author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Privi în ochii avocatului, strălucitori de îmbărbătare profesională. — M-a înșelat, domnule avocat, și m-a bătut, mormăi bătrânul cu o șovăire. Uite-așa, fără nicio vină… din senin… — Hm… da, negreșit, făcu Iosipovici, devenind grav, ca să arate cât de mult se interesează de soarta clientului. Da… Dar ar fi bine să-mi ... | 259 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | făcu Șulăm aproape indignat. Apoi de ce am venit eu aici?… Și d-ta de ce ești avocat?… Răspunsul și mai ales tonul găzarului enervă pe Iosipovici. „Vorbește cu mine parcă i-aș fi slugă, se gândi dânsul. Nu-i de mirare că Dogaru l-a luat la palme… O fi fost necuviincios de l-a scos din țâțâni"… Totuși, se mai stăpâni. —... | 218 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Nu zic, și recunosc chiar că la o mânie se poate să se fi iuțit și domnul Dogaru… Oameni suntem cu toții, nu-i așa? Dar, gândește-te bine, cu mâna pe conștiință, cine l-a supărat? De ce s-a înfuriat omul pașnic, stimat și iubit de toată lumea care îl cunoaște?.. Ești cam aspru la vorbă, bătrâne, și de, nu toți oamenii ... | 222 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Eu pentru dreptate am venit la d-ta! — Iar eu sunt dator, înainte de-a lua un proces, să arăt omului calea cea bună! răspunse avocatul jicnit. — Mai bine nu mi-ai arăta nimic, că pricep eu unde bați d-ta! strigă Șulăm aprins. — Omule, eu am foarte multă răbdare, dar nu uita că toate obrăzniciile au margini! zise Iosipo... | 217 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Mă și insulți?… Ieși afară, tâlharule!… Afară!… Marș! Îl scoase din odaie în pumni și palme, țipând tot mai furios: — Afară, obraznicule!… Ticălosule!… Nemernicule!… Auzind gălăgia, nevasta avocatului sosi la fața locului, desperată, și se agăță de brațul bărbatului. — Astâmpără-te, Mișule, să nu-l omori!… Știi că ai m... | 207 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Trecu printre oameni, ca și când n-ar fi văzut pe nimeni… În sala de așteptare furnicau împricinați și funcționari. Șulăm prinse din aer vorbele unui practicant tânăr, cu degetele murdare de cerneală, cu creion după ureche și cu dosare subțioară: — Domnul judecător?… Da, da… a venit… adineori… Bătrânul se năpusti asupr... | 212 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | — Bine, dar eu sunt grăbit, că-s negustor, stărui Șulăm. — Oi fi, nu zic, se poate… Parcă dumnealor nu-s? sfârși aprodul liniștit de tot, cu un zâmbet de complicitate spre țăranul său. Șulăm stătea pe spini. Se uită împrejur și întâlni numai ochi resemnați. Pricepu că trebuie să aștepte și porni să se plimbe de ici-col... | 211 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Afară ghetele foarte lustruite. În picioare, lângă biurou, stătea grefierul, vânjos și negricios ca un urs… Judecătorul se uită întrebător la Șulăm… — Domnule judecător, eu am venit să mă jeluiesc că m-a înșelat și m-au bătut… Uite, că-s plin de sânge, și capul îmi duduie… — Povestește! rosti judecătorul numai din buze... | 212 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | — Legea?… Apoi asta-i lege? răbufni Șulăm, fierbând de indignare. Adică omul pașnic să umble veșnic cu martori după el, că altfel legea nu-l apără de bătăuși? — Ascultă, omule d-ta să ne mai slăbești cu teoriile, că noi nu avem vreme de conversații, zise judecătorul stăpânindu-se. Ori aduci martori, ori pleacă pe-aci î... | 254 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | zise grefierul cu dispreț. Ai să te saturi de obrăznicie! În sala de așteptare, înțesată de gălăgia mulțimii nerăbdătoare, grefierul strânse mai tare brațul lui Șulăm și răcni cu măreție: — Hei, jandarm! Frământarea de glasuri se curmă o clipă, oamenii se dădură la o parte speriați, iar de lângă ușa sălii de ședințe ră... | 287 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Parcă Miliță Dogaru ar fi omul care să se lăcomească la sărăcia lui!… Degeaba, când vrea Dumnezeu să te pedepsească, trebuie să tragi ponoasele… — Ia treci mai colea în colț, îi zise jandarmul mânios. — Trec, domnu jandarm, cum să nu trec, murmură Șulăm, grăbit și umil, oftând apoi prelung, cu ochii în tavan. Peste vre... | 243 |
Liviu Rebreanu | Cumpăna dreptății | Ieși glonț în stradă, se repezi să-și ia bidoanele și, fără a se uita în dreapta sau în stânga, se duse ață spre casa avocatului Miliță Dogaru. Când intră pe poartă îi curgeau nădușelile pe tâmple. De bucurie, nu mai simțea nimic, doar buzele-i arse mormăiră mai domol: — Gaz!… Hai gaz… Gaaaz!… | 53 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | Trecuse de mult miezul nopții. Dintr-o broboadă de ceață deasă, cadranul roșu, luminos al unui ceasornic rânjea la mine parcă ar fi fost fața arămie și zbârcită a vreunui tovarăș de beție. Îmi veni pofta să mă cert cu cineva și începui a mă hărțui cu ceasornicul. — I-ascultă, ăsta! Degeaba te mai schimonosești așa! Cut... | 222 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | Dar ceea ce mă miră mai mult era că purta niște pantaloni scurți, care se pierdeau subt ciorapii lungi și albi, și niște pantofi cu cătărămi. Îl privii mai bine, și atunci băgai de seamă că hainele îi sunt așa de pestrițe și de roase, ca penele unui papagal bătrân, bătut de furtună. Vizitiul de altmintrelea era un moșn... | 210 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | — Ce fel de vizitiu ești d-ta? întrebai pe moșneagul de pe capră, dar el nu mă luă în seamă. Pusei piciorul pe scara cupeului, care era, de asemenea, foarte înaltă. Atinsei clanța. Ușa se întoarse în balamale cu un suspin înăbușit. Intrai. — Pardon! zisei politicos, căci în cupeu zării pe cineva. Dar nu primii niciun r... | 208 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | Nu mă tulbura nimeni și nimic. Mă neliniștea doar un sentiment de așteptare. Sau așa ceva. Parcă tot așteptam să știu cum se vor sfârși toate acestea. Îmi veneau în minte fel de fel de întorsături romantice pe care le citisem sau le auzisem undeva. Cupeul însă mergea mereu, parcă de nenumărate veacuri niciodată nu s-ar... | 225 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | De unde venea cupeul acesta? Unde merge? De când e pe drum? Ce scop urmărește? Îmi puneam mii de întrebări, dar nici la una nu puteam răspunde. Cupeul de altmintrelea mergea atât de încet, că oricând m-aș fi putut da jos fără ca cei dinlăuntru să observe. Această soluție însă nu mă mulțumea… De ce să duc eu în spinare ... | 215 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | Nu spui nimic, așa că sunt nevoit să ghicesc eu singur ce se petrece cu mine. De ce nu vorbești? D-ta trebuie să te plimbi mai de multă vreme în hodorogitura asta învechită, și deci poți să știi mai multe decât mine. Sau poate tocmai prin tăcerea d-tale vrei să zici că nici d-ta n-ai putut afla mai mult decât mine?… Vr... | 203 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | Luna părea că se uită mai prietenoasă în cupeu, ne acoperi cu un văl de dantele argintate, iar felinarul începu a; arde cu flacără mare, scrumoasă, ca un candelabru de doliu. O adevărată înmormântare, fără clopot. — Nu, nu! strigai deodată, încă nu vreau să mor! Deschisei larg ușa cupeului și înghiții lacom aerul proas... | 213 |
Liviu Rebreanu | Cupeul fermecat | — Ce stradă-i asta? îl întrebai cu aerul unui om grăbit, dar când aflai numele străzii, rămăsei cu gura căscată, căci eram tot acolo de unde plecasem. — Bine, dar n-ai văzut d-ta, p-aici, un cupeu, înalt, mare și larg, ca un dric de clasa întâi? — Cupeu galben? Dric? făcu vardistul frecându-și ochii cu pumnii. Un cupeu... | 143 |
Liviu Rebreanu | Dumnezeu | Într-o țară îndepărtată a fost odată un împărat care cu cât îmbătrânea, cu atât simțea mai mare mâhnire în suflet. „În viața mea, zicea dânsul, am gustat și am văzut tot ce este îngăduit omului să guste și să vază. Ceva însă în toată viața mea n-am văzut: pe Dumnezeu. Trebuie să-l văd!” Și dădu poruncă mare boierilor, ... | 224 |
Liviu Rebreanu | Dumnezeu | — Vezi, stăpâne? Și doar soarele e numai o mică rază a mărirei lui Dumnezeu, un colțișor neînsemnat al împărăției lui Dumnezeu! Cum ceri tu atunci să vezi pe însuși Dumnezeu cu ochii tăi slăbiți și înlăcrimați? Mai bine caută să vezi pe Dumnezeu cu ochii sufletului tău! Aceasta plăcu împăratului, care grăi astfel către... | 205 |
Liviu Rebreanu | Dumnezeu | Și păstorul se urcă pe tron, luă sceptrul în mână, și, arătând spre împăratul îmbrăcat ca păstor, care stătea la picioarele tronului, glăsui astfel: — Iată ce face Dumnezeu: pe unii îi ridică pe tron, iar pe alții îi alungă. Și se îmbrăcă iarăși cu hainele lui de păstor. Împăratul rămase multă vreme pe gânduri, apoi zi... | 64 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | În miercurea aceea de iunie am fost abătut, fără niciun motiv, toată ziua. Mă deșteptasem de dimineață cu o neliniște vagă în suflet și cu un simțământ de apăsare plumburie. Pe urmă, din când în când, aveam senzația că o mână imaterială îmi strânge inima ca într-un clește, rărindu-i și încetinindu-i palpitațiile, până ... | 208 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Ascultând răspunsurile elevilor — eram în epoca examinărilor finale — mintea mea căuta alte explicații: de unde și ce rost să aibă tulburarea care mă hărțuiește necontenit? Și fiindcă nu găseam nimic, și fiindcă spaima necunoscută mă tortura, mă răcoream bruftuluind pe bieții școlari, îngroziți și altfel de emoțiile ex... | 234 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Un străin să fie, și n-ar merita să te porți așa… Numai eu de câte ori te-am îndemnat: „Alexandre, nu e frumos să-ți neglijezi părinții, scrie-le și tu măcar două vorbe, să știe de soarta noastră”… în loc să mă asculți, te mai și supărai, parcă ți-aș fi cerut cine știe ce sacrificiu pentru mine! Și baremi dacă ți-ar da... | 244 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | zisei brusc nevestei mele, care continua să-mi demonstreze cât sunt de vinovat. Mă rodeau suficient remușcările, nu mai era nevoie de insistențele ei. Cum am putut ajunge în așa hal tocmai eu, cogeamite profesorul și educatorul tineretului? Adevărat, în general aveam un fel de repulsie fizică față de hârtia de scrisori... | 212 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Părea distant și mândru, și de fapt era un timid, iar răceala lui relativă era sfiala de a-și manifesta sentimentele… Abia azi sunt capabil să prețuiesc deplin virtuțile unor părinți care au avut curajul să crească șapte copii, dintre care patru încă în viață. Și totuși, acuma bătrânii erau tot atât de singuri, ca și c... | 207 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | De altfel, și sora mea numai în vacanța mare a plecat acasă și numai o lună a stat la Prislop. Bătrânii trăiau singuri și se simțeau, desigur, uitați de toată lumea, și în primul rând de proprii lor copiii. — Vacanța mare o petrecem toată la Prislop, cu bătrânii! am declarat deodată pe la sfârșitul mesei, după ce, negr... | 231 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | După ciorovăiala de rigoare, mă retrăsei în biurou să „compun” scrisoarea. Mă treceau sudori reci, chinuindu-mă. Nu eram în stare să găsesc un început care să nu mă silească a minți și nici a spune adevărul… Pe când îmi munceam astfel zadarnic creierii, auzii deodată din prag: — Salve, domnule profesor Hortopan! Era Iu... | 211 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | De aceea am tras de la gară glonț în strada Toamnei, la tine! — Ai fost prin Prislop?… Ai văzut și pe mama?… Ia spune… — Domol, domol!… N-am mai trecut prin Prislop cel puțin de un an, fiindcă nici nu mai am ce căuta acolo. Pe mama, știi bine, am… mutat-o la mine, la Sighet, alte neamuri n-am… — Asta n-ar fi un motiv s... | 211 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | (Schimbă iar tonul.) Totuși, ieri am observat o urmă de amărăciune. Bătrânul e amărât din pricina ta, Alexandre! Iartă-mă că ți-o spun fără înconjur, suntem prea vechi prieteni și… — Chiar adineaori am primit o scrisoare de la dânsul, murmurai jenat. Știu, e trist și e singur… — Cred că n-ar simți așa de multă singurăt... | 213 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Stările astea sunt mai frecvente decât îți închipui, numai că oamenii nu le prea iau în seamă. Și mie mi s-a întâmplat de atâtea ori să simt brusc o spaimă inexplicabilă sau o bucurie mare, tot atât de misterioasă și nemotivată. Sunt senzațiile cele mai prețioase, fiindcă vin dintr-o lume neexplorată încă și care poate... | 239 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Tocmai când perora mai patetic, l-am întrerupt cu un surâs sceptic: — Nu știu cât e de interesant ce spui tu, dragă Iuliene, dar te asigur că e foarte confuz… Nu s-a supărat. A râs. Și pe urmă și-a continuat expunerea, iar la masă s-a înverșunat să mă convingă întâi pe mine, apoi toată familia, inclusiv pe copii, că tr... | 205 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Erau numai întâmplări și fapte mici, fără altă însemnătate, decât că s-au petrecut acolo și că la ele a participat tata… — La culcare, copii! Destul! Mai povestim și mâine! Ajunge! Soră-mea totuși mai spuse copiilor cum obișnuiește bunicul să citească seara, în pat, ziarul, cu luminarea aprinsă pe mescioara de noapte ș... | 238 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Soneria zbârnăi deodată strident, parcă ar fi vrut înadins să-mi tulbure moleșeala. Apăru servitoarea: — Telegramă… Am iscălit nervos recipisa, apoi am citit: „Vasile mort. Înmormântarea sâmbătă. Veniți, Mama.” Seara eram îngrămădiți cu toții în trenul de Maramureș. Am ajuns vineri noaptea în Prislop. Biata mama, slabă... | 205 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Poate că moartea i se arăta și-l zorea… Altfel, a mâncat bine ca întotdeauna și s-a culcat așa, pe la zece, cu jurnalul, obiceiul lui. A citit ce a citit, și pe urmă a stins luminarea. Încă m-am și mirat, că doar știți voi cum făcea dânsul de adormea mereu cu lumina la cap, de-mi era și groază să nu se întâmple odată s... | 217 |
Liviu Rebreanu | Dincolo | Am alergat; zăcea de-a curmezișul patului. A mai suflat de câteva ori. Se vede că se sculase iar, dar nu l-au mai ținut picioarele și s-a prăvălit înapoi… Ascultam și plângeam și mă învinovățeam, ca și când numai din pricina mea s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Și câte zile am mai zăbovit în Prislop, am întreba... | 193 |
Liviu Rebreanu | Divorțul | „Vasile mă înșală!” își zicea Laura Sorobetea, frângându-și mâinile și silindu-se să-și oprească lacrimile. Nu plângea niciodată în fața lui. Mai bine să moară decât să o simtă el că e nenorocită. Îl ura văzându-l că nici nu se sinchisește de frământările ei. Parcă nu s-ar fi întâmplat sau nu s-ar întâmpla nimic, atât ... | 205 |
Liviu Rebreanu | Divorțul | Vasile o iubea fără multe fraze, ce-i drept, dar din toată inima… își lăsase o mustăcioară englezească cochetă, care-i plăcea ei foarte mult. Apoi ochii lui negri, aprinși, lucitori o învăluiau veșnic într-o mângâiere caldă… Avea o singură meteahnă Vasile. Deoarece seara luau masa totdeauna devreme, înainte de culcare ... | 213 |
Liviu Rebreanu | Divorțul | — A, bine că vine Vasile!… Parcă mă cuprinsese și urâtul… Îndată auzi pașii servitoarei alergând să deschidă. Laura aștepta și număra clipele. Dar clipele treceau așa de anevoie, că-și pierdu răbdarea. — La ce nu mai vine, Doamne?… Ori n-o fi sunat el? A trecut un minut, cinci, cinsprezece! În orice caz, ei i se păru o... | 204 |
Liviu Rebreanu | Divorțul | — M-a ținut Grozea de vorbă la poartă. E necăjit foc, săracul, fiindcă l-am bătut la biliard de l-am rupt, răspunse Sorobetea cu mândrie. Pe urmă s-a culcat și a adormit curând, ca și când ar fi fost istovit de oboseală. Laura însă nu mai putu închide geana toată noaptea. O bănuială chinuitoare începu să-i roadă în suf... | 204 |
Liviu Rebreanu | Divorțul | Pentru dovada aceasta își mai prăpădea ea tinerețea sub acoperișul care ascunde deopotrivă rușinea ei și nerușinarea lui. Și cum credința e sortită să triumfe întotdeauna, într-o zi Laura se pomeni că servitoarea îi cere voie să se ducă până acasă, deoarece a aflat că maică-sa e bolnavă pe moarte; va pleca după cină și... | 222 |
Liviu Rebreanu | Divorțul | O clipă mai stătu nehotărâtă, apoi alergă spre poartă. Învârti de două ori cheia în broască și îndată o tuli pe scară și pe coridor, ață în bucătărie. Acolo se trânti pe pat, cu fața în sus, cu cutia de chibrituri în stânga. Bătăile inimii ei umpleau odăița cu un zgomot speriat. În curând auzi pași grei, apăsați, rari…... | 202 |
Liviu Rebreanu | Divorțul | Îl auzi bine cum își scoate haina, cum o aruncă pe scaun… Îi încremeni inima de spaimă. Urechile îi țiuiau atât de tare, de parcă mereu suna un clopoțel de alarmă… „Cât va mai ține chinul?” se gândi Laura desperată, făcând mereu sforțări zadarnice să aprindă chibritul, căci mâinile parcă îi erau înțepenite. Își strânse... | 207 |
Liviu Rebreanu | Fiara | Hector s-a bătut cu un câine turbat! mă întâmpinară copiii când intrai pe poartă, cu vădită mândrie că paznicul casei noastre din capul satului a săvârșit o mare vitejie. — Nu se poate!… Când? — Ba, zău, s-a bătut… Pe la amiazi… Uite-l colo cum șade de pleoștit! Lângă cotețul de găini, clinele stătea nemișcat, cu ochii... | 215 |
Liviu Rebreanu | Fiara | — Bietul Hector! zisei mai încet, amintindu-mi într-o clipire toate nenorocirile, citite ori auzite, pe care le poate stârni turbarea. Mila însă îmi născu în suflet îndoieli. Poate că Hector a dat peste un protivnic mai zdravăn, care l-a scuturat nițel… Adică de ce numaidecât turbat?… Lămuriri noi se grăbiră să-mi înlă... | 211 |
Liviu Rebreanu | Fiara | — Sângele… sângele, murmurai rușinat, cu o privire spre clinele încolăcit la câțiva pași mai încolo, care clipea cu un ochi încoace, ca și când ar fi înțeles că e vorba de dânsul. — Mă mir că te lasă inima să mai șovăi, în loc să chemi un țăran să-l împuște și să scăpăm de orice grije! — Da… da… zisei încet, uitându-mă... | 206 |
Liviu Rebreanu | Fiara | întrebă nevastă-mea văzându-mă înarmat. — Pe cine?… Ei, pe cine! râsei eu prostește, ca și când întrebarea ar fi fost nespus de caraghioasă. în vreme ce râdeam, mă gândii la încărcătura cu alice de iepure și mă cuprinse deodată spaima. Cum să ucizi un câine cu alice de iepure? Asta ar fi o barbarie nemaiauzită… Nu se p... | 207 |
Liviu Rebreanu | Fiara | Cel mai mărișor încercă, zadarnic, să mă convingă prin lacrămi că el trebuie să fie de față negreșit la ultimele zvârcoliri ale câinelui. Mă apropiai chemându-l cu glas blând, vrând să-l mângâi și să-l ademenesc să mă urmeze spre locul de supliciu. Hector, simțind viclenia, mă privi înfricoșat și fugi între grajduri, d... | 201 |
Liviu Rebreanu | Fiara | Tăcut, îmi linse și gheata, uitându-se în ochii mei, și apoi se sculă… În poartă, Hector mai șovăi puțin. Pe urmă, însă, păși încet, pleoștit, frecându-se de picioarele mele, încât frânghia îi atârna sub gât ca o amenințare leneșă. Urcarăm dealul pe o cărare piezișă. Nu mai îndrăzneam nici să mă uit la câine. Mila îmi ... | 208 |
Liviu Rebreanu | Fiara | Cu gândul mereu să scurtez chinurile câinelui, mă hotărâi să-l leg de o tulpină, să-l ochesc de-aproape, să fiu sigur că n-am să greșesc… Hector mă urma nepăsător… În sfârșit, găsii un mesteacăn tânăr și înnodai bine capătul frânghiei. — Hector! Hector! șoptii cu glas tremurat, potrivind pușca la umăr. Clinele se uită ... | 203 |
Liviu Rebreanu | Fiara | Pe urmă porni nebunește împrejurul mesteacănului, până ce frânghia se scurtă de tot. Atunci se opri desperat și se apucă să roadă funia întinsă cu gura plină de sânge amestecat cu bale. Scormonea în același timp lutul cu labele, neputincios, tăcut, furios, agățându-se de viață cu o supremă încordare de puteri. „E îngro... | 207 |
Liviu Rebreanu | Fiara | Capul era murdărit de sânge. Picioarele îi tremurau. Se prăvălii și rămase neclintit, doar coșul pieptului i se ridica repede, și la fiecare respirație i se roșea mai adânc. Lângă gât, între picioarele dinainte, sângele vopsea pământul din ce în ce mai mult, aburind ușor în răcoarea amurgului. Voiam să-mi întorc privir... | 233 |
Liviu Rebreanu | Fiara | Mă dezmetecii brusc, ca și când aș fi căzut într-o prăpastie. „Ce-i asta?… Am înnebunit?”… Îmi ștersei degetul în blana câinelui, ca ucigașul care caută să ascundă urmele păcatului. „M-a biruit fiara”, mă gândii înfricoșat, pornind grăbit în vale, fără a îndrăzni să mă mai uit înapoi, cu pușca în mână. Copiii mă aștept... | 101 |
Liviu Rebreanu | Familia misterioasă | Până mai dăunăzi am fost vecin cu o familie foarte misterioasă, de care nu mă despărțea decât un perete subțire ca hârtia; săptămâni, luni de-a rândul, nu făceau mai mare zgomot ca un șoarece care zuruie printre petice de hârtie aruncată. Niciun cuvânt mai răspicat, nici uruit de vase sau de mobile, nici măcar baterea ... | 219 |
Liviu Rebreanu | Familia misterioasă | În casă, slugile, proprietarul, chiriașii, toți făceau mare haz de mizeria familiei. Chilia n-o puteau plăti decât în rate săptămânale, și chiar așa mergea greu și neregulat. La băcănie au cumpărat pe datorie pâinea, într-o bună zi băcanul le-a tăiat scurt creditul. Acuma nu mai mâncau decât pâine și dovleac, căci brut... | 219 |
Liviu Rebreanu | Familia misterioasă | Uită să mulțumească și alergă în goană înapoi, acasă. Scena aceasta m-a cutremurat până-n adâncul sufletului. M-am hotărât ca îndată ce o să mai văd pe fetiță să-i dau un napoleon. Am și învelit napoleonul într-un petic de hârtie și l-am pus într-o despărțitură deosebită a pungii. Napoleonul își are însă și el povestea... | 205 |
Liviu Rebreanu | Familia misterioasă | Femeia, care își pierdea toate clipele îngrijind pe bărbatul bolnav, chiar în zilele de cea mai neagră mizerie, ieșea îmbrăcată bine și curat, trecea puțin semeață pe sub ferestrele vecinilor și nu saluta pe nimeni. Iar vecinii nu credeau că în rochie curată, cu obrajii fragezi, zâmbitori, cineva se poate târî prin toa... | 206 |
Liviu Rebreanu | Familia misterioasă | Lada mea cu gunoi, care alunecase puțin sub fereastra lui, o trânti așa, că tot gunoiul mi se răsturnă în ușă. | 21 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Într-o sărbătoare, seara, la „Cafe Splendid”… Lume multă… Chelnerii alergau disperați, de ici-colo, legănând peste capetele mușteriilor tăvi încărcate cu „consumații”. Fum mare, gălăgie și mai mare, muzică… Eu, la o mescioară, singur, așteptam cu resemnare un biet șvarț, comandat de două ceasuri. — Îmi dai voie? murmur... | 202 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | El însă mă opri cu un gest: — Lasă… ai să vezi… Am motive grave să vorbesc așa, căci de câtăva vreme ghinionul e umbra mea!… Dar ce-am pățit azi mă pune pe gânduri… E prea mult! Se încălzi și, ca să mă convingă mai bine, trecu mai aproape, pe scaunul ce ne despărțea, continuând: — Acuma să vezi și să judeci… Aseară am ... | 208 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Totuși, cu gândul la biurou, am potrivit deșteptătorul, ca de obicei, să mă scoale la șapte, să nu întârziu de la datorie… Azi-dimineață mă trezesc, arunc ochii la ceas: șase. Mă întorc pe cealaltă parte și adorm îndată liniștit. Dar peste câtva timp, grija condicei de prezență mă deșteaptă iar. Arunc iar ochii la ceas... | 204 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Cobor în stradă implorând în gând pe dumnezeul nenorociților… Tramvaiul, ce-i drept, trece pe la poarta noastră, dar nu speram să-l pot lua, căci tramvaiul nu sosește niciodată când ești grăbit… însă cum pășesc pe trotuar, iată tramvaiul, și încă goli… Mă avânt cu ceasul în mână: „Slavă Domnului, mai am cinci minute!”…... | 202 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Servitoarea!” răcnesc eu într-una disperat, „În loc să zbieri ca un măgar, mai bine l-ai căuta la tine, prin buzunare!” „Da’ ce? Nu l-am căutat? Crezi că eu sunt smintit?” mă răstesc eu mai furios, vârându-mi instinctiv mâinile adânc în buzunarele pantalonilor… Și ce să vezi! În buzunar… — Portofoliul! întrerup eu zâmb... | 213 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | „Hai, birjar, galop!” Chiar în galop m-a dus până la minister. Firește, ghinionul nu mă slăbește, n-am bani mărunți și birjarul minte că nici el n-are. Trebuie să-i dau un sutar pentru o cursă de trei minute… Poarta ministerului, închisă! Portarul nostru, cu barba-i de mitropolit, nu-și arată chipul în geam… Bat discre... | 202 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Sosesc tocmai destul de îndârjit ca să-i pot face scena cuvenită… Poarta, închisă. Altă poznă. De ce-i poarta închisă ziua-n amiaza mare?… Sun. Într-un târziu, vine servitoarea, deschide și, când mă vede, înlemnește. Mi-a trecut un fior prin inimă. Aici s-a întâmplat o nenorocire… Fata dă să fugă înainte, probabil să a... | 203 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Atunci m-am potolit și mi-am dat seama cât am fost de caraghios… Nevestei mele i-e greu până ce începe scandalul, că pe urmă nu-i mai ții piept nici cu o companie de jandarmi. Fiindcă eu o râcăisem, și mai ales fiindcă devenea tot mai amenințătoare, am crezut că e cuminte și înțelept să renunț la dejun și să-mi plimb g... | 201 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Nu de altceva, dar prea ar fi de pomină să ți se tragă moartea din ghinion… Tăcu. Mă privi spăimântat și umil, așteptând parcă ceva… împrejur, lumea era veselă, muzica se zbătea să înăbușe gălăgia de glasuri, fumul de țigări și zângănitul tacâmurilor. Un chelner gras, blond și foarte asudat, cu câte o tavă încărcată în... | 214 |
Liviu Rebreanu | Ghinionul | Unde mi-oi fi pus pălăria? adăogă uitându-se împrejur. Ei, Doamne, doar nu mi-o fi dispărut? Sau poate… Nu îndrăzni să-și sfârșească gândul. Se sculă încet, cu multă băgare de seamă… Șezuse pe pălăria cea nouă și o turtise ca o plăcintă. O ridică tacticos, mi-o arătă și porni șoptindu-mi grav: — Ai văzut!… Ghinionul!… | 54 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | Ignat Pascu, directorul proprietății, își smulse, deodată nasul din dosar, parcă i-ar fi căzut în creștetul capului un strop de apă în clocot. — Dorina! murmură dânsul, trăgând cu urechea. Ce caută nevasta mea la Faranga? Faranga, divorțat, bogat și încă în floarea vârstei, era directorul embaticurilor și făcuse curte ... | 254 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | Totuși, din pricina zgomotului, dincolo glasurile amuțiră, și de-abia după o pauză prudentă se ridică iarăși, fricoasă, șoapta lui Faranga: — Mi se pare că-i aici Ignat… — Nu se poate, te înșeli, îi răspunse Dorina, cu siguranță. L-a chemat secretarul general. Mi-a spus aprodul… N-ai grijă… Apoi, cu încetul, convorbire... | 238 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | Mânia i se potolise, lăsându-i în inimă o amărăciune apăsătoare. În cabinetul lui Faranga se înțelenise o tăcere fierbinte, din care pe urmă se destrămă un foșnet și o șoaptă: — Du-te, măicuță… a venit Ignat… Peste câteva clipe, Dorina intră strălucitoare la Pascu și-l sărută prelung. — O, micule, cât muncești tu pentr... | 204 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | Știa însă că Dorina va minți, se va jura, va protesta și-l va convinge că nu-i nimic adevărat. Dacă a fost ea în stare, după ce a iertat-o ca un cavaler, să mai vie la minister și să intre la Faranga fără teamă și fără rușine… De altfel, după-amiazi, Dorina aduse iar vorba despre mă-sa, povestindu-i din fir în păr cum ... | 228 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | Apoi brusc deschise un sertar și ascunse hârtiile într-un regulament de împroprietărire, iar scrisoarea o rupse în bucățele foarte mici și o zvârli în foc, mormăind cu o strângere din umeri: — Da urma urmelor… Să vedem… Adică de ce să-mi fac eu atâta inimă rea? În poarta ministerului, ieșind de la slujbă, se întâlni cu... | 231 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | În schimb, scandaluri de gelozie știi să-mi faci… Ehei, proastă mai sunt eu, bine a zis cine a zis! Pascu înghiți ca un filosof și pe urmă dormi scăldat. Dimineața, mergând la slujbă, își pipăi mâneca să vadă de nu-i duce lui Faranga vreo somație. Pe la zece îl chemă ministrul și-l ținu zece minute. Când se întoarse, î... | 243 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | Dorina se uită o clipă cu spaimă la dânsul, apoi alergă și-l îmbrățișă, gâlgâind: — O, micule drag, iartă-mă… inimă de aur. Casa se umplu iar de veselie și de planuri de cumpărături. În amurg, însă, Dorina căzu pe gânduri și îl întrebă de unde a luat atâția bani? Pascu improviză o minciună complicată și ea îl crezu, da... | 205 |
Liviu Rebreanu | La urma urmelor… | Plicul. Va să zică, Faranga l-a citit și l-a pus înapoi? Pascu rămase cu plicul în mână și cu o îndoială nouă în suflet. Nu mai știa ce ține între degete: fericire sau nefericire… Apoi, ridicând din umeri resemnat, aruncă plicul în foc, murmurând: — La urma urmelor… | 48 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | Era atât de amărât, că strângea umbrela subțioară, deși ploua cu găleata. Adus puțin de spinare, pălăria trasă pe ochi, pardesiul fluturat de vântul tăios care vâltora neîncetat firele de ploaie, mergea grăbit pe trotuarul lunecos, mormăind în răstimpuri: — Asta-i bătaie de joc… Se întunecase. Strada Unirii, punctată c... | 210 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | Se sculă iar, își scoase pardesiul și-l puse pe un scaun liber. — Ia seama, să nu-mi pătezi pălăria! Aurică, jicnit, nici nu mai răspunse. Își trase scaunul mai aproape și-și propti coatele pe marginea mesei, netezindu-și părul cu amândouă mâinile. Înaintea lui, în spatele celuilalt, se afla o oglindă îngustă și înaltă... | 202 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | izbucni deodată Barberini, încercând să dea la o parte jurnalul. — Numai două minute, suflete, și am isprăvit, mormăi Alexandru fără să ridice capul. Actorul suspină iar și-l măsură batjocoritor, gândindu-se cât poate să fie de nesimțitor un burghez chiar când e directorul Liceului central. Disprețuise toată viața pe b... | 204 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | Când ți-oi spune ce mi-a făcut, n-ai să mai zâmbești! Îi povesti, cu foarte multe amănunte că i-a dat un rol de mina a treia, după ce toată stagiunea trecută l-a ținut la carantină. — Închipuiește-ți, eu, artist, pe care mă admiră o lume… Și dumnealui își bate joc de mine cu Întâiul gropar! S-a dus, fierbând de indigna... | 213 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | — Un artist ca mine, care am jucat și tragedie, și comedie! adăogă cu mândrie muiată în mâhnire. Alexandru Rătescu, fire blajină, stătea nedumerit, cu zâmbetul uitat pe față. Îl vedea pe Aurică amărât, simțea amărăciunea și din glasul lui, totuși, nu înțelegea. În cele din urmă, întrebă: — Bine, drăguțule, bine, dar În... | 208 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | Eu nu merit?… Spune tu, Alexandre, nu merit? — Negreșit, murmură directorul fără convingere. — Dacă ar fi aici adevărați iubitori de artă, crezi că nu mi s-ar putea face mie o manifestație de admirație, spune? — Desigur… În clipa aceasta îi veni o idee și repede își aruncă ochii în oglindă, să vază cum e când îi vine o... | 216 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | De jucat, iarăși nu-l pot juca, fiindcă e onoarea mea de artist. O singură modalitate ar putea aranja lucrurile: să joc, dar să mi se facă o manifestație… Ar fi ceva simplu și superb pentru reputația mea! — Ar fi, ar fi, dacă publicul ar vrea, zise directorul cu bunăvoință. — Apoi de ce-ți spun ție, dragă? clipi mister... | 209 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | Se posomorise. Murmură jicnit: — Mie să-mi ceri asemenea lucruri? Se poate, Aurică? Demnitatea mea de îndrumător al tineretului… Ar însemna… — Stai, stai, nu fi ridicol, Alexandre! se înflăcără Barberini. Ce ți-am cerut, dragul meu? O crimă?… Nu spui tu — ca toată lumea de altfel — că mă admiri? — Te admir, firește, da... | 210 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | La revedere! — Și discreție absolută, Alexandre, șopti actorul strălucitor. În astfel de cazuri surpriza e totul! Își frecă mâinile, fericit, privindu-se în oglindă, își zâmbi și se felicită. Chipul din oglindă îi plăcea… Apoi se uită împrejur. În cafenea lumea se rărise, dar zgomotul era mai mare. Alături, un domn cu ... | 203 |
Liviu Rebreanu | „Întâiul gropar” | Eu joc pe Întâiul gropar… Să vii să mă vezi, tovarășe! Așa ceva n-ai mai văzut nici la Paris… Creația mea… Ce-am avut? Da, o bere… Să vii, tovarășe, să mă vezi!.. | 32 |
Liviu Rebreanu | Oamenii | E mică și grăbită. Uscată. Capul puțin mare și obrajii pătrați, spoiți cu o pudră ieftenă. Gura cam mare; își mușcă mereu buzele ca să-i rămână roșii, în privire are ceva mizerabil și o dorință grozavă de-a plăcea. E grăbită. Soarele arde puternic. Nădușeli în aer. Pășește apăsat. Ghete, odinioară albe, azi cenușii, pr... | 215 |
Liviu Rebreanu | Oamenii | Două domnișoare elegante ușor trec. Nici nu se uită la ea. Întoarce puțin capul după ele. Strâmbă din buze cu un dispreț ușor. Un soldat înalt, blond, speriat la față vine. Ea îl privește drept în ochi, cu severitate și cu gingășie, parcă și-ar încerca puterile. Omul se uită la ea cu milă și scuipă. E mulțumită. I-e ca... | 117 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | Ia seama, Popescule, zise șeful circumscripției, un om cât o prăjină, cu nasul ascuțit și cu mustățile mânioase, că ești de serviciu! Ții minte ordinul domnului prefect?… Ori l-ai uitat?… La ora unu toate localurile de noapte vor fi închise… La unu, toate!… Ia seama, va să zică… — Am înțeles, don șef! răspunse subcomis... | 206 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | Subcomisarul aștepta somnul cu ochii închiși, mișcând din buze și suflând pe nas din ce în ce mai apăsat. Prin creieri însă gândurile îi alergau valvârtej stârnind întrebări și căutând răspunsuri. De ce l-a privit așa de ciudat șeful?… O fi știind că-i vine greu să execute ordinul domnului prefect, că, de n-ar fi cele ... | 208 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | Îmbondorit bine, cu o căciulă de miel în cap, părea mai înalt și impunător. Sculă pe sergent, să aibă grije până se întoarce din inspecție… Afară viscolea. Gerul pătrundea la os. Pe străzile pustii și albe, vântul aspru stăpânea furios, pleznind când din față, când din spate pe subcomisarul Popescu, care, zgribulit, co... | 229 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | În răstimpuri, însă, ciocneau paharele cu șampanie și, în vreme ce ei beau, chelnerii și lăutarii zâmbeau eu admirație… Subcomisarul se opri uluit, cu ochii la dânșii: n-a mințit proprietarul… Uite procurorul, oarecum superiorul lui… Și acuma să se ducă el, biet subcomisar să-l poftească afară? Să se pună el cu toate m... | 245 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | Când gălăgia era mai aprinsă, în prag apăru brusc însuși prefectul poliției, înalt, spătos, îmblănit, înșoșonat, cu căciula de lutru trasă peste urechi și cu o havană între dinți. Subcomisarul salută încremenit, vrând să zică „trăiți” și neputând scoate glas. Prefectul însă merse drept la masa chefliilor, unde fu primi... | 204 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | — Ce ți-am spus eu, Popescule? întrebă șeful circumscripției citindu-i pedeapsa. Apoi dacă nu înțelegeți de vorbă, ce să vă fac, domnilor? urmă adresându-se și celorlalți subcomisari de față. Datoria, domnilor! Nu-mi umblați mie cu oameni mari și cu fleacuri! Acuma să te înveți minte! zise apoi iar către Popescu. Să fi... | 204 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | — Nu știu, don șef, că-s familist și nu obișnuiesc… — Diseară facem serviciu la bal, ai înțeles?… Dar să fii cu ochii-n patru, că-i foc! Rândul trecut s-au furat acolo paltoane și haine de zeci de mii de lei și acuma domnul prefect ne face pe noi răspunzători de orice pagubă… Va să zică, așa să știi, Popescule!… Ai zec... | 214 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | se miră domnul întărâtându-se. Ia dă-te la o parte, țoapă! Aide, că pe urmă… Subcomisarul, văzând stăruința boierului, interveni grav: — Vă rog, domnule, jandarmii au ordin… Dacă n-aveți bilet, trebuie să vă legitimați, altfel… — Eu nu mă legitimez în fața unui subcomisăraș ca d-ta! Știi d-ta cine-s eu? — Nu vă cunosc,... | 207 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | După ce-i trecu mânia, subcomisarul Popescu se simți mândru și fericit că și-a făcut datoria pe deplin, și a doua zi se așeză tacticos la biurou, chiar în fața șefului, să scrie raportul cuvenit despre cele întâmplate la bal. Când să înceapă, însă, telefonul zbârnăi deodată, parcă mai aspru ca de obicei. Aparatul era î... | 210 |
Liviu Rebreanu | Omul mic și oamenii mari | Era de datoria lui să… Popescu, zăpăcit de spaimă, nu mai auzi lămurit decât sfârșitul; — Comunică deci subcomisarului că l-am amendat cu leafa pe cinci zile, pentru că s-a purtat necuviincios cu publicul! — Prea bine, domnule prefect! murmură șeful, agățând receptorul. Apoi, întorcându-se și strângând din umeri, adăog... | 153 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.