author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Din altă lume | Uitându-se la mâna ei și la degetele ei subțiri și lungi, era încredințat că dânsa nu e Laura. Mai era apoi și că-n dosul ei stetea o matahală de om îmbrăcat ca arnăut, în fustanelă creață și la brâu cu hanger și cu pistoale. - Ești un caraghios! îi zise ea. Îmbraci hainele jerpelite ale unui chelner și-ți uiți în dege... | 201 |
Ioan Slavici | Din altă lume | - Și-ai venit - adăugă dânsa - ca să te răzbuni căutându-ți și tu încă una. - Nu! răspunse el. Vreau s-o fac de rușine: s-o prind și s-o duc acasă. Vreau, la nevoie, chiar mai mult: am în fiecare buzunar câte un pistol. Femeia cea ispititoare râse cu hohote. - Ești un nebun! strigă dânsa. În vreme ce tu o cauți, cuprin... | 228 |
Ioan Slavici | Din altă lume | - Am s-o fac eu să-și peardă sărita și să-și scoată și ea masca, grăi cealaltă și-i făcu un semn arnăutului, care se ținea pas cu pas de dânșii. În vreme ce arnăutul se depărtă, ea îl luă pe Raul și-l duse la o masă, îl pofti să șadă și se așeză și ea pe genunchii lui. „S-o văd acum dacă e în stare s-o înghită și aceas... | 207 |
Ioan Slavici | Din altă lume | Să vedem, ce va face când ne va vedea plecând împreună. La ieșire arnăutul cel cu fustanelă creață îi aștepta cu cai înșelați, și peste puțin ei goneau în treapăt întins de-a lungul unei alee de plopi înalți. Era o noapte de steteai la îndoială dacă te mai afli ori nu pe fața pământului. După vântul cel aspru urmase o ... | 213 |
Ioan Slavici | Din altă lume | Nu-i aștepta nimeni; nimeni nu le ieșea în cale să-i primească: era parcă într-o casă pustie. Văzându-se în mijlocul sălii celei lungi, late și de tot înalte în tavan, pe care n-o lumina decât luna pătrunsă prin ferestrile cele de tot mari, Raul era cuprins de un fel de fiori reci. „Ce cauți tu aici?! se-ntrebă dânsul.... | 201 |
Ioan Slavici | Din altă lume | Eu mă tem, și lucruri pe care te temi a le face nu pot să fie iertate. Tot atât de puțin pot să fie iertate lucrurile pe care ți-e rușine de a le fi făcut. - Vorbă să fie! întâmpina dânsa. Se perde ușor atât rușinea, cât și temerea. - Tot e mai bine ca ea să se teamă și să se rușineze! strigă dânsul. Frumoasă vorbă, da... | 210 |
Ioan Slavici | Din țigănie | 1. BUMBU ȚIGANUL Eram în vara anului 1869 adjunct notarial vulgoscrietor la Cumlăuș, un mare sat de pe Câmpie, nu departe de Arad, și-l aveam pe Giurgiu Veșcan coleg mai bătrân și mai priceput în ale notărășiei. Principalul nostru, acum răposatul G. Popovici, căruia prietenii îi ziceau și Briha, era un fel de uriaș, în... | 206 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Când era vorba de aceasta, îl întrecea părintele satului, jupânul birău Petre Muscău, unul dintre cei mai înstăriți săteni, om mărunt și cam slab, oacheș, cu privirea scrutătoare, cu pletele totdeauna răsucite pe fus, curat la mâni, și la față, și la îmbrăcăminte și oarecum molatec atât la vorbă, cât și în toate mișcăr... | 216 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Era adecă la Cumlăuș și-o țigănie vestită, peste o sută de fumuri, nu corturari, nici lingurari, nici lăutari, nici golani ce caută oase, zdrențe și tinichele ruginite prin grămezile de gunoi, ci tot geambași de cai, oameni cu stare, unii chiar bogați, toți fuduli, lăudăroși și guralivi. Muscău avea o deosebită slăbici... | 216 |
Ioan Slavici | Din țigănie | - Ei, și ce mai știi? întreba după ce-nchina paharul. Ce mai e pe la voi? Pe unde ai mai umblat? Ce-ai mai pățit? Pe cine ai mai prostit? Zicând apoi când: „Aș? ”, când „Se poate? ”, când: „Auzi d-ta? ”, ori: „Ei, și! ? ”, când: „Bravo ție! ”, el nu numai își petrecea timpul bine, ci mai și scociorea multe, încât țigan... | 208 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Era totdeauna îmbrăcat în nădragi strâmți, încălțat în cizme cu turetci lungi și cu călcâiul înalt, la pălărie purta un mare smoc de colilie, iar peste cămașa cu mâneci largi avea un peptar de postav roșu ca floarea macului, cu două șiruri de bumbi de argint adevărat. - Bine, Bumbule, - îi zise într-un rând Muscău, uit... | 218 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Deși nu era dintre cei plătiți, Bumbu ținea mult la sâmbria lui de 15 florini pe lună, căci era-n gândul lui agonisită cu mare cinste și se simțea în al șaptelea cer când putea să li-o arate celorlalți țigani și să se cinstească din ea. Nici nu era apoi sâmbria lui ca toate sâmbriile. Intrase în slujbă la 20 ale lunei ... | 208 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Bumbu dedea mereu, scăpărând din picioare, târcoale pe la ușă. Zărindu-l, principalul începu să zâmbească. Deși nu știa țigănește, își petrecea și el, când n-avea altă treabă, bucuros timpul „cu ai noștri”. - Ce e, Bumbule? întrebă el. Bumbu-și scoase pălăria cu colilie, se opri în prag și se plecă smerit și zâmbind du... | 201 |
Ioan Slavici | Din țigănie | - Închide ușa, ca nu cumva să ne mai audă cineva, îi șopti apoi țiganului. Bumbu rămase zăpăcit. Nu-i venea deloc la socoteală să stea cu ușa-nchisă, și-l răzbise temerea că s-a sfârșit acum cu luna socotită din numai douăzeci de zile. - Închide ușa, țigane, - se răsti notarul - și să nu te pună Benga să-ți umble gura,... | 206 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Nu din patruzeci? Bumbu dete iar din cap și se uită la noi zăpăcit, sperios și scărpinându-se când la ureche, când în creștet. Nu mai era în stare să-și deie seama dacă fac ori nu patruzeci, și nu-i era de bani, ci de rușinea pe care o pate dacă iese la iveală c-a fost prostit. Iar prostit era fie de unul, fie de altul... | 219 |
Ioan Slavici | Din țigănie | - Aoleo! strigă trântindu-și în cap pălăria cu colilie. O să văd eu care se prinde cu mine, cine vrea să-l prostească pe Bumbu al lui Farculea. Miș-fărămiș îl fac dacă-l prind cu minciuna! urmă încheindu-și la piept bumbii de argint, apoi se-ntoarse în călcâile cele înalte, deschise pe izbite ușa și o porni nebunatic s... | 201 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Zice că m-ai prostit și m-ai înșelat. - De câte zile-mi socotești luna? - Muscău începu iar să râdă. - De treizeci, cioroiule, îi răspunse. Nu cumva la voi luna e mai lungă? Bumbu se uită mânios la el. Nu-i mai rămânea acum îndoială că are notarul dreptate. Dacă i-ar fi zis fie douăzeci, fie patruzeci, 1-ar fi crezut: ... | 202 |
Ioan Slavici | Din țigănie | - Adecă nu-mi faci dreptate?! grăi dânsul îndârjit. Au dreptate notărașul și scriitorii, care râd de noi amândoi?! Jupâne birău, bagă de seamă că se-ntâmplă o mare nenorocire de-o să ne meargă pomina. - Piei, țigane, să nu te mai văd în ochi! strigă Muscău ridicând bățul, ca să-l sperie. - Mare nenorocire o să se-ntâmp... | 211 |
Ioan Slavici | Din țigănie | ” Pe-nserate ne-am pomenit cu întreaga țigănie în fața primăriei. Țigani de toate vârstele, țigănci și țigăncuțe, purdei și purdelași se-ndesuiau de-a valma și făceau gură de ai fi crezut că au să răstoarne ceea ce le cade-n cale. Când Ie-a ieșit însă Muscău în față și s-a încruntat la ei, s-a făcut liniște ca-n biseri... | 231 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Mai aveau și alții dintre țigani cai buni și căruță ferecată, dar țigănimea-l împingea înainte fiindcă era om inimos, iar el ținea să-și arate virtutea. Fiindcă era în cancelarie mult de lucru, nu puteam să plecăm mai-nainte de șase, ba se făceau adeseori și șapte fără ca noi să fim plecați. Fercuș se-nființa însă pe l... | 255 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Pe noi nu ne supăra încetineala cailor. Răcoarea înserării era plăcută, noaptea și-n singurătate viața sufletească se defășura mai din plin și vorbeam Giurgiu și eu mai despre una, mai despre alta, iară Fercuș trăgea cu urechea, ne auzea vorbind și se simțea bine-n pelea lui. Se-ntâmpla însă câteodată că numai unul din... | 215 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Ținea Fercuș la ea și o-mbrăca numai în mătăsuri, căci avea de unde, iar țigănimea se fălea cu dânsa și nici nu-i mai zicea Garofița, cum o chema, ci Grofița. Fiindcă era trecută de cincisprezece ani și cam prostuță, ca toate fetele frumoase, Fercuș se temea ca nu cumva să i-o fure cineva, și și-a pus de gând s-o mărit... | 214 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Vineri e vineri. Sâmbătă se bea aldămașul. Geambașul adevărat abia sâmbătă seara ori duminecă dimineața se-ntoarce dar acasă. Fercuș, care plecase cu nevastă-sa și cu cei doi copii mai mici ai săi, știind-o pe Garofița singură acasă, era cam îngrijat și s-a întors sâmbătă seara. Câte și mai câte nu e-n stare să facă un... | 242 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Mai bine decât așa nici o adevărată grofiță n-ar fi putut să facă. Vorba era numai că Fercuș și nevastă-sa nu știau nimic despre aceasta. Era-ntunerec și tot mai ploua când s-au întors acasă. Unde să se adăpostească? Unde să-și petreacă noaptea? - Auzi întrebare, când ai casă cu lărgime?! grăi Fercuș. - Cum?! întâmpină... | 203 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Din când în când norii se mai răreau și o slabă zare de lumină se resfrângea din cele doauă diamante cuprinse-n cătărămile-ncingătorii. Ici se zgâlțâia o ușă, colo pocnea ceva prin pod, peste puțin urla vântul prin hornul cuptorului. Fercuș stetea cu nasul la perete și se zbătea în el. - Thii! spurcată vreme! grăi dâns... | 206 |
Ioan Slavici | Din țigănie | E Joimărița! strigă și-ntr-o clipă se saltă-n picioare și nu sări, ci zbură pe fereastră. Fercuș, văzându-se singur, se desțepeni și, cât era de mare matahala, după ea. Erau acum scăpați. Cum rămânea însă cu copiii, care dormeau pe rogojină somnul lor dulce? Te pomeneai că-i încalecă Joimărița și le strâmbă gura până l... | 223 |
Ioan Slavici | Din țigănie | - Ce e? întrebă notarul, care, deprins cu prăpăstiile lor, dedea cu socoteală că e vreo poznă la mijloc. Cine dracul v-a pus acum, în cap de noapte, fitil? A luat foc vreo casă și vă ard rablele în grajduri? V-ați încăierat și a rămas schilod vreunul dintre ai voștri? Bărcălău cel gureș, și de astă dată tot el, dete cu... | 202 |
Ioan Slavici | Din țigănie | - Care va să zică, ați pățit-o! le zise. Rău de tot ați pățit-o. Ei vezi! urmă apoi, întorcându-se spre Fercuș. Așa vin lucrurile dacă nu sunt curați banii cu care-ți zidești casa. Mai zici acum că nu erau de furat caii din prețul cărora ți-ai zidit casa?! Fercuș trase capul între umerii cei lați ai lui și rămase umili... | 225 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Gândul de a-i trimite pe capul lui era prea de tot ademenitor. - Tare mai sunteți proști, măi țiganilor! le zise dar. Nu înțelegeți voi că stăpânirea are putere numai asupra oamenilor? Pe duhuri, cum sunt Joimărițele, strigoii, ielele, vârcolacii ori pricolicii, e stăpân numai popa. Cu sabia, cu sulița, cu pușca și cu ... | 207 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Auzea numai, fără de nici o legătură, vorbele Joimăriță, Joimăriță și iar Joimăriță, cruce, cădelniță, tămâie, patrafir, aghiazmă. Îndată însă ce ne-a zărit și pe noi râzând la o parte, a dat cu socoteală că iar e la mijloc o șotie a notarului, și nu era popa Costiță Popovici om care nu știe să se descurce. - N-am - zi... | 202 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Giurgiu și eu țineam să vedem ce-au văzut țiganii de le-a intrat atât de rău spaima-n oase; am pornit deci amândoi în fruntea gloatei, ca să-l luăm pe notar și să dăm împreună năvală asupra Joimăriței. Țiganii se cam codeau însă și acum. Se făcuse miezul nopții, și cocoșii începuseră să cânte pe ici, pe colo. - Hait! l... | 202 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Nu era-n lumea aceasta popă care să le poată scoate din minte gândul că acolo a fost Joimărița și că au văzut-o gătită în podoabele fetei nevinovate, iară Garofița nici tăiată n-ar fi fost în stare să pună pe trupul ei curat rochiile fermecate, orișicât de frumoase și de scumpe ar fi fost ele. Numai molitva, fumul de t... | 202 |
Ioan Slavici | Din țigănie | Numai dobitoace ca cumlăușenii au putut să-și așeze satul în pustietatea aceasta, unde cale de trei zile giur împregiur nu dai de râu, ba nici de o baltă măcar. Eu iar zâmbii. Adevărul era că făceam și noi, deși mai rar, ca principalul, și cu cai buni eram într-un ceas și jumătate la Criș. — Trei zile dusul și trei zil... | 205 |
Ioan Slavici | Din țigănie | - Să fiu eu notar ori birău, strigă Giurgiu, li-aș lua pofta de boierie: porunci să-i dai și să-l piști o dată cu biciul, că se face sprinten. Muscău, birăul, ședea-n pridvor, unde adia vântul, și ne auzea. El se ivi acum în prag. - Nu e asta - grăi dânsul zâmbind pe sub mustață - dar d-voastre plecați pe-nserate și vă... | 156 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | „Grea viață, și nu se mai sfârșește”, suspină Zamfir, moșneagul scurt și costeliv pe care de la Domnești până la Jilava și până la Argeș toată lumea-l știa cântând cu glas subțire în strana bisericii de la Vârtej, pe la-nmormântări, pe la nunți și pe la cumetrii. Cântase în timpul tinerețelor sale în Dealul Filaretului... | 262 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | În amurg, vite plouate, mânate de copii plouați, se întorceau de la pășunea udă, și mari stoluri de ciori și de stăncuțe zburau cârăind peste luncă spre zăvoaiele de pe Argeș. În burnița revărsată peste toate se perdea tot ceea ce ar fi putut să înveselească inima omului și-nzecite se înfățișau și cele mai neînsemnate ... | 222 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Ar mai fi trecut și aceasta: un moșneag ca dânsul o duce cum o duce, și când nu mai poate s-o ducă, nu se sperie de moarte. El nu era însă singur și mai avea și altele pe sufletul lui. Măritată după un orzar din gura Oborului, Sanda s-a încurcat cu altul și a fugit de la bărbat, părăsindu-și singurul copil, Leanca, o f... | 229 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Își făcea, înainte de toate, cele mai aspre mustrări nu numai pentru starea în care se afla, ci și pentru felul său de a fi. Om era el?! Ce fel de ființă trebuia să fie pentru ca la vârsta în care se afla să n-aibă căpătâi și să nu știe cu ce-și va potoli mâine foamea? „O viață ai avut și ai petrecu t-o și pe aceasta-n... | 253 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Minunat era și acum timpul pentru vânătoare de sitari, și ochii se umplură de mânie. Îl vedea parcă jos în vale pe Wili franzelarul, cel mai stăruitor dintre tovarășii lui de vânătoare, care în clipa aceasta i se părea un fel de satană ispititor. E-n firea omului să caute a se dezvinovăți, și moș Zamfir era încredințat... | 220 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Orișicât de stăruitor și-ar fi zis-o însă aceasta, el tot nu scăpa de gândul că și el, ba chiar și mai mult decât toți este el însuși vinovat, și amărăciunea încă mai vârtos îl împingea spre gândul că la mijloc e un mare păcat, care numai prin moarte poate fi ispășit. „Cu bine nu poate să se sfârșească acestea! ” își z... | 206 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Trebuia să se sfârșească odată, cât mai curând, chiar azi, nu mai departe. „Unii o să râdă, iar altora o să le fie milă de mine! Așa mi se și cuvine! Seceră fiecare ce-a semănat! ” își zise îmbrăcându-și cojocul îmbrăcat pe dos, apoi își încărcă pușca, fără de care om ca dânsul nu pleacă în drum ce trece peste câmpul p... | 209 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | ” zise moș Zamfir, și în același timp se ridică din șanț vânătorul, un om mai mult bătrân decât tânăr, nu tocmai înalt, cu deosebire bine hrănit și cu obrajii rotunzi, plini, rumeni și râzători. „E Wili, franzelarul, chiar el! ” zise moș Zamfir, gata s-apuce fie la dreapta, fie la stânga, ba chiar să se-ntoarcă înapoi.... | 222 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Mult 1-am căutat și nu 1-am găsit, și iată că 1-am găsit acum unde nici prin gând nu mi-a trecut. Moș Zamfir se uită încruntat la el și-l măsură din creștet până în călcâie. El slugă în viața lui numai lui Dumnezeu i-a fost, numai la ușa bisericii a stat de pază, era o nerușinare ceea ce-i spunea franzelarul, și-i vene... | 212 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Mă trec fiorii când mă gândesc ce are să sufere fiind trasă și împinsă ca copil oropsit în casa aceasta și mă cutremur gândindu-mă ce am să sufăr eu de pe urma suferințelor ei. Dacă zici însă că nu mai poți s-o ții, nu-mi rămâne decât să o iau. Toate cele suferite sunt răsplata păcatului în care am căzut. Mai am, precu... | 212 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | O vorbă tot am să schimb cu omul care mi-a surpat casa și mi-a întunecat zilele bătrânețelor, urmă el cu îndârjire. - Asta te rog să n-o faci, stărui dânsa. De ce să înăsprești lucrurile? Cui ar putea să-i fie așa ceva de vreun folos? Sunt doi ani acum de când trăiesc cu el. Deoarece el zice că nu-i trebuie nici pogoan... | 212 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | - Nu! nu! întâmpină el îndârjit. Destul. S-a sfârșit! dacă nu ți-a fost ție milă de mine, nu îmi este nici mie milă de tine, nici de copiii tăi. Puțin îmi pasă ce are să se aleagă de voi. Destul am trăit pentru alții; puținele zile ce-mi mai rămân am să le trăiesc pentru mine și numai pentru mine! Am ajuns să nu știu u... | 231 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Un singur lucru îl mai supăra: că mâine are să deșerteze casa și nu știa încă unde are să se mute. Și supărarea aceasta era însă mai mică acum după ce a scăpat de fată. Așa, numai el singur, își găsea ușor un colț în vreuna din casele de la Vârtej. „La urma urmelor, - își zise - așa e viața cea adevărată, așa e lumea î... | 227 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | ” Îi era învederat că mai mult va avea să sufere și cellalt copil dacă va avea și pe sora sa lângă dânsul, și Sanda de asemeni va suferi cu doi copii mai mult decât cu unul singur. Horopsiți au să fie amândoi nu numai de tatăl lor mașter, ci și de mama lor. „Da, urâte belele sunt copiii”, grăi dânsul. Era peste putință... | 216 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | Deși obosit de drum, el se plimba neastâmpărat prin casă, și numai seara târziu a ajuns să se culce. Nu era numai Leanca ea singură care nu-l lăsa să doarmă. „Ia-mă și pe mine! Scapă-mă - striga parcă băiatu - că o să te căiești toată viața ta de a mă fi lăsat la casa omului căruia îi sunt nesuferit. ” Adormit în cele ... | 209 |
Ioan Slavici | Dăscălașul | ” urmă el sărind din pat, ca să se îmbrace și să plece fără de întârziere la București. Îi era parcă, deșteptat din somn, s-a născut din nou și își dorea ca viața cea nouă să-i fie destul de lungă pentru ca să poată scoate la capăt ceea ce avea de gând. | 52 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | Treceam cu vaporul legănat de valuri verzi despre Lindau la Constanța, de unde aveam să iau calea ferată, ca peste Zürich, Berna și Geneva să ies în Italia. Puțin după plecare, ochii mi s-au oprit asupra unui om de vreo treizeci de ani, înalt și mlădios, oacheș și cu fața cam posomorâtă, bărbat de o rară frumusețe, car... | 222 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | El tăgăduia raționalitatea vieții religioase, lua căsătoria legitimă drept un fel de robie, în care omul intră de bunăvoie drept pedeapsă pentru prostia sa, era răzvrătit împotriva celor ce îngrămădesc bogății ca să le treacă prin moștenire la urmașii lor imbecili și-și dedea silința să mă convingă că așezămintele omen... | 201 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | - Dacă, dacă, dacă! strigă scos din răbdare. Tocmai acest „dacă” e dovadă că nu rămâne decât să iei biciul, sabia și făclia aprinsă ca să stârpești tot ceea ce a mai rămas din trecutul urgisit. Nu mai era acum vorba de deosebiri de vederi, ci de repulsiuni neînvinse, și am dat discuțiunilor altă îndrumare. La Constanța... | 203 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | Deoarece italienește nu prea știam, vorbeam cu genovezii, pe cât era cu putință, nemțește, și aceștia poceau nemțeasca tocmai ca parizianul meu de pe lacul de Constanța. Nu puteam să-mi dau seamă cum a ajuns el să aibă în nemțește accentul genovez, dar mi-am adus aminte și de palatul GaIliera și am hotărât să-l caut și... | 222 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | Am stat dar timp îndelungat în curtea oarecum pustie, pe care bătrânul Luigi, om de vreo șaptezeci de ani, ținea să mi-o arate în toate amănuntele ei mai-nainte de a fi urcat scările, ca să văd comoara despre care-mi vorbise Guidai. Ce aveam să văd? Locuința particulară a unei familii bogate, care timp de patru sute de... | 202 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | Îl încredințai că n-am auzit niciodată despre familia ducală și despre minunatul ei palat. - Atunci n-au pentru d-voastră nici un înțeles cele ce ați văzut ori veți mai vedea aici, întâmpină adunându-și gândurile, ca să spună trista poveste, pe care de atâte ori o mai spusese. Ați văzut în sala de ceremonii portetul și... | 230 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | Nu pot, domnule, să vă descriu bucuria de care noi, slugile vechi ale casei, am fost cuprinse când, anul al cincilea al noii căsătorii, ne-am încredințat că tânăra noastră stăpână se află în stare binecuvântată. Generosul nostru stăpân era încă mai darnic și-și întețea silințele de a-i face frumoasei sale soții plăcută... | 204 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | „Doamnă, i-a zis, am, precum știi, cuvinte hotărâtoare de a nu mă socoti părinte al copilului născut de d-ta. După lege îi sunt însă tată și am dreptul de a-l crește după gândul meu, ca să-l fac vrednic de a-mi purta numele și de a-mi stăpâni averile. Îmi ești destul de scumpă pentru ca să-ți trec cu vederea marele păc... | 220 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | După plecarea noastră, ducele și ducesa au ieșit însoțiți de Raoul deasupra unei stânci de la marginea mării, ca să admire apusul de soare. Ajunși deasupra stâncii, bătrânul duce 1-a apucat pe Raoul de piept, i s-a uitat drept în ochi și i-a zis: „Ești un mizerabil, care a abuzat de încrederea stăpânului și de slăbiciu... | 218 |
Ioan Slavici | Fiul cuiva | „Giammai! a strigat apoi. Tu non sei mia madre! Nu poate să fie mama mea femeia care a putut să trăiască în căsnicie cu omorâtorul celui ce mi-a urzit viața! M-ai născut fără de voia ta și sunt dator ca să te cruțez: nu voi spune nimănuia ceea ce am aflat, dar eu din clipa aceasta nu mă mai socotesc nici fiu al tău, ni... | 168 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Doi lei pe zi, de mâncare și o litră de vin la masă: te mulțumești? - Sărut mâna, coconi ță! - Când vii să moi rufele? - Când porunciți, coconiță. - Să-ncepem de luni. - Să trăiți, coconiță! Și luni, în zori de zi, Chiva era la albie, iar pe la zece, când cocoana Alina s-a sculat, fata din casă a înveselit-o cu știrea ... | 216 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Cocoana Alina rămase o clipă pe gânduri. Avuse Chiva și mai nainte copilul acela și știa că-l are: de ce o spunea aceasta abia acum?! Dar ce putea să-i facă? Lucru mare, la urma urmelor, nu era. - Să-l aduci - grăi dânsa -, dar gălăgie să nu-mi facă. - Ferit-a Sfântul, coconită, zise Chiva: e băiat liniștit și nu se de... | 217 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Leacul a fost bun, și dacă săptămâna n-ar fi atât de lungă, Gogușor ar fi rămas, cum zisese mă-sa, băiat liniștit, care șade frumos pe lângă mumă-sa. Mai încolo însă, pe joi, pe vineri, când Chiva călca și nu putea să se depărteze de ferul cald, Gogușor se simțea în largul lui și se vâra prin toate unghiurile, urca toa... | 230 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Nu trecuseră, ce-i drept, săptămânile fără ca să fi dat și ea cu ochii de prichindelul de Gogușor, care începuse în cele din urmă să intre până prin salon, ca să vadă ce-i acolo. - Asta ți-e băiatul? o întrebă pe Chiva, uitându-se cu un fel de milă la copilul slab și oarecum pipernicit. - Sărut mâna, coconiță. - De câț... | 220 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Iară Gogu se uita de la fereastră și ochii i se umpleau de lacrămi când vedea cât de fericit e Gogușor, care putea să se joace cu nisip, să arunce cu pietre, să se cațere în copaci… Într-una din zile ploua, bătea vântul, tuna și fulgera. Gogu n-avea voie nici măcar să stea la fereastră și, Doamne!, tare ar fi dorit să ... | 205 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Ochii lui însă erau mereu afară. Prea era frumos să stai așa în ploaie, să bălăcești în apă și să nu-ți pese de nimic. Deodată el alergă din nou la fereastră. - Madamă! - strigă ca ieșit din fire - ia vezi, madamă! Gogușor găsise undeva o nuia și dedea mereu cu ea în baltă, încât apa zbura, stropind, departe giur-împre... | 202 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Nu-i vorba, Gogu putea și el să mănânce dude, dar nu să le culeagă, și e mare lucru să le iai așa, una câte una, pe ales, de pe rămurele. - Madamo! madamo! strigă el. Băiatul n-a murit, nici nu e bolnav măcar. Madama, văzându-l pe Gogușor cocoțat în vârful dudului, era indignată de ușurința cocoanei Alina. Era lucru de... | 202 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Madama citea, dar numai când cocoana nu era acasă, adecă mai mult decât stăpâna ei. Iar când madama citea, Gogu ar fi putut să se dea și peste cap dacă n-ar fi fost băiat atât de afară din cale binecrescut. El însă ținea la madamița lui și de aceea ședea frumușel lângă dânsa și se juca, așa singur, ca o maimuță, mai cu... | 208 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Gogușor îl vedea și el pe Gogu, dar, obraznic cum era, nu-l băga în seamă. S-a zis însă de mult că adeseori n-aduce anul ce aduce ceasul. Nu-l băga în seamă, ce-i drept, Gogușor pe Gogu, dar în fața pesmeților nu putea nici el să rămâie nepăsător. - Ce e ceea ce mănânci tu? întrebă el într-una din zile, uitându-se drep... | 211 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Madama își ridică înveselită ochii spre el. - Efectul picăturilor lui Fowler! exclamă ea. Cum să nu-i dea?! Fericită era că poate, în sfârșit, și el să mănânce mai mulți pesmeți deodată. Acesta era al doilea pas, făcut cu inimă mai ușoară. Și pe când madama era foarte fericită că poate să citească în toată tihna, Gogu ... | 206 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Astfel, pofta de mâncare a lui Gogu a devenit constantă. Mai ales la patru el totdeauna mânca bine, serile adormea curând, avea somn bun, ba peste câtva timp a început să mănânce bine și la masă. Lucru curios însă, el parcă mai slăbise și nu era nici atât de plin, nici atât de rumen la față ca mai înainte: soarele și v... | 214 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Când Gogușor se urca prin pomi, Gogu stetea frumușel jos, dar se bucura că Gogușor știe atât de bine să se urce și nu cade. Mai bine încă era când Gogușor zidea cetate, căci atunci Gogu îi căra pietri și nisip. De tot bine era când se jucau de-a secția, căci atunci Gogușor îl aresta pe Gogu și-l ducea în ghionturi la s... | 222 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Era, parcă, chiar mai bine decât în zilele când Gogușor le făcea toate, căci atunci el stetea cu inima mereu încleștată. Au, asta o simțea, să se sfârșească toate când madama va prinde de veste că el se joacă cu Gogușor, atât de răucrescut, și-i venea să plângă de câte ori se gândea cât de supărată are să fie mama lui ... | 202 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Și fiindcă madama nu se supăra, Gogu își lua din zi în zi tot mai mult avânt, încât 1-ar fi întrecut în cele din urmă chiar și pe Gogușor dacă lucrurile ar fi mers un timp oarecare tot așa. Nu-i era însă dat lui Gogu să ajungă om deplin. Într-una din zile madama grăbea, ca de obicei, să-și sfârșească capitolul. În grab... | 203 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | De ce să-l mai strige? de ce să se neliniștească? Nu era oare cel mai cuminte lucru să-și urmeze capitolul până la sfârșit? Iară Gogu, văzând puhoiul cel frumos, și-a adus aminte de cele petrecute când cu furtuna de odinioară. Știa acum că poate cineva să bălăcească sub streașină și să dea cu nuiaua în baltă fără ca să... | 224 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | N-a rămas deci decât ca rândașul să alerge, ca să o aducă pe madama din chioșc. Madama rămase o clipă ca trăsnită din senin, apoi se ridică ca o furtună; ploaie-neploaie, nu-i rămânea decât să alerge și ea. Într-un singur gând i se înfățișară toate urmările acestei nesocotințe copilărești, de care numai dânsa era vinov... | 203 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | - Ah! Gogule, ce mi-ai făcut?! strigă ea deznădăjduită. Asta-l muie pe Gogu. Fără ca să mai stea câtuși de puțin pe gânduri, el urcă scările, căit, blajin, supus, cel mai binecrescut copil. Madama se duse după el, ca să-l dezbrace și să-l premenească, fiindcă era ud, cum se zice, până la măduva oaselor și tremura de fr... | 202 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | - Atunci de ce te-ai jucat? - M-am jucat, grăi băiatul strâmtorat. - E bine! - zise dânsa - eu te iert și n-am să-i spun mamei că te-ai jucat cu Gogușor și că ai bălăcit sub streașină. S-ar supăra prea tare, te-ar pedepsi și nu i-ar mai da voie spălătoresei să-l aducă pe Gogușor cu dânsa. Am să-i spun că ne-a prins plo... | 202 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | El ținea deci ca Gogu să nu stea în pat, ci să se îmbrace și să alerge, iar hainele cele ude să fie puse la mașină, ca să se usuce, până ce se întoarce cocoana. Aceasta ar fi fost cea mai bună idee, dar madama se temea și nici Gogu nu mai voia să iasă de sub plapomă, unde, istovit cum era, se simțea foarte bine. Apoi, ... | 210 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Abia plecase rândașul, când curtea răsuna de durduitura trăsurii. Cocoana Alina se întorcea singură, deoarece coconu Costică se dusese la o întrunire, de unde n-avea să se întoarcă decât pe la șapte. Poate orișicine să-și închipuiască starea cocoanei Alina. Gogu al ei bolnav?! Atât copil avea și dânsa. Ea știa câtă băt... | 230 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | - Cum n-ai căzut? întrebă cocoana Alina mirată, în vreme ce madama se răci în tot trupul. - Am bălăcit - se lăudă el - cu Gogușor sub streșină și am dat cu bâta în baltă. Cocoana Alina se lăsă pe jumătate leșinată, pe jumătate moartă în jeț. Lucru nemaipomenit, de necrezut, înspăimântător: băiatul ei a bălăcit cu băiat... | 209 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | - Dar are ferbințeli! - Cu atât mai bine, zise medicul. Asta dovedește că s-a produs reacțiunea firească. Nu cumva ai voi să tremure înainte?! - Dar a adormit?! - Parcă d-ta nu adormi când ești obosită?! zise iar medicul. Lăsați băiatul în pace, că n-are nimic. Nu are nimic?! Cocoana Alina se simțea atinsă în ceea ce î... | 203 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | grăi d-l Furcă îndărătnicit. Îl gingășiți d-voastre ca să pară delicat, și-i faceți mult rău. Lăsați băiatul în pace! Nu-i așa, Gogule? Tu ești băiat vânjos, român verde, oltean cu falcă tare! Cocoana Alina începu să tremure ca varga. Nu! Prea era mult! asta trecea peste puterile ei! - Cum crezi d-ta… zise ea, hotărâtă... | 211 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | - Dar ce să fac fără slugi? întâmpină ea. - Îți cauți altele! răspunse el. Slugi câte vrei! Da! E ușor s-o zici, dar greu s-o faci. Trebuie să ai o oarecare energie pentru ca să te lipsești așa, odată, de slugile care-ți cunosc rostul casei. Nici c-avea cocoana Alina timp ca să alerge după slugi; iar boierul avea tocma... | 237 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Era însă parcă prea târziu. Gogu a intrat, se înțelege, la roșiori, și a potrivit lucrurile așa, ca manevrele de toamnă să intre și ele în cele șase luni, pentru ca îndată după manevre să și poată pleca din țară. Ah! ce frumos e la manevre! Oameni tineri, voie bună, chefuri, aventuri. Păcat numai că e și multă alergătu... | 221 |
Ioan Slavici | Gogu și Gogușor | Ah! ce bine o prindea negrul. Putea să-l poarte toată viața ei. | 12 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Uite, e ceva! Ce-o fi, ce n-o fi, numai singur Dumnezeu știe, dar ceva e, grăi Sfredeluș și-și mută neastâmpărat scaunul mai aproape. Umblând așa singur, treci fără de grijă și peste câmp deschis, și prin pădure deasă, dar ți-e urât când te afli pe vreun drum părăsit, și al dracului om ar trebui să fie acela care ar pu... | 210 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Banul, măi, e unealta Dracului. Numai așa din senin nu-ți vine frica. De unde poți tu să știi prin ce fel de mâni a trecut banul pe care-l ai la tine?! Știi însă cu câtă sete aleargă omul după el și cu câtă îndârjire îl păstrează. Tu 1-ai luat, dar poate că acela de la care 1-ai luat nu ți 1-a dat cu toată inima: sunt ... | 208 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | De aceea vorbesc eu de drumuri părăsite și de case pustii: nu-i a bine când un drum a fost părăsit ori o casă a rămas pustie! - Aș! grăi Tașcă și mai ceru un litru de vin. Cu toate aceste, nu-i venea să bage-n pungă ban luat mai înainte de a-l fi scuipat. - Scuipă-l! - așa zicea Sfredeluș - și zi cu toată râvna ca oric... | 221 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Dimineața, când plecase de la Alexandria, era, ce-i drept, negură și frunzele duzilor se scuturau. În curând însă negurile s-au risipit și soarele strălucea pe cerul senin de-ți era drag să treci călare peste șesul întins. A bine nu era însă acest timp frumos. După-prânz s-a pornit crivățul, domol la început și apoi di... | 228 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Acum rotea un mare stol de ciori pe deasupra plopilor ce se înălțau negri spre apusul soarelui, și era oarecum urât să te uiți într-acolo. N-avea el să treacă pe la „Hanul Ciorilor”, dar se’înnoptase prea curând și mare lucru n-ar fi fost dacă s-ar fi abătut din drum ca să mâie acolo. Nu-i trebuia lui nici jumătate de ... | 209 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Îi venea să se întoarcă, dar crivățul îl izbi iar în față. Ce era adecă?! Cu lumină ori pe întunerec, n-avea decât să ție drumul ca să deie peste han; el își îmbărbătă iar calul - înainte, tot înainte… dar trecuse de mult jumătatea lui de ceas și drumul era tot pustiu. Deodată el își opri din nou calul. „Hanul Ciorilor... | 227 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Acum însă se dezmetici și el, se întoarse puțin înapoi, ca să vadă iar lumina, apoi o luă peste arături drept spre ferestrile luminoase. - Ce hanul păcatelor e ăsta, cale de două împușcături de la drum? grăi el după ce se văzu, în sfârșit, la scara casei mari, pe care în atâtea rânduri o văzuse din depărtare. - Că n-a ... | 208 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | O singură ochire îi fu destul ca să vadă că aici a fost odată bucătărie. Cotlonul era și acum în ființă, iar mașina fusese înlocuită cu alta mai mică. La o masă de la stânga ședeau doi olteni, cu paharele pline în fața lor; pe laviță, într-un colț, era un neamț zdrănțăros, iar hangiul grec, bulgar ori albanez, ce-o fi ... | 203 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | „Cine or fi ăștia? ” se întreba el. „Cine o mai fi și ăsta? ” se întrebau ei. Hangiul își lăsă dichisurile și făcu un pas spre dânsul. - Urâtă vreme pe aici, îi zise Tașcă, pentru ca să înceapă cu ceva. - Mai frumoasă n-o fi nici p-aiurea, răspunse hangiul; Sf. Dimitrie nu vine cu primăvară. Trei lei, o băncuță și patr... | 210 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Curat că vântul m-a adus pe aici! Urma, după gândul lui Tașcă, că vreunul dintre cei patru să-l întrebe ce-a căutat la Alexandria, iară el să le spună, drept răspuns la întrebarea aceasta, că și-a dat banii, ca să arvunească ovăz. Nici unul însă nu-i nimeri gândul. - De - grăi hangiul într-o românească stâlcită - dacă ... | 221 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Se ivește, ce-i drept, pe fiecare săptămână câte unul, dar nu cel adevărat. Îi fi d-ta! - Dac-am fi doi frați - răspunse neamțul -, dar suntem numai opt. Hâhâhî! Oltenii începură și ei să râdă. Unul dintre dânșii se uitase la Tașcă dintru început ca la un vechi cunoscut. - Îi fi d-ta, îi zise el acum. Sunteți doi frați... | 206 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Dar era la birt și nu-i rămânea decât s-o ție și el pe coarda pe care o porniseră ceilalți. - De, - zise el - tare mi-ar prinde bine, dar cât mai curând, fiindcă am arvunit Ia Alexandria niște ovăz și nu știu cum voi găsi bani ca să-l plătesc. Nu-mi aduc însă aminte să fi avut vreun unchi bogat. - Hâhâhî! râse iar neam... | 219 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | - Prostii! grăi Tașcă supărat, apoi se așeză în fața oltenilor la masă și ceru vin și ceva de mâncare. Vor fi și fost prostii, hangiul însă, care își petrecea viața în pustietatea aceasta, se potrivea de minune cu neamțul, care umbla de atâta timp pe urma unui mort și ajunsese în cele din urmă să creadă că nu de bunăvo... | 203 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Dumnezeu știe! Se poate! Tot ce se poate! Purtat astfel prin lumea ființelor nevăzute și ostenit cum era, Tașcă ajunsese în cele din urmă să nu-și mai poată da seamă dacă lucrurile se petrec în aievea ori le visezi numai. Mai ales în râsetul neamțului era ceva nefiresc, încât îi venea câteodată să se ducă să-l apuce de... | 204 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.