author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | O scenă | (Scena se petrece intr-un hotel din Abazzia. Sau cel puțin s-ar fi putut petrece. O după-amiază de vară. Soare. Căldură. Plictiseală. Mosafirul sosește cu doi copii de mină. Un hamal aduce un munte de geamantane. Toți se opresc la cabina portarului de la hotelul, îi zicem, „Panonia”. Două minute de parlamentări, apoi m... | 219 |
Liviu Rebreanu | O scenă | Portarul: Nu, mă rog. Vă înșelați. Paisp’ce franci e un preț redus. Un preț special. Ceva ca o ediție specială… Domnul Romanescu, celebrul redactor bucureștean, tot paisp’ce franci plătește pentru două odăi ca acestea… Știți, domnul cela care făcea gălăgie în sala pașilor pierduți… L-ați văzut?… Acela care striga în gu... | 212 |
Liviu Rebreanu | O scenă | Scrieți numai în registrul hotelului că sunteți ziarist, și tot se va aranja perfect… (După o pauză, cu o obrăznicie revoltătoare.) Totuși, domnule, îmi dați voie să vă spun că eu mă mir… Clientul: De ce te miri? Portarul: Că în România nu se găsește niciun om care să nu scrie la gazetă, care să nu fie îndemnat să-și e... | 227 |
Liviu Rebreanu | O scenă | Sunt aici o mulțime de români care vorbesc perfect franțuzește… Portarul: Ei bine, după gălăgia pe care o fac, după țipetele lor. „Mișelie! Pungășie!” Clientul: Vorbește, prietene, nu te jena, căci eu, ce-i drept, sunt bucureștean, dar sunt bulgar. Ți-am spus că sunt român numai pentru că eram curios de ce întrebi. Por... | 133 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Trăiți! murmură ordonanța, cu o bucurie respectoasă când căpitanul Turcoman îi porunci să strângă de grabă toate catrafusele căci diseară pleacă amândoi acasă, în concediu. Cele câteva ceasuri, până să pornească la Iași singurul tren, i se părură o veșnicie căpitanului care stătea pe ghimpi. Dorul și nerăbdarea îl chin... | 208 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | — Slavă Domnului, ai luat printre cei dintâi „Mihai-Viteazul” — zise Cojocel cu o admirație sinceră care-i aprinse toată fața. Căpitanul se zăpăci o clipă. Își dădea seama în sufletul său că faptele lui merită un cuvânt bun, dar totuși laudele îl rușinau. S-a bătut bine, a făcut acte de îndrăzneală, care au salvat de c... | 202 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Eu degeaba aș căpăta concediu. N-aș avea unde merge. Casa mea e dincolo… Cine știe ce liftă se lăfăiește acuma într-însa… Bah! O să ne vie și nouă rândul… Când sosi vremea, Cojocel îl petrecu până la gară. Era seară. Țârâia. Noroiul clefăia subt pașii grăbiți. Întunerecul era des și trist, străbătând până-n suflete. Ga... | 207 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | îi zise căpitanul. În compartiment erau vreo nouă ofițeri ruși, care dormeau încolăciți, întocmai ca și soldații afară pe coridor. O duhoare cumplită de sudoare stăpânea, cu toată că geamurile erau toate sparte, iar ușile deschise vraiște. Turcoman se coborî pe peron să-și treacă urâtul plimbându-se până să plece trenu... | 212 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Trenul se smuci brusc, ca un cal care vrea să ia repede în piept o povară mare. Căpitanul Turcoman se agăță din mers pe scara vagonului. Gândindu-se la duhoarea și vălmășeala din compartiment, mai stătu pe scară o bucată bună de vreme, privind în întunerecul din care nu se desprindea nimic din țară, pe care îl punctau ... | 213 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Rusul răspunse cu un zâmbet larg, care-i lumină toată fața, scărpinându-se deodată mai vijelios și bombănind ceva. În clipa următoare apoi își scoase tunica, se sculă în picioare, se apropie de lumină și începu a o cerceta cu mare băgare de seamă, strivind din când în când între unghii. După un răstimp se opri, se uită... | 202 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Ei și Slavă Domnului, franci să am câți am văzut de când a început războiul. Nu se poate răzbi fără păduchi, degeaba… Ce tot îmi fac sânge rău.. Cu toate acestea simțea pe tot corpul ca și când i-ar furnica ceva, sute, poate mii de lighioane. Nu voia să dea importanță și totuși senzația rămânea scârboasă, plictisitoare... | 203 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | A făcut ce-a făcut, a rămas curat totdeauna, ferit de lighioane… Și tocmai acuma? Râse în sine, dar totuși fără să vrea se scărpină între spete frecându-și spinarea de ușciorul ușii vagonului… Târziu, oboseala îl copleși. Se târî, printre corpurile de soldați pierdute de somn, în compartiment. Rusul cu păduchii sforăia... | 207 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Dar acum era hotărât să sfârșească, să se convingă. Își scoase mantaua, o cercetă amănunțit pe față, pe dos, prin toate îndoiturile și tiviturile. Nimic. O agăță într-o țâțână. Își scoase tunica. O cercetă. Nimic. Își cercetă cămașa, pantalonii, până și chipiul. Nimic. Răsuflă ușurat: — Slavă Domnului… știam eu că-i în... | 258 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Dar prietenul îi povesti repede zeci de cazuri, îi pomeni nume cunoscute care s-au stins fără putință de ajutor. Avea o groază cumplită, sinceră în vorbă și înfățișare, cu toate că Turcoman îl știuse o fire veselă, chiar ușuratecă. — Războiul e suferință, fără îndoială,. Își zise căpitanul mai pe urmă, în tren, gândind... | 206 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Era uluit… Unde e lașul de odinioară, liniștit, tihnit, curat? Rușii lângă el respirau atât de greu încât îi auzea în tot vălmășagul cela de gălăgie. Se uită la dânșii cu scârbă și milă. Dar deodată tresări. Gulerul mantalei unuia era aproape alb și albeața mișca încet greoi ca un furnicar… înțelese: erau păduchi… se u... | 214 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Nici nu voia să vază. Acuma parcă-i era frică să nu dea cu ochii de ceva ca că-i tremure iarăși inima. Stătu strâns în fundul birjei, cu ochii închiși, numărând clipele, căutând să ghicească străzile pe unde trece trăsura. Voia să-și alunge din minte îngrijorarea. Ce-i pasă lui că alții suferă? Are câteva zile de feric... | 205 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Pe urmă se mulcomiră toți trei, iar bătrânul pomeni să-i aducă ceva să se desmorțească băiatul. Mama alergă, deși ar fi vrut să stea să-l descoase la repezeală de tot ce-a pățit în atâtea luni de primejdii. — Întâi să te odinești, să te faci comod, să-ți vii în fire și apoi să ne povestești tot, zi cu zi, ceas cu ceas!... | 207 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Părinții lui îl conduse, mama singură îi făcuse patul, îngrijise de toate. — Vezi, ce egoist m-am făcut, le zice Turcoman, cu un glas parcă le-ar fi cerut iertare. Am torăit numai despre mine și nici nu v-am întrebat câte-ați suferit d-voastră? — Am suferit, dar ce-are a face cu greutățile voastre, murmură bătrânul. Ma... | 231 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Becurile luminau vioaie odaia, împrăștiind parcă o dragoste de viață care-i pătrundea în toate fibrele. De-abia aici își dădea seama ce înseamnă viața și în același timp ce urâtă e moartea. Stătu în mijlocul odăii, cu brațele încrucișate pe piept, cu ochii în lumina electrică, sorbind-o și dându-și vânt gândurilor. Cum... | 212 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Nu mai voia să moară. Trebuie să trăiască… Viața e atât de frumoasă! Trebuie, trebuie să trăiască! îi tremura inima. În suflet i se ivi un chip drăgălaș: — Dina! șopti dânsul înfrigurat. Era o fată blândă și dulce. Nu erau logodiți și totuși în adâncul inimei Dina stăpânea suverană. Mâine dimineață o va revedea!… Cum a... | 201 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Ce trebuie să se gândească numai decât la cine știe ce? Dimineața se sculă devreme. Voia să plece îndată la Dina. Cel dintâi drum să-l facă la ea… Îmbrăcându-se îi căzură ochii iar pe pat și deodată iar încremeni. Pe pernă, în același loc, zări iarăși punctul cenușiu. Acuma însă parcă păduchii se lingeau pe bot, parcă ... | 211 |
Liviu Rebreanu | Păduchii | Îi zise însă morocănos: — Ei, să bagi de seamă, băiete, cu hainele… — Trăiți, don’ căpitan, am găsit destule lighioane… Turcoman se înfurie, dar nu răspunse. Simțea că-l strânge ceva de gât și ieși pe poartă în stradă să plece prin oraș să-și alunge din creier gândurile apăsătoare. Orașul dormea ca un bolnav, de-abia r... | 71 |
Liviu Rebreanu | Pungașul | Scoborând scările Băncii Generale, de unde împrumutase șapte sute de lei cu ipotecă, Nae Chelban se gândea să meargă drept la gară și nici să nu se oprească până la Sulița, ca nu cumva pungașii, de cari auzise că mișună în București ca furnicile, să-i șterpelească banii. În stradă, însă, trecând pe la o berărie, nu se ... | 202 |
Liviu Rebreanu | Pungașul | Pe jos s-ar duce dar nu știe drumul, poate să se rătăcească, și chiar să nu se rătăcească, e întrebare dacă poate să ajungă la vreme. Tramvaiul nu e scump, dar e cu înghesuială și în înghesuială te pomenești că-i fură cineva banii și pe urmă ia pungașul de unde nu-i. Trăsura e scumpă. „Dă-o dracului de viață! își zise ... | 231 |
Liviu Rebreanu | Pungașul | Cum stătea așa lungit, cu mâinile încrucișate supt ceafă, simțind moliciunea canapelei, care era mai moale ca patul lui din Sulița, îi veniră în minte necazurile. Așa sunt necazurile: când ți-e mai bine te năvălesc. Îi părea rău că a băut bere, că a dat doi lei la trăsură și că merge cu a doua. Ce zor avea el de astea?... | 212 |
Liviu Rebreanu | Pungașul | Cel vechi cel puțin era sânge din sângele nostru, dar ăsta nou? Nici numele nu-l arată a fi om de școală, că prea e întortocheat. O să vie și dumnealui și o să-l vedem. | 34 |
Liviu Rebreanu | Puia | E cuminte. Mai ales când doarme. Măicuța o răsfață, tăticul o râzgâie. De aceea e Puia cuminte. Până mai deunăzi toată ziua se juca și toată noaptea visa că se joacă. Era mama păpușilor. Le îngrijea, le mângâia și le alinta, uneori le și spăla pe obrajii bucălați sau le atârna mâncare printre dinții strânși într-un veș... | 219 |
Liviu Rebreanu | Puia | Gurița i-e întredeschisă, ochii umbriți de gene stufoase fixează cu teamă semnele celea albe pe cari mâna ei le așterne anevoie, iar pe fruntea ei albă, limpede se ivește din când în când câte-o cută fină, delicată… Puia cugetă; creierul ei imaculat lucrează… Pentru întâia oară în viață lucrează serios… Și nici nu-și d... | 95 |
Liviu Rebreanu | Războiul. Însemnările unui sublocotenent | Sublocotenentul e grav rănit într-un spital din Transilvania. E român. A trebuit să lupte împotriva sârbilor. Și-a însemnat pe apucate clipele petrecute în fața dușmanului într-un caiet cu scoarța neagră. Reporterul unui ziar, vizitând spitalul înțesat de răniți, a vorbit cu ofițerul, care i-a dat voie să publice cupri... | 203 |
Liviu Rebreanu | Războiul. Însemnările unui sublocotenent | Ne duce la sârbi. Prin gări, lumea fâlfâie batiste și umbrele. Toți ne urează izbândă. Femeile plâng. …8 august. Azi-dimineață am sosit. Un sat croat. Eu cu plutonul meu plecăm mai departe, pe jos. Suntem escorta trenului. Soarele arde grozav. O să ne prăpădească zăpușala. …9 august. Suntem într-un cătun ciudat. Aștept... | 207 |
Liviu Rebreanu | Războiul. Însemnările unui sublocotenent | Am dormit câteva ceasuri. Acum așteptăm. Se aude bubuitul tunurilor. Dincolo de Sabatz. 18 august, în zori. Stau culcat afară din oraș, într-o livadă mlăștinoasă. Doi porci grohăie la câțiva pași. Aseară la opt au sunat alarma și a trebuit să las pe masă friptura și sticluța cu vin negru. La nouă ne-a oprit în mijlocul... | 212 |
Liviu Rebreanu | Războiul. Însemnările unui sublocotenent | Întuneric beznă; colonelul ne conducea… Am ieșit din oraș, aci, în livadă… Acum răsare soarele. Stăm culcați în linie de trăgători, cu arma în mână. Noi suntem în aripa stângă, aproape de șosea. Maiorul a chemat pe comandanții de plutoane și ne-a arătat; De-acolo vine dușmanul! Dincolo de livadă e o porumbiște, iar mai... | 201 |
Liviu Rebreanu | Războiul. Însemnările unui sublocotenent | Locotenentul alerga mereu înainte și se întorcea înapoi. Intrăm în porumbiște, cu arma în mână, dar n-aveam voie să tragem, ca nu cumva să ne vadă de la marginea pădurii. Prin porumbiște, o salvă de gloanțe, în jurul nostru de-abia câteva gloanțe au trecut. Ciudat mai sfârâie gloanțele! Am mers așa vreo jumătate de cea... | 206 |
Liviu Rebreanu | Războiul. Însemnările unui sublocotenent | Vedeam căzând oameni din copaci. Mulți. Nu știu cită vreme a ținut până am trecut livada, două minute sau un sfert de oră. Ne trânteam jos, trăgeam, iar porneam. Când am ajuns la șanțuri, șepcile militare așezate frumos pe grămezile de pământ „iar jos, în șanț, morți de mult, și peste dânșii cad acum mulți de-ai noștri... | 204 |
Liviu Rebreanu | Războiul. Însemnările unui sublocotenent | Măcar de-aș ști că am învins. M-am târât totuși lângă un copac bătrân. Acolo mai era un rănit. Sprijinindu-ne unul pe altul, ne-am dus înapoi la șanțul cu cadavre și ne-am trântit în mijlocul lor. Tovarășul meu, un plutonier, a smuls de pe haina unui maior sârb mort o decorație și și-a înfipt-o pe piept. Și el are un g... | 119 |
Liviu Rebreanu | Războiul | Bărbosul (ridicând nasul din „ediția speciala”): Eu, drept să-ți spun, nu pricep nimic din toate telegramele astea… E o harababură… I-ascultă, bre! Tu ai făcut armată? Spânul: Nu, dar sunt acasă în toate chestiile de strategie și tactică… M-am ocupat… Ce crezi? când faci atâtea războaie… Am cărți, hărți, planuri… Bărbo... | 243 |
Liviu Rebreanu | Războiul | Spânul: Ca jocul de șah… Și acolo mergi înainte cu o figură, tragi înapoi o figură, dai afară pionii și pierzi partida… Ei vezi, întocmai așa-i războiul! Bărbosul: Mă rog… Tu știi să joci șah? Spânul: Firește că… nu știu. Bărbosul: Așa da. Fiindcă nici eu nu știu… De aceea, ce să-ți spun, pricep mai bine războiul decât... | 213 |
Liviu Rebreanu | Războiul | Bărbosul: Rușii merg înainte, nemții merg înapoi… Spânul: Ei, vezi?… La șah fiecare figură își are locul său, pe când la război totul atârnă de împrejurări. Sau poate tu crezi că și terenul războiului e împărțit în șaizeci și patru de câmpuri? Bărbosul: Dar în câte e împărțit? Spânul: Aoleu, ești prost rău!… La război ... | 142 |
Liviu Rebreanu | Sentinela | Prințesa Nadejda se uita pe fereastra castelului mohorât în care trebuia să-și macine tinerețea. Ferestrele castelului erau închise cu un grilaj de fier gros și pântecos și astupate cu geamuri concave, așa că trecătorii, care își aruncau ochii spre ele, credeau că în dosul lor oamenii nu trăiesc, ci doar visează viața.... | 247 |
Liviu Rebreanu | Sentinela | Doar un singur soldat, sentinela, pășea, ca o pendulă de ceasornic, în sus și în jos, pe sub peretele cazărmii, iar baioneta arunca umbre lungi pe peretele galben. Sentinela se plimba ceasuri întregi de ici-colo, fără să obosească, și numai rareori se oprea la ghereta care era tocmai sub fereastra prințesei. Atunci se ... | 201 |
Liviu Rebreanu | Sentinela | Nadejda era fata unui zarzavagiu; tatăl ei a luat două sute de galbeni pentru dânsa, și se știe că niciun popă n-a binecuvântat cununia ei cu prințul. Schimbarea vremii și a sentinelelor prințesa o vedea numai prin fereastră. Prințul, bătrân și veșnic posomorit, fugea de oameni, și, în afară de servitori bătrâni și slu... | 221 |
Liviu Rebreanu | Sentinela | Inima îi bătea nebunește. Era cea dintâi noapte petrecută fără odihnă, noaptea care curmă visurile adânci și naive ale copilăriei. Arma sentinelei licărea din când în când în lumina lunii, îmbrăcând în lumină și pe soldat. Nadejda nu putea desluși care soldat este, dar, oricare ar fi fost, se îndrăgosti de el. Îl privi... | 224 |
Liviu Rebreanu | Sentinela | Prințesa Nadejda se uită nerăbdătoare și așteptă până ce sentinela se apropie. — Hei! zise deodată domol cu glasul ei subțire. Baioneta se opri. — Hei! strigă mai tare. Soldatul se uită împrejur de unde o fi venind glasul. Nu văzu decât o mână micuță care îi făcea semn dintr-o fereastră. — Cine-i? întrebă soldatul cu g... | 202 |
Liviu Rebreanu | Sentinela | Obrazul îi ajunse până la grilajul de fier. În întuneric văzu doi obraji ca de spumă și doi ochi de femeie, mari, înflăcărați, cu luminile verzui, care îl priveau. Nadejda vedea întâia oară fața unui bărbat tânăr și străin atât de aproape de obrajii ei, și, de mirare, rămase cu buzele întredeschise. Uită să-i zică cel ... | 124 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Noii chiriași au adus numai vrajbă și tulburare în casele d-nei Elena Arboraș, născută Ionescu, din strada Franemazonă, case cu multe apartamente mici, înădite și toate dând drept în curtea îngustă, murdară și lungă ca o fundătură. D-na Arbor aș le cumpărase înainte de a se mărita, din economiile ei, căci fusese, până ... | 232 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Iancu Arboraș se recunoștea vinovat, dar numai pentru bunătatea inimii sale, că i-a crezut oameni cinstiți, în vreme ce soția, fără a-i spune pe șleau, îi bănuia și alte motive de slăbiciune și îl cicălea în fiecare zi cum numai o moașă pensionară știe să cicălească. Într-adevăr, proprietăreasa, mai mult chiar decât ch... | 283 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Ionel Vulpescu era mândru, se uita de sus la toți chiriașii, chiar și la d-na Arbaraș, de abia ridica pălăria când saluta și nu săruta mâna nici proprietăresei. Tânăr, subțirel și înăltuț, ar fi fost altfel simpatic, recunoștea toată lumea. Umbla veșnic îngrijit, ca scos din cutie, cu dungă ireproșabilă la pantaloni și... | 208 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Ionel Vulpescu spusese că e funcționar la tramvaie și chiar pretextase, când n-a plătit chiria pe luna întreagă, că restul îl va aduce la leafă. Dar ce funcționar să fie dacă nu se urnește din casă decât pe la zece, iar după masă doarme până la cinci? Ceva totuși avea cu tramvaiele, fiindcă o chiriașă din curte l-a văz... | 211 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Nu se plângea însă niciodată și răspundea necuviincios când vreo chiriașă miloasă încerca s-o compătimească. D-na Arbor aș, văzând-o într-o zi cam mâhnită, i-a zis în chip de gentilețe: — Ești tânără și frumușică, madam Vulpescu, păcat numai că ești cam rece… — Sunt rece, doamnă, dar sunt iubită de cel mai cald bărbat ... | 205 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Și, cu o pasiune teatrală, Ionel o răsucea în brațe și o săruta prelung. O pauză. Îmbrățișarea. Apoi el, răgușit ca un actor în scena de rezistență, o cuprindea de mijloc și striga de asemenea ca s-audă toată curtea: — Te vreau, Eugenie!… Te vreau! Te vreau! Și intrau în camera lor, grăbiți și înfrigurați, subt priviri... | 228 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Toată lumea năvăli în curte. Proprietăreasa se speriase, în primul moment, să nu se fi aprins casa. Când ai asemenea chiriași, să te aștepți la orice. — Hoțule! Escrocule! Nemernicule! răsună din odaie glasul Eugeniei, ascuțit ca împunsăturile de ace. — Taci, cocotă! Taci! răspundea răcnind baritonul lui Ionel. Și dial... | 214 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | În curte se împânzi iarăși liniștea. Doar căldura soarelui, nestingherită, fierbea mai înfundat… Deodată tăcerea fu zgâlțăită prelung de zbârnăitul soneriei. Servitoarea, ostenită, se întinsese să se odihnească puțin înainte de-a se apuca de vase. Ce poznă o mai fi iar? își zise văzând că tocmai din camera îndrăgostiți... | 207 |
Liviu Rebreanu | Tainele iubirii | Găsi pe Ionel cu Eugenia pe genunchi, îmbrățișați și strălucitori de fericire. Cu o mândrie zdrobitoare și cu glas pătrunzător, Ionel strigă proprietarului uluit: — Te-am chemat, domnule, numai ca să vezi cu ochii d-tale cât de mult ne iubim! Eugenia și-ascunse obrajii la pieptul lui Ionel, gângurind ceva ca o turturic... | 115 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | Întâmplarea făcu să fiu odată de față când intră un țăran într-un magazin de fierărie. — Bună ziua! zise dânsul. — Ce dorești? — Aș vrea să cumpăr o coasă… Negustorul se repezi și trânti pe tejghea un mănunchi de coase. Țăranul se uită la ele chiorâș, cu niște priviri dușmănoase, apoi, întorcându-se cu dispreț și strâm... | 210 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | — Cât ai cere pe ea? țâfni, în sfârșit, către negustor, așa ca cu gura altuia. — Patru lei. — Pe coasa asta? întrebă țăranul batjocoritor. Nu se poate! O îndepărtă puțin și trase cu mâna o linie în aer, să vază cum ar veni dac-ar avea coderiște, apoi o ciocăni cu degetul arătător și, în cele din urmă, o îndoi pe genunc... | 205 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | Ei, spune-mi verde, cât ceri pe ea, că n-am vreme de pierdut. Am o mulțime de treburi prin târg… — Ți-am spus o dată: patru lei. — Dar bine, domnule, pe ce ceri d-ta patru lei, pe ce?… Și, zicând aceasta, începu să cerceteze coasa din nou, iar ca să o vază mai bine, ieși în stradă. În prag, însă, se întoarse și strigă:... | 219 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | — Nu, n-o dau. Țăranul își mototoli zăpăcit pălăria unsuroasă între degete. — De când sunt n-am avut treabă cu un om mai fără suflet ca d-ta… de când țin eu minte… Știi ce, domnule, pun coasa deoparte, am să mă mai gândesc nițel afară. După vreun ceas de vreme veni însoțit de o rubedenie. — Am venit, zise dânsul, șterg... | 217 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | În vremea aceasta însă nu-și luă de loc ochii din colțul unde răzimase coasa cumpărată. Deodată i se năzări că coasa e mai strâmbă și mai mică decât aceea pe care o alesese. Iscodi cu priviri mânioase personalul prăvăliei, apoi ridică coasa și-i cântări greutatea. — Asta-i altă coasă! strigă dânsul întărâtat. Poți să s... | 209 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | O iau pe asta, dar mai ieftin, fiindcă e mai slabă ca cea dintâi. — Spui prostii, neică, încetează! — Cum? Adică vrei să rămân eu de pagubă? Nu te-ar durea pe d-ta sufletul să-mi iei mie două prețuri? — Hai, scoate banii degrabă și nu mai vorbi degeaba. — Bine, strigă țăranul amărât, să ai d-ta dreptate. Dar cel puțin ... | 204 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | — Adică… Ia stai nițel… Unde dracu i-am pus? Aha, în nodul basmalei!… Într-adevăr, din colțul boțit al unei basmale roșii mai scoase douăzeci de bani. — Ăștia au fost cei din urmă, zise dânsul prietenos. De unde nu-i nici vodă nu poate lua! — Încă treizeci de bani! stărui negustorul fără milă. — Acuma lasă, nu mai zice... | 210 |
Liviu Rebreanu | Țăranul și coasa | Să știi de la mine că asta-i cea mai bună din toate coasele d-tale; celelalte nu fac două parale! | 19 |
Liviu Rebreanu | Vremuri războinice | Povestea e nouă și interesantă, fiindcă e din război și fiindcă tot ce e din război e nou și interesant. Povestea e și adevărată, cel puțin așa îmi spune cel ce mi-a spus-o între un șvarț dulce și o dulceață amară. Adevărată sau neadevărată, ce are a face? O dau cum mi s-a dat… Acum vreo două luni, domnul Ilie Manea se... | 203 |
Liviu Rebreanu | Vremuri războinice | Ba chiar e sigur că acolo nici nu s-ar fi îmbolnăvit. Pentru orice eventualitate, însă, ia cu dânsul și pe fiul său, un flăcău voinic, frumos, de vreo douăzeci și cinci de ani. Având pe Jenică cu dânsul, va suferi cu mai multă ușurință toate durerile și necazurile boalei. Plecară amândoi. La Paris trag amândoi într-un ... | 205 |
Liviu Rebreanu | Vremuri războinice | Bărbierul, un bătrân uscat și blajin, se uită la dânsul întâi mirat, apoi din ce în ce mai necăjit. Jenică nu se putu stăpâni să nu-l întrebe: — De ce ești supărat, patronule? — Nu sunt supărat, domnule! răspunse acru bărbierul. Mă mir numai că un bărbat voinic ca d-voastră poate să stea acasă când țara e în primejdie…... | 207 |
Liviu Rebreanu | Vremuri războinice | Și e irezistibil, fiindcă nu se uită la parale. Ar vrea să-și arate puterile și e mâhnit că nu i se prezintă ocazia. Totuși, se simte bine. Oricum ar fi, Parisul tot Paris rămâne. Chiar în vremuri războinice. Și se plimbă mândru, țanțoș, fericit. Într-un colț, însă, se pomenește cu un gardist. — Vă rog să vă legitimați... | 213 |
Liviu Rebreanu | Vremuri războinice | E cât un munte, și se plimbă aici, în loc să meargă la oaste! Jenică își pierdu tot cheful. Nu mai e de trăit la Paris. Alergă la sanatoriu și nu mai ieși decât atunci când plecă cu tatăl său, însănătoșit, spre România. Acum e acasă și povestește cu însuflețire: — Tot Parisul e militarizat. E o splendoare! Bărbații în ... | 108 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | Apropo, domnilor, ne zise într-o seară locotenentul Alexa Candale, dacă e vorba de ordonanțe, dați-mi voie să vă povestesc o întâmplare care pe vremea aceea, acu-s șase… da, tocmai șase ani, făcuse mare vâlvă-n țară… Pe atunci făceam serviciu în G… un orășel așa și așa, destul de plăcut și de vesel. Aveam un colonel cu... | 209 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | Buimăcit cum eram, trebui să plec să-mi găsesc casă. Îndată, în strada cea mai frumoasă, dacă în B… poate fi vorba de ceva frumos, zării într-o fereastră biletul cunoscut: „De închiriat două camere bine mobilate”. Odăițele într-adevăr păreau bunișoare. Proprietăreasa, o femeie c-o gură ca melița, mi le lăuda și mi le o... | 211 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | De aceea, de câte ori trecea pe subt fereastra mea, îmi zâmbea prietenește… în sfârșit, o prietenie cum se cade. Dar adevărata viață pentru prietenul meu Costică începea de-abia seara. Cum se întuneca, el, mândru ca o păpușe, cu mustățile răsucite ca acele, se înțepenea în poartă și zâmbea, zâmbea necontenit. Am înțele... | 205 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | Băiatul prinse a bâlbâi zăpăcit… Pricepui pe loc că e vorba de o aventură de dragoste. Nu-l mai descusui, ci mă grăbii acasă. Totuși, mă rodea să știu pe cine aștepta prietenul Costică. N-am aprins lumină. Am deschis încetinel fereastra și m-am pus la pândă. Nu peste mult, auzii scârțâind poarta colonelului, iar în des... | 211 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | „Ce are băiatul ăsta? mă întrebai cu mirare. Te pomenești că s-a zăpăcit cu tot dinadinsul de Marioara!” Seara mă așezai din nou la locul de pândă. S-a repetat scena de ieri, numai că, de astă dată, poarta s-a izbit mai strașnic ca de rândul trecut. „Vezi, vezi? îmi ziceam. Marioara umblă cu mofturi. Desigur, umblă cu ... | 218 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | M-am folosit de prilej și am vrut s-o îmbrățișez. Ei, credeți că s-a lăsat? Doamne ferește! S-a smult drâmboiata din brațele mele și mi-a sâsâit, supărată foc: — Ești obraznic, domnule sublocotenent. Știi? După asemenea experiență, urmăream cu și mai mult interes asediul lui Costică, deși, drept să vă spun, nu-i mai pr... | 226 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | Vorbește, te rog, mai lămurit!… Asta… — Ești prost, băiete!… Ei bine, domnul colonel găsește că nevasta d-sale nu este destul de tânără, destul de fermecătoare, de… — Și? — Și are pe Marița, care e o fată drăguță!… Domnul colonel o găsește chiar foarte drăguță! încheie scurt locotenentul. În toamna aceea ne bătuse Dumn... | 203 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | Îmi păru o veșnicie până sună miezul nopții. Pe urmă, niciun zgomot, parcă toată lumea ar fi moartă… Apoi, deodată, de undeva departe, hămăitul ascuțit, înfiorător al unui câine spintecă văzduhul… Prin spinare începură a-mi furnica fiori de groază. Așteptam totuși, tremurând, să văd ce s-o întâmpla. Costică, însă, oplo... | 207 |
Liviu Rebreanu | Zevzecul | Ce idiot! Răzbii cu anevoie prin mulțimea ce se întețea și alergai în goană spre grajduri. Când să intru, cât p-aci să cad jos de spaimă. Adică, închipuiți-vă, domnilor, zevzecul de Costică se spânzurase! | 34 |
Nicolae Filimon | Artele și științile în România | Abia numărăm șase lustri de cînd românii rupseră vălul cel gros ce de mult timp îi ținea în oribilul întuneric al ignoranței, și geniul magistral al străbunilor noștri începu a se manifesta, fresc și viguros, în inimele junilor români din bela colonie plantată pe malul Istrului de divul cezare Traian. Această scînteie ... | 206 |
Nicolae Filimon | Artele și științile în România | În literatura juridică, de vom lăsa la o parte cîteva individe care n-au studiat știința pentru amoriul științei, ci s-au împodobit cu cîteva idei de drept, libertate și patriotism numai ca sa ajungă mai repede la putere, spre a putea mai în urmă a-și rădica masca și a lăsa pe lume să vadă cît de abominabil este ciocoi... | 205 |
Nicolae Filimon | Artele și științile în România | Muzica, arta cea mai belă și mai civilizatoare decît toate surorile ei ce enumerarăm, deși pînă la un timp sta amorțită, astăzi însă dă semne de viață și ne permite a spera că peste puțin vom avea și noi cultori demni în toate specialitățile ei. Chiar astăzi avem mai mulți juni care, prin încercările lor în arta compoz... | 210 |
Nicolae Filimon | Artele și științile în România | Dacă un asemenea splendid succes ni s-ar fi comunicat de vreun particular, ne-ar fi pus la îndoială; din norocire însă, informațiunea aceasta am luat-o din două jurnale artistice din Milano, ce se bucură de o reputațiune necontestată. Iată ce zic ele despre artistul român: „Duminica trecută s-a celebrat în biserica San... | 208 |
Nicolae Filimon | Artele și științile în România | Artele caută să devie cosmopolite. Auzim că în București se află și un june compozitor, de origină română, ce are pregătită o operă nouă și cu această operă se va reprezinta în toamna viitoare la teatrul italian de acolo. România dar va avea și dînsa un cîntător și un compozitor. Simțim o mare plăcere dînd această noti... | 228 |
Nicolae Filimon | Artele și științile în România | (Il Lombardo). Aceste laude binemeritate ce primește astăzi bardul României din partea presei muzicale din Italia face pe tot românul să se mîndrească, căci fama unui artist este o propagandă foarte puternică ce se poate face în favoarea unei țări pusă în condițiunea cea tristă în care se află, din nenorocire, țara noa... | 127 |
Nicolae Filimon | Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo | Primele zile ale lunei lui noiembrie au fost pentru noi o serie de fericiri, căci ne-a procurat rara ocaziune de a privi și a asculta pe scena teatrului nostru mai multe piese dramatice de pana română, create de geniul lui V. Alecsandri, C. Negruți și M. Millo, corifeii și coloanele ce susțin teatrul român. Da! Ei meri... | 204 |
Nicolae Filimon | Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo | Dar ceea ce înalță sufletul mai presus de materie este țăranul cu bucuriele și întristările lui, pline de o sublimă poezie. Aci vezi pe bătrînul care a văzut și a pățit multe, plin de sentințe simple, dar de bun-simț, mai încolo junele robust, plin de curaj și de mîndrie își aruncă ochiul său plin de foc asupra junelor... | 203 |
Nicolae Filimon | Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo | Bîrzul stăruiește în protestațiunele sale de amor, dar este foarte rău plătit, căci fata-i dă o palmă, iar bătrînul Gînju îl dă pe mîna flăcăilor satului, ca să-i răcorească sufletul aprins peste măsură de pasiunea amorului. În timpul acesta sosește în sat junele Lațco, proprietarul moșiei, vede pe Viorica, îi place și... | 201 |
Nicolae Filimon | Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo | În țările noastre esistă în adevăr fermecători și fermecătorese, care fac de dragoste și de urît, dar aparatele cu care se servă ei sunt descîntecele, oale cu apă neîncepută, lilieci și brotăcei, cu care uneori aduc pe amanți călări pe prăjină, alteori își răzbună în contra inamicilor puindu-le cuțitul și altele de ace... | 235 |
Nicolae Filimon | Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo | Orchestrațiunea este de asemenea simplă, dulce și fără zgomotul ce ascunde de multe ori lipsa de inspirațiune a mediocrităților muzicale. Venind la interpretarea acestei piese, arătăm că d. Millo, în rolul babei Hîrca, a fost sublim în mai multe din situațiunile piesei, numai la prima aparițiune pe scenă ne-a cam dezil... | 254 |
Nicolae Filimon | Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo | Noi nu înțelegeam feliul acesta de procedare. Știm că d. Millo își are trupa sa formată din toți actorii necesarii pentru reprezentare de drame și comedii. Ni s-a spus iarăși că în contractul domnului Millo cu guvernul ar fi esistînd un articol care îndatorează pe cel dintîi a-și compune trupa din cei mai buni actori c... | 210 |
Nicolae Filimon | Baba Hîrca. Operă română în două acte de d. Millo | Prin urmare, individele cu pricina ar face mult mai bine să reclame la Cameră în contra cabinetului Iepureanu, (2) care, după ce a cheltuit jumătate din subvențiune, a dat teatrul în antrepriză, și a cere luarea teatrului iarăși pe contul guvernului, căci numai guvernul este în stare a ținea cîte cinci actori pentru un... | 81 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Cînd Dante, ilustrul cîntător al Infernului, întrebă pe Francesca da Rimini despre amoroasa ei aventură cu Lancelotto, ea, înecată de lacrime, răspunse: "Nessun maggior dolore che ricordarsi dei tempi felici nella miseria". Tot astfel am răspuns și noi cînd furăm întrebați despre reprezentarea operei Il barbiere di Sev... | 314 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Să ne oprim aci sau mai bine să schimbăm vorba, căci de vom urma pe calea aceasta, ne vom deștepta înaintea juraților cari, prin sublima lor procedură, ce face nulă pe a lui Filangieri și Beccaria, desigur ne va trimite la cabinetul de lectură de la Curtea Arsă și uite, drept să vă spunem, nu am dori să locuim în acel ... | 235 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Fiindcă Teatrul San Carlo arse, și Rossini părăsi Neapolul și se duse la Roma, unde abia apucă să se așeze și impresariul Teatrului Valle se prezentă înainte-i, cerînd ca să-i compuie o operă comică; îi prezentă libretul, dar ce să vază? era Il barbiere di Sevilla, acea operă care, cu vreo cîțiva ani mai nainte, fusese... | 245 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Înainte de a intra în aprețierea reprezentării acestei opere pe teatrul nostru cu artiștii de astăzi, ne permitem a face încă o mică digresiune ca să arătăm lectorilor noștri ce este muzica Bărbierului și ce se cere de la artiști pentru o interpretare conștiințioasă. Aceasta muzică, ca toate muzicile lui Rossini și cel... | 219 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Dar meritele ei cele mai remarcabile vin de la estetica și identitatea ce esistă între dînsa și textul poeziei, precum și de la esactitatea desemnării caracterelor și fidelitatea cu care autorul a știut să descrie diferitele pasiuni ale inimei. Părțile cele mai esențiale sunt: — serenada de la introducerea primului act... | 208 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Celelalte părți din duetele cu Steller și Guerrabella din primul și al doilea act fură esprimate tot pe măsura de voce și espresiune ce indicarăm; iar la finalul primului act, prin neîngrijita sa grimare și stîngăcie artistică, a făcut să vie rîsul pe buzele spectatorilor, iar pe noi ne-a pus în trista pozițiune de a-i... | 203 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Dară punctul în care a reeșit să atragă asupră-i atențiunea publicului a fost variațiunile scrise de Rode[2] pe o temă italiană, ce le-a cîntat la introducțiunea actului al doilea, sau la scena de la piano, ca să fim mai bine înțeleși. În aceste variațiuni, în care își dă mîna toate dificultățile muzicale, gîtlejul doa... | 225 |
Nicolae Filimon | Il barbiere di Sevilla. Melodramă comică în două acte | Doamna Tognolati a fost bine în partițiunea de subretă. În arieta Il vecchioto cerca moglie ne-a dat ocaziunea să auzim cîteva note întonate, pronunțate bine și accentuate cu acurateță; în fine, ne-a dat tot ce aveam drept a pretinde de la o cantatrice de al doilea ordin. Domnii coriști și-au adus aminte, în această op... | 137 |
Nicolae Filimon | Ciocoii vechi și noi/Chera Duduca | Trecuse două luni de la întrevorbirea dintre principele Caragea și banul C..., fără ca secretul ei să poată fi cunoscut curtezanelor și boierilor. Toți se întrebau despre acest secret, căci pe timpul acela, ca și totdeauna, secretele de cabinet interesau pe toți și erau comentate de curtezani în toate modurile; chiar p... | 237 |
Nicolae Filimon | Ciocoii vechi și noi/Chera Duduca | Dar natura a pus amorul în inima fiecărui om. Această pasiune cerească sau infernală, care uneori ne înalță, iar alteori ne degradează, nu poate să se manifeste cu tărie decât numai pentru un obiect oarecare. Muzica, poezia, pictura, arhitectura și în fine tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecă... | 232 |
Nicolae Filimon | Ciocoii vechi și noi/Chera Duduca | Orele nopții erau înaintate; pe cer se afla o mulțime de nori mici, care, împinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fața pământului un întuneric adânc, aci iarăși se despărțeau și formau o mulțime de grupe care, luminate de palida lumină a lunii, prezentau privirii o panoramă fantastică și răpitoare. În ... | 213 |
Nicolae Filimon | Ciocoii vechi și noi/Chera Duduca | Ea ținea în mână o tambură cu care se acompania. Ochii ei cei negri și plini de văpăi amoroase, absorbiți acum în arzătoarele visări ce deșteptau în inima ei dulcile accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea. Cântul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mâi... | 207 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.