author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Pardoseala se cleatănă sub greutatea mulțimii; figurile sunt palide, avînd puțin sînge în umerii obrajilor din cauza zădufului; buzele sunt supte într-una, și părul, și legăturile necontenit îndreptate; ochii îndeob ște injectați de umezeală n-au espresie, sunt ofiliți; „uf!, pardon!, te rog!, o văz, aceea?” s-aude spo... | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | A.S .Regală Doamna iubește patria îndestul: poartă costum național. Doamnele se închină după savoir vivrea și cu deosebire patroneasa balului, al cărui azur, prea diafan, nu ascunde îndestul brațele și pieptul espus vederilor cu prisosire. Un biet domn, ce uitase că nu are la subțioară clac, salută și strînge instincti... | 262 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Secetă de viață, secetă de plăceri. După straie, mulțimea pare o armie lîngezită sub trofeiele luxului; după simțire, pare mai mult o imensă adunare de cadavre purtînd giulgiuri bogate într-un templu cu mii de văpăi aprinse. Blonde și brune, cu renume de concherante în timpul războiului, sunt palide și ofilite de griji... | 226 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Mișcare e, dar e mecanică. Ici-colea, urme de viață. Nici chindia, nici straiele naționale nu ascund desă- vîrșita lipsă a iubirei de patrie; nici luxul desfrînat al cucoanelor, nici haina de ministru și de lacheu a domnilor, nici eleganța mănușilor nu ascund indiferentismul, răceala, grija și patimile mici și restrîns... | 208 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Ochii îi sunt ascunși sub zbîrciturile vîrstii; a uitat că poartă mănuși albe și-și răsucește într-una mustățile rari; fracul îl strînge, poate că-l are de cînd a fost ginere; îl cunosc: soția sa e ca de vro douăzeci și patru ani; cu răposata a trăit zece ani și are de la dînsa două fetițe ca două păpuși de ceară. Vest... | 205 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | Acum privește aiurea; și privirea oblică, și ochii bolboșați, și trunchiul otova, și umflat îi dă aspectul unei broaște colosale. S-a sculat, se retrage repede… În dreptul oglinzii și se întoarce rumenă și plină de satisfacțiune. Nasu i s-a părut cam ascuțit pentru lărgimea feței. E blondă, ciufulită; uscățivă; cu ochi... | 210 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | La fiece figură gesticulează larg cu pericolul d-a-și vedea mînele căzînd din umeri. L-am văzut odinioară îmbrăcat în albastru de sus pînă jos, armat cu niște pinteni medievali, coborînd călare o vîlcea spre Cîmpulung: se ținea cu amîndouă mînele de șea și de coama calului. La Șosea, cînd iese călare, cu biciușca sa el... | 221 |
Barbu Ştefănescu Delavrancea | Zigzag | — O! Mi-e cu neputință! am făgăduit; procesul e însemnat și legături de familie, și cestiuni de onoare, și interesele, și nevoia în care se află, și tribunalul care-i e defavorabil, și cîte și mai cîte! Imposibil! Imposibil! Sunt în spinarea mea și ministru de finanțe, și doi deputați, și patru senatori! Așa! Impo- — s... | 185 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | Am crescut pe ulița boierească a Iașului, pe Podul-Verde, cum i se zicea odată, în fața grădinii lui Mihai-vodă Sturza și-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe ulița din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre șesul întins, în fundul căruia Cetățuia se ridica deodată, ca înălțată de niște brațe uriașe, ... | 201 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut militărește pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat strașnic. Multe am văzut în ulița aceasta, în multe întâmplări am fost și eu amestecat, ș... | 205 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | Cum făceam grămezi de nisip, deodată clocoti strigătul grabnic și deznădăjduit al trâmbiței de foc. Și într-o clipă năvăli, în goana nebună a cailor, șirul întreg de care cu soldați, ale căror căști galbene tăiară repede o dungă luminoasă în înseratul zilei. Apoi a fost un învălmășag de trăsuri, de călăreți, de ofițeri... | 216 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | Seara se așezase ușoară; odată cu răcoarea ei, veni un miros acru și înecăcios; rumeneala cuprinse tot cerul, iar vârfurile copacilor din grădina lui vodă se auriră; mișcate de vânt, păreau niște flăcări ce ardeau legănându-se. Peste tot se întinsese o lumină dulce, de vis. Mătușa Smaranda întrebă pe un trecător: Mă ro... | 201 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | Am auzit bine și mi-a rămas săpat în adâncul minții fiecare cuvânt din convorbirea celor doi soldați. Cel dintâi se întoarse și spuse, cu glas plin de spaimă: Moare, măi. Da, moare, îi răspunse celalt. Întâiul urmă: Să-l punem ici, în dosul porții, să-și deie sufletul în liniște. Să-l punem. Când zăriră pe mătușa Smara... | 223 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | Casca se rostogoli până lângă mine. Rănitul rămase pe pământ, zbătându-se, iar fața i se acoperi ca de un văl negru, ce se întindea cu încetul și pe jos: îi izvora sângele din cap. Toate acestea s-au petrecut cât ai clipi. Nici n-am avut vreme să mă înspăimânt. Aproape în aceeași vreme putusem auzi, la spate, glasul ma... | 207 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | În noaptea aceea n-am putut dormi. Într-un răstimp mi se păru că lumina candelei se înalță, se subțiază și se toarce mereu din caierul luminat al paharului, apoi se întinde de se strânge ghem împrejurul unei căști mari ce spânzura deasupra patului meu. Am țipat, a alergat mama lângă mine, și toată noaptea mi-am simțit ... | 213 |
Emil Gârleanu | Cea dintâi durere | Și-am avut acea presimțire nedeslușită a despărțirii ce cândva nu se poate înlătura, presimțire care se naște odată cu noi. Nu pricepusem tot, dar înțelesesem destul. Și, ca și când cineva ar fi vrut să mă despartă și pe mine de mama, am cuprins-o de gât cu amândouă mâinile și-am plâns, zguduitor, cea dintâi durere a m... | 57 |
Emil Gârleanu | Comoara | Prin fereastra murdară, îngustă cât palma, de-abia pătrunde în odaie lumina sură, bolnavă, a zilei întunecoase de toamnă. Doi oțetari își frământă, mai încolo, smocurile de flori uscate, și arareori vântul rătăcește câte o picătură de ploaie în geamuri — picături mari, smulse din norii groși, îmbibați de apă, ca niște ... | 213 |
Emil Gârleanu | Comoara | — Atunci când o să ai?… Ți-am adus lapte o lună de zile și n-am luat de la dumneata nici cinci bani… Bolnavul începu să tușească, pierzându-și răsufletul. Lăptăreasa tăcu; văzând că bătrânul se înăbușe, alergă afară; aducând tinicheaua cu lapte, turnă puțin în ulcica de pe masă și-i dădu să bea. — Bea puțin! Bolnavul l... | 217 |
Emil Gârleanu | Comoara | Apoi căzu pe gânduri și rămase așa. Într-un târziu bătrânul se deșteptă, deschise ochii și, văzând pe femeia din fața lui, crezu că-i tot lăptăreasa și-i spuse, din nou, cu glas stins: — N-am! Dar femeia se sculă, se duse lângă dânsul și-l luă de mână: — Ioane, Ioane, eu sunt; eu, Ileana — soră-ta. Bătrânul se învioră,... | 228 |
Emil Gârleanu | Comoara | știi, trăiește cu un ofițer. Eu, ce-am putut. Tată n-are! Eu, ca mamă, am închis ochii… Îs femeie! Ș-apoi nu muream altfel de foame? Și se plecă peste fața bătrânului: — De la cine poți lua astăzi un ban? Nu-i așa? Gligore nu ne-a lăsat nimic. Și a trăit ca un câne, dumnezeu să-l ierte, și să mă ierte că vorbesc așa. D... | 210 |
Emil Gârleanu | Comoara | Poate-s vorbe. Câțiva bani i-a dăruit fetei popii… când s-a măritat… Am stat lângă el până și-a dat sufletul: nu mi-a spus nimic… N-ar fi lăsat el să moară ca un câne — că n-a avut nici de-o datorie! Așa vorbește lumea!… Pe bătrân îl cuprinse frigul; își strânse cămașa la piept: —Tare-i frig; vine iarna. — Să-ți fac pu... | 211 |
Emil Gârleanu | Comoara | Sora lui se uită primprejur și se îndreptă spre ușa cămăruței. O deschise. Dinăuntru se împrăștie, deodată, un miros de mucegai. Femeia rămase în prag ca zăpăcită, apoi aprinse lumânarea de pe masă și intră cu ea înăuntru. După câteva clipe, se întoarse cu un maldăr de haine vechi, ferfenițite. Bătrânul se strânse ghem... | 205 |
Emil Gârleanu | Comoara | Ațipi și se văzu deodată într-o prăpastie în care ningea. Dar de jur împrejur copacii erau în floare, iarba verde. Iarnă era numai deasupra lui. Fulgii îi acopereau trupul, peste care omătul se înălța ca un turn. Iarăși se încorda să se scoale, izbi în patul de lemn; turnul parcă se dărâmă cu un sunet de parale ce zurn... | 181 |
Emil Gârleanu | Furnica | În mahalaua Tătărașilor toți îl cunoșteau pe Ion Cuhulea. Născut și crescut acolo, trăind cincizeci de ani în șir numai pe locul acela, nici nu putea fi altfel. Copiii, de la vârsta de șapte ani, când prindeau să învețe carte, pe lângă școală, mai știau unde-i biserica și casa lui Cuhulea; iar biserica era mai greu de ... | 221 |
Emil Gârleanu | Furnica | Asta era patima lui Cuhulea: să privească, să se uite cu de-amănuntul și îndelung la câte ceva patima omului care trăiește singur și are răgaz să vadă și să gândească. Stătea ceasuri întregi în fața unui trandafir sau a unei garoafe. Știa fiecare floare când s-a desfăcut din boboc și aproape vedea crescând orice tulpin... | 213 |
Emil Gârleanu | Furnica | Cuhulea l-a ascultat, și pe urmă i-a vorbit așa, ca din senin: — Știi că pe Arghir l-am văzut cumpărând ieri o găină? Almașul rămase cu gura căscată: ce-i vorbea el, și ce-i răspundea moșneagul? Dar acesta adăugă: — Și de ziua lui a făcut chef strașnic. Cum Almașu stătea tot ca picat din cer, Cuhulea dădu mai de-a drep... | 208 |
Emil Gârleanu | Furnica | — Da zi odată, băiete. — Uite ce-i: pe Smaranda, pe vară-mea, iar a alungat-o bărbatusău. A bătut-o și-a gonit-o din casă. Sfătuiește-l și dumneata, moș Cuhulea, poate-o primi-o, c-a bătut-o degeaba. Cum vorbeau așa, numai iată și femeia, Smaranda. Și, cum auzise cele câteva cuvinte din gură, își duse pestelca la ochi ... | 209 |
Emil Gârleanu | Furnica | Cum săpa, nerăbdător să dea mai repede de jiganie, deodată își aduse aminte de femeie. Și, cum dezgropa țărâna, așa își dezgropa în minte trecutul lui, viața lui singuratică, petrecută aici, între câțiva pereți. Da, era bătrân, se simțea mai slab, i-ar fi prins bine tovărășia unei ființe; și, totuși, când se gândea să ... | 212 |
Emil Gârleanu | Furnica | Peste noapte îi fu cam rău. Avea fierbințeală. Se sculă, bâjbâi pe întuneric, să caute o lămâie, să-și facă limonadă. Vorbea singur: — Dacă ar fi cineva să mă îngrijească, nu m-aș năcăji așa. Pentru întâiași dată îi venise gândul acesta. De când știa că ar putea să aibă un ajutor, parcă îi mai slăbise hotărârea de până... | 205 |
Emil Gârleanu | Furnica | Ca și mine, n-ai pe nimeni în lume. Eu îs bătrân, mâine-poimâine mă duc. Cui rămâne tot ce-am agonisit? Femeia privea drept înaintea ei; parcă înțelegea ce avea să urmeze în vorba bătrânului. — Cui rămân toate astea? Ți le-aș lăsa ție... da vezi, ca să fie în regulă toate, ar trebui să-mi fii nevastă, și sunt bătrân...... | 210 |
Emil Gârleanu | Furnica | Cum toată gospodăria era în mâinile Smarandei, bătrânul se plimba de colo până colo, uitându-se cu de-amănuntul, cum avea obiceiul, la toate. Smaranda parcă mai întinerise, și schimbarea aceasta nu scăpase ochiului bărbatului ei. Într-o lună se înviorase. Cuhulea simțea o bucurie ascunsă, de care nu-și dădea bine seama... | 209 |
Emil Gârleanu | Furnica | Cuhulea băgă de seamă. De altfel, mai demult parcă purtarea tânărului ăstuia nu-i cam plăcea. Când intră în odaie, găsi pe Smaranda tot așa, cu fața în palme. Se duse repede lângă ea, o mângâie: — Ce ai, Smarando, ce ai? Se uită drept în ochii ei și o văzu plânsă. Îi spuse deodată: — Ascultă, ți-a adus vreo veste rea. ... | 219 |
Emil Gârleanu | Furnica | Și o luă în brațe. Apoi, cu glasul stins: Vino tu pe la mine. Femeia se zbătea; zise: — Nu pot. — Să vii! Femeia tăcu, și băiatul ieși pe poartă ca o furtună... Odată, stăteau afară, în fața casei, pe o bancă; Cuhulea își aduse aminte: — Smarandă! n-am pus fărmătura de pâine furnicii mele. Și plecă în casă. De o săptăm... | 215 |
Emil Gârleanu | Furnica | Astă-seară o uitase. Când se întoarse din nou în cerdac, Cuhulea zâmbea mulțumit; zise: — Mă aștepta! — I-ai dat? Bătrânul se plecă, și-n taină: — Ghici ce? — Ce? — Cozonac, cozonac. Și prinseră să râdă! Peste două zile venea Paștele. Era cald și-o seară liniștită. Departe tare, dealurile viorii păreau că se topeau în ... | 206 |
Emil Gârleanu | Furnica | Apoi au rămas tăcuți... Smaranda tânjea. Bătrânul nu-și vedea capul. Nu știa ce are femeia. Aduse un doctor, acesta se uită zâmbitor la amândoi și-i încredință că nu-i nimic: — Boalele astea își găsesc leacul. Cuhulea cumpăni vorbele aceste; apoi, în mintea lui, deprinsă să apropie și să cântărească toate, parcă se făc... | 206 |
Emil Gârleanu | Furnica | Cum curăța o rozetă de câteva frunze uscate, moșului i se păru că nevastă-sa vorbește cu cineva. Întoarse capul era Ilie; băietanul, vesel, îl strigă: — Ce faci, moș Cuhulea? Iar femeia se depărtă repede și o luă spre casă. Bătrânul mormăi: — Bine! Apoi întoarse spatele. Dar lăsă stratul cu flori și veni și el în odaie... | 213 |
Emil Gârleanu | Furnica | Bătrânul uită furnica, trase hârtia mototolită, vârâtă repede, la întâmplare, în ascunzătoarea ei, își luă ochelarii și se duse lângă fereastră să citească: Te-am așteptat iar joi. De ce n-ai venit? Pândește moșneagul când s-o duce la vie. Ori ți s-a făcut milă de el? Scrisoarea era de la Ilie, îi cunoștea scrisul. Băt... | 201 |
Emil Gârleanu | Furnica | Ai ascuns hârtia, dar am gâsit-o. Mi-a scoc-o Dumnezeu înainte... Hai, du-te la Ilie al tău. Smaranda căzu în genunchi. — Moșule! Dar bătrânul o lovi, răcnea ca scos din minți: — Să te duci din casa mea. Să te duci! Și începu s-o îmbrâncească: Acum, în clipa asta chiar. Femeia se prăvăli pe podele, bătrânul o împinse d... | 209 |
Emil Gârleanu | Furnica | Se trezi îngrozit. Se odihni puțin pe marginea patului. Apoi se duse de deschise fereastra. Aerul rece al nopții îl dezmetici; întreaga întâmplare i se desfășura în minte. Și gândul i se opri cu îndărătnicie la furnica aceea care-l pusese pe urma nelegiuirii femeii lui. O ură nebunească îl prinse împotriva gânganiei ca... | 199 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | — Ei, acu i-acu, neică! zise el. Iar nașu-său îi răspunsese fără înconjur: — Ascultă-mă ce-ti spun eu: nu fi papă-lapte; du-te la conul Mitică Limbă-dulce, că altminteri mergi la pușcărie cu mânile în buzunar… Du-te la el; ți-o face el ce ți-o face, și-i scăpa. Dă, îi avocat mare, îi om cu trecere, și-i d-ai noștri, di... | 213 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | De-abia e în strada Mitridate și pană în acea a Justiției mai avea de străbătut două: a lui Gambetta și-a lui Popa Prescură… Iuți pasul. Ploaia se-ntețea și, după câteva clipe, auzea cu groază cum îi lipăiau picioarele în apa strânsă repede, prin adânciturile lăsate de tăbliile sfărâmate ale trotuarului. A ajuns. O cas... | 208 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | Pașalău nici nu apucă să pășească bine pragul, și feciorul îl și descheia la palton, în aceeași vreme în care îi și smulgea pălăria din cap; apoi, întorcându-l în loc, pe călcâie, ca pe-o păpușă, îl dezbrăcă, lăsându-l în redingotă. Pe urmă feciorul se înclină mai adânc: — Mă rog, poftiți! Il luă de mijloc, îl trecu pr... | 210 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | Atâta sclipire, de sus de pe pereți, de jos, îi făcea rău, îl amețea. Pașalău se uită prinprejur; chiar lângă el era un jâlț; îndoi încet genunchii și se lăsă ușor pe marginea scaunului. Deodată, în trei oglinzi, alți trei oameni se lăsară odată cu dânsul, ca niște umbre ce-i urmăreau mișcările. Pașalău răsuflă adânc… ... | 207 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | După câteva clipe se liniști și răsuflă mai ușurat. Gândurile i se mai limpeziră, și atunci îi trecu prin minte vorbele lui nașu-său: „Ți-o face el ce ti-o face și te-o scoate din încurcătură… că-i și el… de-ai noștri… din popor!” Așa e, i-o face conul Mitică Limbă-dulce ceva… E deputat… L-a votat doar de trei ori, el,... | 245 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | Pașalău îl cunoștea, îl auzise vorbind, și totuși i se părea acuma că nu-l văzuse în viata lui. Vroi să se închine, să zică: „sărut mâna!”, dar nu putu măcar crâcni. Avocatul îl apăsă de umăr: — Stai, suflete. Și, fiindcă Pașalău tăcea mereu, conu Mitică începu să-l Întrebe dulceag: — Ești din coloarea noastră? — Hâhî,... | 257 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | Omul nu pricepu: — Ce e? Ce daraveră ai? îl mai întrebă avocatul. Crâșmarul se așeză pe scaun, căută să-și amintească cele dintăi trei cuvinte cu care începea să-și povestească, de-o săptămână, întâmplarea la toți, cuvinte de cari celelalte se țineau lanț, și începu: —…N-ai să crezi!… Nici să mă gândesc, așa să am part... | 202 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | Pe mine mă țineau bani… Dumnezeu știe cum… Mi se ridică sângele la cap, pun mâna pe stinghia cu care proptesc ușa, și-o arunc, să-l ologesc… Dracu știe cum am aruncat. Mi se suise sângele la crier… ÎI pocnesc în cap, drept în ceafă, și pac! se-ntinde Becheru meu la pământ. Sânge năvală; du-l la spital… Vin oamenii, sec... | 229 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | Când spusese el de cinci sute de lei? Nu-și aducea aminte. Se zăpăci, se sculă în picioare și bâigui: — Săr’t mâna… vorba-i că n-am… decât… optzeci de lei, coane Mitică… Avocatul încreți fruntea. — Ei, frate… parcă ziseși… Știi… vroisem, pentru dumneata… Altfel eu nici nu fac afaceri de astea… mici. Eu nu iau decât de ... | 215 |
Emil Gârleanu | Om milostiv | Astălalt… domnul… Hm-hm-hm-hm… În-ves-ti-rea cu formula executorie… 2.500 lei încasați… Mai departe: Frații… pentru ieșirea din indiviziune, 5.000 de lei… domnule Pașalău… În-ca-sați… Apoi închise condica și se întoarse către cârciumar: — Ei, unde să te vâr pe dumneata cu patacele dumitale? Unde? Pentru numele lui Dumn... | 139 |
Emil Gârleanu | Meșterul de oglinzi | A fost odată, într-o țară foarte depărtată, un meșter de oglinzi. Dar un meșter foarte iscusit, care prinsese taina luminei, se vede, până într-atâta oglinzile lui erau de curate și de adânci, de să s-arate în ele, până la cel mai mic amănunt, zări întregi. Cea mai ușoară încretitură a chipului ți-o arătau oglinzile lu... | 222 |
Emil Gârleanu | Meșterul de oglinzi | S-a închinat meșterul până la pământ, iar când a trecut împărăteasa înaintea lui, s-a bătut, bietul, peste gură ca după ucigă-l-toaca. Și-a început să-i arate, meșterul, împărătesei, fel și fel de oglinzi. S-a privit împărăteasa în ele, numai câte o clipă numai, căci le și dădea la o parte, necăjită cât de rău o arătau... | 209 |
Emil Gârleanu | Meșterul de oglinzi | Și văzându-și fiul atât de amărât, l-a întrebat bătrânul: că ce are? Și fiu-său îi povesti toate de-a fir-a-părul. Iar bătrânul înțelept zâmbi și-i spuse: „Păi cum vrei tu, măi băiete, să-i placă împărătesei oglinzile tale, când ele o arată mai bine decât toate celelalte, cum e? Iscodește, de poți, o oglindă care s-o î... | 293 |
Emil Gârleanu | Meșterul de oglinzi | Hai, duceți-vă la naiba!” Și dându-le un picior, căzură oglinzile minunate și să sfărâmară în mii și mii de așchii. | 20 |
Emil Gârleanu | Punga | Când se treziră, în zorii zilei, amândoi, la han, și după ce plătiră un franc și douăzeci pentru că dormiseră acolo, femeia Safta, nevasta lui Neculai Lăptuc, se căută prin buzunarele fustei. După ce și le întoarse pe dos, căzu dintr-unul cinci parale. Atâta; nu mai aveau nimic. Veniseră cu o zi înainte, vânduseră două... | 210 |
Emil Gârleanu | Punga | Mergea cu pași mari, cam șontâș, ca și cum vroia mereu să cârmească. Bărbatul, un prichindel, cu pieptul lipit de spate parcă, se ținea pe urma ei, gâfâind; în cap avea o pălărie grozav de mare, cu un fund cât un ceaun, care parcă-l apăsase pe om în jos, de-i intrase picioarele în pântece. Mai mult sărea, ca un purice,... | 215 |
Emil Gârleanu | Punga | Făcură câțiva pași, și Neculai Lăptuc, cum se uita în pământ ca și când număra urmele neveste-sii, mai că era să se izbească de dânsa, așa de scurt se oprise aceasta: drept în fața lor, un gardist sta plecat și se uita deasupra unei bănci, pe care un om părea că doarme. Gardistul întoarse capul, îi zări și-i chemă: — I... | 204 |
Emil Gârleanu | Punga | Dar femeia îl lăsă în pace și căta întins la mort, vrând să știe, ca toate femeile, ce și cum. Apoi spuse, ca și cum și-ar fi vorbit singură: — S-o omorât; uite chistolul ici, lângă dânsul. Și iar își luă de seamă: D-apoi ce sunt eu să-l păzesc?! Haidem! Dar bărbatu-său nu vroi; răspunse cam cu jumătate de gură: — Dacă... | 202 |
Emil Gârleanu | Punga | — Unde s-o pocnit oare? Nu se vede nici un chic de sânge, parcă doarme. Vezi-l? Nici un chic de sânge. Dânsa își aduse aminte că văzuse odată pe notar cum trăgea cu chistolul; o săptămână de zile nu-i ieșise atuncea din minte bucățelele cele cu care poți omorî chiar vita; și începu din nou să vorbească lui bărbatu-său:... | 218 |
Emil Gârleanu | Punga | Țăranii priviră și rămaseră încremeniți. Din buzunarul mortului lunecase o pungă de piele, neagră, o pungă umflată, doldora. După ce le trecu mirarea, ei uitară de mort; Lăptuc se făcu puțin mai mititel, lăsându-se pe vine, femeia se lăsă și ea, ca și când se coborâse de pe catalige, și cu ochii mari, ținându-și răsufl... | 220 |
Emil Gârleanu | Punga | Dar parcă îi apucă frica să mai steie singuri, cu mortul, în tăcerea aceea. Țăranul începu să vorbească: — Halal căciulă... și ce straie! Și-atunci simți ceva cald și tare lângă picior, și parcă ar fi vrut să zică: Și ce pungă! Dar adăugă altceva: — Și el se omoară! Ca și băiatul lui Dumitrache Strâmbu; da să zici că c... | 202 |
Emil Gârleanu | Punga | Dragostea trebuie să-l fi dat gata, săracul! Dânșii mai stătură o clipă locului; nu le venea să creadă că puteau pleca; apoi, ca și când i-ar fi șfichiuit cineva de la spate, ziseră: — S-auzim de ghine! Și-o luară repede la picior. Când ajunseră în fundul grădinii, Lăptuc se cățără pe gard, nevastăsa îl apucă de mijloc... | 211 |
Emil Gârleanu | Punga | Femeia simțea o bucurie caldă, care i se împrăștia în tot trupul, și gândea... O pungă cu bani, pe vremea asta, când nici tu para, nici tu lemne, nici tu mălai, nimic n-aveau! Dacă n-o luau ei, ar fi luat-o gardistul. Ce, cu banii Năstăsoaii, căreia îi ținuse lumânarea, nu se întâmplase tot astfel? Ea-i lăsase, și nota... | 211 |
Emil Gârleanu | Punga | Și-ncepură să râdă împreună; râdeau amândoi, de-o bucurie ascuncă, mare, care le gâdila sufletele... Când zăriră șuvițele de fum pe hornurile bordeielor din Popriceni, începură să pășească mai repede. Se grăbeau pe măsură ce se apropiau, se grăbeau, nerăbdători. Ulița satului era pustie; câțiva băieți, într-o hudicioar... | 220 |
Emil Gârleanu | Punga | Bărbatul își scutură pălăria, apoi rămaseră o clipă așa, unul în fața celuilalt. Femeia îi spuse, gâfâind: — Dă-mi punga, s-o deșărt. Țăranul clipi repede din ochi: — Ți-oi da-o; stăi, că mi-s înghețate degetele. — Dar femeia se apropie cu mâna întinsă și se răsti: — Dă-mi punga! Țăranul iar clipi din ochi, apoi parcă ... | 201 |
Emil Gârleanu | Punga | Dar femeia se zvârcoli o clipă. Îl ridică în cârcă și se scutură de dânsul, cum fac dulăii când sar pe dânșii javrele, și iar căută să-i prindă cizma. Atunci bărbatul se văzu o clipă învins, se plecă, vârî repede mâna în carâmb și scoase punga, ținând-o cu degetele încleștate. Femeia îi apucă pumnul în mâinile ei osoas... | 207 |
Emil Gârleanu | Punga | Femeia se trase în fundul patului, întinse mâinile, vroi să deschidă punga, dar deodată răsunară câteva lovituri în ușă și-un glas: — Taică Lăptuc! Femeia se zăpăci, se culcă repede pe pat și puse punga sub dânsa, neștiind unde să o ascundă în pripă; zise bărbatu-său: — Spune-i că mor de durere de șăle... Ne-o chema la... | 217 |
Emil Gârleanu | Punga | Vrasăzică, pentru bucățelele acestea alergaseră, se bătuseră, gata să se sugrume! Pe aceste le purtase el în cizmă, pe aceste le strânseseră în pumni, fără să știe că dintr-o clipă într-alta dânsele îi puteau sfărma. Se jucaseră cu moartea, și ei credeau că țin în mâinile lor o avere! Și deodată amintirea mortului le t... | 202 |
Emil Gârleanu | Punga | Iarăși rămaseră, tăcuți, buimăciți. Apoi parcă le mai veni sufletul la loc. Femeia judecă: le izbiseră ei atâta și nu luaseră foc, n-or lua ele tocmai acuma, când trebuia să le arunce. Bărbatul iar ridică în sus capul, și iar făcu din fundul gurii: — Ha? Atunci femeia îngăimă: — Dacă le-om da peste gard, la A Dumitroai... | 226 |
Emil Gârleanu | Punga | — Iaca, ie-le așa. Țăranul se uită, dădu din cap și întrebă cu glasul pe jumătate: — Și cum să le ducem? Femeia se gândi și-i răspunse: — Pune-le binișor, pe câte unul, în chimir, și-om merge. Țăranul le luă ușor, le puse pe câte unul în chimir, cu vârful în jos, apoi se sculă încet, ca și cum avea în sân ouă. Femeia a... | 220 |
Emil Gârleanu | Punga | Când ajunse în gârliciul beciului, se rezemă de perete, gata să leșine. Nădușelile îi curgeau potop de sub pălăria mare, care-i strângea capul ca un cerc de fier. Preotul luă o ulcică de pe o policioară, bătută în peretele de lut, o puse la canea, apoi îi dădu să beie: — Dă-o peste cap!... Așa! Vinul parcă îi mai dete ... | 211 |
Emil Gârleanu | Punga | Când văzu că nu se întâmplă nimic, prinse inimă și scoase pe al doilea. După ce le aruncă pe toate, țăranul răsuflă ușurat și căzu, sleit de oboseală, pe un bolovan mare, ce era parcă într-adins pus acolo pentru el. Nevasta lui se așeză de cealaltă parte și rămaseră tăcuți, spate la spate. Acuma erau iar ei; femeia sim... | 201 |
Emil Gârleanu | Primăvara! | Avusesem un somn zbuciumat, plin de vise urâte și neînțelese. Dimineața eram în starea ceea de amorțire, când nici nu dormi, nici nu ești treaz, când printre pleoapele întredeschise zărești lucrurile ce te înconjoară într-o lumină străină, ce le dă altă înfățișare, arătându-le ca dintr-o altă lume. Cum stam astfel, înt... | 209 |
Emil Gârleanu | Primăvara! | Cum nu mă așteptam, am ridicat mânile la ochi, am stat puțin așa, și mi-am șters lacrimile ce-mi dase. Apoi, un imbold neașteptat îmi aruncă brațele înainte, și, într-o clipă, deschisei fereastra. Razele soarelui pătrunseră repezi, calde, ca o alintare ușoară peste fața mea. După vremea ploioasă, îmbibată de umezeala g... | 201 |
Emil Gârleanu | Primăvara! | M-am uitat la dânsul. Părea atât de ros! L-am aruncat întocmai ca pe o haină de chin, mi-am trântit pălăria pe cap, și am ieșit cântând. La capătul scărilor m-am aruncat în goană pe trepte și le-am scoborât câte două-două. În ogradă, am dat bună-dimineața cu toți. Mi se pare că am salutat și pe un domn străin care nu l... | 215 |
Emil Gârleanu | Primăvara! | Eu am luat-o pe supt aleile de copaci, înalți și groși, ai grădinei. O mireasmă neobișnuită plutea în aer, o mireasmă care se ridica de deasupra pajiștilor înverzite, care se împrăștia din tufele toporașilor ascunși în iarbă, din mugurii răsăriți într-o noapte, pe crengile pline de sevă; o mireasmă care se înălța din p... | 213 |
Emil Gârleanu | Primăvara! | Și supt crengile înmugurite ale sălciei, ce se pleca parcă într-adins să atingă pălăria necunoscutei, femeia aceea mi se păru că venise pentru mine, că venise să mă aștepte. Și am înaintat spre dânsa. Barcagiul îmi ieși înainte: — Vroiți să faceți o plimbare pe lac? Am răspuns fără să vreau: — Da. Barcagiul se uită la ... | 201 |
Emil Gârleanu | Primăvara! | O privii. Din chipul alb răsăreau ochii mari, rotunzi și albaștri, ce parcă nu te mai lăsau să privești altceva. De supt pălăria cu pană mare, neagră, fata ei avea ceva neobișnuit de fermecător. Ea se uită o clipă la mine, apoi își plecă privirile spre luciul apei. Simții o tulburare adâncă în suflet. Cu cât o priveam ... | 208 |
Emil Gârleanu | Primăvara! | Ochii mari și albaștri mă priviră încă o dată prelung, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze și ei de ceva. Apoi genele se lăsară în jos și necunoscuta mă întrebă șoptind: — Ai fost prin Iași? — Nu. — E întăiași dată în viața mea când părăsesc lașul. Ieri am sosit aici, îmi răspunse ea. Privind-o, mă gândeam: fără de... | 201 |
Emil Gârleanu | Sorțaș | Amândoi așteptau să le vie rândul. Bătrânul, Vasile Laviță, e un om măruntei, cu ochii pitiți supt frunte, cu pletele retezate deasupra cefii late, scorojite și înroșite de soare. Feciorul e tot scurt de stat, roșcovan la față, și cu toate că stă bleg, lăsat de-un șold, se vede cât de colo că e om în toată puterea lui.... | 211 |
Emil Gârleanu | Sorțaș | In sfârșit le-a venit rândul. Doctorul, un om cât un uriaș, blând, ras, cu ochelarii pe după urechi, cu părul cărunt, lung, dat frumos în sus pe frunte, le face prietenește semn cu mâna să vie. Bătrânul își mai îndeasă încă o dată pumnul în coasta băietanului și pornesc. Feciorul calcă în urmă, șontâc, trăgându-și pici... | 210 |
Emil Gârleanu | Sorțaș | Vorbesc care de care: — Așa — zice bătrânul — din vârful lui… — Pe-o coastă… — Pe coasta stângă… Ș-o rămas, d-le doftor, ca mort, la pământ, acolo lângă stog, de l-o dus oamenii… — A Mărincăi, și cu Stuhanu… — Ei, dânșii; l-o dus, să trăiți, acasă, pe năsălie; și nici n-aveau din ce să facă năsălia. — Da, n-aveau cu ce... | 239 |
Emil Gârleanu | Sorțaș | Doctorul se dă un pas înapoi și le vorbește răspicat: Din lumea celor care nu cuvântă. — Feciorul dumitale, să ți-o spun eu, e mai sănătos ca mine și ca dumneata. Apoi, deodată, poruncitor: — Indreaptă-ți șalele, nătărăule! Băietanul odată se-ncordează, drept, ca lumânarea: —Tiii! face bătrânul, fără voie, mirându-se d... | 207 |
Emil Gârleanu | Sorțaș | Țăranii se opresc. Bătrânul privește înapoi: — Vine garda, măi! Soldații se apropie. Țăranii iau și ei piciorul și pleacă. Un fruntaș, cu capela pe sprânceană, râde și strigă din front: — Brava, moșule! — D-apoi, ce crezi, măi țâcă, răspunde moșneagul; apoi trăgând cu coada ochiului la fecioru-său vede că merge greșit ... | 85 |
Emil Gârleanu | Ucigașul | Ieșeam de pe sala întunecoasă și umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestrițătura de oameni pe care patimile și ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin fața noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ține... | 214 |
Emil Gârleanu | Ucigașul | Am sfârșit cercetarea ușor; când am ajuns, jandarmii și puseseră mâna pe șatra printre țiganii căreia se găsea și cel ce omorâse proprietarul. Țiganul era dintre acei care ucid ca și cum ar bea un pahar de rachiu, sau ar mânca o găină de furat. În mintea lui nu trăia deosebirea dintre un fapt și altul. O bestie. Ăștia ... | 207 |
Emil Gârleanu | Ucigașul | M-am așezat pe un scaun, l-am chemat lângă mine și l-am întrebat: — Dumneata ai lovit cu toporul pe Criste Dămian? Moșneagul răspunse dârz: — Eu. — De ce? Bătrânul își trecu mâna peste gură, își potrivi mijlocul în chimir, se uită pe sub gene la mine, apoi vorbi: — I-am dat cu barda, pentru că, după ce mi-a înjunghiat ... | 218 |
Emil Gârleanu | Ucigașul | Eu i-am smuncit barda și i-am făcut o dată vânt. Și Dămian numai ce-a căzut moale la pământ... Eu, când am văzut așa, și cum eram singur, că nu mai era nimeni cu noi, am strigat la fecioru-meu, să vie, să-mi ajute să ridicăm pe Dămian de jos, că țipa și gemea de durere. Pe urmă au venit și oamenii de ne-au găsit pe amâ... | 220 |
Emil Gârleanu | Ucigașul | Și eu am lăsat să fie așa, că Dămian n-a văzut cine l-a lovit, că eram numai eu cu tătuca, și când i-a dat tătucăi o palmă, s-a și întors să fugă, și eu, cum eram cu barda în mână, că cioplisem un par să-l înfig într-o spărtură de gard, am văzut roșu și l-am lovit pe la spate. Și dacă a murit, Dumnezeu să-l ierte. Da e... | 205 |
Emil Gârleanu | Ucigașul | M-am plimbat încă mult cu prietenul meu, dar n-am mai vorbit nici unul. Ne cercetam sufletele. | 16 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Purceluşul Roz, găinuşa Co şi iepuraşul Codiţă Stufoasă locuiesc pe o câmpie largă, plină cu flori, în mijlocul căreia se înalţă un stejar bătrân. Poveşti de Emilia Plugaru - Amintirile Nici unul din ei nu are o căsuţă a sa. De plouă, de bate vântul, de e arşiţă – prietenii se adăpostesc sub ramurile primitoare ale ste... | 211 |
Emilia Plugaru | Amintirile | În curte – straturi de zarzavaturi. Printre zarzavaturi – multe, multe urechiuşe de iepuraşi. – Ăştia sunt viitorii mei puişori, zice cu mândrie Iepuraşul. – Frumoase căsuţele voastre, constată Purceluşul Roz. Eu însă vizez la altceva. Visez să găsesc o apă mare, mare. La malul apei – un munte. În vârful muntelui – un ... | 215 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Gândul că visele neîmplinite sunt pierdere de timp îi dădea putere. Şi iată că în sfârşit i se deschise în faţă o apă mare căreia nu i se vedea capătul. La mal – un vaporaş cu pânzele roze. – Urcă! auzi un glas şi purceluşul se urcă pe puntea vaporaşului. Intră într-o cămară în care găsi apă şi mâncare. Bău şi mâncă pe... | 211 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Trecu un timp însă şi cerul se potoli. Furtuna încetă şi, gemând, marea se aciuă şi ea. Mica corăbioară îşi urmă liniştită cursul. Spre dimineaţă soarele strălucea, cerul era albastru, albastru. În zare purceluşul observă creste de munţi. – Iată visul meu! Îl văd cu ochii! Am reuşit, strigă el şi porni să danseze de bu... | 209 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Se strecură în adâncitura unei peşteri. Mare îi fu mirarea când văzu că acolo era lumină ca ziua. Lumina venea din tavan. Într-un colţ văzu o măsuţă. Se repezi spre ea crezând că va găsi ceva de-ale gurii, dar nu descoperi decât un bileţel: – Cine va merge până la celălalt capăt al peşterii – va da de o comoară, citi R... | 206 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Din pereţii peşterii, din tavan se întindeau spre el gata, gata să-l înghită mulţime de şerpi enormi şi hidoşi. Doar prin mijloc şerpuia o cărăruşă prin care şerpii nu l-ar fi ajuns. Atent, foarte atent, Roz merse pe cărăruşă. Şi de data asta scăpă viu şi nevătămat. Când şerpii rămaseră în urmă – răsuflă uşurat. De buc... | 212 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Dar şerpoaica se apropie, îi linse atentă rănile şi imediat lui Roz îi trecură toate durerile. – Acum, mic purceluş, vorbi şerpoaica, continuă-ţi drumul. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. În curând îmi voi vedea puişorii. – Să-mi continui drumul? oftă purceluşul. Cum să trec de această apă fierbinte? Ar trebui să zbor, dar... | 205 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Vino! Şerpoaica dispăru şi purceluşul îşi aminti că făcuse atâta drum pentru o comoară. – Unde e comoara? se întrebă el. Într-un colţ observă o măsuţă asemănătoare cu cea de la intrare. Se apropie şi văzu pe măsuţă un bănuţ de aur. – Aceasta e comoara pe care o cauţi, scria pe un bileţel. – Drace! strigă purceluşul. At... | 207 |
Emilia Plugaru | Amintirile | – Zurrrr! pe podea se rostogoli un alt bănuţ. Bănuţul de aur se dovedi a fi o adevărată comoară. În scurt timp la picioarele purceluşului se formă o moviliţă strălucitoare. – Sunt un purceluş bogat! strigă Roz şi acoperind bănuţii cu pietre se culcă şi adormi uitând de foame şi sete. A doua zi, cu raniţa-n spate, se pl... | 201 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Totuşi avea senzaţia că ceva foarte important îi lipseşte. Uneori îşi alunga prietenii ca să rămână singur. Se aşeza pe terasa cu vederea spre mare şi ore-n şir privea depărtările. Adesea vedea cum marea se lua la harţă cu Cerul. Valuri spumoase se zbăteau înnebunite de pereţii munţilor. Se înălţau atât de sus de parcă... | 208 |
Emilia Plugaru | Amintirile | Într-o zi, umblând din odaie în odaie, minunându-se de bogăţia ce-l înconjoară, zări într-un ungher o raniţă veche. O atinse cu dispreţ vrând s-o arunce, dar din raniţă căzură două desene. Roz le privi şi îşi dădu seama că nimic mai frumos nu văzuse până atunci. Erau două căsuţe. Ca două jucării. Ridicate pe o pajişte ... | 209 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.