frig... Dați-mi să beau... Luă un pahar; îl aduse la gură. Mâna îi tremură așa de tare, încât îl scăpă și îl vărsă pe iarbă. Luminele ochilor i se măriră fără pic de scânteie, ca niște ținte bătute în doi nasturi de sidef. – Dar visele începură a mi se izbândi; vorbesc de cele urâte... Și începu să povestească c-o voce așa de puțin omenească, că pe noi, prietenii lui d-atâția ani, ne cuprinse o frică mai ciudată ca frica unui copil care ar trece noaptea prin curtea bisericii. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | "Eram de zece ani... Deschisesem ochii pe o copilă cam de vârsta mea, cu care colindam viile. Bălaia îi ziceam eu, căci era albă, slăbuță, cu părul ca un caier de lână moale și învoaltă. Ochi verzi... verzi și blânzi... nu mă înșelau niciodată... Un glas dulce, ca după somn. Semăna cu ochii așa de mult, că, de vorbea, mi se părea că-i văz ochii, și de mă privea, lung și blajin, mi se părea că în fundul urechilor auzeam glasul ei mângâietor. Semăna cu sor-mea. Pe amândouă le iubeam deopotrivă. Și le iubeam din cale-afară, căci numai ele se apropiau de lumea basmelor mele, după care aș fi alergat până să nu mai rămâie piele pe tălpile picioarelor. Într-o seară, înainte de a ne despărți, o gătii cu flori de păpădie și cu mlădițe de măzăriche și îi zisei, trist, fără să pricep de ce: – Bălaio, de cine ți-e dor ție când ești singură? – De tine, de lună și de flori... Cu ele mi-e dor de tine... Cu tine nu mi-e dor de ele... – Dar tu o să mergi cu mine dacă m-oi duce departe-departe? – Departe... nu e ca aici... departe e pustiu... Mai bine cu ai noștri... – Dar dacă oi săpa o groapă adâncă-adâncă, o să te cobori cu mine, să vedem ce-ar fi pe alt tărâm? | 224 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | – Adânc... e frig!... Adânc... e întuneric!... Mai bine la soare. Adormii în noaptea aceea încet-încetișor; mi-auzeam răsuflarea. Vroiam să nu adorm, dar, închizând ochii, de frica întunericului, mă fură un somn în care numai trupul și ochii adormiseră. Dam să mișc mâinile și să deschiz ochii. Mâinile - grele, ca niște drugi de fer, cu neputință de mutat din loc. Pleoapele - ca turnate în plumb și topite una într-alta. După un vânt, pe care-l auzii o clipă ca și cum ar fi suflat peste lumea toată, mi se păru că deschiz ochii, că mă scol în picioare, deși îmi ziceam: "Cum, deschisei ochii și sunt cu ochii închiși? Cum, mă sculai în picioare, și stau lungit în pat, sput plapâmă, lângă mama?" Se făcea o câmpie întinsă. Eram cu tata, cu soră-mea și cu Bălaia. Trei cai, înhămați la o căruță, pășteau, sforăind. Din senin, auzii: " Destul ați odihnit pe drum!... să nu vă mai opriți..." Ne suirăm în căruță. Caii sorbeau depărtarea gonind; iarba se uscase; un nor de praf ne învăluia... Caii plesniră. Căruța se sfărâmă. Pe noi ne azvârli unul peste altul. Eram deasupra lor, amețit de zguduire. Pământul se deschise. Întâi înghiți pe sor-mea, apoi pe Bălaia și la urmă pe tata, care mă înhățase de cămașe și mă târa după dânsul. | 219 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Pământul îi acoperi și se închise între ei și mine. Și din fundul lui auzii o jale năbușită:" Ah! e pustiu... e frig... e greu... întuneric!" A doua zi sor-mea se bolnăvi. Visul meu mi se deșteptă în minte. De spaimă, nu mai vorbii nimărui. Toată viața mea se mărginea la micile servicii ce făceam bietei bolnave. I-aduceam apă, îi țineam de urât, îi mângâiam mânele slabe și reci. Eram sigur c-o pierd. Visul meu o răpunea. Durerea mea era un fel de nesimțire. Câteodată mă mușcam de mână, ca să mă încredințez dacă trăiesc, și nu simțeam nimic. În sfârșit, ea muri fără să se plângă, închise ochii uitându-se în ochii mei, cu părerea de rău că m-a întristat. Ce noapte posomorâtă! La capul ei ardea o lumânare de ceară. Mâinile - încrucișate pe piept. Tata era pe drumuri, pentru pâinea de toate zilele, fără nici o știre. Ceilalți adormiseră plângând. Eu mă sculai încetișor, ca o pisică, și îngenucheai la patul ei. Încremenisem gândindu-mă că dacă cineva mi-a trimes acea veste în vis, acel cineva trebuie să fie undeva și, de mă voi grăbi, voi întâlni pe sor-mea... Gândurile mele se rupseră d-un ululuit care ieșea de sub cearceaful moartei. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Sării în picioare. Mă plecai spre dânsa. Un zgomot de scânduri. Tresării. Iubita mea se îndoi puțin de mijloc, și mâna dreaptă a ei rupse panglica care o lega de cea stângă și-i alunecă pe coaste. Vrusei să strig: " Mamă, scoală-te, e vie!" Imposibil. În spatele meu auzii niște hârjiituri pe geamuri. Mă întorsei spre ferestre. Ceva negru aluneca d-a lungul geamurilor, cădea și iarăși se ridica. Casa mi se învârti supt picioare. O amețeală îmi luă vederea și căzui mototol la pământ... Nu știu peste câte zile m-am deșteptat. Sor-mea, care mă purta în cârcă, care îmi dădea cele dintâi vișini pârguite, care nu mă lăsa să plâng niciodată, pierise dintre noi. Zadarnic îmi spuneau ceilalți că în noaptea aceea cățelul intrase supat, că o scândură rău așezată căzuse, că pisica, cu pisoi mici, dase să intre în casă cu un șoarice. Acel alai jalnic, de hârjiituri, de zgomote și ululuieli în jurul moartei, care mișcase mâna dreaptă, nu-mi ieșea din minte. Căzu și tata bolnav de junghi. Zăcea în patul de lângă sobă, și eu tremuram de friguri în patul cel mare. Ceilalți stropoleau p-afară triști, și vai de mâncarea și odihna lor!... Tata începu să sufle greu. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Îmi făcu semn să m-apropii de el. Eu ieșii de supt cojoacă și mă lungii lângă dânsul. Mă îmbrățișă și, când eu îi zisei: " Tată, mă doare", el mă sărută pe frunte și târziu își dezlipi buzele de pe fruntea mea. Mă încinse căldura. Ochii mă usturau. Picioarele nu mi se astâmpărau, căutând răcoarea. Degetele m-ar fi fript dacă s-ar fi alăturat. Și tocmai când ațipii simții o mână rece care mi se înfige în spinare. Auzii bine un " ah!" năbușit. Cercai să fug din pat și rămăsei spânzurat în mâna tatii, țeapănă și încleștată în spatele cămășii mele. În acea zvârcolire, un fulger îmi trecu prin minte: "Desigur, și tata a murit, și Bălaia va muri. Mi s-a izbândit visul... întocmai!" Cu sor-mea se dusese mângâierea, cu tata cântecele, cu Bălaia dragostea. Mă întremasem. Luna lui iulie era caldă și veselă. Singura soră ce-mi mai rămăsese, ai cărei ochi nu erau verzi, mi-aduse căpșune și dude albe. Mă trezeam ca dintr-un somn lung. Nu-mi rămăsese din toate nefericirile decât un fel de amintire pierdută în mintea mea ca într-o negură adâncă. – De ce nu mai cântă tata? – A murit, răspunse ea, ridicându-mi părul de pe ochi și netezindu-mă pe obraji. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | – Dar Colia? Mi-e dor de dânsa. – S-a dus Colia, biată Colie! – Dar Bălaia?... N-am văzut-o de-atâta vreme! – Bălaia?... Nu se știe nimic de dânsa. Trăia din ușe în ușe...Unii spun că a murit și-a îngropat-o popa pe seama bisericii. Atunci mi se păru că mă aflam în pustie locuri: nemărginire, muțenie, cer albastru. Și mi-era dor, și n-aveam cui să spui dorul. Începui să plâng. Viața mi se stinsese cu izbândirea visului de care mi-adusei aminte." Trubadurul stătu neclintit în picioare. Buza de jos îi tremura. Clipea des, ca și cum ar fi voit să alunge niște vedenii. – Dăstul, îi zise unul din noi. Ne-ai obosit. Culcă-te jos. Odihnește-te. Ce te uiți așa? Nu e nimic. Nu vezi nimic decât cerul limpede. – Ba văz! răspunse Trubadurul. Ochii i se desfăcură mari și turburi, gura i se deschise larg. Pieptul i se umflă. – Ba văz! Văz bine ceea ce voi nu puteți vedea! Fata de la disecție era Bălaia... albă și rece... pe masa de marmură... – Nu putea fi ea. Ți s-a spus de mult că a murit. – Nu, nu, se făcuse nevăzută... O fi înșelat-o cineva... a furat-o... era sărmană de părinți... Numărul două nu m-a înșelat. | 206 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Visasem că murise trei... au murit numai doi. E un număr fatal. Când întâlnesc un chip ciudat, pentru întăiași dată, or pe ce uliță m-aș duce, până seara, trebuie să-l întâlnesc a doua oară. Când oi râde într-o zi, e cu neputință, în aceeași zi, să nu râd a doua oară, deși foarte rar mi se întâmplă să râz. Odată mi s-a spus de un domn cu dinți frumoși că are dinți falși; de altul, că înșeală la cărți; de nu știu cine, că se însoară a treia oară; de un ministru, că se îmbată, și de un avocat, că face testamentele muribunzilor așa ca să le moștenească întreaga avere. Până seara, în aceeași zi, mi s-a vorbit despre alții întocmai ca de cei dintâi. Credeam - adăogă Trubadurul - că la disecție am întâlnit o a treia ființă care să semene cu sor-mea și cu Bălaia. M-am înșelat. Și de astă dată două a bătut pe trei. Bălaia era pe masa de marmură. Am cercetat în catastifele bisericii, am citit pe toate crucile. Numele ei lipsea. A răpit-o cineva, și nimeni nu s-a îngrijit de dânsa: o belea mai puțin la ușe, o îmbucătură de pâne câștigată!... Oamenii sunt fără inimă... | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Trubadurul | Câini!... Hoți!... Stârvuri!... Nu mai sunt oameni!... Cultura i-a ucis!... – Nu ai destule dovezi... De unde știi? – Era ea... era ea! răspunse Trubadurul, amestecându-și vorbele cu râsul... Era ea!... I-am dăschis ochii... erau verzi ca ai ei... în cel drept avea o pată galbenă pe iris... ca și dânsa... În stânga sânului, desfăcut la vederea tuturor elevilor, avea o mură neagră... ca și ea... Nu puteau fi trei în lume ca ele!... Sor-mea avea aceleași semne... – Trebuia să afli de unde fusese adus cadavrul... – Oh, am aflat! răcni Trubadurul parcă l-ar fi înjunghiat cineva. Ah, tăceți! Am aflat!... Nu mai există oameni!... Lumea s-a prefăcut într-o mocirlă în care numai porcii se răsfață!... Mă îneacă acel miros al morții, rânced, greu... Și odinioară mir | 128 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Bogdan, Vladimir și Nohotiu, colegi de universitate, în același an fură numiți profesori la trei licee din țară. Bogdan, de limba și literatura românească, Vladimir, de istorie, Nohotiu, de științele naturale. La berărie — „La Căpitanul” — erau și veseli, și triști; veseli de izbîndă și triști că pentru întîiași dată, după atîția ani petrecuți împreună, trebuiau să se desparță. La plecare dădură „parola de onoare” că, din doi în doi ani, au să se întîlnească în vacanța de la Sîn-Pietru. Această prietenie sinceră dintre ei, bizuită pe nedreptățile și suferințele îndurate, fu începutul unei asociațiuni secrete de profesori: „Amicii adevărului”. „Amicii adevărului” ș-au alcătuit programul lor, carele se sfîrșea — transcris cu îngrijire de un caligraf — cu următoarele: „Știința nu este un scop, ci un mijloc, curat, folositor și umanitar. Îngrijind de propășirea neamului nostru, ne îndeplinim datoria către omenire. Dacă cei chemați să crească generațiile tinere și-ar propune același lucra, ar schimba fața lumei, îmblînzind pe oameni în raporturile lor, împuținînd nefericirile și înfrățind pe cei cari se vrăjmășesc fără să știe de ce. Mare dreptate a avut divinul Isus ca să-și presare sfintele sale propovăduiri cu: «Adevăr, adevăr grăiesc vouă». Adevărul, nu atît pentru adevăr, ci pentru că adevărul e singurul mijloc de a crește un popor”. | 211 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Ei n-au nici „sediu”, nici „capital”, dar merg bine. Se strîng două zile pe an. Nu se știe nici cînd, nici unde. Reporterii ziarelor celor mai răspîndite s-au cercat să ciupească cîte ceva. Cu neputință. Următoarea conversație avu loc în dreptul lui „Capsa”, între un gazetar dibaci și îndrăzneț și un profesor de matematici, un neofit, de curînd primit printre „Amicii adevărului”. — D-voastră ne desprețuiți? — Nu, de loc. — Atunci? — Cînd vă veți hotărî să spuneți numai adevărul, suntem ai d-voastră… — Veți fi zdrobiți! — Vom triumfa! Dacă nu noi, urmașii noștri… — Pe urmașii voștri îi vor birui urmașii noștri… — Așa ar fi dacă i-ați crește voi. — Dar cin’, d-lor, să-i crească? — Noi! Vor intra în liceu c-un moral slăbănog… Subt tutela noastră, vor suferi la început, apoi, încetul cu încetul, vor apuca în sus, spre lumină și-nspre adevăr… Virtutea nu este nici etică, nici estetică, ci este expresia cea mai naltă a adevărului… Să deprindem noi pe copiii voștri cu adevărul, și veți vedea dacă vor ieși reporteri ca și voi… Bogdan, Vladimir și Nohotiu s-au întîlnit — după al doilea an — la Nămăești, și — după al patrulea — la Tismana. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Vioi, veseli, cu conștiința tihnită că și-au îndeplinit datoria, își povesteau impresiile și întîmplările de peste an, criticau cu măsură abuzul de „metoda intuitivă”, intențiile bune ale „ministrului reformator” și „rezultatele slabe obținute în învățămînt”. — Noi, noi, dac-am fi oameni, cu legi proaste, am împinge progresul mai departe… Fundamentala reformă a școlii? Un înțelept program analitic… Programul de astăzi? Un scandal pedagogic. Și, firește, începeau de dimineața și pînă noaptea tîrziu, transformînd lumea sub disciplina lor, al căruia temei se reducea la „bunătate și stăruință”. Părerea lui Nohotiu o împărtășeau și ceilalți doi. — Să obișnuiești pe copil cu plăcerea de a munci și din plăcerea de a munci să prinzi înțelesul vieței… Să-l dezberi de zvîrcolirile impetuoase… Ceea ce trebuie să învețe într-un an să nu mai aspire c-ar putea să învețe în două luni… Să se așeze bine ceea ce învață cu răbdare… La iuțeală? Se consumă mai mult și să învrăjbește înpotriva a ceea ce i se cere să știe… De aci revolta zăcașe din sufletul copiilor față de școală și de profesori și-a profesorilor față de generațiile pe cari ar fi să le prepare și să le iubească… După asemenea discuții, rîndul faptelor diverse și-a anecdotelor. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Bogdan, cel de limba și literatura românească, era tobă de giumbușuri și năzdrăvănii. Semăna c-un arap. Pieliță negricioasă, cap rotund, buze groase și răsfrînte, ochi scînteietori, dinți lați și albi și părul ca o hîrșie de astrahan. Gluma cea mai îndrăzneață o spunea serios, mucalit de serios. Nici un gest, nici o mimică. Cînd isprăvea, un ușor surîs îi mijea pe comisura buzelor. Și Vladimir, un roșcodan, umflat de rîs, zicea lui Nohotiu, un tînăr blond și slăbuț: — Ei, asta-ți place și ție! — Da, da’ asta nu e prea-prea… Și Nohotiu își întorcea capul, fluierînd balada regelui din „Tulle”, din Faust, opera lui favorită. În vara anului 1915 se revăzură în Breaza-de-Sus. Se îmbrățișară cu lacrămile în ochi. Veselia d-altădată dispăruse. Erau îngrijați de soarta țării. — Vom intra? — Nu știm nimic… — Adevărata politică a acestui neam oropsit acum începe… Oameni, oameni… Vom avea oamenii cari ne-ar trebui? Traseră la un han cu două caturi — „La cerbul cu leagăn în coarne” — într-o odaie mare, curată, spoită de curînd cu var, cu trei paturi, cu trei măsuțe și trei scaune de fag spălate cu moloz. Un miros răcoritor de brad. Pe geamurile ferestrelor dinspre apus se vedeau munți mohorîți și păduroși, încălecînd greoi unii peste alții, și în depărtare pluteau, ușurel și pe deasupra coamelor Bucegilor, mărginind orizontul albastru cu fantasticul lor fresc. | 228 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Repede căzură la învoială cu gazda lor, un om pîntecos și scurt în picioare. Casa și masa, de fiecare, 250 de lei pe lună. Dimineața, cafea cu lapte. La prînz, două feluri, la cină trei, brînză și fructe. (A, fructe și la prînz.) Afară de vin. „Vinul aparte.” Un oțet de Drăgășani. A doua zi, ei, vorbăreții de altădată, se simțeau obosiți. Dormiseră ca pe jeratec. Gîndul fiecăruia, cu groază, pe fronturile de luptă. Închiseră pleoapele cînd se crăpă de ziuă. Păreau străini unii de alții. Tăceau ca niște muti. Bogdan, îmbrăcat pe jumătate, se răsturnase în pat, c-o cutie de tutun „bectemis” la căpătîi. Țigare de la țigare. Pe nări, două coloane de fum ca pe două coșuri. Vladimir, un om foarte ordonat, îngenunchease înaintea lăzei și — ciudat! — căuta fără să știe ce caută. Nohotiu, privind pe geam, strînse pumnii și strecură printre dinți: — Ca și cum aș fi orb… Farmecele naturei s-au dus… Ea se supune legilor cari o cîrmuiesc… Omenirea? Un balamuc!… Patimă, ură și jaf… Capacul căzu cu zgomot. O țigaretă, abia începută, descriind o iperbolă, pică în mijlocul odăiei, scoțînd un fum creț, albăstriu și clătinat. — Să ieșim… Aici nu e aer… Geamurile erau deschise. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Coborîră o scară de brad, care scîrția la fitece treaptă. La acești prieteni, de cum se revăzură, tragedia din luna lui august l9l4 se redeșteptase în toată oroarea ei. După o săptămînă, aerul viu, soarele de pe la jumătatea lui iulie, plimbările pe jos — la vale, pîn’ la Cîmpina, și la deal, pîn’ la Orații — le împrăștie melancolia cu care, drept vorbind, nu prea erau obișnuiți. Suferiseră dăstule ca bursieri la Sf. Sava și la Universitate, dar niciodată nu s-au lăsat melancoliei. Totdeauna au nădăjduit în cîte ceva. Firi optimiste, cîrmuite de un ideal înnăscut, ei așteptau realizarea visurilor lor ș-ale poporului, obidit în nevoi și-n sărăcie. Nu degeaba sunt ei „dascălii” și-au dreptul să se crează „apostolii neamului”! Și iar au început, încetul cu încetul, vorba și discuțiile nesfîrșite, presărate, din vreme în vreme, cu anecdote pipărate si cu hohote de rîs. În ziua de Sf. Ilie, pe la ora trei, stau tolăniți la umbra unui nuc bătrîn, pe malul drept al Prahovei, și continuau o discuție începută din ajun. Foarte încălziți, nu băgau de seamă că tustrei erau de aceeași părere. Nohotiu își deșiră argumentele, exasperat de unele răsunete ale propriilor sale cuvinte, tresărind ca și cum ar vedea ș-ar auzi pe niște adversari pe care ar vroi să-i zdrobească, neputînd să-i convingă. | 217 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | — …Cultură?… Ha, ha, cultură! Cult, ș-un negru, ș-o piele-roșie, ș-un bandit, ș-un pușcăriaș!… Cultura se dobîndește într-o viață de om, cu muncă și cu metodă… Civilizația? Nu!… Cultura este individuală. Civilizația este a rasei. Un țăran d-ai noștri, șui, costeliv, cu ochii vii, cu fața sinceră, blîndă și cinstită, cu umerii obrajilor teșiți, cu maxilarele potrivite, cu mîinile mici și curmat legate de niște brațe relativ scurte, cu mersul săltăreț și ușor, cu talpa piciorului scobită, cu sufletul bun, cu obiceiuri simple, cuzicători înțelepte, c-o filosofie blîndă și îndurătoare, c-o poezie cîntată pe arii trăgănate și melancolice, cu povești și basme pe care le spune ca și cum le-ar sculpta, reprezintă o civilizație străveche pe un fond latin… Nu o poleială a minții, ci o lumină a sufletului, păstrată în lungul șir de strămoși și transmisă lui neatinsă nici de invaziile barbarilor, nici de epocile întunecate… Închipuiți-vă un străbun d-ai lui… Îl vedeți… Desculț și gol, rătăcind prin codri și prin pustietăți… El nu se leapădă de dreptatea care zace în toată ființa lui și de credința în „legea pămîntului”! Și comoara aceasta o lasă moștenire, întreagă-întreguliță, celui care vine după dînsul… Cultura a pierit, civilizația a rămas. Civilizația romană, strînsă, în ultima analiză, în formula „Fiecăruia ce este al său”, s-a moștenit de la suflet la suflet, pînă în ziua de astăzi. | 224 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | „Dreptul”, devenit organic, străbate vremile de umilință și de rușine… Creștin, din religie a smuls un suprem epitet și l-a împreunat de veci cu dreptatea, adică cu însuși rațiunea lui de a fi, ș-a ajuns la „dreptate dumnezeiască”!… Astfel, cel pururea nedreptățit crede în porunca dreptății ca în porunca lui Dumnezeu… Comparați pe acest om, neștiutor de carte, cu un mare învățat german, cu un chimist, bunioară… Mersul acestuia e greoi, talpa picioarelor, lată și otova, grasă și moale, se lipește toată de pămînt, brațele, ca două trunchiuri, se termină cu două mîini groase și hrăpalnice, ochii vineți și ponivoși, maxilarele dominînd figura, vorbește aspru, deschizînd gura parc-ar vroi să-și arate omușorul… Ce este în capul lui?… Toată știința chimiei, organică și anorganică… Toate realitățile… Toate posibilitățile… Industria se închină înaintea lui… Culorile cele mai ieftine — nu cele mai frumoase — lui i se datoresc… Explozibilele cele mai devastatoare, lui!… Gazele asfixiante, lui… Culmea mijloacelor de distrugere, lui… E cultura în cel mai înalt grad!… Și, cu toate acestea, sufletul lui e în perpetuă reversibilitate! Fără să vrea — cu toată imensa lui cultură — se simte atras de sufletul strămoșilor cu blăni de lup și de urs în spinare… De cincizeci de ani n-a auzit și nu crede decît în „richtfaust”, în „dreptul pumnului”, în glorificarea „forței” și umilirea „dreptului”… „Forța creează dreptul!” Și acum? | 227 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Da! ș-acum pentru „germanii culți!”… „Forța primează dreptul!” Pentru „germanii culți”, acum mai cu seamă!… „Suprema forță, supremul drept!”… „Forța universală, universalul drept!”… Of tocmai așa simțeau, și fără formule, strămoșii lor de pe timpul primilor împărați romani!… Dacă Germania, în proslăvirea forței brutale, nu va fi biruită, va sălbătici omenirea… Țăranul nostru este un ignorant civilizat și chimistul prusian un savant sălbatic!… Franța, Franța, cea mai nobilă perlă a rasei noastre… — Da, da, întrerupse Vladimir, clȘcl cil perfectă dreptate… Dar cu cine te lupți tu? — Adevărat!… A! și cînd mă gîndesc la un alt barbar, inconștient și savant, care se tîrăște d-a bușilea Înaintea Kaizerului, numind-l, fără pic de rușine, „deliciae generis humani, mă întreb: care ar fi deosebirea între spionii și polițiștii germani și profesorii lor universitari? Se șterse pe frunte de sudoare și… Încet: — Aș vrea să uit acest măcel provocat de invazia unui popor zgîrcit și lacom… — Bine, foarte bine… Bogdane, spune-ne ceva… Bogdan se lungise pe iarbă, cu fața-n sus, cu ochii Închiși și cu mîinile încrucișate sub cap. — Cu perdea sau fără perdea? — Cu, cu, răspunse Nohotiu, ștergîndu-se pe subt bărbie. Bogdan, cum stătea așa lungit, începu ca un om care ar fi vorbit în vis. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Într-un orășel de munte din Moldova s-a încuibat jocul de pocher. Domnii joacă. Cocoanele? Turbate! încep după prînz. Își uită și de casă, și de masă, și nu sparg jocul decît, ăl mai devreme, la trei ore după miezul nopței. Și acestea sunt cele mai cuminte. P-altele le-a’pucă ziua albă. A doua zi au ce povesti. O! să vezi, ma ohăre, ce-a pătimit Cleo cu patru popi!… Mitzi a colonelului deschide cu două perechi de ași la zece lei. Iolanda, ca o desperată, merge cu trei carale: valet, decar și nouă. Cleo, din coadă, cu patra popi la mînă, „relansează”: „Zece plus douăzeci”. Mitzi, firește, cu două perechi de ași, ține. „Neghioaba” de Iolanda, idem. Deniza împarte cărțile. Mitzi face ful de ași. Iolanda — minune — prinde opt și șapte de caro… „Roială!” Mitzi cere zece lei. Iolanda, observînd bucuria lui Cleo, plătește și nu mai întoarce. Cleo, triumfătoare: „Și mie, patruzeci”. Mitzi stă pe gînduri: „Cleo e o cacialmagioaică!” Și plătește. Iolanda, cu „roiala” la mînă: „Patruzeci plus optzeci!” Cleo, zîmbind cu bunăvoință: „Plătesc și nu te mai pliusez!” „O! cît ești ă&jantilă!” zise Iolanda, și întinse mîna la „pot”. „Ce ai?” „Roială de valet de caro.” Cleo, să înnebunească. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Îi cad cărțile din mînă: patru popi! S-a „curățat”! E înfuriată. „Să merge, ma chere, c-o terță de culoare la zece lei?” „Daaa!” „Și se ține relansul?” „Daaa!” Cleo, roșie, congestionată: „Elle est foile celle-lâ „ Și dispăru ca un vînt turbat. În urma ei, rîsete si chief. M-me X… avea niște solitari de briliant în urechi. Acum o doare o ureche. Nu-i mai poartă. M-me Y… — un pandantif de cîteva mii de lei. Se vede că nu se mai poartă. Jocul s-a întins ca focul, ca pojarul, ca scarlatina. Casele din ccntru, cluburi de joc. Pînă și la mahala se joacă pe cinci bani miza. Una din jucăușele cele mai pasionate e Mitzi blonda, a colonelului. (Să se pronunțe Mitzi d-o manieră particulară, asa încît să se auză si t si z.) Colonelul e mult mai în vîrstă ca Mitzi, deși merge vorba că ofițerii n-ar fi avînd vîrstă. Cu cincisprezece ani mai mare decît ea, o adoră. Adevărul e că e frumoasă de pică. Subțirică, sprintenă, vioaie, și se gătește, și se încondeiază, și e răsfățată, și colonelul se topește, mai ales cînd o aude: „Mitzule, o țigaretă!” E brăileancă. S-au căsătorit de zece ani. Copii n-au. Trăiesc fericiți. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Colonelul e gras, cărunt și cu mustățile zbîrlite în sus. Minte limpede. Ordonat. Corect. Cînd scapă cîte un „sapristi!”, corpul ofițeresc tremură. Cu venitul de 8 000 de lei de la o sfoară de moșie, moștenită de la răposatul său părinte, își ține casa. Cît despre leafă: praful și paragina! Mitzi i-o toacă toată în cărți. Și zestre? Ioc! Tinerețe, frumusețe și rîzgîiere… Atît a luat, și e mulțumit. Cînd Mitzi apare la prînz într-un robe de chambre de mătase albastră, descheiată la piept, cu părul ei ca chihlibarul revărsat pe spate, și cu cîteva bucle cu meșteșug aruncate pe frunte, el se oprește-n prag, o învăluie cu privirile și, surîzînd ca un copil, sau ca un părinte, îi zice: „Știu, Mitzi, știu…. ast-noapte iar ai pierdut!” Ș-o sărută pe obraji și pe mîini, și-i dă ce mgiare în portofel. Mitzi rîde, se joacă cu mustățile lui, cum se juca cînd era mică cu mustățile unui cotoi tigrat. Colonelul, în loc să mornăie, să miaune, să zgîrie și să scuipe, strîngînd din ochi, îi zice: „Mitzi, mai încet, că mă doare, pitulicea neichii!” Și,trecîndu-l lacrămile, sărută mîna care-l tiranizează. Mitzi are o deosebită simpatie pentru Negoiță Dulău, una din ordonanțele colonelului, un răcan care abia împlinise 2l de ani. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | — E, mă miram eu să nu-ți dai în petec! zise Nohotiu. Vladimir aruncă, ca din pușcă, un rîs care chihoti pe Valea Prahovei. — Negoiță, un naiv. Curat, sîrguitor — deși cam încetinel — le făcea pe toate după poruncă. Numai să nu-l fi luat repede. Cîte un cuvînt mai greu ca „dobitocule” îl pripea la vorbă, repetînd unele silabe. Mitzi, cam în rîs, cam a mîngîiere, îl poreclise „Fofolea”. Și cînd pleca la Fanșetta, or la Iolanda, zicea lui Negoiță : — Fofolea, degrab’ panerașul cu lucrurile, c-avem să împletim pentru voi flanele și mînuși… O să vă trebuie la război… — îndată! — Fofolea!… Ai pus bine cărțile? — Pus! — Adu două perechi, una nouă și alta jucată. Azi așa, mîine așa, preț de două luni, cam de cînd era recrutat Negoiță. Că Negoiță nu mai aștepta. La ora trei și jumătate din zi se înființa cu panerașul în mîni, cu lucrușoarele bine rînduite, c-o flanelă și c-o mînușe, începute de la Crăciun și început rămase și-n Săptămîna Patimilor. — Fofolea, tot? — Tot… Si noi, si jucate… În noaptea de Joia Paștelui, colonelul — împreună cu ofițerii garnizoanei — se duse la douăsprezece evanghelii. Mitzi, la Fanșetta. | 202 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Tîrziu, colonelul sună la prefect ca să ia pe Mitzi. Feciorul îi deschise. — Ce face duduca Mitzi? — Ah! d’duca Mitzi ari o ghină, ari o ghină, mămucă! mămucă!… Fulg! Fleoșt!… Fleoșt! Cariu?… Perde d’duca di ti miari d-așa ghinion!… — Spune-i c-o caut… — Mă rog matali, domle colonel, cum e dumneaei di necăjită, mă ie mam’țica dracului! Colonelul, ostenit — și poate și de teamă ca nu cumva să-i mai ceară ceva bani, știind că nu poate să reziste „pitulicii” — se întoarse acasă se culcă si dormi dus pîn-a doua zi. Deschise ochii. Îi roti de jur împrejur. Mitzi, nicăieri. „Iar o copilărie!… Desigur, a pierdut și”… Se îmbrăcă repede. Deschise ușa și dădu de Negoiță. — Negoiță… — Po-porunciți… — A venit? (Restit.) A venit? —. Ci-ci-cine? — Dracu să te ia!… Coconita! — Da-da, să-să-să… — Unde e? — însa-sa-sa… — în salon, dobitocule! Marș! Negoiță, la dreapta-mprejur, se împiedică de prag și se rostogoli pe ușe-afară. — Tîmpitule! Colonelul deschise binișor ușa salonului. Cîțiva pași în vîrful picioarelor… Mitzi!… Așa cum venise pe la șase ore dimineața, așa să trîntise p-o canapea. O privi. Dormea, și de genele ei atîrnau două lacrămi strivite… „Pentru ce adormise plîngînd?… A pierdut… Ei, și?”… — Ah! | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | sapristi! Trase ușa după el ș-o tuli drept la cazarmă. La douăsprezece se întoarse acasă. Aruncă sabia și chipiul. Intră în sofragirie. Masa, pusă. Mitzi, pe un scaun, cu ochii în palme. Și în loc să fie cu robe de chambre-ul ei albastru, străveziu și descheiat la piept, era cu aceeași rochie din ajun… Colonelului îi zvîcni inima. — Mitzi, ce ai? — Ce să am… — Ai pierdut? — Da… — Ei, și? Pentru prima oară ai pierdut?… Slavă Domnului!… Zi c-ai pierdut tot… — O! nu… — Atunci? — Ah! mai mult… — Cum? — … mult de tot… — De unde? — O nenorocire!… Și Mitzi nu îndrăznea să-și ia mîinile de la ochi. — Ce nenorocire? — Am rămas datoare… — Datoare?… Pe cretă?… — Nu… Mai rău… — Ci spune odată, nu te mai scînci ca un copil! Colonelul se plimba agitat. — Ai furat? — Mai rău… Colonelul se uită la urechile ei. Solitarii, la locul lor. La mîini? Inelile și brățările, la fel. O luă cu binișorul. O mîngîie pe părul ei blond și mătăsos. — Mitzi, dacă mă iubești, spune-mi! Mitzi își luă mîinile de la ochi. Ochii, roșii. — Mitzule dragă, la Fanșetta… era… și Richard… Ș-o podidi plînsul. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Colonelul se congestiona. I se puse o perdea peste ochi. Prințul Richard, curtezanul tutulor cucoanelor! Colonelul nu-l putea suferi. Tunica-l strînse. Vru să se descheie. Doi nasturi îi sări de la tunică și se învîrtiră pe jos. — Ei bine… era și Richard… Și?… Colonelul o privi drept în frumoșii ei ochi. — Pierdusem cel din urmă franc… Richard scăpă monoclul din ochi… Surîdea… „Permettez-moi, madame, de vous pr eter cent francs… £a vous port era bonheur”.. — Și tu ai primit? — Nu știam ce fac… Colonelul schimbă fețe-fețe. — Rău! Foarte rău!… Ți-am spus: de la orcine, de la oricine, de la pămădatul ăla, nu! — I-am luat, i-am pierdut… Richard… — Ah! sapristi! — …punîndu-și monoclul în ochi: „Madame, en voulez-vous? Și-mi întinse altă sută… — Și tu i-ai luat? — Da, și i-am pierdut p-osingură lovitură… Încă o sută, întinsă c-o cochetărie nesuferită… O! Fanșetta și Iolanda sunt niște sălbatice… I-am luat… I-am perdut… Luat, pierdut, luat, pierdut… — Pînă cînd? întrebă colonelul c-un glas sugrumat. — Pînă mi-am pierdut și mințile… — Mai repede, mai repede, Mitzi! — .. .pînă i-am rămas datoare cu două mii de lei și-am plecat desperată, simțind în urma mea rîsul prietenelor, a lui Richard și-al celorlalți domni cari priveau la jocul nostru… Mitzule, Mitzule, pitulicea ta s-a făcut de rîs! | 221 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | — Nu, nu, nu te-ai făcut… erai pe cale să te faci… Mitzi îl înțelese. Privirea îi scăpără. — Colonelule! O ofensase. Colonelul o sărută pe frunte și ieși ca un viteaz din sofragerie. Dupe un ceas se întoarse și găsi pe Mitzi așa cum o lăsase. — în sfîrșit!… M-am împrumutat ș-am plătit p-acel muțunache!… El, c-un surîs fals de păpușe japoneză: „De ce atîta grabă, domnule colonel?… Nu era o datorie de onoare”… Zic: „Știu, prințule, dar era o datorie care dezonorează!” Și i-am trîntit ușa-n nas… Oh! cărțile, cărțile!… Mîncară… Mîncare or foc?… Mitzi, cu ochii în farfurie, înghițea cu noduri. — Mitzi, ascultă colea… Vrei tu să fim ca mai-nainte? — Cum să nu!… — Juri? Ea stătu pe gînduri… „Ce vrea? Să nu mai joace?” — A! nu ce crezi tu! -Jur! — Pe fiecare lună să-ți dau jumătate din leafa mea… O pierzi? Să nu mai joci pînă la sfîrșitu lunei… — Oh! cît ești de bun, Mitzule dragă! Și-i petrecu mîinile albe și subțiri pe după gît, și-l sărută apăsat pe amîndoi obrajii. — Ca să-rui dovedești că te vei ține de jurămînt… azi, acum chiar, să mergem la vizite… A-a-a-a… Cu mîine, cu poimîine, cîșlegiu Crăciunului și postul Paștelui, și noi, nicăieri, ca niște urși… — Vizite? | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | în Vinerea Paștelui?… Bine!… Fie!… Caii la cupeu. Mitzi, c-o rochie apelpisită. Frumoasă ca o iconiță. Veselă ca o vrabie. Ușoară ca un fulg. S-aruncă în cupeu, trăgînd pe colonel după ea. Negoiță, sus, lîngă vizitiu. Cum ieșiră din poartă, colonelul opri cupeul. — Negoiță, la iuțeală, cărțile! Pînă să spuie „cărțile de vizită”, ordonanța dispăruse, zicînd în gîndul lui: „Iar o pârtie… De n-ar pierde conița noastră”… — Adus! Să trăiți! — Bine… Ține-le tu, voinice… Porniră. Mitzi, în admirație de bărbat-său, îl săruta într-una. Opriră la președintele tribunalului. Colonelul: — Negoiță băiete, întreabă dacă primește… dacă nu, să le lași două cărți. Auzi?… Ce te scarpini în cap? — Cum porunciți… să trăiți! Și după un minut se întoarse. — Dorm, să trăiți! — Cu cine-ai vorbit? — C-o slujnicuță tînără… Eu… scoț două cărți la întîmplare și i le dau… Ea… rîzi, și rîzi… — Măăă, ștrengarule!… Sus!… Ajunseră la prefect, la „nesuferita” de Fanșetta, unde e și sor-sa, Clotilda Măzărel, din Bucovina.’ — Trei, mă… Pentru d-l prefect, pentru d-na Fanșetta și pentru d-na Clotilda… Negoiță dispăru și se întoarse într-un suflet! — Dorm, să trăiți! — Le-ai lăsat? — Da, trei!… D-apoi se uita chiondorîș… — Cine, mă? | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | — Slujnica… — Era tînără? — Aș! bătrînă și groasă. Și rîzi colonelul, și rîzi Mitzi… În dreptul președintelui consiliului județean: — Două, flăcăule. Negoiță se întoarse roșu ca racul… — Trăiți! Nu sunt acasă… Nu-ș’ce naiba au… că ș-aia a rîs… Zice: „Ce să fac cu ele?” Zic: „Să le dai coniții și conașului de Ia ai noștri”… Ea se ridică în vîrful picioarelor și se uită la poartă. La poartă zărește cupeul și iar o umflă rîsul… Colonelul, în culmea veseliei, între Mitzi, care se juca cu piciorul lui, și Negoiță, care, „desigur, aiurea”, pe un ton glumeț: — Mă, oi fi descheiat la pantaloni… Fofolea tresări. Se uită în jos. — Nu… Să trăiți, domle colonel! Ș-o porniră. Colonelul, încălzit de nebuniile Mitzii, o luă de talie. — Mitzi, îmi vine să te sorb. Așa, la vizite, ca oameni binecrescuți, pitulicea mea adorabilă! Și du-te’, vino, cotește, peste rîu, pe devale, cărți în dreapta, în stînga, un ceas și jumătate. Mai aveau o singură vizită. La protopop. Un cleric cucernic și cinstit. La protopop, î. p. s. mitropolitul Moldovei. Cam bolnăvior. Cupeul se oprește. Negoiță sare de pe capră. — Negoiță, bagă de seamă. Aici să lași trei… Pentru părintele protopop, pentru maica preoteasă și una, pentru î. p. s. mitropolitul… Ai înțeles? | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | — înțeles, domle colonel! — Ei, nu te miști ? — Dar… — Ce, dar? — S’trăiți, domle colonel, nu mi-a mai rămas decît popa de spațiu… Și, întinzînd palma dreaptă, îi prezentă un rege de treflă. Colonelul, scos din fire: — Ce e asta, măgarule? Fofolea muri și învie. Popa de spațiu sălta în mîna lui de țăran ca pe jeratec. — Ce cărți ai lăsat pînă acum, dobitocule? — U-u-u-un pa-a-chet întreg… — Bate-te-ar Maica Precista să te bată!… M-ai făcut de rușinea tîrgului, scîrnăvie ce ești!… Sus! Ș-acasă! Colonelul plesnea de mînie și tăcea. Mitzi, abia stă- pînindu-și rîsul, tăcea. Ceva mai tîrziu bietul colonel răsuflă: — Ei, ei, ei, ce-au să gîndească oamenii de noi? Mitzi izbucni într-un rîs ascuțit, care, coborînd repede și cromatic, se stinse în oftaturi dureroase. I-a venit rău… Colonelul, speriat… freacă-i mîinile, freacă-i tîmplele… — Mitzi, nu fi copil!… Nu e nimica!… Popa de spațiu, Mitropolitul… Nimic, Mitzi, nimica!… — Nu știi ce drăcoaice sunt femeile, zise Bogdan, întrerupîndu-și povestea. Ce credeți că s-a întîmplat? — I-a venit rău, i-a trecut și-a jucat mai departe, jumătate leafa lui Mitzu, răspunse Vladimir. — Aș!… S-a prefăcut… Mijloc suprem, ca să scape și pe bietul Fofolea din gheara colonelului… Și, ceva mai tîrziu, lingușindu-se ca o pisică pe lîngă fripturica unui copil, s-a tot împrumutat peste jumătate din leafa colonelului — asupra căreia discuție nu mai încăpea—așa că rezultatul a fost: colonelul slujea și Fanșetta și Iolanda încasau leafa colonelului. | 247 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | După un an de zile Mitzu, desperat, stărui pe la minister, și ministrul îl mută — „în interesul serviciului” — într-un oraș de peste Olt. Mitzi s-a despărțit plîngînd de Iolanda și de Fanșetta ș-a pornit cu „fleoșurile” în Oltenia. Oltencele, mai chibzuite. Miza, mai mică. Floșurile, mai puțin ofensive. Colonelul a mai răsuflat. — Povestea ta seamănă c-o anecdotă… — Ba să mă iertați. Anecdota ta și-a fi aducînd cu povestea mea. Acum doi ani mi-a spus-o chiar colonelul cu care eram destul de prieten… Își adora femeiușcă, și femeiușcă… cărțile… — Cunoșteai și pe „pitulicea”? — Firește!… Un diavol de femeie… Într-o zi îi zisei: „Scumpă doamnă, de ce nu te lași de cărți?” Ea-mi răspunse: „Scumpe domnule, de ce nu te lasi de tutun?” Bogdan aprinse o țigaretă. Fumul, pe nările lui, ca pe două coșuri. — Vladimire, e rîndul tău… — O copie de pe natură… — Documentată, șopti Nohotiu ironic. — Documentele noastre, ca fosilele voastre… — Noi restaurăm animalul după rămășițele scheletului lui, cu sistemul nervos, muscular, respirator, circulator… Îl înviem… Îl ațîțăm în lupta pentru existență… Îl vedem atacînd cu furie, sau apărîndu-se cu desperare… E așa de viu, că uneori ne apucă frica… Owen n-a mai dormit două săptămîni după ce a văzut un ichtyosaur restabilit, lung de 30 de picioare, cu ochii rotunzi și enormi ca a unei bufnițe gigantice… — Tocmai așa se întîmplă cu documentele noastre… Unui istoric i se cere să fie savant, critic și artist. | 248 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Savantul să cunoască, criticul să cîntărească, artistul să dea viață… — Secături, întrerupse Bogdan. Noi suntem niște școlari silitori în ale științei… Ei, Vladimire, începi… — N-o să credeți… E imposibil… Eu am aflat-o de la unul din eroii acestei întîmplări… Viața este un șir de farse tragice… Un procuror, un judecător de ședință și un judecător de ocol — tineri, neînsurați, trăind numai din leafa lor — se întîlneau duminicile, la restaurantul „Frascatti”, pe la orele două și jumătate, în grădină, pe cînd nu era nici picior de om. Mulțumiți cu soarta lor, de le treceau prin minte c-odată ș-odată vor ajunge consilieri de curte, li se părea că visează, că un asemenea vis ar fi irealizabil. N-aveau proptele. Nu erau cumnați cu ministrul de justiție, nici rudă cu un aspirant de minister, nici nemenii cu vrun deputat sau senator cu influență. Copii de oameni nevoiași. Unul țăran din Vasilați, ceilalți doi mărginași din capitală. Pe terasa înaltă de la „Frascatti”, discuțiile încep: un proces, o pledoarie, o înaintare, o controversă de drept. Firește, controversa rămînea pururea fără soluție sigură, deși cele trei beri fuseseră băute. De la un cîrd de vreme — ciudat! — nu se mai întîlneau tustrei, ci numai cîte doi-doi, alternînd cu regularitate algebrică. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | O duminică, procurorul cu judecătorul de ședință, ceailaltă, judecătorul de ședință cu judecătorul de ocol și în cea d-a treia, judecătorul de ocol cu procurorul. Începură să se bănuiască. — Ce e cu amicul? — M-aș prinde că e amorezat! — E o minte practică… Nu crez… Vară, cald, zăpușeală. Frunzele de platan cad, legă- nîndu-se ușurel, pe mesele albe și curate. Bănuiala se încărca de oarecare răutate. — Unde umblă judecătorul de ocol? — Am auzit c-ar fi dînd tîrcoale pe lîngă m-me… — A, o ruină, mon cher… — Ruină, dar frumoasă… — N-o fi vrînd să ajungă milionar? — O! e prea cinstit… Cum e el fantasc, ar fi putut să cază, dar… A! nu! nu!… În sfîrșit, în a treisprezecea duminică se revăzură tustrei la aceeași oră, la aceeași masă și se puseră p-un rîs omeric. Procurorul, din obișnuință, începu să acuze. — Domnilor, este aci un mister care durează de aproape trei luni. Să-l lămurim. Am ținut socoteala fiecăruia și p-a mea. În primele trei duminici eu am fost la postul meu de două ori… — Și cu toate acestea, răspunse judecătorul de ședință, eu nu te-am văzut decît o singură dată… Eu, da, am fost de două ori… — Dar și eu am fost de două ori, zise judecătorul de ocol, și nici pe tine, nici pe tine nu te-am întîlnit decît o singură dată… — Nu vă grăbiți, reluă procurorul. | 237 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Problema se așează astfel: în douăsprezece duminici eu am fost de opt ori aci, la masă, la aceeași masă, ș-am băut, în total, douăzeci și patru de țapi… — Și eu jur că, în douăsprezece duminici, nu te-am văzut decît de patru ori, întrerupse cu oarecare violență judecătorul de ocol. Dacă tu spui adevărul — căci asupra declarațiunei mele nu încape nici o îndoială — cine minte? — Nimeni!… Eu te-am văzut pe tine și pe el, el — pe mine și pe tine, tu — pe el și pe mine, de patru ori, și cu toate acestea, eu, tu și el am fost de opt ori în aceste douăsprezece duminici! Pe procuror îl pufni rîsul privind la uluiala celorlalți doi, care socoteau pe degete absențele și prezențele. — Vorba vă înșală… Așa vă păcălesc avocații abili… În fond, nu e nimic… Ți se dau trei cifre — l,2,3 — să le combini în grupuri de cîte două cifre… Cîte grupuri vei face? — Trei… — Si care vor fi aceste grupuri? — î cu 2, 2 cu 3, 3 cu l… — De cîte ori se întîlnesc l cu 2? — O singură dată… — Și de cîte ori găsești pe l în aceste trei grupuri? | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | — De două ori… — Va să zică, dacă eu aș fi l și tu 2, și fiecare grup cîte-o duminică, eu am venit în trei duminici de două ori și nu te-am întîlnit pe tine decît o singură dată. Dacă în trei duminici e fatal să se întîmple așa, în douăsprezece duminici va fi tot așa de fatal să ni se întîmple de patru ori mai mult 2x4 = 8, lx4 = 4, E elementar… Judecătorul de ocol, uitîndu-se la judecătorul de ședință, mormăi: — Nu ne mai rămîne decît să recunoaștem că furăm niște stupizi… Băiete, trei beri! Procurorul începu adevărata instrucție. — Ei, acum, cărțile pe față!… Spune tu… — Ba să spuie el… — Ba procurorul… — Acuzator, jură că nu vei spune decît adevărul și nimic alt decît adevărul… — Eu, domnilor, am găsit… o amică… cu care mă întîlnesc din trei în trei duminici…. — Ei bine, închipuie-ți că și eu… la fel!… Și tot din trei în trei… Judecătorul de ocol încremeni. — Dar tu? Judecătorul de ocol, uimit: — Eu?… N-o să credeți… În-toc-mai! Procurorul: — A mea e o fetită subțirică… — Da, da! — Subțirică?… Așa e ș-a mea!… — P-a mea o cheamă Lizi… — Și p-a mea tot Lizi… Se uitară unii la alții. | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | — Și p-a mea… la fel! Se priviră drept și ascuțit. — Cu-a mea mă întîlnesc la două ore dupe amiază, în Cișmigiu… — în Cișmigiu? — Mai spune o dată! zise judecătorul de ocol, ștergîndu-se pe frunte. — în Cișmigiu… pe movilă… — Ce, vrei să rîzi de mine? Amorul propriu, de bărbați și de tineri, era, evident, jicnit. — Lizi a mea — continuă procurorul cu glasul scăzut — e c-o rochie de ftilard albastru și cu steluțe negre… Se opri. Privi la amicii săi… Albi la față! Răsuflau adînc și des. — …cu mînecele scurte… puțin decoltată… cu cercei… — …de peruzea! strigă furios judecătorul de ocol. — …cu un inel de… — .. .diamant! Judecătorul de ocol se sculă de la masă. — …cu pantofi… — …de căprioară! — …c-o pălărie… — …galbenă, de pai! — …c-o fundă… — .. .albastră!… oh!… — …pe movilă, în Cișmigiu, privește blînd, și așa de inocent îmi spune… — …„Puiule! Puiule! întrerupse jucătorul de ședință, numai pe tine te-am iubit!”… O! mi-e scîrbă! — Luăm o trăsură; ridicăm coșul, și pușcă la… — …La „Flora”!… Nu e-așa? — Da! da! răspunse procurorul. Judecătorul de ocol trînti amîndoi pumnii pe masă. | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Vacanție… | Paharele răsunară. Și glasul ascuțit al unui chelner se auzi: — Poftiți? — Nimic! Ministerul public conti | 17 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | De-a lungul tufăriilor dese și verzi, printre plute bătrâne, sălcii tunse și scorburoase, Râul Târgului își răsfiră apele pe minunata sa albie, în fâșii șerpuite, reci și străvezii, că îi numeri petricelele rotunde rostogolite la vale. Morile vuiesc pe malul stâng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe și se sparge de bolovanii de piatră. Peste hălăciuga de verdeață, copacii de la moara lui Crasan. Mai sus decât clădirile orașului, așezată în lungul șoselei, stă neclintită turla lui Negru-vodă. De-o parte și de alta, dealurile smărăldii se încovoaie și, depărtându-se, se prefac în muscele, muscelele se azvârlă în munți năprasnici cu creștetele brăzdate de puhoaie și pârlite de arșița soarelui. Și munții, încălecând unul peste altul, ceafă pe ceafă, se amestecă la hotarele țării în albăstrimea cerului. Acolo, pe creștetele Craiului, Cetățuii și Păpușii, vulturii cuibează puii și-i reped la vânat. Și când cad țintă la pământ, par niște gloanțe trimise din senin. Firea viețuitoare se mișcă ca o secătură în așa mândrețe, minunea minunilor, podoabă răsărită din pământ, din iarbă verde, care trezește și întunecă mintea, înalță și sugrumă orice licărire a gândului. Dacă frumusețea naturii deșteaptă închipuirea, bogăția ei năbușește orice tresărire a omului. Când ea nu-și mai stăpânește uriașele minuni, omului îi răpește mintea, îi fură măreția inimii... Deschizându-i belșugul sânului, îi răpește bogăția minții. | 221 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Peste ce-a făcut natura de prăpăstios, numai geniul și prostia stăpânesc. Aici numai pătrunderea fără seamăn și neghiobia fără pic de înțeles pot prididi. A stăpâni sau a nu înțelege e singurul mijloc de-a nu suferi. A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta e singura taină a vieții. * * * Pe zăblăul verde al platoului Bughea, bubat de mușuroaie și întins ca o velință zbârcită, merge de-a-nboulea Zobie gușatul, ticălosul și batjocora orașului. Capul lui mare ca o baniță se rezemă pe-un gât înfundat în umeri. Picioarele și mâinile-i cată anapoda. Fața, lată și scofâlcită, la fiece pas se strâmbă. Iar gușele, înflorite ca la un curcan, și le Cetate și schit în satul Băbeni-Muscel. aruncă pe spate, și le mișcă moale și gras în mersul lui șontâcâit pe piciorul drept. Ochii adormiți nu spun nimic. Buza de jos se răsfrânge pe bărbie. Pieptul dezvelit e blănit cu păr roșcat, ca de vulpe. Zdrențos, murdar, desculț, cu părul capului vițioane, sărac, idiot și liniștit, Zobie își deapănă alene picioarele, fără a ști încotro. Zorile și-au desfășurat apele lor portocalii. Orașul doarme sub poalele platoului. Zobie, rezemat în ciomagul său neted și galben, își ține drumul întovărășit de un copil, ca de vreo opt ani, bălai, cârlionțat, îmbrăcat într-o cămașă petic de petic. | 217 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Copilul ține în brațe un pisoi cenușiu cu cercei roșii în urechi. Mirea, sărac de tată, n-are altă mângâiere decât pe nea Zobie. Cu el se-nțelege. Cu el și cu pisoiul. Și când mă-sa îi caută, adesea îi găsește ghemuiți unul peste altul. Gușatul orcăie cu fața în sus. Pisoiul, lipit de fruntea lui îngustă, toarce caierul său neisprăvit. Copilul stă lângă acest sân zbârcit și negru ca pământul. — Nea Zobie, îi zise copilul apucându-l de braț, nea Zobie, ei, ce frumos e cerul de Sfântul Ilie! O să avem câștig! — Aba-abu! aba-abu! îi răspunse gușatul, netezindu-l ușurel pe frunte, și-i arătă pisoiul din brațe, care dormea cu picioarele împletite și cu gâtul răsfrânt în sus. — Nea Zobie, azi n-o să plouă ca ieri. Și să cerem la cucoanele cu betele de argint. Ele mă mângâie și au mâinile ca puful. Știi că mie-mi plac? Sunt frumoase și se poartă ca noi. Ai, nea Zobie? Ai? Gușatul dădu din cap. Se uită la Mirea, și fața i se deschise. Își aruncă ochii spre răsărit. Și cerul, subțiindu-și aurul, părea ca o pieliță de argint cald. Iar șirul muscelelor, din Nămăești până la Mățău, ca un talaz cernit, acoperit cu păduri mărunte, crețe și pitulate la pământ. | 209 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Ochii săi mici se crăpară. Zbârciturile feței plecară spre tâmple. Nările nasului i se deschiseră și, înviorându-se în obraji, începu să alălăie un cântec înfiorător. — A, la, la, la, lu, la, lu, la, lu! Mirea începu să țipe ascuțit, vesel de cu ziuă de ce-o să câștige de la cucoanele lui cu mâinile moi ca puful, cu ochii blajini, cu zâmbetul pe buze. Și juca în jurul gușatului, tremurând de răcoarea dimineții. Și Zobie cânta mereu, arătând cu ciomagul spre soarele care se aprinsese în vârful munților. În toată liniștea surdă a platoului nu se-auzea decât glasul ascuțit al copilului și jalea veselă a lui Zobie. Era un fel de înfrățire ciudată între scălămbăiarea gușatului și cântecul bezmetic al lui Mirea. — Nea Zobie, și-o să bei rachiu când ne-om întoarce pe înserate la Bughea, că o să-mi dea de cheltuială fata aia blândă, blândă, care mă-ntreabă mereu cum mă cheamă?... și pe mama cum o cheamă?... și tata când a murit?... și unde dorm eu?... și cu cine mă culc? Gușatul îi morfoli obrajii, vroind să-l sărute. Pisoiul se deșteptă și se întinse lung în picioarele de dindărăt. — Bade Bie, o să-mi dea gologani fata aia, că-mi dă în toate zilele. | 204 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Că e cu părul ca fumul și cu ochii albaștri. Și e mititică și bună. Și mă întreabă dacă plâng, dacă o să mai vie tata, dacă mi-e dor de el și dacă-l visez noaptea... — Bu, a! ba! îngână Zobie, împleticindu-se pe picioare. Era vesel. Erau numai ei trei. Așa înțelegea viața gușatul. Obrajii săi întunecați i se luminară. Soarele, revărsându-și întreaga sa lumină și căldură, le îndulci viața. Mirea începu să întindă de ciomagul lui Zobie, iară el, clătinat pe picioare, zâmbi. Și câteva lacrimi, cotind după scofâlciturile feței, îi alunecară la vale. Când ajunseră în muchia Gruiului, se așezară jos ca să se odihnească. Negustorii începură a zărvăi ducându-se spre târg. Câțiva copii sunau din fluiere. Cocoșii s-auzeau la întrecere dintr-un cap până la celălalt al orașului. Râul Târgului șopotea în matca sa, și morile vuiau parcă le-ar fi luat cineva la bătaie. Gușatul își luase copilul în poală. Mirea vârâse pisoiul în sân. Și basmele începură, ca la fiece popas obișnuit. — A-ba, a-ba, a-bu, a-ba... Așa știa Zobie să povestească ce-i trecea prin minte. Și privirea i se încrunta parc-ar fi văzut sânge înaintea ochilor. Mâinile uscate se înfigeau în cămașa copilului, care asculta înmărmurit. — Și l-a sorbit Mama-Pădurii, nea Zobie, nu e așa? | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | îngâna Mirea. — U! u! răspunse gușatul. Veselia îi străluci în luminile ochilor. Îl înțelesese cineva pe pământ, și el numai atâta vroia. Apoi ridică pumnii încleștați în sus, îi trânti jos, scrâșni din dinți, strigând îndesat: "He! he!" Copilul, cu ochii căscați, în loc să se sperie, îi răspunse liniștit: — Și pe Mama-Pădurii... Făt-Frumos a ucis-o cu paloșul... Zobie-și sfârși povestea și-și mângâie prietenul. Buza de jos se frângea pe bărbie. Scuipatul i-aluneca în creștetul copilului. La urmă se sculară de jos mulțumiți ș-o porniră spre târg. Mirea-și netezea pisoiul, îndrugând: — Și era o fată de împărat, frumoasă-frumoasă... * * * 4 Și mergea Zobie bombănind o limbă pe care nimeni nu o înțelegea. Capul, greu și mare, i se clătina pe umeri. Obrajii scofâlciți atârnau în jos. Ochii i se duseseră în fundul capului. Nasul său, turtit și lat, cu nări răsfrânte și adânci, îi răpea orice asemănare de om. Rezemându-se de ciomag, târându-și piciorul drept, moale de la gleznă, se ducea cu sacul gol la spinare și se întorcea greoi, să-l vadă pe Mirea ce-i pășea în urmă cu pisoiul în cârcă. Cum ajunseră în dreptul Bărăției, copiii de pe drumuri își făcură cu ochiul, asmuțindu-se asupra gușatului. | 203 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | — Ho! Ho! uite și Zobie, frumușelul maichii! — Miau! miau! — Huidu-ho! potca pământului ! — Hâr, ho! pe el, mă! Și unii azvârliră asupră-i cu coceni, alții cu cartofi și cu paie leoarcă de apă, adunate din canalul orașului. Iar Viezure, cel mai nebunatic, îi apucă, în fugă, ciomagul și îl smuci, dând un chiot. Ciomagul îi căzu cu zgomot și se rostogoli pe pietre. Zobie se clătină pe picioare. Se plecă binișor. Și când se ridică amenințător, orcăind ca o fiară rănită, copiii se împrăștiară. — Blă! ablă! na, na, ablă! Așa înjura Zobie. Ochii i se zăreau, sub sprâncenele de carne, galbeni, umezi și acoperiți cu firișoare de sânge. Scrâșnea din dinți și mesteca, ducând mâna stângă la gură, parc-ar fi vrut să-și mănânce dușmanii care îl necăjeau în fiece dimineață. Scutură din cap. Vițioanele de păr ca de capră i-acoperiră fața. Și porni înainte, luând pe Mirea de mână. După dânșii iar se adunase droaia de copii. Și-i amenințau care cu vorba, care cu bulgări, ba câte unul mai sprinten se repezea ca un șoim până sub zdrențele lui Zobie și-l înhăța de hartanele zăbunului, opintindu-se să-l dea pe spate. Gușatul se învârti în loc, ridică ciomagul și căscă gura, încât i se văzu omușorul. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Dar nu putu bâlbâi nimic. Se umflă în gât. Gușa sa roșie îngălbeni, și tot sângele îi năvăli în obrajii veșteziți. Se împletici, oftă și plecă plângând. — Ce au ei cu noi, nea Zobie? zise Mirea, sfiindu-se de bulgării ștrengarilor. Și în jalea gușatului se amesteca mânia cu un fel de rânjet. Jelea a milă, a mângâiere, ridicând din umeri. Aci semăna unui câine care visează și latră, aci unei bătrâne care leagănă un copil mic și ululuie ca să-l adoarmă. Cercă să fugă, strângând pe Mirea de mână, dar se opri, temându-se să nu cadă. Și începu a-și bate piciorul drept. — Lasă-l, nea Zobie, îngână Mirea, ce-ai cu el? Ajunseră, în sfârșit, cu chiu, cu vai, în târg. Negustorii începuseră a zărvăi și a-și rândui marfa. Lumea bucureșteană, leneșă, ca de obicei, nu se sculase încă. Soarele se ridicase ca la două sulițe și scânteia pe cerul fără pic de nori, amenințând să zăpușească orașul cu arșița sa. Carele cu stambă, cu zeghii, cu cioareci, cu flori de târg, cu lăzi și tronuri, și câte și mai câte, descărcau în pripă, căci Sfântul Ilie, în anul acesta, făgăduia minunea minunilor. Câțiva ovrei, veniți din Pitești, grași și rumeni, vorbeau repede, încurcat, și-și spuneau mulțumiți, "gheșefturile" din preziuă. | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Când Zobie și Mirea intrară sub șirul umbrarilor, încredințați că se vor odihni de gălăgia nebunilor care le ațineau drumul, negustorii se uitară urât la dânșii. — Ați venit cu noaptea în cap, cerșetorilor! — Toată ziua, bună ziua, milogilor! — Ai, cărăbăniți-vă! N-are omul să se miște de voi! — La o parte, că v-arunc troaca asta în spinare! Așa-i primiră și negustorii. Bietul Zobie nu-și mai găsea loc. Și gonit de un ceaprazar, înjurat de un toptangiu, huiduit de un pantofar, îmbrâncit de un grec care vindea coase și securi, căzu pe brânci. Se sculă bombănind. Luă pe Mirea de mână și ieși din târg, vroind să aștepte, pe podul dinspre Flămânda, sosirea cucoanelor și fetelor mari, care, oricât, sunt mai frumoase și mai cu milă de sărmani. Acolo, rezemat de lațele podului, se uită c-o privire tâmpită la apa limpede din Râul Târgului, ce curgea liniștită, zuruind pietricelele în matcă și ocolind în șuvițe argintii burțile de pietriș. Dar aci îi încolți din nou ștrengarii de copii. Se așezară pe două rânduri, la cele două capete ale podului, și începură a-i ochi cu pietre. Înaintând ca două armate — comandate de câte un căpitan cu chivără de hârtie —, îi strângeau la mijlocul podului. | 207 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Zobie începu a striga. Mirea se vârî în el, ținându-și cu amândouă mâinile sânul în care se frământa pisoiul speriat. Deodată se-auzi glasul unuia din cei doi căpitani strigând: "Iureș!" Și se năpustiră cu toții asupra lui Zobie. Îl întinseră de zăbun, îl îmbrânciră, râzând să se prăpădească de spaima idiotului. Unul îi răpi sacul din spinare. Altul îi puse piedică. Altul îi dete cu nuiaua peste obraz. Zobie urla, învârtind ciomagul pe deasupra capului. Ochii săi erau ca două picături de sânge. Fălcile îi tremurau și buza de jos i se lungea din ce în ce. Mirea începuse să plângă. — Ce aveți cu el! Ce aveți cu noi! Nu v-am furat nimica! Cătați-vă de drum ! În învălmășeala aceea gușatul izbise pe vreo câțiva cu ciomagul. Lupta se înverșunase. Cel mai în vârstă dintre copii îl apucă, pe la spate, de mijloc, și-l trânti cu fața în sus. Mirea căzuse lângă el. Iar ceilalți se porniseră droaie asupra lor. Pisoiul miorlăia în sânul lui Mirea. Un copil îl înhăță de coadă și, învârtindu-l de câteva ori, îl azvârli în râu. Zobie se zvârcoli. Aruncă cu mâinile și cu piciorul stâng în sus. Fața i se învineți. Cu gura căscată, căută să muște, și, când văzu pe unul din ei trei azvârlit în râu, își ieși din fire. | 219 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | Închise ochii și izbi în toate părțile cu pumnii încleștați. Urletul i se înăbuși de copiii care veniră valvârtej asupră-i. Răsuflarea lui era o orcăială care se stingea din ce în ce. Dar deodată, de sub acel morman ce colcăia, se-auzi un țipăt ascuțit. Copiii, de spaimă, se rostogoliră unii după alții și într-o clipă o rupseră la fugă. Gușatul se sculă de jos. În mâna dreaptă strângea cât putea gâtul lui Mirea, care înțepenise, cu limba scoasă afară, cu ochii albi în cap și cu două șiroaie de sânge de la nas până la poalele cămășii. Când Zobie se dezmetici și deschise ochii asupra copilului, începu să tremure. Căzu jos. Se tăvăli pe grinzile podului. Își rupse cămașa de pe el și, vârându-și degetele sângerate în gură, își mușcă pielea uscată de pe ele. * * * Procurorul însoțit de polițaiul orașului îl găsiră într-o văgăună adâncă de sub poalele Mățăului. Lungise trupul mort și alb al copilului, îl împodobise cu flori și-i jelea la cap, fără strop de lacrimă în ochi. Era un fel de cântec, o legendă tristă, o poveste de nebun și de părinte. Și gângâia mereu: "U, lu, lu! ah! lu, lu! ", fără a se îngriji de cei care veniseră să-l ridice. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zobie | A trebuit să-l lege ca să-i poată lua trupul copilului. | 10 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | D-atunci nu s-a mai văzut atîta lume la Șosea; elegantele nu sunt mîhnite; a fost cea din urmă zi frumoasă. Teii, triști și prăfuiți, stau ca niște soldați în linii drepte ce par a se împreuna în depărtare, tăind Șoseaua și micile alee cu umbrele lor; un vînt ușor adie, mișcînd frunzele ofilite, ce abia se mai țin de bătrînețe pe ramuri. Soarele și-aruncă oblic razele sale, mai avînd cîteva sulițe de coborît pînă a părăsi orizontul; cerul e liniștit, picat ici și colea cu cîteva pale de nori, albe ca laptele, ce-și schimbă formele necontenit, părînd a fi cînd un vultur ce-și ia zborul, cînd un urs ce se ridică în două labe, cînd un taur zvăpăiat. P-o parte și pe alta a Șoselei băncile stau înțesate de guvernante înconjurate de cîte trei-patru liote mici, cari le întind cînd de mînică, cînd de jupă, ciripind două-trei vorbe franceze, două trei germane și nici una românească. „Louise! Jean! Popo! Silvie! Zozo!” strigă o biată guvernantă, slabă, bătrînă și supără- cioasă. Aș! dar cine s-o asculte? Louise, Jean, Popo, Silvie, Zozo sunt niște neastîmpărați: grași dar galbeni, ei aleargă, cad, să scoală și iar cad, învîrtind un cerc or sărind peste o coardă ce trece din mînă în mînă. | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Cîteva copile să cred fete mari și să plimbă, urmărind cu ochii pe cochetele cari zboară pe Șosea, purtate în trăsuri ușoare de niște telegari tot atît de cocheți, în rînduri de cîte trei-patru, spectatorii să plimbă Încet și galeș. Niște unguri, în costumul lor național ce le țipă între spete, roșii ca racu, pămădați cu o oca de untură, cu niște pipe mari și întoarse, cu mustățile ascuțite la vîrf ca acu, vorbesc prietenește, deși țipă de te asurzesc în drăgălașa lor limbă. Ochii lor sunt înecați d-o umoare care trădează darul beției. Un bătrîn esplică unui copil ca de vro patru ani, ce se scoală de jos cu fața sulemenită de praf, că așa cad cavalerii. Copilul, cu ochii plini de lacrime, aproape să izbucnească în plîns, își bate calul neînvățat la călărie, o biată gloabă de nimic: o nuia ruptă din tei. Dar pe Șosea… ce înbulzeală, ce uruitură, ce marfă, ce concurență, ce bîlci, ce zîmbete, ce saluturi, ce mărire, ce carnaval, ce carnaval! Veneția l-ar invidia; Parisul l-ar dori; Londra l-ar detesta. Trăsurile fug repede una după alta pe dreapta, iar pe stînga să odihnesc. Caii, murgi, roibi, albi, negri ca corbul, suflă greu, aruncînd în fugă petrișul de sub copite, animați de vîrtejul general și de biciul mlădios și arzător al vizitiilor galonați și dichisiți ca niște păpuși, ce stau drepți ca lumînarea, privind înainte cu niște ochi mari și încremeniți, abia aruncînd aiurea coada ochiului, și aceasta numai pentru o clipă. | 248 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Cocoanele stau răsturnate în trăsuri; nu le mai încape locul; nu mai au unde să-și arunce coada rochilor; privirea lor joacă în toate părțile, cînd vioaie, cînd tristă, cînd semeață, cînd blajină, rostogolind ochii în orbită, cînd spre cer, cînd spre pămînt, setoase de efect, stăpînite de fudulie și închinate modei. Dar fie bătrîne, fie urîte, ele și-aruncă voalul pe ochi și voiesc a părea tinere și frumoase; dar fie brutărese, fie sărace, ele voiesc a părea nobile și bogate; dar fie ignorante și fără haz, ele discută în limba franceză și voiesc a întrece pe orșicare în grații și dulceață; dacă sunt palide, paliditatea e culoarea nobleței; roșii sunt numai mitocanii; dacă sunt nalte, înălțimea e maiestate; ce nesuferită e femeia pitică; dacă sunt roșii, obrazul trandafiriu esprimă viața; galbeni sunt numai morții; dacă sunt grase, femeile forte au șicul lor; ce urît e a fi cineva ca un țîr; dacă sunt uscățive și mici, mignon e trupul gentil; ce-ar mai însemna să fie cineva cît turnul Colții! Obrajii lor sunt spoiți de pudră, buzele le sunt roșii și le sug neîncetat; cele cu dinții albi surîd necontenit : obiceiul vine de la palat; cele cu dinții riegri se țin serioase, abia zîmbesc din cînd în cînd; părul le cade pe frunte ciufulit, creț, buclat, or tăiat în ront și, așezat în doi colți; pălăriile mari ca niște tave, â la brigand or mici și sumese doparte, împodobite cu pene albe, albastre, negre, cu flori trandafirii și lila, sunt așezate cînd pe frunte, cînd p-o ureche, cînd pe creștetul capului. | 261 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Unele au rochii de catifea ca vișina putredă or civită, dîndu-și aere de streine, or de cine știe ce; altele au rochii de mătase albă, cerulie și neagră sadea, or înpestrițată, dungată sau cu figuri orientale, cum se purta în timpul protipendadei pe paftalele mireselor. Unele sunt decoltate, altele sunt prea decoltate: și dantelele pot fi frumoase, dar sunt indiscrete. Unele au rochii de tarlatan, de muselină și de melinos, altele și de lînă mai ordinară. Dar toate sunt încărcate de cute, de volane, de jupe, de nasturi; toate înclină spre teoria lui Darwin, purtînd coade lungi și înzorzonate; unele au la gît dantele Chantilly Valenciennes, Duchesse, Torchon, Languedoc, Raguse points d’Alencon — cele mai scăpătate se mulțumesc și cu imitația lor, pipăindu-și într-una gulerul Sarah Bern-hardt. Vorbesc, rîd, zîmbesc cocoanele între ele, își fac semne, caută cu privirea, își dreg cînd pălăria, cînd șalul subțire, aruncat alene pe umer, găsind totdauna a-și drege cîte ceva; prea puțin vorbesc cu bărbații lor; și unii, și alții sunt prea ocupați: destul au vorbit înpreună. Acum sunt la aer, în mijlocul unei lume variate, muiată în brodării și în culori, în mijlocul unui tablou așa cum îl visează ele. Bietele cocoane au și dreptul să privească în toate părțile și să nu se sature de privit, au și dreptul să cocheteze și să nu se sature de cochetat!… ce progres! | 228 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | ce civilizație! ce națiune deșteaptă! ce valvîrtej!… și ce chin, ce muncă silnică a îngriji de cămin și de copii, a sta închise între patru pereți și a auzi de dimineața pînă seara țipete, certe din partea copiilor, înbufneli și trăsneli din partea bărbaților. Bine că a mai dat Dumnezeu joile, duminecele și sărbătorile! Bine că primăria uită stradele capitalei, dar nu uită Șoseaua! Bărbații sunt aceiași: dichisiți ca niște flăcăi; rași sau cu bărbile netezite, peptănate, pămădate; lustruiți de sus pînă jos; onești în materie de căsătorie: conform Coiului civil, art. 195. Trăsurile-și fac fără preget cursul lor regulat: de la rontul întăi pînă la al doilea, și de la al doilea pînă la cel dîntăi. Un landou trece cu mare zgomot: numai argint și coroane de principe se văd pe dobitoacele din ham, numai mătase și aur pe cele din landou. Cocoanele îl privesc cu aviditate: unele fac ochii rotunzi, altele privesc pe sub sprincene, altele strîmbă din nas… În dreptul Bufetului o trăsură odihnește și într-însa sunt două artiste ale Teatrului Național. Amîndouă sunt brune și palide și obosite la față. Una e grasă, cu mușchii morți și gelatinoși, cu sprincenele negre și îmbinate; ochii îi joacă în toate părțile; cealaltă e slabă și tristă: arta te slăbește, mai ales cînd n-o posezi. | 216 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Amîndouă poartă mantale spaniole și pălării cealmale și buchete la pept, buchete pe umer, buchete pe volane; stau cu spatele în fundul trăsurei și cu picioarele pe scăunelul dinainte; au ghete la fel; de culoarea gîndacului cu elitre d-un albastru metalic; au ciorapii rose-pâle; este cea din urmă modă. — Ei, ma chere, zice încet cea trupeșe, privește pe înfumurata, sanchia noastră colegă; n-o vezi? la dreapta, înainte, trece în birja muscalului cu caii vineți. De unde dracu scoate atîtea rochi, mă mir, zău, că nu e a prămatie! e o dobitoacă, o ignorentă! pe scenă zice cilivizație în loc de civilizație; voce n-are; talent n-are… — Are tot, răspunse cealaltă, dacă nu pentru parter, cel puțin pentru comitetul teatral: e frumoasă. — Aș, frumoasă! da’ de unde frumoasă? Ce fel frumoasă?… Ma chere, să știi că sunt sigură de izbîndă în stagiunea anului acesta; aseară am vorbit cu d-nu F… cu d-nu V… criticii noștri, amîndoi sunt prea gentili, prea binecrescuți, mi-au dat parola de onoare că mă vor lăuda. Doi prieteni se plimbă braț la braț pe aleiul din dreapta. Amîndoi au joben și ochelari; amîndoi văd bine. Unul fluieră; altul fumează, izbind cu un baston subțire de abanos pietricelele de pe potecă. | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | — Ascultă-mă, Georges, întrerupse cel d-al doilea, aruncînd țigarea pe jumătate, cine e acel tînăr ce trece călare și care, cu toată eleganța, se ține ca vai de el în scări? — Un copist, răspunse Georges, mi-a fost coleg, n-are bacalaureatul. — Copist! — Da, dar e amantul unei cocoane din lumea înaltă… — Tînără? — De cincizeci de ani. — O! io!io!io! bată-l norocul de înger! — Ce nerod ești, acei cincizeci de ani cari te sperie îi dă casă, îi dă masă, îi dă mănuși, îi dă cravată, îi dă libertatea și-l scapă și de scenele de gelozie! — Bine, bine, dar ia privește la d-l P… Știi ce nostimă fată i-a rămas de la nevasta dîntăi? e frumoasă de pică! — Aș! e a treia nevastă, amice; tu nu mai știi nimic de cînd te-ai făcut provincial. — Atunci are dreptate să-și cănească așa de grozav mustățile și barba. Știu că cea dîntăi nevastă a obținut divorțul și s-a măritat cu un divorțat. — Cea d-a doua l-a lăsat, cea d-a treia o să-l lase, cea d-a patra îl va lăsa, cea d-a cincea va muri. Legile civile sunt respectate… La rontul al doilea. Iacă un grup de trei libelule: una-și începe cariera; alta e în toiul ei; cea din urmă apune. | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Muma celei dîntăi a vîndut zarzavat; tatăl celei d-a doua a fost cîrciumar; fratele natural al celei d-a treia e șef de birou. Prima privește cu sfială. A doua privește nepăsător. A treia surîde la cavalerii ce merg mai încet decît cînd ar călări p-o trestie. Prima e curtată de un tînăr care are de gînd să facă studii academice și de un bătrîn cu mulți bani, fiindcă pe mulți a păcălit: 40% e pentru dînsul dobînda legală ; 60% — dacă îi ești prieten; 80% — dacă ești străin și ai ce îi hipoteca în primul rang. A doua e întreținută. A treia e părăsită. Primei îi e frică de amor — e vorba de cel care se cumpără. Celei d-a doua îi place. Cea d-a treia își bate joc de el. Prima e proastă. A doua e și mai proastă: crede în iluzii. A treia e înțeleaptă: se îngrijește de prezent, fără a jindui trecutul, nici a se speria de viitor. Prima e modest, dar curat înbrăcată. A doua e elegantă. A treia are rochie de catifea, dar veche. — Stai, birjar, zise prima. — Birjar, mișcă după trăsura domnului cu „Steaua României”, îngînă a doua. — încotro, coconiță? | 201 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | zise birjarul celei d-a treia. — Unde-oi vrea! Cîteșitrele au debutat prin a le cînta craidoni prin mahalale la zile mari: „Toată noaptea bat în poartă. Și tu dormi, dormir-ai moartă!” Dar d-atunci, cîte ministere nu s-au schimbat!… Trăsurile furnică; „ține pe dreapta!”, „mișcă mai repede!” „stînga!”, „deschide-ți ochii!”, strigă vizitiii unii la alții, într-un concert puternic de uruituri. — Cine e acel domn din cupeu, cu favoritele mari și resfirate, întreabă un boier bătrîn, ce purta o șeapcă cu cozorocul soios, pe vecinul său care fuma răsturnat p-o canapea. — Nu-l cunoașteți? Un avocat celebru: a apărat la tribunal pe o parte și la Curte pe partea adversă și-a cîștigat ambele procese. — Bravo peclivan! bravo legi! bravo judecător! aram să le fie! strigă bătrînul supărat, apoi se potoli luînd o priză de tabac. Un domn trece într-o gabrioletă și mînă caii cu o adresă de admirat; e milionar; a dat faliment de trei ori; toată starea e pe numele nevestei. Un alt falit trece ca vîntul răsturnat în fundul trăsurei. Socrate băuse cucuta și gerul morții îi cutreiera trupul; fața sa era acoperită cu o manta. Foedon plîngea la capul său. — Vai! esclamă c-o voce stinsă Socrate, eu datorez un cocoș drept sacrificiu lui Esculap, nu uita de a-mi plăti datoria. | 214 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Socrate murise. Era singura datorie pe care nu și-o plătise. Pomenesc aceasta pentru faliții nereabilitați care se plimbă în faetoane. Dar soarele s-a coborît mult, poleind creștetul arborilor c-o lumină roșetică și tristă. Trăsurile, rînd pe rînd, părăsesc Șoseaua ..asurzind Podul Mogoșoaii cu niște uruituri stridente și monotone. 10 Ieri erau pleșuvi teii de la Șosea: azi sunt cheli de tot, și frunzele lor uscate, bătute de vînt, d-a lungul aleelor, scot sunete triste și seci. II Voiți glorie? Munciți, dar munciți mult; nu umblați să o prindeți în cursă; gloria e ceva mai mult decît un șoarice. Politețea este primul element al ipocriziei; ipocrizia este cea mai cochetă expresie a corupțiunei. Este mult mai bine să nu te încrezi decît să-ți pară rău că te-ai încrezut: onoarea pentru cămătarii de azi este o monetă ștearsă. Cine să însoară pentru a pune capăt nebuniilor ar face mai bine să le continue. Cîți dincolo de poftă… nu mai zăriți nimica, nu vă înșelați a crede că puteți iubi. Cînd iubești și ești înșelat: urăști; dar urăști fiindcă ai iubit, iar nu fiindcă ești înșelat. …Ar trebui să înțelegem că „cunoștința de sine” e singura deosebire între om și dobitoc. Unii se tot miră că bogatul nu simte, nu înțelege și nu-i e milă de nevoile sărmanului; e foarte natural: cine nu trece prin școala suferinței nu poate ști ce se învață într-însa. | 231 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Vorbiți mai încet de bogăție, că supărați pe cei săraci; vorbiți mai încet de virtute, că supărați pe oameni. Dintre doi oameni cari înșeală, acela e mai vinovat, mai neonest, care consultă pe avocat: desigur, el e apărat de lege. Dacă oamenii și-ar lua socoteala la vorbă, o elocinte tăcere ar domni peste lume: două-trei adevăruri moarte ar sugruma întreaga pleiadă a prostiilor. Omul acela e mai tare, care-și cunoaște mai bine slăbiciunile sale. Nu trebuie să tînguim pe oamenii de merit cari au trăit necunoscuți; mai de plîns sunt nemernicii cari au făcut zvon în viața lor; cei dîntăi au trăit și mor pentru a trăi… Omul care-și ascunde slăbiciunile, probează că are o slăbiciune mai mult, care va chezășui existența celorlalte. Acela care nu se resignează în suferință nu știe a-și micșora durerea. N-aș voi să mă înțelegeți rău cînd zic că mai toți oamenii sunt răi; aș dori o bună înțelegere cînd zic că arare om e bun. Nu este onest acela care nu înșeală de frica legilor, ci acela care nu înșeală de respectul lor. Cine nu înțelege jertfa, nu înțelege datoria. Dacă în antichitate casa avocatului era sfîntă numai fiindcă era căminul unui apărător al celui apăsat, azi cei mai mulți din avocați ar mînji locașele cele mai sfinte dacă le-ar păși pragul; și dacă îi vedem mișuind pretutindeni, cauza e că nu mai au ce murdări. | 232 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | De multe ori, privind un om dus pe gînduri, îți face impresia unui ocean liniștit și întins, al cărui fund e pururea ascuns de ceriul vioriu ce se oglindește în apele sale. Dar ce de stînci, ce de nomol nu se ascund cu prisosire, sub acea velință nemărginită. Sfâșiați aparența, și veți vedea dacă liniștea omului nu se aseamănă cu liniștea oceanului. Animalele nu invidiază, invidia este o deșertăciune omenească ce pedepsește instantaneu pe cel care o simte: ea este cea mai neîndoioasă conștiință a inferiorității. Voiți să știți cît de fățarnici sunt oamenii de azi? Dacă veți reuși a pune în talerul unei balanțe toate jurămintele lor iar în cellalt o minciună, pe loc veți vedea balanța intrînd în echilibru. Cînd cineva plînge, este o probă că nu a suferit îndestul: este o suferință mult mai mare: aceea pe care o ascunzi. Lumea este un banchet: unii mănîncă și alții servesc. Cei cari într-o societate dezmățată sunt pentru paliative, fac tocmai ca grădinarul care voind a vindeca răul de la rădăcina unui arbore, îi taie cîteva crăngi uscate. Omul vanitos se aseamănă cu un balon, care cu cît se umflă, cu atît vezi că e mai gol. Limba celui viclean e mai fină ca pînza păiajenului și adesea oamenii sunt mai proști decît muștele. | 215 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Amor rațional e totuna cu infinit limitat: de unul mi-e silă și pe altul nu-l înțeleg. Pasiunile ne înșeală, lipsa lor ne dezgustă: omul e fericit cît timp e înșelat. III Un bal (Teatrul Național, 15 febr.) Bal pentru săraci, bal pentru incendiații din Focșani, bal pentru văduve, bal pentru petrecere, și petrecere pentru binefacere, și binefacere pentru știe Dumnezeu cine; teatru pentru orfani, în care lumea de viță înaltă—aristocrația, boierii — își declară amor… pe scenă, cu o adresă, cu un talent înnăscut, pe care burghezia nu-l poate avea, și cîntă, și declamă,și se trudesc… pentru săraci; lotării pentru biserici nemțești și pentru golani; roata progresului se învîrtește ca o svîrlează, lăsînd în urma sa praful ignoranței și al barbariii, și calcă și zdrobește în țăndări stăvilarile ce le-ar întîlni d-a curmezișul drumului. Înainte! înainte! este lozinca societății noastre. Înainte! înainte! cerșetorii peste cerșetorii, pomană și iar pomană, pentru vii și pentru morți; să se îndulcească amarul nenorociților, să-și potolească foamea și setea, și cu pîntecele doldora să se dogorească la jarul sobei or la razele soarelui din luna lui coptor. Să se înființeze vicleime ad-hoc: pe Irod, pe moșu și pe cei trei crai să-i joace nobilimea, păpușele să le joace miniștrii cu perdea și fără perdea — toate aceste operațiuni humanitare, în pofida rațiunei și în folosul sărmanilor. | 221 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Nu e departe pînă cînd vom ajunge o țară de călușari, de brezăi și de baluri, o țară de sibariți uscați de simț și de milă pînă în măduva oaselor, și totuși făcînd pe maimuțele cochete pentru milă, pentru ajutor, pentru progres. Balul e în toată splendoarea lui. Policandrul ce plutește tăcut, gigantic în mijlocul teatrului, și candelabrele varsă o lumină vie peste capetele mulțimii; sunetul muzicii îneacă zarva și o duhoare de parfum și nădușeală umple atmosfera încropită de căldură; lumea abia se mișcă, făcîndu-și loc cu coatele; e mai deasă ca papura în rovină; e un furnicai ce colcăie și murmură nemțește, franțuzește și romînește, amestecată cu pardon, mon cher, ma chere, m’amie, mon bon, c’est chic. Pare un roi titanic, închis într-un stup colosal; se mișcă; înaintează; își schimbă centrul și flancurile; aci apare o desime de femei, aci apare un stufiș de bărbați, aci se amestecă și se desfac și iar se precipită, dar priveliștea este aceeași: înbrebenată, scăldată în culori, în zăduf, în sunete, în lumină — mîndră la straie, dar galeșe la simțire, mare la număr, dar stârpită de veselia nervoasă și vie care reiese la prima aruncătură de ochi, și spune inimii că cei adunați n-au venit numai de modă, ci pentru că sunt torturați de patima jocului și a plăcerei. | 218 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Sunt și miniștri, și foști miniștri, și deputați, și senatori, și scriitori; sunt și bătrîni cu favorite cănite, și moșnegi cu barba ca zăpada, și unii ce crede că sunt tineri, și tineri; sunt și cucoane mari și altele care se cred mari, și divorțate, și măritate a treia oară, și cu bărbați și fără bărbați; sunt brutărese bogate, farfurigioaice din Lipscani, frizărese din Podul Mogoșoaii, bărbierese de pe Podul Tîrgului d-afară, și bogate și sărace; și milionari din brasla lui Moise, și copiști: marfă veche și trufanda; marfă de toată mîna; de la 70 pînă la 14 ani și mai jos; de la diametru de 10 centimetre pînă la l metru. Coconetul poartă costume naționale; cămășile licăresc de fluturi, șerpuite, încadirlate cu roșu și negru: unele poartă ie de borangic înpodobită cu fir; altele sunt așa de fluturate, încît privindu-le crezi să sunt în zele de oțel pe care joacă lumina ce cade din toate părțile; cîteodată cămășile sunt așa de subțiri… Mijloacele plesnesc, curmate adînc cu bete ce seamănă a șerpi încolăciți cu solzi de argint; brațele se dezvelesc pînă în umăr la fiece ridicare; mînele sunt cocoloșite în mănuși albe ori ca paiul, și mărgele negre, albastre și mărgăritare, și salbe de icusari de aur, de galbeni austriaci, de rubele scumpe, de aramă, și de argint, zăngăind ușor la fiece pas, înpodobesc mîna și gîtul îndeobște d-un alb de ceară tăiat în lung de vine uscate. | 239 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Fețele sunt lucii de căldură; nădușeala face cîrîie pe obrajii celor pudrate pînă la rădăcina genelor; privirile sunt stinse; ochii pare că au o singură culoare: surîd numai prin încrețăturile ce-i încadrează; părul bălan, negru, castaniu și cărunt, înbîcsit la unele cu pudră, cade ciufulit, în voia întîmplării, pe niște frunți înguste; naframele albastre ca viorica și roșii ca para focului acoperă creștetul unora; altele sunt înbolbojate în marame azurii, dungate cu ibrișim și borangic ca gălbinușul de ou; domnișoarele au capul gol, cu pletele pe spate, avînd cărarea părului tăiată în cruci de pandlice și de ronturi de rubele. Unele poartă ilic de postav alb, încondeiat cu găitan negru și prins numai d-un umăr; nici una n-a uitat a-și pune în relief curba peptului, ce geme sub despotismul corsetului. Multe au fote, cu cîmpul roșu, vărgate cu negru și galben, încărcate pe poale și mărgini cu fluturi și cilic ; multe au vîlnice negre, încrețite la mijloc, și închise în față cu pestelci gălbioare. Tunica și rochia de fire și fășii din Banat se vede ici și colea. Pajeștile verzi, smălțuite de cicoare, de lumînărică, de unghia-găii, de flori de mac, de drăgaică, de țintaură, de leandră, de mușețel șilaptele-cucului sunt mai puțin înbrebenate de Dumnezeu; și coamele lor, cînd scapă de sub bătaia vîntului, prezintă ochilor mai puține culori decît talazurile de cucoane ce apar și dispar sub bălțatele lanțuri de domni dichisiți foc. | 236 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Toți sunt negri ca corbul; au frac, vestă și pantaloni negri; parcă ar fi scăldați în păcură, dacă peptul cămășilor, albe ca zăpada, n-ar fi dezvelit; mînele parcă sunt băgate în var: poartă mănuși albe; la subțioară țin strîns niște talere de disc; clacul e neapărat. O! mai cu seamă pentru un judecător, pentru un procuror, pentru o frîntură de viță domnească—nu, nu, nu, nu se poate, altfel nu ești bien eleve Printre gloata de lefegii și rentieri, de judecători și cavaleri de industrie, se văd și senatori cu cruciulițe la pept și la gît. Militarii zornăie pintenii, și nasturii nu se mai cunosc din decorații. Au „Virtute Militară” pe pept, frezura le taie capetele printr-o brazdă albă drept în două; colții părului, sclivisiți de cosmetice, se încovoaie pînă spre sprincene, lipindu-se de frunte. Lojile stau înțesate de țărance și elegante fără mînici și fără pepți, a căror carne flască și veștedă pare de șofran la lumina candelabrelor; evantaiele se mișcă necontenit; binoclurile sunt îndreptate spre bîlciul de jos; saluturi numeroase se schimbă, însoțite de cîte un surîs cumpănit, calculat după persoană, după neam sau avere. Privite din loji, capetele acoperite cu naframe, cu flori și beteală, frezate or pleșuve, în mișcarea lor se aseamănă cu niște roate dese ce alcătuiesc o singură mașină și se învîrtesc unele împrejurul altora.Numai cei chei ca în podul palmii se observă lămurit în strecurarea lor. | 232 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.