author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | O moștenire grea | Nu era apoi nenea Iorgu omul lipsit de bună-creștere, care-n asemenea împrejurări își jignește prietenii, și primea cu plăcere. Gusta el bucuros și-o sardea, și-o felie de cașcaval ori de șuncă, și câte un pateu, și bea fie un țap de bere, fie o țuiculiță, fie un pahar de vin bun, unul, două, ba chiar și mai multe, căc... | 218 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Chiar și dacă n-ar fi râvnit cu tot dinadinsul la mulțumirea de a da „revanșă”, cinstind și el pe alții, îl mâhnea afară din cale gândul că nu-i este dată putința de a-și face sie însuși cinste. Ajuns apoi odată cu gândul aici, el își dădea seamă, cuprins de durere, că nici unul dintre copiii săi nu s-a învrednicit să-... | 201 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Acesta se făcuse însă zgârcit și cămătar, încât nici până la vârsta de treizeci și șase de ani nu s-a căsătorit, și mai era și supărat pentru că frații și surorile lui intraseră în rândul boierilor, iar din el n-au scos părinții săi decât un biet bărbier. Erau triste și dureroase adevărurile acestea, dar nenea Iorgu se... | 218 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Era aceasta moștenire rămasă de la răposați. II Nu trece zi lăsată de Dumnezeu, ceas nu trece, nici o clipă fără ca să moară ici un om, colo altul, mulți în toate părțile, fiecare în felul lui. Mirare nu are dar să ne cuprindă că i-a venit și lui Anton rândul și a murit așa, pe neașteptate. Primind vestea dureroasă, fr... | 209 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Ce câștig după ce voi fi făcut renunțarea? Așa se întreba el. E oare lucru cuminte să renunț, pentru ca dintr-o moștenire destul de însemnată să se facă patru mici, care-n timp au să fie risipite? ” El își cunoștea copiii: îl știa pe Iorgu, maiorul ce poamă e; își închipuia ce are să facă cellalt, studentul, când va pu... | 212 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Nu era nenea Iorgu om care sufere ca copiii lui să treacă peste vorba lui, și bun îi și era de altminteri gândul. Lucrurile nu ies însă totdeauna așa cum și le plănuiește omul. În fundul curții caselor pe care nenea Iorgu le luase în primire ca bun chivernisitor al moștenirii rămase de la răposatul său fiu se afla fost... | 206 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Se și cuvenea ca la vreme de bătrânețe să fie cruțat. Având-o la îndemână pe Ioana, nu mai avea nevoie să prânzească la birtul economic. Știa Ioana nu numai să gătească bucate foarte bune, ci să-și aleagă atât la băcănie, cât și pentru oamenii ajunși la vârsta în care se afla dânsul. Diminețile dar el nu se ducea în pi... | 210 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Când avea deci câte o bucată bună, el îl poftea pe fiul său, studentul, care venea bucuros să-i ție bunului său tată de urât. Bun, bucuros era dânsul și când Ioana și-a dat părerea că e păcat să stea gol iatacul în care dormeau mai înainte ucenicii. După ce el s-a mutat apoi acolo, erau doi care-și dedeau silința să-i ... | 205 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Acum i se părea că tot mai frumoasă e haina nouă și bine croită, mai ales fiind bună și frumoasă și stofa din care era făcută. Iar fiul său îl încredința că are multă dreptate și-n ceea ce privește multe alte amănunte ale vieții de toate zilele. E apoi cu desăvârșire netăgăduit adevărul că omul nu numai de hrană trupea... | 223 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Era mereu posomorât și ursuz, parcă s-ar fi întors de la un aperitiv. El a rămas tot bunul chivernisitor, care nu se-ncurcă niciodată; își făcuse socoteala veniturilor pe care le are, le împărțise aceste pe trimestre și pe luni, hotărâse cu multă chibzuință cât era să cheltuiască pentru hrană, cât pentru cheltuiala cas... | 228 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | „Da! își zicea acum. Ce să-mi faci? Nevoile vieții. O să pun la loc trimestrul viitor”. O zicea el aceasta, dar era din ce în ce mai strivit de simțământul că numai cel tare e în stare să se stăpânească pe sine însuși și că el nu mai e destul de tare ca să se înfrâneze. Purtând povara acestui simțământ, nenea Iorgu nu ... | 206 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Nu-l trăgea nimeni pe nenea Iorgu la răspundere, dar se judeca el însuși pe sine și nu-l ierta firea să se asuprească. Avea, dacă e vorba, toată dreptatea când își zicea că i se cuvine să-și petreacă în toată lărgimea puținele zile de viață ce-i mai rămâneau. A suferit, a răbdat, a muncit, s-a canonit destul în timpul ... | 252 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | „ - - zicea - - îmi așteaptă cu nerăbdare moartea, ca să poată pune mâna fiecare pe partea ce i se cuvine din moștenire. Iar lumea, totdeauna părtinitoare și pornită spre răutăți, le dă dreptate. Urât e să trăiești în lumea aceasta! ” I se făcuse negru înaintea ochilor când se gândea că e plecat, cu toate aceste, în dr... | 215 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Mereu era ispitit de gândul de a împărți între copiii săi averea rămasă de la răposatul lor frate. Iar i se însenina, parcă, cerul când își aducea aminte cum își mătura și deretica prin casă, cum își văcsuia încălțămintea și-și curăța hainele, cum își făcea cafeluța: „Am s-o fac! își zicea din ce în ce mai hotărât. E c... | 187 |
Ioan Slavici | Mitocanul | De! ce să-i faci mitocanului? Orișicât l-ai ciopli și l-ai polei, el tot își dă în petec. Sosit de la Paris cu diploma de arhitect în buzunar, Voicu era coconaș cu obrazul subțire ca orișicare fecior de boier și nu se mai putea întoarce în căscioara din Mahalaua Iancului, care se mai dărăpănase în timpul celor din urmă... | 211 |
Ioan Slavici | Mitocanul | S-a dus și s-a încurcat. Șase ani sunt o bucată bună de viață și șase ani se împlineau peste câteva luni de când ei nu se văzuseră: cum, Doamne, să nu se încurce?! Ici un sfert de ceas, colo altul și încă unul: nici nu simți când te apucă seara. Apoi dacă e vorba, nici nevastă, nici copii, nici treburi de vreun mare zo... | 263 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Văzând însă că degeaba umbla pe la ministere, a început să caute vreun antreprenor care știe să-i prețuiască cunoștințele, priceperea și hărnicia. Una după alta au trecut dar zilele, ba trecut-au și săptămânile, fără ca Voicu să mai fi putut trece pe la Obor. Și e mai greu lucru să fii mamă, să-ți știi feciorul în apro... | 207 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Nu de nasul unui asemenea om era Uța, care mai avea și zestre de două sute de galbeni. Uța însă nu se uita la roate, ci la ochii și la mustața lui Duțu; de aceea, certată, necertată, mai pe față, mai pe furiș, ea stetea de vorbă cu Duțu de câte ori numai putea. Ce păcat era adică dacă stetea de vorbă cu el? Trecuseră d... | 212 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Voicu însă uitase, parcă, pe ai săi. - Să te duci, maică, - îi zise ea în cele din urmă - să vezi ce e cu el. Duțu ținea mult la Voicu, care era cu cinci ani mai mic decât dânsul; acum însă era supărat pe el. - Eu nu mă duc - răspunse dar - dacă nu vine el. El știe unde are să ne găsească; eu însă n-am mai umblat pe la... | 206 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Era dar foarte strâmtorat când mumă-sa îi zise să dea drumul birjei și să treacă și pe la frate-său. - Trebuie, maică, îi zise ea. Ți-e frate și are să se mâhnească dacă află c-ai fost pe la mine și n-ai trecut și pe la el. - Ei, - răspunse Voicu - tocmai pentru că mi-e frate și nu om străin are să-i treacă supărarea d... | 206 |
Ioan Slavici | Mitocanul | și lui nu îi roșesc obrajii? El tot e gata s-o ia? Sunt destule fete în București: un om ca Duțu poate să aleagă și dintre cele cu zestre mai bună. - Dar dacă numai asta-i place? - Aș! prostii! grăi Voicu. S-a trezit de mult vorba că numai una îi place omului. Parcă nu sunt om și eu? Una-ți place azi și alta mâine; fem... | 226 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Duțu era topit, umilit ca cel mai nemernic dintre toți muritorii; nu-i rămânea însă decât să treacă șoseaua și să-și prezinte fratele. N-ar fi fost Ciungu omul care era dacă n-ar fi văzut că și la dreapta și la stânga și peste drum toți stăteau cu gurile căscate și se uitau ca la o minune. De! Mai rar dogari ca Ciungu,... | 210 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Uța, o fată ca de vreo optsprezece ani, cam înaltă și plină la obraji, mai mult smeadă decât oacheșă, cu un zâmbet de copil răsfățat în ochi și împrejurul gurii și curată și fragedă ca mărgăritarele stropite de roua dimineții, intră cu tava de dulcețuri și se duse mai întâi la bătrâna. Pe când bătrâna lua tacticos și b... | 206 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Duțu era foarte supărat, iar bătrâna se uita mirată la fiul său. Nu! Prea o luase repede! Așa zicea și Ciungu în gândul lui. Erau strâmtorați cu toții, de nu mai știau cum să iasă din încurcătura aceasta. - Doamne! grăi Uța, cuprinsă de neastâmpăr. Ce să mai umblăm cu mofturi? Parcă nu știm cu toții care dintre noi ce ... | 217 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Voicu găsea ceva frumos în această lipsă de sfială și peste două zile iar a găsit un sfert de ceas ca să treacă pe la Obor: prea îi era nesuferită lumea în care trăia și i se deschidea inima când se întorcea aici. După Paști s-a făcut nunta, iar după nuntă au urmat zilele albe cu dumineci petrecute pe la Grădina lui El... | 214 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Luase Duțu obiceiul de a ieși numai cu nevasta, fără Uța nu putea să iasă. De sărbători au avut bucurie în casă; după sărbători au tras un chef de botez și apoi frații nu se mai vedeau decât, vorba românului, din Paști în Paști. Voicu luase peste vară câteva zidiri la țară, unde alți arhitecți cu obrazul mai subțire nu... | 204 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Prea era mare și largă și frumoasă, prea boierească casa lui Voicu: așa numai pentru sine nu și-o zidise omul, și Uța, femeie prevăzătoare și mumă a patru copii, dedea cu socoteală că mai curând ori mai târziu o să fie și o stăpână în casa aceasta. Vreo cocoană năzuroasă, care nici că se mai uită la rudele soțului său.... | 201 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Iară Uța, muiere cu gura rea, s-ar fi simțit umilită dacă n-ar fi spus fără de încunjur ceea ce gândea. - Vorbiți și voi ca ăl din poveste, care și-a dorit să fie împărat, grăi dânsa. Asta nu e om care-și ia nevastă. Vă pomeniți că-l ia pe el una care-l face să ne închidă ușa înaintea nasului. Erau grăite în glumă vorb... | 202 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Când începuse a-și aduna material pentru casă, el era hotărât să se însoare îndată ce-și va fi zidit casa. Îi era urâtă singurătatea și nu e lucru mai ușor decât să te însori după ce ai o carieră bună și ți-ai mai adunat și avere, ca să poți alege după plac. Casa era însă sfințită și el nici măcar alegerea nu și-o făcu... | 220 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Și nu numai casele se învechesc; se cam învechise și stăpânul lor, care se uita din zi în zi mai îngrijat la perii cărunți de pe tâmplele lui. De, om tocmai tânăr nu prea era, și, neînsurat, omul care nu mai e tânăr se simte totdeauna mai bătrân de cum în adevăr e. Lasă că cei mai mulți dintre prietenii lui de odinioar... | 232 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Un singur lucru îl mai muia pe Voicu: perii cărunți, cari se făceau din zi în zi mai deși. Când se gândea la aceștia, el tot se uita fie chiar și numai din curiozitate la portretele Firichii. - Uite! - îi zise într-una din zile bătrâna, scoțând la iveală un portret - de ce adică n-ai lua-o pe aceasta? Ce boboc de fată!... | 202 |
Ioan Slavici | Mitocanul | - Nu degeaba au trimis-o pe cocoana Firica la mine. -Aș! - întâmpina el - au trimis-o părinții, cari umblă să scape cât mai curând de ea și-i caută, ca oameni cu minte, un bărbat mai așezat. Asta este dintre femeile cari și cheltuiesc zestrea îndoit și te fac în fiecare zi să simți că ți-au adus-o, și dacă m-ar lua, ar... | 205 |
Ioan Slavici | Mitocanul | - Nu! - zise el cu toată hotărârea - eu nu pot să fac ceea ce e împotriva firii mele! Vorba e numai că hotărârile unui om care a ajuns să nu-și mai poată număra perii cărunți foarte ușor se schimbă când e la mijloc vreo femeie care e și tânără și frumușică. Cocoana Firica, femeie trăită în lume, nu voia să-l siluiască ... | 207 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Goreanu însă nu putea să aducă la masă un prieten pe care nevastă-sa nu-l cunoștea încă fără ca să spună o vorbă, iar pe nevasta lui nu o răbda firea să nu-i spună verișoarei că are să fie Voicu la masă. Olga nu-l cunoștea pe Voicu, dar îl știa de la muma ei, care vobise despre dânsul, ba-i arătase chiar și portretul l... | 206 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Cu totul altfel i se prezentau lucrurile după ce s-a văzut față în față cu ea. Nu era sărmanul obișnuit să vadă femeile atât de aproape și nu fusese în viața lui atât de înaintat, ca acum, spre căsătorie. Prea era nostimă: ar fi fost în stare s-o ia chiar și fără voia ei! Vorba e numai că Olga nu se uita la el. Șerpoai... | 216 |
Ioan Slavici | Mitocanul | - Să-i lăsăm singuri! șopti ea după masă și ieși ca să vadă de treburile casei. Lui Goreanu îi plăcea ideea. - Să mă ierți, zise el peste puțin și se duse după nevastă-sa. Voicu era foarte strâmtorat. Olga însă, care îi vedea strâmtorarea, se simțea oarecum la largul ei, parcă l-ar fi prins și ar putea să facă tot ceea... | 206 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Eu n-am înțeles lucrurile așa, dar verișoara d-tale vrea să-și facă o jucărie cu noi. - Ce vrei d-ta cu mine? răspunse ea, uitându-se iar în ochii lui. El apucă, fără ca să-și dea seama, mâna ei, și e lucru mare să ții în mâna ta mâna ei. - Nu mai vreau - zise - decât ceea ce vrei și d-ta. Aș fi foarte fericit dacă ai ... | 212 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Vedea că s-au schimbat lucrurile, dar nu putea să-și dea seama ce s-a petrecut între Voicu și Olga, care era supărată de-i venea să plângă. Văzându-l pe Voicu sfiicios, ea-l luase drept un om blajin, cu care poate să facă tot ceea ce voiește. Nu era dar câtuși de puțin supărată când a rămas singură cu el; își închipuia... | 211 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Erau toate stricate: acesta era simțimântul de care erau cuprinși cu toți în clipa despărțirii. Abia seara, când se află singur, a mai început Voicu să se răzgândească. Copilă ușuratică? Da! Însă tare drăguță! Păcat! Putea, așa simțea el, să facă tot ceea ce voia cu dânsa și e foarte greu să găsești o femeie cu care po... | 242 |
Ioan Slavici | Mitocanul | O singură greutate mai era la mijloc: doamna Bondoc, care era cocoană, și domnișoara Olga, care crescuse în „pension”, cu fete din „case bune”, țineau ca mama lui Voicu să nu fie poftită la logodnă. La nuntă da, ziceau ele, dar nu și la logodnă. Țineau ca logodna să se facă fără de zgomot. Voicu s-a învoit, ca să scape... | 234 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Era hotărât să se retragă, și trei zile nici n-a mai dat pe la casa lui Bondoc. A patra zi a trecut însă pe la maină-sa, ca să-i spună că el nu se poate hotărî, iar de la bătrâna nu s-a mai întors acasă la el, ci ia Bondoc. Era cuprins de simțământul că intra rob, dar altfel nu putea să facă, și peste câteva zile Uța ș... | 206 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Nu degeaba era el fratele lui Voicu: trebuia să facă tot ceea ce-i spune nevasta când era să scape pe fratele său de sub stăpânirea viitoarei lui neveste. - E - zicea Uța - rușine pentru un bărbat să se lase ca nevastă-sa să-l poarte de nas! Duțu se uită lung la ea. - Tocmai de aceea - răspunse el zâmbind - n-am să mă ... | 232 |
Ioan Slavici | Mitocanul | Bondoc se uita cam mirat la mitocanul fercheș și țanțoș. - Vin - grăi Duțu - ca din partea fratelui meu Voicu și aș dori să grăiesc, dacă se poate, o vorbă cu cocoana d-tale și să văd pe coconița, mireasa fratelui meu. Bondoc era strâmtorat. Nu că l-ar fi supărat, poate, purtarea lui Duțu, dar îl băga în răcori gura ne... | 207 |
Ioan Slavici | Mitocanul | „Până-aci - grăi el zâmbind - toate merg de minune: mă pomenesc că mă oprește și la masă, numai să scape de mine. ” El se așează apoi pe canapeaua de sub oglinda cea mare. La asta nu-l poftise Bondoc. Duțu știa însă ce voiește, era fratele lui Voicu și acol | 51 |
Ioan Slavici | O încurcătură | D-l Gogu Bondoc, profesor de aritmetică și de geometrie, era om nervos și distrat ca toți matematicienii cu adevărată vocațiune, deci și iute la fire și cam zăpăcit. - Ai să faci o cură hidroterapică în toată regula, îi zise doctorul său curant, care îi mai era și bun prieten. - Neapărat, Gogule, stărui cocoana Eliza, ... | 213 |
Ioan Slavici | O încurcătură | Ai fi jurat că nici neam de neamul lui n-a fost matematician. Nici bondoc, nici distrat, nici zăpăcit. - Așa! îi zise dar medicul la plecare. De aici înainte poți să mănânci orișice cu măsură, dar vin să bei puțin, cafea să iei una singură pe zi, iară de ceai să te ferești cât se poate. - Am înțeles! răspunse d-l Bondo... | 201 |
Ioan Slavici | O încurcătură | S-au și dat jos din tren, au prânzit nesupărați, dar când d-l Bondoc și-a comandat cafeaua, portarul a anunțat plecarea trenului la Viena. Cocoana Eliza a sărit ca-nțepată de vespi și-a luat iute pe Mimița, ca să nu cumva să scape trenul. D-l Bondoc se uită la ceasornic. Erau abia unu fără douăzeci. - Stai, soro, nu te... | 207 |
Ioan Slavici | O încurcătură | ” Ca om cu multă prezență de spirit, el 1-a lăsat pe Goguță la locul lui și s-a dus să caute, trecând din vagon în vagon, pe cocoana Eliza. Nu-i însă, nu-i nicăiri. Întreabă ici pe un călător, colo pe altul, mai departe pe conductor. -A! domnule, - i se răspunse, în sfârșit - o doamnă, cum zici d-ta, a trecut în trenul... | 205 |
Ioan Slavici | O încurcătură | Nu era nici acum nervos, nici zăpăcit, dar îi venea să turbe, și conductorul numai cu multă greutate a putut să-l stăpânească până la proxima stațiune, unde trebuia să-l dea jos ca pe unul care a pornit pe drum greșit și turbură ordinea. — Asta e culmea culmilor! strigă el. Care va să zică tot eu cel cu pricina?! Se în... | 220 |
Ioan Slavici | O încurcătură | Băiatul sosește peste cincisprezece minute la Lukau: îi dăm o depeșă să se oprească și să se-ntoarcă cu primul tren aici. Vă întoarceți apoi la Prerau, luați drumul prevăzut în bilet și o găsiți pe doamna la Vikau. D-ta plătești o depeșă la Vikau, alta la Lukau, un bilet pentru băiat Prerau-Lukau dus și întors, un bile... | 218 |
Ioan Slavici | O încurcătură | Așa au și rămas apoi lucrurile, și poate orișicine să-și închipuiască lacrămile de bucurie cu care Gogu și Eliza, Goguliță și Mimița s-au îmbrățișat în Gara de Nord de la Viena. - Dar Gogule dragă, - grăi cocoana Eliza - dacă e vorba să mai facem cură hidroterapică, o facem la noi în țară. | 54 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Cap deschis și fire potolită! Lasă că era cu deosebire deștept, dar mai și citise mult, știa multe, îi erau ochii deschiși pentru toate și avea darul de a spune cu toată cumpenirea ceea ce gândea, încât era o mare mulțumire să-ți petreci timpul stând de vorbă cu el. Făcuse doi ani la Universitatea din Paris, unde se în... | 232 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Aceasta era deci cuprinsă de o firească mâhnire când se gândea că vor trebui să mai treacă ani și iar ani de zile până ce el va fi ajuns să-și ia diploma de doctor și să se așeze ca om la casa lui. Apoi, Negrea mai era și ca un fel de miel care suge la doauă [oi], și anume mai avea o mătușă bogată, sora tatălui său, vă... | 227 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Nici că obosea vreodată. Noi îi ziceam „Bătrânul”, nu numai pentru că era mai în vârstă decât cei mai mulți dintre noi, ci și pentru că era bătrânicios și chibzuit în toate ale lui. Ținea să fie totdeauna bine îmbrăcat, să se hrănească bine, să-i fie locuința frumoasă, aerisită, curată și bine mobilată și să se împărtă... | 248 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | - Omul necăsătorit - zicea el rostind vorbele rar și răspicat și bătând cu degetul în masă - orișicât de multe și de mari i-ar fi vredniciile, e deopotrivă cu ramura stearpă în pomul plin de flori roditoare. Nici c-ar fi putut să vorbească altfel un om cumpănit ca dânsul, care avea nu numai o mamă, ci și o mătușă bogat... | 214 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | - Ce-ar fi adecă, i-am zis într-un rând, dacă ea și-ar pierde în cele din urmă răbdarea și s-ar mărita după altul? Negrea se uită la mine așa de sperios, încât nu-l mai cunoșteam. Era parcă cel mai pătimaș om, care ar fi fost în stare să săvârșească faptele cele mai crunte. - E oare cu putință! ? grăi dânsul. Uiți că m... | 216 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Cu toate acestea nu-i mai puțin adevărat că ni se par fericite zilele copilăriei abia după ce au trecut, când ne aducem aminte de ele cu un fel de duioșie pornită din gândul c-au trecut și n7au să se mai întoarcă. Același fel de duioșie ne cuprinde când ne aducem aminte de timpul petrecut la universitate, de prietenii ... | 201 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Cum nu-l știam pe Negrea prea modest, îmi dedeam dar cu socoteala că era la mijloc vreo întâmplare care-l silise să-și petreacă viața fie în străinătate, fie retras la vreo moșie, ceea ce de asemenea se potrivea cu firea lui. - Aș! mi-a spus Margu, unul dintre foștii noștri colegi, pe care 1-am întâlnit din întâmplare ... | 205 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Mie mi se părea, din contra, peste putință ca el să nu fie încă om căsătorit. Nu numai că aceasta nu se potrivea cu felul lui de a vedea lucrurile, dar mai era la mijloc și moștenirea mătușii celei bogate, la care nu putea renunța cu una, cu doauă. Mă-nșelasem. Vreo doi ani în urmă 1-am întâlnit la Constanța, unde mă d... | 205 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Aducându-și adecă aminte de cele ce-mi spusese odinioară, el se uită la mine zâmbind cu un fel de nepăsare ironică. - Te vei fi mirând - îmi zise — că mă găsești încă tot necăsătorit. - Nevoile - răspunsei eu - care silesc pe om să facă ceea ce nu voiește sunt așa de multe, încât nu poți să te miri aflând că el n-a făc... | 214 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Mă uitai mirat la el. - Nu pot - grăi - să-mi dau seamă despre legătura ce-ar putea să fie între viața casnică și stările politice. - Mi-ai spus că ești judecător, răspunse el. Tocmai fiindcă ești judecător ai s-o înțelegi aceasta mai ușor decât oricine. Dedeam din cap și din umeri ca omul care nu e în stare să se dumi... | 214 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | - Dacă-i așa - întâmpinai eu - atunci ai fără îndoială dreptate. Aceasta o spun nu numai ca judecător, dar și ca omul cu bun-simț. - Ei bine! - urmă el - intrând în vreunul dintre partidele politice, am să întrețin legături, să fac și să primesc vizite, să iau parte la întrunirile de tot felul, la soarèle, la nunți și ... | 206 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | E în această privință un fel de întrecere, și cel ce nu ia parte la întrecere se pune în inferioritate și e socotit drept om de mâna a doua, „om de casă” al celor ce țin să fie puși în rândul „elitei’. - Dă-mi voie să te încredințez că pe mine nu m-ar supăra așa ceva, întâmpinai eu. - Pe mine însă mă supără - răspunse ... | 215 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | - Mă iartă - îi zisei - dacă-ți mărturisesc că n-o înțeleg asta. Sunt atât de mulți oameni mai săraci care iau parte la ea. - O fac - răspunse el - fie pentru că sunt nevoiți s-o facă, fie pentru ca să scape de sărăcie agonisind averi prin mijloace neiertate. Acesta e lucrul asupra căruia îți spuneam că abia după masă ... | 238 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Iertare nu găsesc la dânșii decât cei fie umiliți, fie destul de bogați ca să le poată impune. Vorbesc ca om pățit. Nu numai știu prin ce am trecut, dar am și prieteni care, după un an petrecut în țară, au fost nevoiți să petreacă doi ani în străinătate, ca să facă economii. Oamenii săraci și cu minte au la noi să trăi... | 217 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Îl înțelegeam acum și nu mai aveam ce să-i zic: era tot omul care numai pentru mulțumirea sa le făcea toate. III Au trecut la mijloc câțiva ani, și cu ocaziunea unui proces am făcut cunoștința avocatului Papavera, care, din întâmplare, era om de încredere al vechiului meu prieten Negrea. Mă bucuram că pot să mai aflu c... | 203 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Om cumpănit cum era, el nu cheltuia, ce-i drept, peste puterile lui, dar își petrecea timpul citind și făcând fel de fel de experimente și astfel îi era nesuferită purtarea de grijă pentru avutul lui. Se simțea nenorocit când era nevoit să-și bată capul cu chiriașii, cu reparaturile ori cu achitarea impozitelor de tot ... | 237 |
Ioan Slavici | Negrea bătrânul | Era lucru firesc dacă tot mai stetea pe gânduri și după trecerea anului de doliu. Îl cuprindeau un fel de fiori reci când se gândea la bătaia de cap pe care urma s-o aibă cu atâte slugi și cu o gospodărie atât de complicată. Ba mai era pe deasupra și răspunderea pe care o lua asupra sa în ceea ce privea soarta soției ș... | 143 |
Ioan Slavici | Norocul | Crivățul șuieră și vâjie izbind în toate părțile stropii sloiți. Pereții caselor, geamurile ferestrilor, scoarța copacilor, grădelele de prin prejurul grădinii, toate deopotrivă sunt învăluite cu o lucie coajă de sloi. În grădina bisericii, pe piața de dinaintea ei, pe ulițile ce se varsă din toate părțile, oamenii, un... | 216 |
Ioan Slavici | Norocul | Acum se stânge, încât abia mai rămâne sămânță de lumină… acum se ridică mai lătăreață și mai îndărătnică. Moș Mărian privește, îi ies lacrămile din ochi, i se sloiesc pe gene… De mult s-a-ntunecat și el mereu privește, ca și când ar voi să-și tălmăcească taina vieții din jocul acelei flăcări. În sfârșit, se mișcă. Un z... | 207 |
Ioan Slavici | Norocul | Cârlanul se opri, nechezând printre dinți, la ușa grajdului. - Stăi, prietene! grăi bătrânul mergând cu hamurile în urma lui. Toate se fac cu vremea. În grajd mai era un cal, loc pentru alți doi și un flăcău, care se trezi din somn când intră bătrânul. - Bună seara, Costane! grăi el trăgănând vorbele. Ai avut noroc la ... | 209 |
Ioan Slavici | Norocul | Dar de mult îi spusese că nu îi priiește cârlanului altă mână decât a stăpânului. În vreme dar ce moș Mărian își vedea de cal, flăcăul sta neastâmpărat în apropierea lui. Și aceasta seară de seară îl supăra mult și tot mai mult. Din voia lui moș Mărian se adăpostea cu calul său în acest grajd, și pentru aceasta ar fi d... | 205 |
Ioan Slavici | Norocul | - Nu mai ai să ce întorci? Pentru ce? Costan rămase turburat. Îi era greu să spuie ce nu-i venea de la inimă. - Moș Măriane! grăi el în sfârșit. Pentru ce nu-mi lași mie grija cârlanului? Moșneagul se apropie de flăcău și-i puse amândouă mânile pe umeri. - Ei! ce să-ți zic, nepoate?! grăi el așezat. Am și eu obiceiuril... | 219 |
Ioan Slavici | Norocul | Moș Mărian ieși din grajd și plecă cu pași domoli spre casă. III Era mare casa lui Moș Mărian. El urcă cinci trepte și păși într-un cerdac așezat pe șase stâlpi ciopliți cu multă măiestrie, după obiceiul vechi. Înainte era o tindă largă cu două uși în dreapta, alte două în stânga și una în fund. Tinda era întunecoasă, ... | 205 |
Ioan Slavici | Norocul | Masa era plină de lână, de flori făcute de mână și înșirate pe subțirele fire de sârmă. Acum ea își dedea trudă să întrame un porumbel, căruia nu-i lipsesc decât aripile. Pe fereastră e o cărticică, deschisă, așezată cu scoarțele în sus. Razele ieșite din lampă aruncă asupra Sevastei o lumină îndoielnică, în care fața ... | 221 |
Ioan Slavici | Norocul | Sevasta sări speriată de la masă. - Vai de Doamne, taică! strigă ea grăbind spre el, dară umpli toată casa… Bătrânul privi îndelung în fața fiicei sale. - Așa-i! zise el. Eram să mă așez și mă vedeam plin de sloi… Asta trebuia să o fi făcut înainte de a fi intrat, și acum mă duc s-o fac afară. El își luă căciula în cap... | 214 |
Ioan Slavici | Norocul | Singur nu știa de ce, dar l-a fost apucat o înduioșare nențeleasă, încât i se ura de singurătatea în care era. Parcă mereu străbătea până la dânsul urletul vântului, de care vorbise bătrânul. Când văzu pe bătrânul coborând scările și luându-și calea spre grajd, el tresări. Ca și când acest bătrân nu ar mai fi fost un o... | 205 |
Ioan Slavici | Norocul | să spui întocmai. Dar asta să o spui, căci altfel poate că-ți vor da ceva amestecătură. - Da! Moș Mariane! o să spun! grăi Costan, uimit de stăruința bătrânului, apoi se duse unde era trimis. Bătrânul se întoarse încet în casă. Sevasta s-a fost dus să facă mămăligă. Intrând, moș Mărian se opri în mijlocul odăii și răma... | 214 |
Ioan Slavici | Norocul | Dar câte un singur strop. În acesta unul s-a vărsat puterea durerii. Liniștit ca și mai nainte, bătrânul apucă garafa, sfiicios și smerit, ca pe un lucru sfânt, și o puse de unde a fost luat-o. „În sfârșit, și ea trebuie să trăiască! grăi el mângâiat. E chip și chip de a viețui: e unul și acesta. ” V Când Sevasta intră... | 203 |
Ioan Slavici | Norocul | - Să-ți cumperi cărbuni… zise bătrânul, trăgănind vorbele… Cărbuni pentru călcat. El închise lada, o încuie, își puse cheia în șerpar, apoi se ridică. - Uite, grăi el apropiindu-se de dânsa - Îți dau un franc. Dându-i banul, el o privi aspru în față. - Cumpără cărbuni de cei buni, iară nu orișice amestecătură, îi zise ... | 202 |
Ioan Slavici | Norocul | Ea știe cum se plătesc. - Bine, Sevastă! grăi bătrânul, și iarăși întinse mâna să ia păhărelul. Dar de astă dată mâna începu să-i tremure și el împinse păhărelul de la sine, încât rachiul se vărsă pe masă. Ia-l d-aici! zise el înscârbit. Mi-e greață! Du și garafa! E prost rachiu. Sevasta se înroși ca bujorul și se grăb... | 212 |
Ioan Slavici | Norocul | Ea își ridică mâna dreaptă și o ținu îndelungat pe frunte. Stâmpărându-și astfel fruntea, cugetările parcă se așezau rânduri-rânduri în capul ei. Peste față i se răspândi o înduioșare, o mâhnire, care-i schimbă toată firea. Privirea îi căzu greu asupra bătrânului și rămase așezată asupra pletelor lui cărunte… El mânca ... | 207 |
Ioan Slavici | Norocul | El apucă mâna fiicei sale. - Știu, înțeleg, grăi el așezat. Știu și înțeleg. Înțeleg, Sevastă!… Sunt lucruri pe care le știi și le-ai auzit de atâtea ori; totuși, le mai spun. Nu eram copil, nu eram băiat, nu eram flăcău când am venit în astă țară! om făcut eram. Și n-am venit ca să nu mă mai întorc. Parcă tot mă chema... | 217 |
Ioan Slavici | Norocul | Și în șase ani am avut patru sute de galbeni, patru sute și șasezeci. Nu mai eram flăcău, Sevasto, eram om făcut, de treizeci și atâția de ani. Și m-am fost hotărât să mă întorc, să-mi cumpăr o bucățică de pământ și să urmez traiul în care am crescut. Nu mă despărțea decât un timp de câteva zile de țara mea, de munții ... | 238 |
Ioan Slavici | Norocul | Astfel, din duminecă în duminecă, din zi de sărbătoare în zi de sărbătoare, trei ani mereu tot astfel. Și când i-am spus apoi că mă întorc, ea nu mi-a zis să rămân, dar a început să plângă, jălindu-se de singurătate. Iară eu, fără d-a mă fi hotărât să rămân, nu m-am întors. M-au fost apucat niște cugetări de care îmi e... | 224 |
Ioan Slavici | Norocul | L-ai iubit, pentru că tu erai făcută să-l iubești și el era făcut ca să fie iubit de tine. Și îl iubești, pentru că tot el este, însuși el, care a umplut revărsatul vieții tale de strălucire. Drag, iubit copil al meu!… Eu sunt un bătrân uitat de moarte, și eu, vezi! eu îl iubesc; jălesc viața mea, viața ta, viața lui, ... | 220 |
Ioan Slavici | Norocul | ? Tu nu le știi aceste! Astăzi, când am venit acasă și am intrat plin de sloi în această odaie curată, și m-am oprit colo înaintea sobei, și m-am scuturat, și am umplut împrejur de sloi, și tu ai sărit la mine, când te-am văzut sărind, știi tu ce am sâmțit eu atunci! ? El nu mai putu vorbi!… Încet, se apropie de fiică-... | 209 |
Ioan Slavici | Norocul | Dar nu te îndoi că eu și mumă-ta, pentru că mult te-am iubit, am crezut că-ți vom croi calea care mai lesne te duce la fericire, când am jertfit rodul ostenelelor noastre pentru a-ți pregăti nenorocirea. Bieți oameni fără de pricepere ce eram, credeam că te vom face a te bucura mai mult de viață, și te-am scos din lume... | 220 |
Ioan Slavici | Norocul | Eu nu am învățat mult, dar mult am văzut și mult am cugetat în îndelungata mea viață: omul nu e fericit decât atunci când se uită pe sine. - Așa-i, tată! grăi Sevasta cu fața înseninată. Dacă în lume ori în noi înșine e ceva care ne face să ne depărtăm cugetările de noi, atunci parcă nu mai purtăm sarcina vieții. Dar c... | 209 |
Ioan Slavici | Norocul | Știam pentru ce! Știam și mă durea inima. Apoi, când am privit în fața ta, am văzut că împrejurimea nasului și obrajii îți sunt plini de o roșeață vineție, și când le-am văzut aceste, îmi era ca și când cineva și-ar fi încleștat mâna în inima mea, dar nu puteam grăi. Am gândit la frumusețea ta și am gândit la ochii lum... | 220 |
Ioan Slavici | Norocul | - Taică! strigă ea, niciodată nu o să mai beau! Să mi se usuce buzele dacă ele vor mai atinge băutura! - Nu grăi asemenea cuvinte, îi zise bătrânul cumpătat. Îți mai aduci aminte că sunt de șaptezeci și trei de ani și nu m-am întors acasă. Eram însurat, te aveam pe tine în fașe și parcă un glas tainic mereu îmi spunea ... | 212 |
Ioan Slavici | Norocul | - Mă voi despărți, tată! grăi Sevasta hotărât. Gândul că voi îndulci bătrânețele tale îmi va da tărie și mă va face să uit greutățile vieții mele. O! Doamne! Tată! urmă ea, sărutându-i mâna, pentru ce nu mi-ai vorbit de mult ca astăzi. Atât mă sâmt de mângâiată! Vorbele tale mi-au luminat sufletul. Nu știu cum, parcă m... | 207 |
Ioan Slavici | Norocul | În viață n-avem nevoie să gândim la ea; traiul ne dă destul de lucru! VI Când, a doua zi, moș Mărian ieși d-acasă, cerul era senin, soarele tomnatec se ridica din dosul caselor, iară copacii încărcați de sloi străluceau în zarea dimineții. Înseninată, lumea cu atât mai mult înveselea pe bătrânul al cărui suflet s-a fos... | 221 |
Ioan Slavici | Norocul | Seara și ziua următoare bătrânul mereu era muncit de asemenea cugetări. În zadar își da trudă să le alunge; el, care era deprins a gândi la fiică-sa, acum cu atât mai mult trebuia să se chibzuiască de soarta ei. Sara, fața Sevastei era suptă, ochii îi erau căzuți în cap, înconjurați de verigi vineții și plini de o văpa... | 222 |
Ioan Slavici | Norocul | De când nu mai era copilă mică, nu s-a mai alipit astfel de tatăl său, și acum bătrânul tremura dezmerdat de această alipire. — Tată, - grăi ea așezat - spune-mi, ce ai mai văzut astăzi? — Ce am văzut, fata mea? Îi răspunse el. Multe am văzut. El se gândi puțin, apoi urmă: E drept, am văzut un lucru pe care trebuia să ... | 208 |
Ioan Slavici | Norocul | El însă îi zise: - Du-te, fata mea, du-te și la ea. Mai ieși în lume. - Dar știi cum e lumea… urmă Sevasta privind în ochii bătrânului. Dacă eu mă voi duce la ea, caută ca și ea să vie la mine. Uite, grăi ea cu blândețe, arătând la patul tatălui său. Să cumpărăm un alt pat pentru acesta, ori, dacă nu te superi, să-l pu... | 209 |
Ioan Slavici | Norocul | Unul însă neîncetat se reivea, și acesta îi zguduia toată firea. Pentru ce l-a depărtat fiică-sa? Întru ce o supăra? Ce va fi făcând ea în lipsa | 27 |
Ioan Slavici | Petrea prostul | A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un om care era bogat de nu-și mai ținea seama bogățiilor. Avea ogradă largă de se puteau învîrti în ea de șapte ori cîte șapte care cu patru boi, iar împrejurul ogrăzii erau case cu lărgime, hambare și șure, grajduri și șoproane și fel de fel de al... | 203 |
Ioan Slavici | Petrea prostul | — Hm! Ce-i aia!? întrebă Petrea nedumerit, cum se face cînd se împarte frățește? — Cum se face? răspunse fratele cel mare, care era și mai cuminte. Foarte ușor se face! împărțeala frățească: iai din toate cîte trei, zici: "Una mie, una ție și una lui" și bagi de seamă ca toate trei să fie la fel. Ai înțeles? — Am înțel... | 201 |
Ioan Slavici | Petrea prostul | — De! zise Petrea. Toate sunt ale noastre și-o să le împărțim cum le vom fi împărțind; unde pun eu însă pe ale mele? — Așa e! grăiră ceilalți doi frați, cel mare și cel mezin, care erau mai cu minte. Unde să le pună fiecare pe ale sale? Era lucru apropiat de mintea omenească, că au să împartă înainte de toate, curtea c... | 201 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.