author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Spre miezul nopții dar, când sluga aprinse lumânarea de ceară ca să-l ducă la odaie, el nu mai stete pe gânduri: tot era mai bine cu ușa încuiată, ca nimeni să nu se poată apropia fără veste de dânsul. Ieșind din birt, ei trecură prin o sală mare, apoi urcară niște scări înguste. Urâtă casă! Lasă că pașii le sunau a go... | 203 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | El luă lumânarea și trecu în odaia de alături, ca să vadă ce-i acolo. Era mare și asta și goală. Într-un colț se aflau grămadă câteva chile de porumb. El încercă cealaltă ușă, care ieșea la scară. Era încuiată, dar cheia nu era în ușă, și nu era lucru mai ușor decât ca cel ce avea cheia să o descuie și să treacă la el.... | 206 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Tot așa făcu apoi și cu scaunul la ușa de la dreapta. Acum era bine. Nu rămânea decât să stingă lumânarea și să se culce - așa îmbrăcat cum era. Pe scări însă, prin sala cea mare și prin odăile de alături pocănea și troscănea, zăngăneau ferestrile și se zgâțâiau ușile parcă umbla cineva pe la ele ca să le scoată din țâ... | 215 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | E fioroasă întunecimea mai ales când stai așa singur într-o casă pustie. Avea Sfredeluș dreptate! Multe sunt în lumea asta cu putință. Cum adecă s-a nimerit să găsească aici pe neamțul acela și ca olteanul să-i vorbească de răposatul lui frate?! Parcă i-a pus cineva, parcă i-a adunat dinadins! De! Se zice că de bani ag... | 202 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | strigă făcând un pas spre ușa de la stânga, unde se răsturnase masa cu un zgomot de care răsuna casa întreagă. În ușa deschisă stetea frate-său, drept, nemișcat, așa cum îl știa el. Acolo stetea, dar Tașcă nu mai tremura, nu se mai temea, îi era parcă așa trebuia să fie. - Am — zise el încet - să fac socoteala și să de... | 211 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | A visat?! Nu! N-a putut să viseze, fiindcă nu dormise. Așa știa el, și ar fi fost în stare să jure că nici o singură clipă n-a ațipit de când a intrat în casa aceasta. Stăpânit de gândul că nu poate să fie la mijloc decât un joc al Necuratului, el luă hotărârea de a se depărta fără întârziere din afurisita aceasta de c... | 209 |
Ioan Slavici | Hanul ciorilor | Abia târziu, când se afla sosit pe șoseaua Bucureștilor, a început să dea cu socoteală că el tot a dormit și că nu era deștept nici când s-a sculat din culcușul lui. Și totuși era foarte neliniștit. Se luminase de ziuă și el tot nu se simțea ca alte dăți. E grozav lucru când are omul ceva pe sufletul lui. Avea dreptate... | 98 |
Ioan Slavici | Ilie Durac | Bagă de seamă, să nu te încurci, nene Ilie, că are un copil de dat la doică, îi șopti una dintre vecine la ureche. - Ei și?! răspunse Durac uitându-i-se râzând în față. Parcă eu sunt băiat nevinovat?! N-o mai fi având nici ea mult până la treizeci de ani, și i-ar ședea rău s-o-nceapă abia de aci înainte. - Bagă de seam... | 225 |
Ioan Slavici | Ilie Durac | Îl și avea calul și-l schimba des, ca toți oamenii cărora le place să gonească. Mai ținea să aibă pușcă bună și ușoară, și frumoasă, și bine porrivită, ca să-și facă cheful când ieșea pe la păduri, ca să-și caute și să-și aleagă lemnul după plac. Pușca fără de câni nu se poate. Avea dar Ilie Durac și câni, cel puțin câ... | 219 |
Ioan Slavici | Ilie Durac | Nu doară că ar fi avut vreo mare slăbiciune pentru ea ori c-ar fi simțit că are ea slăbiciune pentru dânsul. I-a plăcut totdeauna pentru că era subțirică și avea ceva ager și-n ochi, și-n zâmbet, și-n mișcările ei, dar ea n-a alergat niciodată după el, iară el avea obiceiul de [nu] alerga după femei, și astfel treceau ... | 203 |
Ioan Slavici | Ilie Durac | Și-a luat dar și soacra la dânsul, ca să fie casa mai plină, iar după vreun an și jumătate, părându-i-se și așa goală, și-a luat inima-n dinți și-a întrebat-o pe Firica dacă e ori nu adevărat că ea are copil la doică. - Păcat ar fi - adăugă - să-l mai ții la ea când e atâta lărgime și atâta belșug în casa noastră. Firi... | 116 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Nu era cale de o zi bună giur-împregiur om de dai Doamne care nu-l știa pe Bodor Zoltan, mândrul cavaler, și puțini mai sunt azi cei ce știu ce era pe acele timpuri un donjuan de viță nemeșească. „În vremea nemților”, pentru Podgoria Aradului centrul politic era în gura largei lunci a Crișului Alb, la Pâncota, unde „do... | 201 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Îl însoțea-n plimbările ce făcea călare, jucau împreună cărți, ieșeau la vânătoare, luau amândoi parte la petrecerile de tot felul și treceau regulat pe la birou de câte două, ba adeseori chiar și de câte trei ori pe săptămână ca să-i ție de scurt pe cancelariști, care îi știau de frică. Om de vreo douăzeci și șase de ... | 229 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Ia gât el avea o fundă mare, tot vișinie, cu lungi ciucuri de fir, care atârna peste bumbii de argint. În cap, în sfârșit, purta pălărie de herghelegii, înaltă și cu bordurile mici, împodobită cu o mare pană de cocor. Mai puneți-i și pipa de spumă-n gură, dați-i în mână focoșul, un băț cu toporaș de argint la vârv, și-... | 237 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Nesuferiți îi erau numai cei ce purtau găitane albastre pe abaua cea albă ca zăpada din muntele Găina, la poalele căruia copilărise Avram Iancu. De aceștia se cam temea ca de niște oameni ce-n toată clipa erau în stare să facă vreuna nefăcută. Nu se răsfrângea însă această repulsiune și asupra părții mai gingașe și mai... | 202 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Tânăra femeie se simțea cu deosebire măgulită că-i dă atențiune domnul cu nădragi vișinii și cu tunică verde, și se uita la el cam pe sub gene și zâmbind cu tainic înțeles. Încurajat, el a început să-și prelungească plimbările până prin satele vecine. Când 1-a văzut trecând călare prin fața ferestrii, doamna Călăceanu ... | 215 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Afară din cale supărătoare nu i-ar fi fost lui Zoltan aceste stăruințe, căci el nu făcea deosebiri de rang și pișcă câteodată și slujnica curățică dacă stăpâna ei era prea năzuroasă: ținea însă ca doamna Călăceanu să nu simtă nimic. Așa-n treacăt, prin ascuns, cu mare pază, a pișcat-o, ce-i drept, o dată, de două ori, ... | 202 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Mai era-n afară de Zoltan și Pârvu, o cătană scăpătată din oaste, care intrase vătaf la primărie și ținea s-o păstreze pe Biri pentru sine și numai pentru sine. Chiar și dacă ar fi fost cu putință ca el să nu bănuiască nimic, Biri era fata căreia îi plăcea să se laude, și atât era destul pentru ca bucătăreasa, inimă ne... | 202 |
Ioan Slavici | Leu-paraleu | Iar a scăpat-o însă gura, iar i-a șoptit bucătăreasa lui Pârvu la ureche, și s-au petrecut lucruri la care d-l Bodor Zoltan deloc nu s-a așteptat. Ziua următoare el n-a mai trecut pe la birou. Se zicea c-a fost înaintat tocmai la Kecskemet, iar peste câteva zile Găgălină, lăutarul de la Pâncota, se rățoia îmbrăcat în n... | 155 |
Ioan Slavici | La răscruci | I - SPRE CASĂ - O fi, cum zici, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-o fi?! nu știu! grăi Tănase urrnându-și pe-ndelete drumul; știu, însă, că vrednicia omului multe poate să-nfrunte. Andrei se opri pe o clipă și se uită cuprins oarecum de grijă la dânsul. - Mi-e, parcă, frică să te ascult de câte ori te aud vorbind așa... | 206 |
Ioan Slavici | La răscruci | - Tu știi - urmă Andrei - că în seminar nu prea am fost îndrumați spre credință și cei mai mulți dintre noi vorbeau ca tine, iar după ce am ieșit din seminar, am dat prea adeseori de preoți sfătoși, care nu cred ceea ce zic în biserică și afară din biserică își mărturisesc cu un fel de fală îndoielile. Nu! - stărui el ... | 223 |
Ioan Slavici | La răscruci | E peste putință să uit zilele acestea, care dau farmec întregii mele vieți, și când mi le reamintesc, trebuie neapărat să se reivească în sufletul meu și simțămintele de care eram stăpânit atunci. Ar trebui să mă-nstrăinez de toți ai mei, să uit pe mama și să mă lepăd de ea pentru ca să piară din mine simțămintele în c... | 233 |
Ioan Slavici | La răscruci | - Vom fi iubind - grăi Tănase — și locurile. Uite, urmă, arătând spre fundul văii. E oare cu putință să nu iubești acest cuib de viețuire neturburată! ? Andrei dete din cap. - Numai locurile de care se leagă reamintiri plăcute Ie iubim, răspunse el. Ceea ce ne dă mulțumirea iubirii sunt oamenii cari ne-au făcut viața p... | 227 |
Ioan Slavici | La răscruci | - Da! îl întrerupse Andrei. Dumnezeu i-a binecuvântat lucrarea-fiindcă era pornită din îndemn curat. El nu împarte mila ca noi oamenii făcând cu mâna largă dar din puțin, ci-i luminează pe cei iubiți de dânsul, ca să apuce totdeauna calea ce-i duce la izbândă și le întărește inima umplând-o de nădejde, ca să meargă cu ... | 211 |
Ioan Slavici | La răscruci | Când însă, toamna viitoare, era să mă întorc, a venit vorba despre măritișul surorii mele. Ai și tu soră și o să vezi odată ce lucru mare e să ți-o ceară un om la care ții și să nu i-o poți da. Îl știam pe Vasile din seminar, și nu mă-ndoiam că nu e zestrea ce-l ține în loc, dar avea nevoie neapărată de vreo 2. 000 lei... | 212 |
Ioan Slavici | La răscruci | - Să fie oare ale lui Băltac?! zise el. - Adecă de ce nu? grăi Tănase. Nu degeaba a învârtit mă-sa atâta timp treburile la curtea boierească. Nu știe nimeni cine i-a fost tată; chiar însă dacă nu i-ar fi, cum se zice, bătrânul, a știut Rada să se folosească de neputințele lui ca să adune ceva pentru băiatul ei. A luat ... | 222 |
Ioan Slavici | La răscruci | Din cerdac se uita de-a lungul drumului ce șerpuia la deal un om îmbrăcat nemțește, mărunt și slab, cu fața lată, suptă și veștedă, dar cu ochii vii și neastâmpărați, nu tânăr, dar mai mult sleit de puteri decât bătrân de zile. Îi zărise încă la cotitură pe cei doi călători și nu putea să-și dea seamă cine sunt și ce r... | 204 |
Ioan Slavici | La răscruci | ” și-a zis și și-a zidit casele, s-a mobilat boierește, și-a cumpărat trăsură ușoară, ținea cai frumoși și iuți, se îmbrăca totdeauna ca de sărbătoare, își da în toate împrejurările silința să arate că nu degeaba și-a ținut până acum strânsă punga și că-i dă mâna să-i facă trai bun fericitei care-i va fi soție. De ce f... | 218 |
Ioan Slavici | La răscruci | Nu i-a spus Băltac și că tot în cerdacul în care se aflau a petrecut cu lăutari, nici că era în voie bună când a plecat mai departe, nici mai ales că umblă des și stă mult pe la Lina, care e o femeie voioasă și are pivniță vestită; tot îl mâhnea însă pe Tănase gândul că n-o să-l găsească acasă pe tatăl său, la care țin... | 203 |
Ioan Slavici | La răscruci | Erau, nu-i vorba, prin partea locului și oameni cari o știau și din timpul când o chema Păuna și umbla desculță ca celelalte fete din satul ei, precum și din timpul când Naie Văleanu, prefectul, o luase la casa lui, ca să-i dea oarecare spoială; tocmai de aceea însă cea mai neadormită grijă a ei era să nu-și dea de gol... | 212 |
Ioan Slavici | La răscruci | Nu înțelegea Băltac cum adecă Tănase și Andrei, pe cari îi știa seminariști, au ajuns să-și facă rândul la oaste. — Nimic mai deslușit! îi zise Tănase. Eu am luat bacalaureatul ca să trec la Facultatea de Drept și mi-am făcut anul de voluntar ca să scap de taxă, iar pe Andrei nu 1-a găsit asentarea în seminar, de unde ... | 217 |
Ioan Slavici | La răscruci | Și - adăugă peste puțin, mai mult pentru ceilalți decât pentru copil - nu stă nicăiri scris că nu pot să fac și de aici înainte cei doi ani de seminar ce-mi mai lipsesc. - Ai fi în stare să mai umbli și de aci înaitne la școală? întrebă hangiul. - Cu multă plăcere! - îi răspunse Andrei - și mulți au mai făcut așa. Vorb... | 203 |
Ioan Slavici | La răscruci | Zăcătoarele de prune de sub șopron și butoaiele scoase din pivniță pentru culesul viei erau hodorogite. Via cea frumoasă ce se întindea din sus de case nu fusese stropită, și mana-i uscase toată frunza, iar vestita lor pruniște fusese mâncată de omizi și era plină de uscătură. Le vedea Tănase toate și nu-i venea să-și ... | 226 |
Ioan Slavici | La răscruci | Ce-i pasă lui de șindrila din acoperiș, de tencuiala căzută din pereți, de stâlpii culcați de crivăț ori de mormanele de gunoi, când știa că peste puțin va sta față în față cu ea! Vedea numai ce-i doreau ochii. Și așa și trebuia să fie. Tănase nu le mai vedea nici el celelalte după ce mumă-sa se ivi în cerdac, iar Ilea... | 216 |
Ioan Slavici | La răscruci | „Nu se poate! zicea el! Minciuni! Nu crede! Câtă răutate?! Nu lăsa să te prostească! Nu! ” Nu-l ierta pe el firea să creadă ceea ce mama lui îi spunea, și sângele îi năvălea în obraji când vedea că din când în când câte o lacrămă se ivea în ochii mamei sale. - Și te-ai gândit așa câteodată și la mine? întrebă în cele d... | 223 |
Ioan Slavici | La răscruci | Peste fața Ilenei trecu un fel de suflare dureroasă. - Uite! - zise ea vorbind rar și cam în silă - tata nu e așa. De’la un timp încoace el pare a-și fi schimbat gândul. - Care gând? - întrebă Andrei - și cum și 1-a schimbat? - Să vezi, răspunse ea căutând oarecum vorbele. Mai-nainte vorbea și el ca noi. În urmă râdea ... | 233 |
Ioan Slavici | La răscruci | Andrei se uită lung la ea. O știa de când era copilă mică și totdeauna i-a fost dragă, niciodată nu și-a gândit-o însă atât de limpede la cap. - Așa e - zise - cum zici, dar e păcat să te pui împotriva voinței tatălui tău. Ea dete din cap. - Nu! răspunse. Păcat ar fi dac-aș face ceea ce el nu vrea; nu poate însă să fie... | 204 |
Ioan Slavici | La răscruci | Nu-l ierta firea să mai stea de vorbă cu Ileana când știa că aceasta-l supără pe tatăl ei. Nu mai avea el ce să caute-n casa aceasta. O nenorocire era slăbiciunea lui pentru Ileana, cu cât mai mare slăbiciunea, cu atât mai cumplită nenorocirea. Sărmana mama lui! Cum avea el să i-o spună aceasta?! - M-a răzbit foamea și... | 206 |
Ioan Slavici | La răscruci | Îi place să stea de vorbă mai cu unul, mai cu altul, îi plac și lăutarii, și stă la Lina fiindcă acolo își găsește totdeauna tovarăși de petrecere; să nu crezi însă, Tănase, că are, cum zice mama, vreo legătură cu văduva aceea. Și, dacă-i vorba, adăugă ea, a muncit destul și destul a agonisit în viața lui: nu noi avem ... | 246 |
Ioan Slavici | La răscruci | Urmând cu adunarea, el se făcea din ce în ce mai voios. Trecuse peste treizeci de mii de lei, o întreagă avere, și tot mai erau foi de adunat. - Nu mi-aș fi închipuit niciodată că are atât de mult, zise el oprindu-se pe o clipă în lucrarea lui. - Nici nu are, grăi dânsa. Nu toți banii aceștia sunt ai lui. La vreme de n... | 205 |
Ioan Slavici | La răscruci | Care va să zică tatăl său a ajuns mijlocitor al unor cămătari nemiloși, cari trebuiau neapărat să-l ducă în cele din urmă la ruină. Un singur simțământ îl stăpânea în clipa aceasta: că cineva trebuie să moară dacă e vorba să scape cei despuiați. - Dar oamenii aceștia sunt ajunși la sapă de lemn - strigă el ieșit din să... | 219 |
Ioan Slavici | La răscruci | Dacă e vorba, toată bogăția omenească din munca brațelor omenești s-a adunat, și sunt puțin pentru cele câteva sute de oameni câteva zeci de mii de lei: li-e destul o vară ca să scape pe nesimțite și să nu mai aibă nevoie de a se împrumuta. - Așa e - zise el -, n-ai decât să le cauți de lucru. Trecuse miezul nopții făr... | 238 |
Ioan Slavici | La răscruci | - E - zicea și Ileana - firească dorința lui de a vedea, după trei ani, cât mai curând pe ai săi, dar nu era departe de acasă de la el până la Răscruci. Și-a plecat Andrei ca omul care a avut comori nemăsurate și le părăsește de bunăvoie, liniștit și fără ca să se mai uite înapoi. III - ICOANA VREMII „Înainte, băieți! ... | 207 |
Ioan Slavici | La răscruci | Era însă om de fire vârtoasă Ghiță și nu s-a săltat în șea: așa - ducându-și calul de căpăstru și cu lăutarii după el - a sosit acasă. Îi și ședea bine. Înalt, spătos, cu fața curată, rumenă și totdeauna zâmbitoare, cu sprâncenele dese și subțiri și cu ochii vioi, el mergea mlădiindu-se la tot pasul, purtându-și sus ca... | 205 |
Ioan Slavici | La răscruci | - Bun băiat și cuminte - grăi dânsul - și mult m-aș fi bucurat dacă aș fi putut să-l am între ai casei mele. - Și de ce n-ai fi putând să-l ai? întrebă Tănase, oarecum speriat. - Pentru că și-a stricat tot rostul, îi răspunse tatăl său. Ce-ar mai putea să iasă din el? Știe multă carte și e vrednic ca numai puțini: azi ... | 213 |
Ioan Slavici | La răscruci | - Vrednicia în toate timpurile iese biruitoare! întâmpină Tănase, care, om cu știință de carte, se socotea mai cu minte decât tatăl său. Chelarul își răsuci mustața măsurându-l de sus până jos. Una din marile mulțumiri ale vieții e să stai de vorbă cu fiul tău și să-l poți socoti mai presus de tine, un pas înainte în d... | 204 |
Ioan Slavici | La răscruci | Voi, cari le știți toate din cărți, vă deprindeți încetul cu încetul a vedea lumea nu cum ea în aievea e, ci cum vi-o arată cărțile. Nu-i așa lumea adevărată! Vrednic era odată omul cinstit și cu inima curată care muncea întins și cu pricepere și știa să-și chivernisească avutul, ca să-l sporească pentru copiii săi și ... | 209 |
Ioan Slavici | La răscruci | Acolo unde eu trebuie să caut ca să-mi găsesc socoteala, un câștig de zece bani, ei se mulțumesc cu două parale, fiindcă la sutele lui de mii două parale fac mult. Îmi urcă dar prețurile și mă dă la o parte. - Tocmai acesta e folosul noilor întocmiri, grăi Tănase. Căile ferate au ridicat prețul avuțiilor noastre și au ... | 117 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Se nimerise ca el și ea să se-ntâlnească în căile-ncâlcite ale vieții. El, d-l Corban, măsura toată ziua cu metrul mai șifon, mai olandă, mai mătăsuri ori catifele, mai fel de fel de alte pânzeturi ori stofe pentru rochii, și gura nu-i mai tăcea. Era ca numai puțini priceput în ale lipscăniei. Știa proveniența mărfuril... | 221 |
Ioan Slavici | Om de caracter | El, om cu fălcile late și cu picioarele prea scurte, mai avea și mustața răsucită ca penele din coada rățoiului. Era însă ceva ce-i apropia. Dânsa-l socotea mai presus de alții pentru că el purta grijă de mamă-sa, care era văduvă săracă, de frățiorul său și de cele două surori ale sale, iară el îi zicea ei „bună și cum... | 238 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Serile plecau împreună. Se nimerise că mama lui avea o casă de zestre în strada Traian, mai spre Calea Dudeștilor, iar mama ei ședea spre Delea. Făceau deci drumul stând de vorbă până la Hala Traian unde se despărțeau, căutându-și fiecare de drum. Când vremuia însă, fie plointe, fie vânt mai aspru, fie viscolire, el n-... | 208 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Anton. Corban, tot slugă la altul ca și el, ce-ar fi putut să zică?! Neguțător și om de bună chibzuință, el mai era și fiu, precum și frate, și n-avea să peardă din vedere că norocul ai să-l prinzi când îți flutură pe dinainte, căci nu poți să știi dacă mai are ori nu să se-ntoarcă. Avea, ce-i drept, să se lipsească de... | 204 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Îi era greu fetei și se simțea umilită, adânc jignită. Pe-nserate dar, când se-ntorceau, ca de obicei, spre Hala Traian, erau tăcuți, ca și când n-ar mai fi avut ce să-și spună unul altuia. - Mi s-a spus că e frumușică sora lui Jalea și n-a-mplinit încă vârsta de douăzeci de ani, grăi dânsa-n cele din urmă, parcă numai... | 209 |
Ioan Slavici | Om de caracter | -Îmi dau seamă de ce-mi pui întrebarea, zise ea. Da! Ai dreptate! Face fiecare ceea ce se potrivește cu firea lui. Cea mai viuă și mai adevărată dintre mulțumirile vieții mele e să pun în mâna mamii mele bănișorii ce iau drept leafă. De câte ori mă gândesc la aceasta, mă simt mai presus de alte fete și sunt încântată d... | 216 |
Ioan Slavici | Om de caracter | - Așa e, domnișoară, îi zise dar; ține fiecare să fie stăpân pe sine însuși și să facă, nesupărat de nimeni, ceea ce după cea mai bună a lui convingere trebuie să facă. D-ta n-ai avut nici o slăbiciune, așa zici, urmă el, apăsând și el asupra vorbelor. Eu am avut și am o mare slăbiciune, dar sunt om de caracter și nu m... | 245 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Așa e, ori nu-i așa?! D-șoara Didina ridică mai întâi un umăr, apoi cellalt, dar nu mai zise nimic. Știa acum că el era hotărât s-o facă și-i dedea dreptate. Vorba era numai să nu spună c-o face pentru ca ea să nu-i fie urgisită și pentru ca alții să n-o blesteme. O făcea pentru că daravera îi venea la socoteală, căci ... | 203 |
Ioan Slavici | Om de caracter | ” Se mințeau amândoi, și unul și altul, și fiecare pe sine. El își dedea din ce în ce mai bine seamă că purtările pe care le-a avut față cu dânsa n-au fost așa ca să poată zice acum că puțin îi pasă, și-i era greu să se mai uite-n fața ei. Ea era din ce în ce mai mâhnită și-și făcea mustrări pentru că a fost proastă și... | 210 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Îi venea ei mereu să țipe, să sară-n picioare și să fugă de la casa unde ochii tuturora erau îndreptați asupra ei. Iară el mereu era ispitit să apuce mai pe unul, mai pe altul de pept și să-l scuture zicându-i: „Ce râzi, domnule?! De unde și până unde te-ai pomenit să-ți vâri nasul unde nu-ți fierbe oala?! ” Așa au tre... | 206 |
Ioan Slavici | Om de caracter | își zise. Asta pe urma purtărilor mele ușuratice. Am să plec eu, care, după Sf. Dumitru, tot n-am să mai fiu aici! ” Om de caracter, el trebuia să i-o spună aceasta fără de-ntârziere și s-o-nduplece a se-ntoarce la casa ei. La ameazăzi n-a mai plecat dar la birtul economic, ci s-a dus pușcă-n Delea, ca să-și facă dator... | 276 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Trecut de cimitirul Belu pe șoseaua Giurgiului, a întrebat mai pe unul, mai pe altul și-a dat peste puțin nu însă de Corbeanca, ci de bărbatul ei, un om posac, din care numai cu cangea puteai să scoți vorbele. - Didina? grăi dânsul. Nu-i aici. - Dar a venit aici. - Da, a venit, dar a plecat. D-l Corban răsuflă o dată d... | 207 |
Ioan Slavici | Om de caracter | — Uleu! suspină d-l Corban scărpinându-se în dosul urechii. Citise el multe romane, dar nici unul dintre ele nu-l zguduise ca-ntâmplările petrecute acum în aievea. El, omul totdeauna chibzuit, nu mai știa ce să facă, încotro s-o apuce și simțea că nu mai e stăpân pe sine însuși. Flămând și obosit era, la cerul acoperit... | 225 |
Ioan Slavici | Om de caracter | El se uita din când în când înapoi, la dreapta și la stânga, ca să vadă de unde se stârnește vântul vârtejit ca să-i aducă furtuna, dar fie ce-o fi! își urmă drumul cu pași lați și țeapăn călcați. „Iat-o”! își zise înviorat când se ivea înaintea lui la oarecare depărtare vreo căruță ori vreo trăsură. „Nu e! ” zicea apo... | 220 |
Ioan Slavici | Om de caracter | „Ce-am ajuns?! ” se tângui. Făcutu-m-am din om neom pe urma slăbiciunii mele! O să râdă până chiar și ea de mine. ” Îi era rușine lui însuși de sine și-i venea să fugă și să se ascundă, când o zări, în sfârșit, în brișculița ce venea despre sat, trasă de un cal mânat de Tănase, băiatul de vreo treisprezece ani. I-o fi ... | 209 |
Ioan Slavici | Om de caracter | La mătușa mea de asemenea nu puteam să rămân: și de acolo mă duceam. D. Corban era foarte strâmtorat. Urma să-i spună că trebuie să se ducă fiindcă n-are să se mai ducă el. Asta nu mai era însă-n stare s-o spună. - O să mergem - zise - amândoi, cum am mers pân-acum. Ea se uită când la Tănase, când la sora lui, când la ... | 223 |
Ioan Slavici | Om de caracter | Era frumos și bine, răcoare și aer împrospătat. În liniștea nopții de vară cântau greierii, țârâiau cosacii, orăcăiau broaștele, se răsfățau prin zăvoaie privighetorile și prin apele revărsate bubuia din când în când boul-de-baltă. - Asta am fi putut noi s-o facem și fără ca să venim pe aici, grăi dânsa într-un târziu.... | 121 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Când ai pe cine să te razămi, poți în toată tigna să-ți cauți de treabă, și-n vreme ce oamenii lucrau la cele trei mașini de treierat de pe aria din vale, d-l Vârlan, bătrânul, își înșira epruvetele și retortele în laboratorul său din turnul castelului așezat pe coaste. Asta îi era slăbiciunea, și toate i se păreau înf... | 219 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Nu împlinise încă vârsta de opt ani când, orfan de tată, 1-a luat, ca guvernor, sub purtarea lui de grijă, iar de atunci nu s-au mai despărțit. El 1-a trecut prin liceu, el 1-a însoțit în călătoriile lui prin străinătate, după îndemnul lui și-a făcut studiile agronomice, în urma stăruințelor lui s-a căsătorit și s-a st... | 203 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | - Du-te, i-a zis, și fii liniștit, căci rămân eu aici, și grija mea e ca toate să meargă bine. Diminețile dar și câteodată și pe-nsărate încăleca și făcea când ici, când colo câte o inspecțiune ori îl trimetea pe Bughea, ceea ce era tot ca și când s-ar fi dus el însuși, căci tot om al casei era și Bughea. Zamfira, muma... | 212 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Plic mare! ? De ce unul mare și nu ca de obicei?! El pipăi plicul și se uită la ștampila poștei. Erau în plic mai multe hârtii, parcă acte, iar expedierea fusese făcută de la Nisa. Deschizând plicul, el găsi în el un proces-verbal redactat în franțuzește și următoarea scrisoare: „Iubite Domnule Vârlan și bunul meu pări... | 208 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | “ Pe Vârlan îl podidiră lacrămile. - Dar ce el? ce s-a-ntâmplat? strigă el, apoi citi mai departe. „Hotărârile mele sunt luate și nu se mai pot schimba. Procesul-verbal aci alăturat te va dumiri asupra celor petrecute. Te rog să-l păstrezi și să te folosești de el dacă Lucia ar face vreo pretențiune în ceea ce privește... | 205 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | - De ce trebuie să pleci?! Ce s-a întâmplat?! întrebă el cam cu jumătate gură. La aceste întrebări nu i se putea da răspuns. - Grăbește, ca trăsura să fie cât mai curând gata - îi zise bătrânul -, iar după plecarea mea, fii cu ochii în patru, ca toate să meargă bine. Bughea a grăbit, dar, greu jignit, s-a mai uitat o d... | 229 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Vârlan avea însă și el armele lui, și cocoana s-a mulțumit cu cele hotărâte în testament, iar rudele din ambele părți au rămas la pândă, țiindu-l cald pe Bughea, care putea să le facă servicii prețioase. Cel dintâi semn că nu-l mai creastă Bughea pe Vârlan a fost că și-a adus la casă femeia pe care mai-nainte o ținea î... | 218 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Mai târziu vedea, ba chiar știa, că nu e căsnicia cum trebuia să fie și că Raul ascunde ceva. El, perdut în purtarea de grijă pentru frumoasa lui avere, se simțea bine numai la câmp, printre grajduri, la pădure și prin pepiniere, iară dânsa, doritoare de petreceri și deprinsă cu luxul, nu putea suferi viața de la țară.... | 201 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | întrebă d-l Vârlan, cu inima încleștată. Ea îi numără pe masă una după alta opt scrisori, care îi fuseseră adresate de răposatul. Citind scrisorile cu răsuflarea oprită, suspinând din când în când și schimbând la fețe, bătrânul își ridică în cele din urmă ochii plini de lacrămi și se uita în fața tinerei femei. Era mai... | 207 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Cum însă?! De unde să ieie banii fără ca să se simtă și fără ca văduva și rudele să cadă la bănuială? Un gând ademenitor îi lumină în cele din urmă fața. - Domnișoară, - grăi dânsul - eu sunt gata să adoptez copila și să iau față cu dânsa toate datoriile unui părinte adevărat. Muma copilei dete din cap. - Nu, domnule, ... | 203 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Adunase din economiile lui 42. 000 lei în scrisuri fonciare și era gata să-i deie deocamdată pe aceștia. Putea să-și mai facă vreo zece mii de lei dacă-și vindea biblioteca și aparatele din laborator. Tot mai lipseau însă vreo 50. 000 lei, iar pe aceștia nu știa încă de unde are să-i scoată. A mai venit dar tânăra feme... | 223 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Când vrei însă să-l prinzi pe hoț, îl lași să săvârșească fapta; nimeni nu 1-a împedecat dar pe bătrânul, și el a vândut și aparatele, și cărțile, la care ținea atât de mult. III Gândul lui Vârlan nu era să deie suta de mii de lei dintr-al lui: aceasta ar fi fost o lipsă de pietate către răposatul, care lăsase destulă ... | 215 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | 000 lei pentru zestrea fetei. Da! El nu era însă omul care poate să și facă asemenea lucru. El să ieie înțelegere cu neguțătorul! ? Peste putință. Lucrul trebuia cu toate aceste să fie făcut și anume cât mai curând. După multă bătaie de cap și după grele lupte sufletești, nu i-a mai rămas decât să-l cheme pe Bughea și ... | 201 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | De cine și de ce ar fi avut să se teamă! ? Lasă că bătrânul nu prea vedea cele ce se făceau mai prin ascuns, dară chiar și dacă ar fi văzut, era destul să-i șoptească la ureche: „Dacă nu taci, nici eu nu tac! “ și tăcea. Nu mai erau acum timpurile de mai-nainte. Când pleca la gară, ca să se ducă la Ploiești ori poate c... | 208 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | “ Bătrânul mai nu vedea, mai se făcea că nu vede, dar se zbătea din ce în ce mai rău, căci nu numai își făcea mustrări, ci mai simțea că văd alții și se temea-n fiecare clipă că lucrurile se dau pe față și toate i se surpă-n cap. După ce prin martie a ajuns, în sfârșit, să poată depune zestrea, el a răsuflat ușurat și-... | 203 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Știa și el multe și le avea notate în toată regula, dar adeseori își zicea: „O fi nevoit bătrânul să sufere pe moșie și un om ca Bughea“. Parcă Bughea ar fi fost om care-ntreabă pe cineva dacă-l sufere ori nu! A fost grea de tot pentru Vârlan ziua când Raumer, nemaiiertându-l firea să tacă, a venit să-i spună ce are pe... | 220 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | 000 lei, dar bătrânul tremura când se gândea că Bughea, voind să-și apere „bunul nume“, ar putea să spună ceea ce știa. Bucuros dar că poate scăpa cu obrazul curat, Raumer, și-a luat banii și a plecat, ca să-i facă lui Bughea loc. „Bughea director și mazurca mare și tare! ziceau gurile rele. Acum o să meargă toate stru... | 225 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Trebuia dar să se găsească între cei mulți, în cele din urmă, unul care-și ia inima în dinți și se duce să facă denunțarea. Lui Bughea puțin îi păsa, căci el avea pe cine să se descarce și era sigur că bătrânul cu nici un preț nu va spune adevărul; bătrânul era însă mai mult mort decât viu când s-a pomenit cu procuroru... | 214 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Vârlan stetea cu capul plecat și recunoștea și el că a fost păgubit orfanul, că e la mijloc abuz de încredere, că trebuie neapărat să fie pedeapsă, că el însuși e vinovat și că are dreptate lumea care-l socotește mișel și arată cu degetul asupra lui. „Să vie orișice! își zicea dar. E vrednic fiecare de soarta pe care e... | 240 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Nu! Chiar dacă ar fi putut lua hotărârea, de a-l da pe Raul de gol, el nu era omul care, spre a se scăpa pe sine, poate să deie pe gura lumii o biată femeie amăgită într-o clipă de slăbiciune și să dezvăluie pata urâtă pe care o copilă nevinovată o purta chiar din zămislire pe frunte. Așa a vrut și Raul el însuși, care... | 243 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Bătrânul rămase cu ochii-nholbați. - Care va să zică, ea s-a măritat și-a adoptat dimpreună cu soțul ei copila! ? grăi dânsul ca într-un fel de aiurire. - Da, - zise președintele - și s-a constatat că d-ta ai depus banii. Nu mai rămâne acum decât să ne prezenți dovezi că ai făcut depunerea în vârtutea unei dorințe expr... | 212 |
Ioan Slavici | Un om de-ncredere | Nu ca să mă apăr, ci pentru ca recipisa să fie restituită copilei, vă voi arăta, d-le președinte, d-voastre personal, între patru ochi, ca unui om de onoare, spre a vă forma convingerea, atât scrisoarea în care răposatul a făcut promisiunea, cât și un bilet scris în ajunul morții sale, dar din mână nu dau nimic. El îns... | 194 |
Ioan Slavici | Împăcare | Ce mai faci, maică? Cum o duci cu bătrânețele? întrebă părintele Hariton arhimandritul, care de vreo douăzeci de ani stăruia în obiceiul de a trece de sfintele sărbători pe la schit. - Mulțumesc, preacuvioase părinte, de întrebare, îi răspunse maica Teofana. Iată, mă zbat și eu cu viața, așteptând și azi, și mâine să-m... | 205 |
Ioan Slavici | Împăcare | Mă iartă! Am scăpat vorba și n-am grăit-o dinadins, ca să mă plâng. După ce mi-ai dat însă răspunsul, se cuvine să-ți mărturisesc că așa e cum ai zis. Trăiesc aici în această lume strâmtă; mă supără, în adevăr mă mâhnesc cei în viață. Prea se ceartă maicile între ele - urmă rostind vorbele mai pe șoptite - și se ceartă... | 204 |
Ioan Slavici | Împăcare | Pentru dar avem să-i mulțumim Domnului, iar canonul avem să-l împlinim cu îndelungă răbdare. Ai avut, se vede, în trecutul mai mult sau mai puțin depărtat o mare mâhnire, care mereu ți se reivește în suflet și-ți face prea de tot sarcina vieții. Dacă n-ar fi aceasta, ai trece nepăsătoare și pe lângă cei ce se ceartă, ș... | 202 |
Ioan Slavici | Împăcare | Dă înainte! Spune ceea ce ai pe suflet! Adu-ți acuma și în toate zilele aminte de adevărul că bucuriile împărtășite cresc, dar durerile împărtășite scad. Ușurează-ți sufletul. - Împlinisem, preacuvioșia-ta, vârsta de treizeci și opt de ani când am rămas văduvă cu un băiat de vreo patru ani, Ion al meu, începu ea. Au tr... | 222 |
Ioan Slavici | Împăcare | Răposatul fusese zidar. Ca să mai agonisească ceva și-n timpul iernei, când n-avea de lucru, el cutreiera mahalelele vânzând „terchea-berchea”, burtă pentru ciorbă acră, și câteodată picioare de vițel pentru piftii. După moartea lui, cutreieram eu mahalalele și mai vindeam și păsări, precum și ouă, totdeauna proaspete.... | 206 |
Ioan Slavici | Împăcare | Totdeauna cuminte, silitor și supus, cel dintâi între cei de seama lui, el era fala mea și fericirea vieții mele. Gândul îmi era dus mereu la el, nopțile îl vedeam în vis și neîncetat eram stăpânită de îndemnul de a alerga și de a osteni ca să-l țin la școli pentru ca să scot din el om ales, om de frunte, la care toți ... | 201 |
Ioan Slavici | Împăcare | urmă ea cuprinsă de adâncă durere. Am aflat de la alții că s-a logodit cu o fată frumoasă și bogată, și mi-e și rușine să-ți spun, părinte, s-a cununat fără să mă fi poftit la nuntă, apoi a plecat în călătorie lungă, iar după ce am aflat că s-a întors, m-am dus să-mi văd nora și am plecat plângând de la casa lui, căci ... | 221 |
Ioan Slavici | Împăcare | Părintele iartă. N-ar ierta frați și surori, dacă i-ar avea, n-ar ierta rude, nu au să ierte oamenii în mijlocul cărora trăiește; dar mama le iartă toate când își vede copilul ajuns departe. Și dacă nesuferită-ți este viața, nu suferi pe urma celor săvârșite de dânsul, urmă el, ci fiindcă nu ai iubit îndeajuns pentru c... | 239 |
Ioan Slavici | Împăcare | În cele din urmă și-a călcat pe inimă. Era în ajunul zilei de Bobotează, după care urma ziua lui. În loc de obișnuitul ger, de care crapă copacii, se nemerise însă o zi cu soare, ca pe la sfârșitul lunei martie, cer senin și limpede, adiere lină, căldură dulce, care scoate gângăniile de tot felul de prin adăposturile l... | 227 |
Ioan Slavici | Împăcare | În același timp s-a pornit o adiere din ce în ce mai rece și mai întețită. Când s-a ivit apoi în depărtare luminile felinarelor din oraș, s-a pornit și ninsoarea. La început pe ici, pe colo câte un fulgușor mărunt, ca cernut prin sită deasă, apoi din ce în ce mai des și mai cu viscolire. Se întorcea iarna, ca să intre ... | 199 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | „Bine e să fii pensionar, așa-și zicea nenea Iorgu Calbac în fiecare zi de mai multe ori. Lasă că te culci când îți vine somnul, te scoli când ți se urăște de a mai sta culcat și-ți petreci ziua după pofta inimii tale, dar mai e și că n-ai să te căciulești când șefului de birou, când directorului de servici, când vreun... | 216 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Rămas văduv, nenea Iorgu a dat mobila și ce mai avea prin casă Măriei, fiica sa mai mică, care se măritase după un șef de stațiune, și n-a păstrat pentru sine decât un pat, un dulap pentru haine și albituri, o masă de brad, trei scaune și un cuier. Atât îi era lui destul pentru ietăcelul pe care 1-a luat cu chirie în f... | 202 |
Ioan Slavici | O moștenire grea | Stă la o cafeluță până pe înserate, când iese și mai face o plimbare de la Piața Episcopiei până la colțul bulevardului și înapoi, o dată, de două ori, fie chiar și de trei ori, apoi se-ntoarce acasă și-și ia gustarea de cină, totdeauna puțin, ca să nu-și încarce stomacul mai înainte de a se fi culcat, mai puțină brânz... | 205 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.