author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Sărăcuța de ea | Un lucru mai lipsea pentru ca fericirea Luciei să fie deplină: să se deschidă fereastra ca să poată copiii să vadă și să audă mai bine. Lucrul acesta era însă cu desăvârșire peste putință: chiar și pentru ziua de Paști ar fi fost prea mult deodată. În vremea aceasta boierul își făcuse obicinuita plimbare călare cu gând... | 207 |
Ioan Slavici | Sărăcuța de ea | Abia acum își dete seamă despre infamia copiliței, care abuzase de bunăvoița ei ca să-și petreacă timpul cochetând cu acei copii desculți, nespălați, ordinari și obraznici. „Se vede teapa! zise ea în gândul ei. Copil născut din părinți cu adevărat nobili nu poate să prindă slăbiciune pentru asemenea lăpădături ale neam... | 208 |
Ioan Slavici | Sărăcuța de ea | - La aer curat și în bătaia vântului! zicea boierul, și-a dat poruncă să pună caii la cupea. Peste puțin s-a răzgândit însă. Prea era frumoasă ziua de primăvară; păcat ar fi fost s-o închidă în cușca aceea. Lucica a ieșit în trăsură deschisă cu madama și cu fraulain. Era atât de bine și de frumos, dar din când în când ... | 188 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | Ilie Condac, croitorul de haine preoțești, ba-n urmă și de odăjdii bogate, dar și scump plătite, n-a avut decât doi copii, o fată, Lina, și un băiat, Costel. Deoarece treburile îi mergeau din ce în ce mai bine, a măritat-o pe Lina după Spirică, cea mai pricepută și mai harnică dintre calfele sale, iar pe Costel 1-a dat... | 221 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | A pățit-o însă și Condac cel norocos cum o pat cei mai mulți dintre oameni: 1-a ajuns moartea când ardea de dorința de a se mai bucura de viață. Prăvălia cea mănoasă le-a rămas celor doi cumnați în tovărășie. Mare-ncurcătură. Câtă vreme a trăit bătrânul, el era stăpân, lua din câștig cât vrea și le făcea celor doi tova... | 206 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | Nu se simțea deci nicăieri atât de bine ca în atelierul de croitorie și de aceea diminețile la ora opt îl găseai totdeauna la locul lui. Stătea până la amiazăzi, apoi pleca la masă, iar după-masă se-ntorcea la două și stătea până la șase. Croia omul, încerca haine ori lucra în rând cu calfele, totdeauna liniștit și înt... | 207 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | - Ție mai ușor ți-e să te mai potolești mulțumindu-te cu mai puțin, îi răspundea Spirică. Nu era chip să se potrivească unul cu altul. Spirică n-avea deloc nevoie să-și dea zor. Umbla îmbrăcat în haine de șaiac, pe care și le croia el însuși după pofta inimii sale, își purta copiii potrivit cu starea tatălui lor, ținea... | 211 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | Dintre copiii săi avea o fată la pension și doi băieți la liceu. Pe deasupra mai ținea la grajdul din fundul curții și un cal, pe care duminicile și zilele de sărbători îl punea la cabrioletă, în care-și încărca nevasta și copiii, ca să-i scoată la plimbare când se nimerea ca timpul să fie frumos. Orișicât de-ntins ar ... | 214 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | Spirică ținea să râmâie pentru că dânsul era-n atelier mai vechi decât cumnatul său, iar acesta se socotea mai în drept de a rămânea căci era fiu adevărat al lui Ilie Condac. Mai era apoi la mijloc și cocoana Lina, care ținea la soțul ei și la copiii săi, dar era în același timp și soră mai mare a lui Costel, pe care-l... | 219 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | Acolo-și făcuseră obiceiul să petreacă sărbătorile Paștilor, ale Rusaliilor și zilele de toamnă, când erau copți strugurii, cei mari și cei mici, claie peste grămadă. De data aceasta Paștile se nimerea să cadă deodată cu ziua de Sf. Gheorghe, și iarba era verde și deasă, copacii înfrunziseră, pomii erau încărcați de fl... | 212 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | întâmpină Spirică. - Noi suntem însă amândoi croitori, stărui Costel. - Cu atât mai bine, răspunse Spirică. Lucrăm la aceeași masă, fiecare în socoteala sa. N-ai decât să te mulțumești tu lucrând cu șase calfe, căci mă mulțumesc și eu să lucrez cu trei și să iau pe seama mea ce rămâne de la tine. - Dar dacă nu rămâne n... | 227 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | Nici că s-ar putea zice c-au dus-o rău: își purta treburile fiecare potrivit cu firea sa. Eu le-am făcut cunoștința vreo douăzeci de ani în urmă. Costel se făcuse țâr, era nervos afară din cale și se plângea că-i tremură mâinile și picioarele, că nu vede bine și că are adeseori amețeli, ba mai și tușește mult. Tot își ... | 215 |
Ioan Slavici | Tovărășie nepotrivită | Lăsase, ce-i drept, prăvălia în seama fiului său Iorgu, dar tot se amesteca în toate, și dacă nu găsea altă treabă, lucra în rând cu calfele. Deși posomorât nu era, se ducea și el mai la unul, mai la altul dintre copii și să se bucure de nepoții săi azi mai mulți decât ieri. Tănase, cellalt fecior al lui, era tovarăș l... | 215 |
Ioan Slavici | Vecinii | Om are nevoie de om în lumea aceasta, și nimeni nu e nici atât de bogat și de puternic ca să n-aibă trebuință de alții, nici atât de sărac și de slab ca să nu poată ajuta pe alții. Dureri și bucurii trec din om în om. Baciu, om bogat și harnic, chibzuit la vorbă și pricepător în ale lui, era cunoscut în toate satele de... | 220 |
Ioan Slavici | Vecinii | Sosise iarna, o iarnă geroasă și grea. Floarea, nevasta lui Andrei, rupea gardul, ca să încălzească casa, și plângea mereu fiindcă n-avea ce să le pună copiilor pe masă. Ar fi muncit, sărmana, cât a ținut vara, ca să mai aducă și ea câte ceva la casă, dar n-o lăsau nici mititeii, care nu puteau să rămâie singuri acasă.... | 214 |
Ioan Slavici | Vecinii | Astfel, Baciu și-a perdut răbdarea și l-a pălmuit. Lovit, Ilie s-a repezit asupra stăpânului, și numai Dumnezeu știe ce s-ar mai fi întâmplat dacă n-ar fi intrat tocmai atunci Andrei în curte și n-ar fi sărit și cellalt argat ca să-i despartă. Andrei l-a luat apoi pe Baciu cu binele și l-a dus în casă pentru ca să-l do... | 222 |
Ioan Slavici | Vecinii | - Nu zic nu! Întâmpină Baciu, dar prietenește mi-ai vorbit, prietenește îți vorbesc și eu. Ai casă grea și tot mai bine ai face să șezi mai puțin pe prispă și să-ți faci mai mult necaz. Andrei se ridică de pe scaunul pe care se așezase și-i era parcă-i vine un fel de amețeală. - Da, da! zise el. Așa e, așa zic și eu! D... | 204 |
Ioan Slavici | Vecinii | II Grea de tot a fost iarna pentru Andrei. Trăia și nu trăia: se legăna pe picioare. Ziua stătea moleșit, înspre seară îl apucau un fel de călduri, noaptea nu dormea, dar trăia și nu-l durea nimic. A vândut ce-i mai rămăsese pe la casă, s-a împrumutat pe la oameni de seama lui, dar la Baciu nu s-a mai dus, nici gardul ... | 215 |
Ioan Slavici | Vecinii | Noaptea, spre a doua zi de Paști, Andrei, care nu dormea, se ridică deodată, încet și cam alene, din culcuș. Era parcă o lumină în podul casei lui Baciu și ieșea fum prin acoperiș. El deșteptă pe Floare și-i spuse că arde, pesemne, casa vecinului. Trezită din somn, Floare sări cuprinsă de spaimă în picioare. - Nu te sp... | 204 |
Ioan Slavici | Vecinii | Și, fiindcă el își perduse capul, nu mai era cine să ție buna rânduială, și alergau toți de-a valma împedecându-se unii pe alții și scoțând lucruri de nimica în curte, în vreme ce alte lucruri mai scumpe stăteau uitate prin odăile în care pătrunsese focul. Un singur om era liniștit, Andrei, care, intrat în curtea lui B... | 203 |
Ioan Slavici | Vecinii | Știa ce face și sâmțea că are să treacă prin foc; dar sâmțea în el atâta viață, încât nu se mai temea de nimic, și unul singur era gândul lui: să nu întârzie, să-l găsească încă viu pe copil. L-a găsit în pragul ușii, întins la pământ, plin de arsuri și fără de sâmțiri, dar întreg l-a scos din flăcări și a început să-l... | 235 |
Ioan Slavici | Vecinii | Și mulți dintre cei ce auziseră vorbele lui Andrei erau și ei de un gând cu Baciu. Între aceștia era și judecătorul din partea locului, care a și dat poruncă să-l lege pe Andrei cot la cot. Zadarnice au rămas bocetele Floarei și plânsetele copiilor, căci judecătorul trebuia să-și facă datoria, și încă noaptea aceea And... | 221 |
Ioan Slavici | Vecinii | Dus în fața judecătorului, el dete cu socoteală că un singur om a putut să pună focul, Ilie, pe care Baciu îl alungase cu rușine de la casa lui. I se spuse însă că Ilie a plecat de mult din sat și a dovedit cu martori că în noaptea despre a doua zi de Paști se afla la Valea-Rea, cale de trei ceasuri de la Bârsești. Iar... | 219 |
Ioan Slavici | Vecinii | N-a întâlnit, ce e drept, pe nici unul dintre drumeții pe care-i rugase Andrei să-l caute. Aflase însă că prin gazete se scrie despre un oarecare Andrei din satul Bârsești, care i-a pus foc vecinului său Baciu. Știind apoi că acest Andrei nu poate să fie decât tată-său, a grăbit cu inima încleștată la frații și la muma... | 222 |
Ioan Slavici | Vecinii | Baciu de aici înainte nu mai avea odihnă, nici zi tignită, nici somn cu dulceață. Umbla cu ochii în pământ și nu mai cuteza să privească în fața altora. Jumătate din averea lui ar fi dat-o ca să-l împace pe Andrei și umbla mereu cu gândul ca să-și vândă casa și moșia și să plece din sat. E grozav gândul c-ai năpăstuit ... | 205 |
Ioan Slavici | Vecinii | Ziua senină și frumoasă, Floarea rumenă și sprintenă, băieții și fetele cu sufletul plin de neastâmpăr, Andrei el însuși tot slab și supt la față, dar cu sângele cald și cu ochiul vioi. Lume multă, mâncări și băuturi cu belșug, lăutari, chiote, nuntă mare și veselă era în cele doauă case, la bătrâni și la tineri. Andre... | 238 |
Ioan Slavici | Vecinii | În altă parte a casei ședea Ana cu băiatul cel cu fața plină de plăgi și plângea și nu mai știa ce să facă. Într-un târziu, ea se ridică ținându-și capul sus, își șterse lacrămile și ieși afară ca să împartă porunci. Înspre amurgul serii intră apoi la Baciu, gătită de sărbătoare și cu o tavă în mână. Pe tavă era un coc... | 228 |
Ioan Slavici | Vecinii | El însă n-apucă să-și părăsească locul, când Baciu și Ana se iviră cu copilul lor în pragul casei. Oamenii casei, nuntașii și cei în bun ceas sosiți rămaseră câtva timp muți și nemișcați ca stâncile de sub coastă. Era pe întunecate. - Aprindeți lumânările, grăi Andrei în cele din urmă; aduceți toate lumânările și le ap... | 219 |
Ioan Slavici | Vecinii | D-l Ciulic însă era în toate clipele vieții lui pătruns de gândul că viața omenească e un canon. Deși trăia dar numai fiindcă n-avea încotro, el nu-și dorea moartea, nici se plângea de suferințele vieții, ci se simțea mângâiat în sufletul lui când își dedea seamă cât a suferit și cât mai are încă să sufere. Astfel, via... | 222 |
Ioan Slavici | Vecinii | Fost-a și el copil, vai de mama lui, biata de văduvă! Cât a canonit-o el pe ea ar fi destul pentru șapte vieți, dar și bătăi a mâncat, și foame, și frig a răbdat, de-l trec fiorii când își aduce aminte de zilele copilăriei lui. Se judecă, om bătrân acum, el însuși pe sine copil și vede apriat că nu putea să fie decât p... | 207 |
Ioan Slavici | Vecinii | Atât are și el în lumea aceasta: tot ceea ce se ivește mai departe împregiurul lui, om fie, dobitoc fie, fiară fie, nu are pentru el decât rostul răului pe care poate să i-l facă. Ce-ar mai putea să aibă el în lumea aceasta?! Ca un vis urât afară din cale, se reivesc în sufletul lui amintirile rămase din anii petrecuți... | 279 |
Ioan Slavici | Vecinii | Vai era însă și de pisica, și de cânele care cădea în mânile lui! Vai și de copiii care se ațineau după el, zicându-i mereu: „Hingherule! ” Dară vai, după toate, de pielea lui! Tras, împins, mânat de ghionturi, s-a pomenit în lume; și viermele se zvârcolește și el când îl calci. Dacă nu putea să dea cu pumnul în fața c... | 208 |
Ioan Slavici | Vecinii | Că n-o să mai găsească stăpân, de aceasta el nu se temea niciodată: nu se obosea, nu adormea nici dac-ar fi trebuit să stea trei nopți de-a rândul în picioare, iar fleicile fripte de dânsul puteai să le pui pe masa lui vodă. Și încă un lucru, mare lucru: nu era cheltuitor. Stând în ușa birtului, la grătar, și bătând di... | 242 |
Ioan Slavici | Vecinii | Tot visul cel urât afară din cale sunt și acești ani de căsnicie: zile și nopți petrecute în luptă cu cânii și pisicile vecinilor, care, simțind mirosul de fleică, se vârau pe sub poartă ori săreau gardurile, zile și nopți petrecute în ceartă cu nevasta, care se cotea cu mușteriii și născocea fel de fel de chipuri, ca ... | 224 |
Ioan Slavici | Vecinii | Ce folos însă, dacă el nu poate trăi tignit în casa lui! Mult îi place să stea în grădină, ca să plivească trandafirii și pomii, să lege vița din boltă ori să curățe buruiana din răzoare. Vecinii de dimpregiur au însă o spuză de copii, care aruncă cu cioburi în grădină și se joacă cu zmeii, încât vârfurile pomilor lui ... | 233 |
Ioan Slavici | Vecinii | I s-a făcut lehamite și de curte și trece repede prin ea când pleacă undeva ori se întoarce acasă, își dă silința să nu vadă, ca să nu se mai necăjească. Dincolo, la stânga, e o cocioabă de casă în mijlocul unui maidan plin de bălării. E în dosul casei lui maidanul, dar cât ține ziua el aude mereu țipete, și răcnete, ș... | 267 |
Ioan Slavici | Vecinii | În casa lui, în sfârșit, vechea zoală cu slugile. Și-a ridicat grajd și șopron, fiindcă-i plac caii, singuri caii din toate ființele viețuitoare. Trăsura e noauă-nouță, în șopron, dar grajdul și odaia vizitiului stau deșerte. Caii și i-ar fi cumpărat, dar nu s-a putut hotărî să-și ia vizitiu, când rândaș trebuia neapăr... | 216 |
Ioan Slavici | Vecinii | Pe la ameazăzi intra în vreunul din birturile de pe piață și, dacă nu era zi de post, lua o țuică, o mâncare cu carne și, rar de tot, câte o fleică, bea un cinzec de vin, apoi se ducea la cazin, unde petrecea la o cafea până seara, uitându-se cum alții se bat între dânșii fie la biliard, fie la table, fie la domino, fi... | 216 |
Ioan Slavici | Vecinii | Singură această odaie era în adevăr casa lui. Dar era și făcută anume pentru dânsul. Pusă în planul arhitectului drept sufragerie, ea era cea din urmă în rândul încăperilor rezervate pentru stăpân și avea doauă intrări, una despre celelalte încăperi, iar alta despre curte, unde se afla bucătăria, în altă casă mai mică.... | 210 |
Ioan Slavici | Vecinii | Cât pentru oameni, ei nu-l prea supărau. Cămătar nemilos și zgârcit, cum îl știa lumea, el adunase mare bogăție, care se sporea mereu, fiindcă el nu cheltuia într-un an ceea ce câștiga adeseori într-o zi. Iar bogăția îi face pe cei ce o au să-și ție capul sus și pe cei ce n-o au să stea umiliți. Mai ales în timp de ale... | 227 |
Ioan Slavici | Vecinii | Atunci bătrânețea se vedea din fața lui uscată și zbârcită și din ochii mărunți și scrutători, care ieșeau la iveală de sub sprâncenele mari și îmbinate. Doi dintre dinții de din jos erau ieșiți din linie și țineau buza oarecum rânjită, încât, văzându-l așa, era peste putință să nu-ți aduci aminte de cânele rătăcit, ca... | 111 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | „Nostimă - Pui de drac împelițat! ” își zise Nicu, răsucindu-și mustăcioara. De! tânăr cu temperament, băiat de bani gata, sublocotenent de roșiori, trăit de câteva luni acum într-o garnizoană dosnică și scăpat, în sfârșit, pe câteva săptămâni în concediu, ce-ar fi avut să caute în lume dacă nu femei frumoase? Nu-i vor... | 202 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | S-o facă?… să n-o facă? N-ar fi făcut-o, poate, dar strașnic jucau ochii în capul ei, încât parcă-i zicea în fiecare clipă: „Dă înainte”. Ea însă nu era singură; ce făcea cu morocănosul acela? cum îl dădea la o parte? cum trecea peste el? cum îl prostea? Tocmai aceasta-l ispitea pe Nicu, care simțindu-se irezistibil, s... | 213 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | ” Da, se poate; dar dacă soțul ei, cârcotaș ca toți soții, i se pune-n față, i se uită în ochi și-i zice: „D-ta, domnule sublocotenent, de ce ai trecut din clasa I? ce cauți aci? de unde te-ai pomenit tocmai în vagonul acesta? ” Era o mică prostie ceea ce făcea el. Cum adică, cum ar fi putut să se apropie de dânsa? Dou... | 202 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | De zestre n-avea nevoie și putea să-și aleagă după plac. El însă voia luptă și ținea să se mai bucure de libertate, să-și mai petreacă tinerețele cu prietenii lui. „O să te încurci, băiete, cu vreo smintită ori cu vreo ticăloas - îi zicea dâns - încât o să-ți muști degetele că nu o să știi cum o să scapi, și o să-mi am... | 206 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | De la Chitila până la Buftea e lung drum, și-l străbați cu anevoie așa singur, căci îți ard scândurile sub picioare când o vezi pe dânsa stând pe coridorul vagonului la fereastră. Între Buftea și Periș el a trecut dar, așa, de încercare, ca să dovedească că poate s-o facă și fără de nici o teamă, că e om cu virtute, ca... | 209 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | De la Ialomița la Ploiești drumul e însă de tot scurt: abia ai intrat în vorbă, abia ți-ai aruncat mrejele și ai și sosit. Ce era adică dacă lua bilet spre Buzău? La Sinaia nu-l aștepta nimeni, bani avea cu ridicata și putea să se întoarcă și mâine și poimâine și peste câteva zile la Sinaia. „Haid’! ” își zise, iar dup... | 211 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | Degeaba! În fața unui om ca dânsul nu putea să reziste o femeie care călătorește singură și-și aștepta bărbatul abia peste câteva zile. Abia acum se simțea el ridicat în șea. Opriți odată, au căutat cel mai bun restaurant din oraș, au luat o masă cum el știa s-o comande, au deschis o sticlă de șampanie, apoi încă una, ... | 202 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | Ne întoarcem în oraș, luăm o odaie pentru d-voastră, altă pentru mine, mai petrecem o seară împreună, iar mâne dimineață ne urmăm drumul, și soțul d-voastră n-are să afle nimic. - Nu, domnule, nu! îi răspunse ea. Aici nu rămân cu nici un preț. Ce să fac eu la Focșani? Pun biletul de bagaj în plic și-l trimet la Galați,... | 210 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | „Haid’! ” zise dar și acum și iar și-a luat bilet. În zadar! e adevărat că omul știe unde pleacă, dar nu poate să știe unde va ajunge. Ce se va fi întâmplat apoi pe drum, cum va fi potrivit el lucrurile, destul că de la gară ei au plecat în aceeași trăsură și el n-a dus-o la prietena ei, ci, mai de nevoie, mai cu dragă... | 209 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | Cuprinsă de o spaimă, ea a fugit într-un colț. El după ea. Era ceva nespus de încântător. Numai începutul e însă greu, și el era din ce în ce mai mirat și mai încântat de rafinăriile ei. Pornită odată pe calea cea bună, ea era parcă toată viața și-ar fi petrecut-o împreună cu dânsul și ar fi fost în stare să fugă cu el... | 210 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | Femeie de o delicateță rară, ea a simțit lucrul acesta și a început să-și facă, cuprinsă de o vie durere, pregătirile de plecare. „Adio! parcă zicea. Adio pentru vecie. ” El ce putea să-i facă?! Acum era mâhnit, peste puțin se bucura că scapă, dar în cele mai multe clipe îi era rușine, și atunci îi venea să alerge și s... | 215 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | I-a și găsit unul dintre camarazi un bancher, care, om bine informat, o știa și pe cocoana Lucia. Acesta se uită însă lung la el. - Cinci sute de lei? îi zise. Numai atât?! Oameni ca d-ta nu se încurcă cu sume atât de meschine: cel puțin cinci mii! Altă ispită! N-avea Nicu decât să-și pună iscălitura pe o bucată de hâr... | 209 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | Pretutindeni pe unde ajungea, pe pereții caselor, pe uluci, pe porți erau lipite mari afișe, prin care i se aducea publicului iubitor de artă la cunoștință că seara se va da la grădina „Paradis” o mare reprezentațiune extraordinară pentru debutul domnișoarei Evelina, celebra cantatrice lirică și melodramatică, a căreia... | 215 |
Ioan Slavici | O aventură galantă | Nicu rămase pe o clipă într-un fel de aiurire. Îi semăna leită grațioasa cantatrice cu doamna Cardini a lui: aceeași față, aceiași ochi, aceleași buze, aceleași brațe, aceeași talie, aceleași pulpi. Ce păcat! ? el o cunoștea, slavă Domnului, destul de bine, până în cele mai ascunse amănunte. „Ei! drăcia draculu - zise ... | 182 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Ei, acuma de unde pornim, Alecule? întrebă primul-procuror cu o îngrijorare pe care zadarnic se silea să o ascundă. — De la început, stimate domnule prim’, mormăi judecătorul de instrucție Babulea, ironic și sigur de sine, ca și când el de mult ar fi avut în buzunar dezlegarea tainei. — Care început dacă nu te superi? ... | 212 |
Liviu Rebreanu | Alibi | De fapt, în ciuda aparentei certitudini, de astă dată și Babulea avea oarecare emoție. Era vorba de un caz cum nu i se mai ivise în toată cariera lui de peste douăzeci de ani de judecător de instrucție. Nu crima în sine, deși executată cu o cruzime și un sânge rece nemaipomenit la Pitești, ci împrejurările ei și lipsa ... | 203 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Casele lor din Piața Libertății păreau veșnic pustii. Trăiau singuri, fără țipenie de om lângă dânșii. Curtea mare, un sfert de pogon, avea spre stradă un gard de scânduri, printre care niciun ochi nu putea străbate înlăuntru. Poarta, totdeauna zărnită, părea ruginită în țâțâni, iar portița, scârțăia jalnic de câte ori... | 210 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Putea să fi fost unul, dar tot atât de sigur puteau să fi fost doi, cel puțin după primele cercetări. Cadavrul bărbatului s-a găsit în sufragerie, adică în odaia de lângă bucătărie, unde zăcea cealaltă victimă strangulată, bătrâna… Babulea, de altfel, se simțea el însuși o victimă a împrejurărilor neprielnice în care t... | 251 |
Liviu Rebreanu | Alibi | În clipa când va putea răcni către cineva, indiferent cine, cu o umbră de bănuială: „Tu ai ucis!… De ce i-ai ucis?”, atunci afacerea va fi pe roate, chiar dacă cel apostrofat nu va avea nici în clin, nici în mânecă cu crima. Aici însă lipsea parcă însăși posibilitatea bănuielii, încât Babulea își zisese furios aseară î... | 216 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Sâmbătă noaptea a nins, prima zăpadă a anului. A nins și duminecă toată ziua încât după amiază au apărut săniile cu zurgălăi, mai ales spre Trivale. Luni după amiazi preotul Tănăsescu a trimis a treia oară servitorul la Agatie Vasiliu, care, fiind președintele eforiei, trebuia negreșit să iscălească anume hârtii. Fără ... | 201 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Știa că servitoarea nu simpatiza nici pe Agatie și mai puțin pe Elena, care era cam iute la gură și o bruftuluia de câte ori o întâlnea, subt motiv că ea nu e obișnuită să tolereze servitorilor nicio intimitate și cu atât mai puțin Miei. Dar a doua zi, ieri, marți, s-au dus amândouă împreună. Portița de-abia au putut-o... | 202 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Îi fulgeră prin minte că tâlharii trebuie să se afle încă în casă, undeva, poate în bucătărie, și se aștepta parcă să se năpustească și asupra ei… Năvăli afară împleticindu-se, vrând să țipe și neizbutind să scoată niciun glas… Se adunase lume destulă. Ordonanța ofițerului care stătea cu chirie la d-na Niculescu-Lungu ... | 204 |
Liviu Rebreanu | Alibi | izbucni deodată judecătorul Babulea, ca și când s-ar fi coborât duhul revelației în sufletul său. Totdeauna a contat dânsul pe inspirație. Când orice speranță pare pierdută, soluția țâșnește ca o săgeată din adâncimile subconștientului. Legăturile și motivările vin pe urmă și se înșiră ca niște verigi ale unui lanț mir... | 216 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Se vorbea chiar că Agatie l-ar fi pus în testament ca moștenitor principal. În orice caz, Mircea umbla foarte des prin casa cu crima și era foarte bine primit… Restul, adică crima, venea de la sine. Etern în goană după bani, Mircea a pregătit de mult uciderea bătrânilor, pe de-o parte ca să-i jefuiască, apoi ca să ajun... | 214 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Judecătorul îl fulgeră cu o privire disprețuitoare, zicând: — Mă mir că nu bănuiești nimic!… Orice cinism are margini… Apoi, după o mică pauză calculată, continuă brusc și insistent: — Cunoști pe Agatie Vasiliu? — Cum nu… Chiar bine! răspunse Mircea. — Știi că dădea împrumuturi pe amanet? — Da… — Știi unde păstra amane... | 218 |
Liviu Rebreanu | Alibi | Cu o resemnare jovială, zise deodată: — Domnule președinte, mărturisesc tot ce dorești!… Numai lasă-mă să dorm câteva ore!… Trei nopți n-am dormit ca lumea. Sunt distrus. Abia mă țin pe picioare… Pe urmă, știi, nu mă dau înapoi… Orice poftești! — I-ascultă, unde te trezești? strigă Babulea indignat. Crezi că cu astfel ... | 113 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | În lumea cea veche și frumoasă a basmelor, când scriitorul și cetitorul storcea din fiecare poveste oricât de neînsemnată „morala”, frumoasele flori ale povestirilor le strângeau în buchete mâini binevoitoare, și poveștile n-aveau numai savoare, dar și miere dulce mângâietoare. Azi e mai anevoios să culegi flori așa de... | 206 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | Fiica voastră să fie mireasa lui Hristos, să îmbrace haina călugărească, care singură o va apăra de suferințele pământești și de chinurile iadului. Părinții merseră plângând acasă, se sfătuiră multă vreme ce să facă, în sfârșit, hotărâră să trimită pe Ana Maria într-un institut de călugărițe la Gratz. Preotul satului l... | 219 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | Degeaba fură toate, Ana Maria nu se găsi. Preotul se opri în colțul stradei unde lăsase pe Ana Maria, zise șase Tatăl nostru, apoi își zise așa: „A luat-o Diavolul.” Și plecă trist acasă. Când fu de 15 ani, Ana Maria Rosenmond era balerină la Burgtheaterul din Viena. Un arhiduce o luă la ochi, și de-atunci din rândul c... | 201 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | Ana Maria ajunse în Paris și într-un an de zile deveni una dintre cele mai celebre balerine ale Operei italiene. Asta-i fuse epoca de aur. Ziarele scriau coloane întregi despre jocul ei, muzicanți îi dedicau ei compozițiile lor, poeți o admirau și o iubeau de departe, iar prinții îi făceau curte de aproape. Vestea idil... | 217 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | Într-o seară dispăru misterios de-aci și nici nu mai ieși la iveală. Îndrăgostiții ei scormoniră pentru dânsa întreg orașul, degeaba! Într-un an toată lumea o uită… chiar și numele. Ana Maria în timpul acesta zăcea într-un mormânt mare și trist, a cărei învelitoare era de aba proastă și de unde nu putea vedea nici ceru... | 213 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | Multă vreme zăcu leșinată în odaie, în vechea ei odaie unde cununi de lauri, benzi colorate, daruri rămaseră cu amintirea ultimă a gloriei trecute. Când își veni în fire, prinse a mângâia ca o nebună lucrurile cari îi erau dragi și-n sfârșit se opri dinaintea portretului copilului ei, care era încadrat cu văl negru de ... | 215 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | Când văzu Ana Maria că-și pierduse și această ultimă nădejde, îngenunche pe pământul rece și grăi astfel: — Sfântă Maică Precistă, și tu m-ai părăsit!… Acu trebuie să mor! Și vru să moară, dar un glas, parc-ar fi fâșiit de pe buze de femeie, îi șopti: — Caută! Și Ana Maria începu din nou să caute, scormoni prin toate s... | 212 |
Liviu Rebreanu | Ana Maria | Într-un an îl uitaseră și pe dânsul, dar Ana Maria îl găsi și-i vorbi astfel: — Eu sunt Ana Maria. Îți mai aduci aminte? Poetul credea că-i face cineva vreo glumă crâncenă, dar vecea era vocea cea veche, pentru care se topea și pe care n-o mai putea uita. Mângâie mâinile și obrajii fetei și-i zise: — Te duci de la mine... | 87 |
Liviu Rebreanu | Barba | Razele orbitoare ale becurilor electrice se răsfrângeau mândre în cristalul oglinzilor venețiene. Bărbierul lucra repede, tăcut și mișcat; în tăcerea încremenită, scârțâitul briciului semăna cu țârâitul timid al unui greier. Petre Ulvineanu vedea în oglindă, cu multă plăcere, cum i se întinde, se reliefează și îi întin... | 264 |
Liviu Rebreanu | Barba | Seara, înaintea oglinzii, fața lui părea tânără și neobosită, mai ales după întâlnirile cu bărbierul. Ziua, însă, obrajii lui rași de nenumărate mii de ori, chinuiți de tăișul briciului, gâtul lui ca un gât de curcan, cearcănele de zbârcituri înguste și dese de sub ochii scufundați în orbite îi trânteau în nas o sumede... | 205 |
Liviu Rebreanu | Barba | Scrisoarea era atât de drăguță, atât de dulce, încât Ulvineanu nu se putu stăpâni și plecă la Sinaia. Repede de tot ajunse și regele toboganului și apoi se logodi cu domnișoara Fanny. Simțea însă că această izbândă minunată și neașteptată nu i se datorește lui, ci numai și numai aerului aspru care i-a îmbujorat obrajii... | 219 |
Liviu Rebreanu | Barba | În schimb, primadona pe, care am văzut-o aseară la teatru se zice că e de patruzeci și unu, și — de ce n-aș spune-o, conașule! — azi-noapte am visat-o, iar dimineața, când m-am trezit alături de nevastă-mea, m-am înfuriat așa de rău, că era cât p-aci s-o iau la bătaie… Ehe, boierii știu să trăiască și să-și păstreze ti... | 209 |
Liviu Rebreanu | Barba | În schimb, bătrânii mă îmbrățișau cu căldură în mijlocul lor, iar eu, fără să-mi dau seama, mă simțeam bine printre dânșii. Eram student în medicină și toată lumea îmi prorocea o carieră strălucită. Până și chelnării, cari, în privința asta, sunt specialiști, vorbeau cu mine ca cu un viitor profesor… Apoi deodată mi-a ... | 213 |
Liviu Rebreanu | Barba | Rolul de viveur trebuie însă să-l joc până la sfârșit, trebuie să-l joc… Mă gândesc de mult ori că, dacă nu mi-aș fi ras barba, astăzi poate aș fi profesor la Universitate, aș avea clinica mea, aș umbla în cupeu, aș purta ochelari de aur, aș avea mutră gravă și serioasă… Viața e o comedie, domnule săpunar! E îngrozitor... | 86 |
Liviu Rebreanu | Baroneasa | Nu se pomenea fată mai frumoasă în toată Ilva-Mică și-n împrejurimi ca Ileana Mariucăi lui Dosoftei. Se dusese vestea pretutindeni părului ei cel negru ca mura, des ca peria și lung ca un șarpe, buzelor ei cele roșii ca zmeura și umede ca o floare stropită de rouă. Nici n-apucase să împlinească șaisprezece ani, și se ș... | 217 |
Liviu Rebreanu | Baroneasa | Ea însă nu vrea să vadă lucrurile acestea, și de aceea visa. În visurile ei apoi, în loc de pețitori murdari și zdrențeroși, vorbea numai cu feți-frumoși și cu feciori de împărați, care se războiau între dânșii și se luptau cu fel de fel de balauri ca s-o poată câștiga pe ea de nevastă. Iar visând mereu, a început să c... | 208 |
Liviu Rebreanu | Baroneasa | Și prințul o să ia fata de mână, s-o sărute pe frunte și s-o urce în căruță. Pe urmă, pocnind din harapnice, o să se ducă departe, până la al șaptelea hotar… D-atunci înainte Ileana prinse a sta toată ziulica pe prispă, așteptând să sosească feciorul de împărat și s-o ia cu dânsul. Și fiindcă voința Ilenei era sfântă, ... | 217 |
Liviu Rebreanu | Baroneasa | Și fiindcă Ileana era atât de tânără și frumoasă, iar baronul atât de bătrân și bogat, s-a ales dintr-însa ibovnica cea mai răsfățată a boierului. Acum Ileana avea tot ce dorea: mâncări alese, băuturi scumpe, mătăsuri rare și bani mulți, câți îi cerea inima. Toate acestea pentru câteva sărutări și îmbrățișări. Era deci... | 216 |
Liviu Rebreanu | Baroneasa | Pe urmă a început și Ileana să bage de seamă că iubirea cea adevărată nu se apropie de dânsa. A încercat s-o atragă, s-o momească, dar n-a izbutit. Și când a văzut că nu izbutește, s-a învoit cu viața: ea dă paralele, viața să-i dea iubirea. Orice iubire. Căci i-e sete de iubire. Și a prinsa-și schimba iubirile cum își... | 203 |
Liviu Rebreanu | Baroneasa | Prietenele acestea nu-i scormoneau trecutul și nu se sinchiseau de prezentul ei. Îi iertau toate păcatele. Cel mult o pizmuiau pentru belșugul, pentru toată viața ei trecută, și beau și ele cu dânsa rachiu prost din păhărele de cristal, șezând pe scaune de pluș, holbându-se la tablouri scumpe. În sfârșit, prinseră a-i ... | 147 |
Liviu Rebreanu | Cinema | Pianul automat cântă o horă zburdalnică. Spectatorii își șterg nădușeala de pe frunte. Un băiat cu tablaua aleargă printre bănci, țipând ca din gură de șarpe: — Rahat cu apă rece! Americane prăjite! Apoi pianul tace. Luminile se sting. Băiatul cu tablaua încremenește într-un colț al sălii. Orchestra napolitană atacă o ... | 214 |
Liviu Rebreanu | Cinema | Într-o clipă, mâinile și picioarele contelui sunt legate cu frânghii groase ca brațul, în cealaltă clipă hoțul îi răpește scrisoarea notarului, iar sărmanul stăpân e aruncat într-o ladă și încuiat.” — Americane prăjite! strigă iar băiatul cu tablaua. „Și iată-l pe servitorul trădător în hainele nefericitului conte, car... | 196 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Gaz!… Hai gaz!… Am sosit cu gaz! mormăi Șulăm intrând, cu cobilița pe umăr, în curtea avocatului Miliță Dogaru. Portița de fier se închise singură în urma lui. Duzii bătrâni, străjerii porții, își întindeau umbrele pe prundișul curat, care scârțâia umed subt bocancii scorojiți. În mijlocul curții, casa veche, văruită d... | 222 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Ochii negri, mici, împrejmuiți cu mii de zbârcituri, se ascundeau în fața păroasă ca două mărgele de sticlă… Bucătăreasa se ivi în sfârșit în prag, voioasă, suflecată, roșcovană și zâmbitoare, răspândind în răcoarea curții o undă de ceapă tocată și de aburi… Șulăm o cântări puțin din ochi și, înainte de-a apuca ea să d... | 254 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Nu vreau și nu vreau!… Mie să-mi dai banii, că eu n-am furat gazul! Eu am plătit de la mine trei vedre de gaz și vi l-am dat pe datorie… Eu nu pot, nu pot… nu pot… Se făcu vânăt la față strigând, barba creață îi juca înfrigurată, iar ochii i se umflară, stând parcă să sară din orbite. — Vai de mine, jupâne, se cruci bu... | 224 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Respira greu. Buzele îi țicăiau. Mâinile, lăsate moarte în jos, i se zvârcoleau nervos în răstimpuri. — Acu eu ce să fac? șopti într-un târziu, umil, rugător. Că mie-mi trebuie bani, că eu trebuie să plătesc, că pe mine nu mă așteaptă, că eu… Începu să se legene pe picioare ca la rugăciune și înălță privirile spre ceru... | 218 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Se uită iar în ochii bucătăresei, lung, parc-ar fi vrut să-i scruteze adâncurile creierilor, apoi o întrebă cu imputare și plângător: — De ce umblați voi să mă înșelați pe mine? Femeia râse deodată, ca și când ar fi auzit o glumă, se bătu cu palma peste gură și răspunse: — Ia fugi, jupâne, că mă faci să și râd cu prost... | 241 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | răsună deodată, dinspre scara de piatră, glasul avocatului. Miliță Dogaru, în halat, cu boneta de noapte în cap, se apropie furtunos, cu mustățile cărunte, ciufulite, cu somnul în ochi, repetând: — Ce s-a întâmplat aici?… De ce zbieri, jidane? Șulăm îi ieși înainte câțiva pași, sfidător, strigând: — Io-s jidan, dar dum... | 226 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Bucătăreasa, care încremenise în ușă de spaimă, acuma ajută lui Șulăm să se ridice de jos, îi dădu pălăria și-i zise cu milă: — Du-te, jupâne, du-te cu Dumnezeu… — Plec, iacă plec, murmură ovreiul uluit, strângându-și măsurile împrăștiate. Plec… Io… pe banii mei… la bătaie… își luă cobilița pe umăr și se îndreptă spre ... | 210 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Se dusese înadins la Miliță Dogaru tocmai ca să înceapă ziua cu bine, și, când colo… Dar asta nu se poate să rămâie așa! Nu se poate… El bătaie n-a mâncat niciodată, că s-a ferit de pozne și de oameni răi, și mai bucuros s-a lăsat păgubaș decât să pățească cine știe ce. Și acuma, la bătrânețe… pe banii lui… în colțul s... | 223 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | — Noroc, jupâne Șulăm, noroc! strigă institutorul de departe, amical și puțin jenat, ca datornicul care ar vrea să plătească și nu poate. Ai pornit cu noaptea în cap la muncă… Șulăm mormăi ceva necăjit, amintindu-și că și Popescu îi datorește câteva chile de gaz, și vru să-și vază de drum. Atunci însă institutorul, car... | 217 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Acolo ședea cu chirie avocatul Iosipovici care, dornic de muncă și de clienți, se scula foarte de dimineață. Ferestrele erau deschise. Un pici sprinten, cu ghiozdanul subțioară, tocmai ieșea pe poartă, plecând la școală. — Stai, Mișule! zise institutorul. E acasă tăticul?… S-a sculat? — S-a sculat de mult, răspunse cop... | 242 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Pendula bătea solemn opt. Popescu tresări cu un suspin de ușurare și zise foarte grăbit: — Vai, Doamne, opt… opt, și directorul meu știi cât e de afurisit, domnule Iosipovici… îmi pare nespus de rău că nu mai pot zăbovi, dar jupânul o să-ți spuie și ai să vezi cât e de… de interesant… Te rog din suflet, domnule Iosipov... | 202 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.