Split (1)

train · 12.5k rows

author stringclasses 19 values	title stringlengths 4 133	paragraph stringlengths 2 3k	word_count int64 1 502
Mihai Eminescu	Cezara	De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal și să mă amestec cu mulțimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuii lui Apollo... fii steaua cea din cer — rece și luminoasă! — ș-atunci ochii mei s-or uita etern la tine! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ieronim părăsise mănăstirea după sf...	210
Mihai Eminescu	Cezara	— O! zise ea încet, ca și când s-ar fi temut de ceea ce zicea, și apucându-i o mână o duse la buzele ei — poți suferi amorul meu? să-l suferi numai... căci nu pretind să mă iubești; dar să te lași iubit... ca un copil... Am auzit că ești urâtor de femei, singuratic și am desperat iubindu-te... El îi cuprinse talia, o r...	170
Mihai Eminescu	După această întâmplare minunată	După această întâmplare minunată, Cavalerul meu își grăbi calul spre măgura unui deal depărtat, ca să treacă bălțile și mlaștinele periculoase ale Bugeagului. Dar abia isprăvise jumătatea drumului și drumuri multe veneau în cruce și ori încotro se-ntorcea nu vedea în zare decât ponor, ponor pustiu și sur îl înconjura ș...	244
Mihai Eminescu	După această întâmplare minunată	Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe-alocurea, murii păreau a se înclina neproptiți, ferestele sparte, lemnăria putredă și năruită. Un podeț mișcător, mai mult putregăit, ducea peste șanț la curtea castelului. El merse-năuntru. Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu, parecă pu...	223
Mihai Eminescu	După această întâmplare minunată	Totodatcăzu o lovitură tâmpă și adâncă din turn. Inima cavalerului făcu o pauză cumplită... Stătu mai multă vreme neclintit, apoi voi să facă câțiva pași spre cal, dar rușinea că i-ar fi frică-l reținu; onoarea și o irezistibilă dorință de-a duce aventura la un sfârșit îl readuse la poartă. Prinse inimă, se-mbărbătă, s...	201
Mihai Eminescu	După această întâmplare minunată	El văzu flacăra tot depărtându-se dinainte-i pân-ce ajunse într-un coridor larg și lung... Flacăra parcă plutea în aer departe în coridor, purtată ca de o mână nevăzută... el o urmă tiptil numai în vârful picioarelor, căci se spăimânta de zgomotul pașilor lui proprii. Flama-l conduse pân-la suișul unei alte scări, aici...	212
Mihai Eminescu	După această întâmplare minunată	Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adâncă, deșartă s-auzi prin bolțile coridorului, din depărtare. El merse mereu înainte și zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare și spațioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier și armat pe depli...	239
Mihai Eminescu	După această întâmplare minunată	În același moment statuele sunară din săbii și se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii și s-anină de gâtul ei, ea-și dădu vălul într-o parte și-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură și se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler îl apucă un leșin la inimă parecă și el căzu l...	214
Mihai Eminescu	După această întâmplare minunată	El era mut de mirare și răspundea prin înclinări * și mine politicoase. După ce se ridicară toți de la masă, toate fetele sempr ăștiară, afară de Angela, care-l duse iar la sofa, i se puse în brațe, i-nconjură gâtul cu brațul ei gol, fin, marmoreu, își apropie buzele de gura lui și-ncepu să-i vorbească, gură-n gură, în...	58
Mihai Eminescu	Fragmentarium	[Ea era albă ca zăharul] Ea era albă ca zăharul, atât corpul deasupra șoldurilor, acea bogăție de frumusețe strălucită și rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sânilor, pătate în vârf cu două alunele dogorite, cât și mai în jos unde pântecele se adună ca sculptat într-un nod concrescut. Mai devale de această înnod...	222
Mihai Eminescu	Fragmentarium	De-aș avea sufletul meu de-atuncea, visele mele limpezi de copilă, amorul meu clar ca apa izvoarelor, cugetările mele umbrite de un trai liniștit, ca florile negrelor zidiri... Cum l-aș iubi... Sufletul meu... cum s-ar înlănțui de o gândire-a lui... cum i-aș mângâia fruntea lui măreață... cum i-aș aluănîga gândirile ne...	222
Mihai Eminescu	Fragmentarium	Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond și ochii mari verzi. Cuminte nu era tocmai, dar nasul avea ceva moquese și era nespus de grațios, asemenea gura. El, având bani, făcea cu dânsa excursiuni în păduri și pe la birturi de vară împrejurul orașului universitar, împreună cu fata, care era ...	206
Mihai Eminescu	Fragmentarium	În sfârșit într-o zi, înainte de-a pleca, el o ăzăvorîî* într-o odăiță, o ridică în brațe, o așeză pe o măsuță naltă de noapte, îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul și se-ntâmplă păcatul de două ori. Ea plecă a doua zi la țară cu fetiță cu tot și el îi scrise. Peste patrusprezece zile veni-napoi și începu o vi...	208
Mihai Eminescu	Fragmentarium	Este vorba ca sub aparența unor comunicări modeste și inocente, care să nu alarmeze publicul, să putem descoperi capii, care s-or lăsa înșelați prin natura declarărilor noastre și se vor crede îndestul de siguri ca să și manipuleze cu moneta. Aștept ideile d-tale în această privință. Șobolțof Șobolțof ! Am motive de-a ...	186
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vieții. Priviți reversul aurit al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretențiunea de-a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageți din astea poezia ce poate exista în ele și iată romanul. Printr...	234
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Tropăiai prin bălțile de noroi ce te împroșcau cu apa lor cea hleioasă îndată ce aveai cutezarea de-a pune piciorul c-un pas înainte. De prin cârciumi și prăvălii pătrundea prin ferestrele mari și nespălate o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Din când în când treceai pe lângă...	235
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	O veselie grotescă, urâtă se desemna pe fețele amândurora. Alături era o cafenea. Ploaia și frigul ce mă pătrunsese mă siliră să intru-n ea. Mirosul tutunului, eternul trictrac al jucătorilor de domino făcea un efect deosebit asupra simțurilor mele amețite de ploaie și de frig. Orologiul, fidel interpret al bătrânului ...	211
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	(Ale noastre nici nu au, nici nu vor a revedea ceva în privința asta.) Junele meu se apropie de mine. — După d-ta, mă rog, șopti el înclinându-se. Accent curat românesc — nu e ungur. — Poftim, zisei, întinzându-i ziarul și surprins de interesul ce-mi insuflă îndată ce ridicai ochii. Un om pe care-l cunoșteam fără a-l c...	260
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Repedea umflare a nărilor și vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inimă din cele nebune, un caracter pasionat. Talia sa subțire, fină, și mâna sa albă cu degete lungi și aristocrate semăna cu toate astea a avea o putere de fier. Toată expresiunea în sine era d-o putere generoasă, deși infernală. Luă un ziar românesc...	204
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literați și jurnaliști ce nu știu a scrie, actori ce nu știu a juca, miniștri ce nu știu a guverna, financieri ce nu știu a calcula, și de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea țipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări...	271
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Și încă dacă și-ar [fi] câștigat prin ceva dreptul de-a se numi români; dar nu. Ei își urăsc țara lor mai rău și mai cumplit decât streinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condițiune a existenței lor... ei sunt... cum o spun înșii, români de naștere, francezi în inimă — și dacă Franța le-ar procura semidocților...	209
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omenești o singură volbură gigantică, care să se-nalțe din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori din cerul luceafărului ce se numește geniu... Arătați-le iasma viitorului și se vor speria de el. Arătați-le unde-ar ajung...	240
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Sufletul omului e ca un val — sufletul unei națiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi și noaptea cu aeru-i brun și cu nourii suri domnește asupra mării și a valurilor ei — ea doarme monotonă și întunecată în fundul ei care murmură fără înțeles; pe când dacă, în senina și albastra împărăție a cerului înflorește ...	206
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Nourii tună, fulgeră și acopăr cu o perdea de fier Soarele aurit, și până ce vor fi ei tirani asupra frunților de valuri, până ce întunericul ce-l aruncă ei prin umbra lor cea mare va pătrunde sufletul adânc al mării c-o noapte rece și tăcută, până atuncea Lumea lui Dumnezeu va fi nenorocită. Cei mai nalți și mai venin...	207
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Ieșit dintr-o litografie secretă de sub mâna unor juni apostoli ai Libertății adevărate, ai Cosmopolitismului celui mai posibil și celui mai egalitar, acest ziar era interpretul unor idei demne, frumoase, tinere. El chema popoarele la o alianță sacră contra tiranilor celor răi ai pământului, la exilarea din regula lumi...	202
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Întunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour. După ce-mi propusesem să-nmărmuresc figura sa cea frumoasă în vro novelă a mea, a[m] căutat negreșit să fac cu el o cunoștință mai de aproape. L-am văzut în urmă de mai multe ori și, fiindcă o atracțiune instinctivă mă fermeca înspre el, de aceea i-am propu...	218
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop. Dar asupra cărților culcate-n colț era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui copil ca de vro optsprezece [ani], cu păr negru și lung, cu buzele subțir...	211
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	O! dacă-ai fi văzut tu acești ochi vrodată-n viața ta, ți s-ar fi părut că-i revezi în fiece stea vânătă a dimineții, în fiece undă albastră a mării, în fine, [în fie]ce geană azurie ivită prin nori. Cât era de frumos acest copil și ce tânăr a murit. A fost un amic, poate singurul adevărat ce l-am avut, care m-a iubit ...	251
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Pe ce ne prindem? — Pe ce ți-am spus, replică Toma, pe biografiile noastre scrise în formă de nuvele. De-oi muri eu înainte, ți-o las pe-a mea, de-i muri tu, moștenesc eu pe-a ta, și-atâta-i tot. Într-o noapte venisem la Toma. Luna strălucea afară și în casă nu era lumânare. Toma sta visând pe patul lui și fumând în lu...	225
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Întredeschisei ochii și văzui prin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subțiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor și acompaniind țipetele ușoare ale unor note dumnezeiești cu glas[ul] ei dulce, moale și încet. Părea că geniul ...	207
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	— Plângi? zisei încet și mișcat și eu, căci sufletul meu era plin de lacrimi. — Iubit de-un asemenea înger, fără să-l poți iubi, șopti el încet, cu o voce seacă și amară. — Ce ai? zic eu. — Ce am? răspunse Toma. O! dacă-ai cunoaște tu cât de puțin sufletul meu acesta, te-ai înfiora — nu știi, nu-ți poți imagina cât e d...	220
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Visez ca copilul ce vorbește prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului, mă transport în cer, pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine — visuri care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire. Mor pentru pământ, ca să trăiesc în cer. O! de-aș putea iubi...	221
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Luna s-ascunse-ntr-un nor negru de ploaie spintecat în două rânduri de lungi fulgere roșii. Casa se-ntunecă și nu se mai văzu nici acea umbră pe perete: Ioan, nici acea umbră de marmură ce umbla: Toma. — Toma, zisei eu încet, eu mă duc... noapte bună. Cată să nu-nnebunești. Ieșii și mă dusei acasă la mine. Deși Toma ră...	206
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Am repetat adesea aceste vorbe, sau analoge cel puțin, mai multe zile de-a rândul, dar el nu răspundea nimica, fața sa rămânea la imputările mele de-o amicie copilărească, rece și impasibil[ă]. Însă într-o zi prorupse cu o voce puternică și arzătoare, ochii săi se turburară și răsufla mai greu. — Taci, zise, copil ce e...	202
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Nu i-am mai făcut nici o imputare, e în zadar să vorbești celuia ce nu vrea să te-asculte. Într-o zi el plecase din București fără măcar să-și ia adio de la mine sau de la vreunul din cunoscuții săi. N-am mai auzit de el vrun an. Într-una din zile primesc o scrisoare din Copenhaga. Iat-o: "Iubitule, trimite-mi poeziile...	255
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Au trecut ani d-atunci — și parc-a fost ieri — ieri pare-că-mi încâlceam degețelele în barba lor cea albă și ascultam la graiul lor cel înțelept și șoptitor, la înțelepciunea trecutului, la acele vești din bătrâni. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când Domni îmbrăcați în haine de a...	218
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu fața palidă și cu aripi negre. Un înger... îngerul visurilor mele, care are-o fizionomie cunoscută mie, singura fizionomie care purta pentru mine fericirea lumii în zâmbetul său și melancolia pământului în lacrima ei. Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce surâd...	233
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Desigur murise. Deschid sertarul mesei și iau puținele portrete ce le aveam împrăștiate prin hârtii. Portretul lui era lipit de a lui Tasso. Epistola stătuse de mult în cronică. Era veche. Trecu încă o lună și primii un pachet dintr-un mic oraș al Germaniei — reședința unui rege-miniatură, rege-parodie, rege-satiră. Pa...	217
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	O gândire adâncă părea că o cuprinsese; eu o trăgeam din când în când încet de mânică; dar ea mi se părea că nu vrea să-mi răspundă. A venit în urmă tata, oamenii a[u] întins-o pe-o masă — și a venit satul întreg... unii din ei plângeau; eu priveam la ei, dar nu știam ce să cuget. Mai văzusem adeseori oameni țepeni înt...	239
Mihai Eminescu	Geniu pustiu	Cum a înnoptat, m-am dus la biserică... Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama, și o lumânare de ceară galbenă ardea prin noapte, ca o stea de aur prin întunericul norilor. M-am culcat pe groapă, am lipit urechea mea de țărână. Mamă! mam	45
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Pe podelele reci de cărămidă 1 Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniței se desemna în fâșii crucișate gratiile de fier din fereasta înaltă și boltită, luna 'nota pe nouri fugitori cari purtau corpul ei de aur. Un singur stâlp alb purta boltirea înaltă a temniței și, răzimată de stâlp , se vedea o figură naltă de f...	210
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Dară veni-va ziua în care se va ridica un erou care-a aduce nouă mărire și nouă putere. Și tu ești acel erou. Tu ești Messia , îngerul meu! Tatăl tău poartă coroană, mama ta e sclavă. Copil de sclavă—copil de rege să te 'ncoron . Ea-și desprinse de la gât un cerc de aur și-l apăsă pe fruntea copilului. — Unde este acum...	201
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	floarea amorului nostru... Doamne!... Dormi, dormi, amorul meu, floarea amorului meu! Luna se strecura încet și umbrele zăbrelelor și a stâlpului se mutau din ce în ce pe podeaua umedă și pe murul sur. 2 Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta ulița jidovească a Sucevei în lună. Șiruri de case sărace, peticite, când un...	213
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Grilajul de la corul femeilor zugrăvea în perete o mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scriși cu stele... Nu era aceasta cu bolți mândre nalțate, cu icoane luminoase pe ele, cu șiruri de stâlpi sfințiți de cântări melodioase ― era o arhitectură țapănă, rece, goală ― era atât de pustiu de frumusețe ...	211
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Eu sunt un evreu sărac și mi-era dragă... Ce-mi pasă mie că ea câștigă bani și altfel, numai să fie și a mea... Să mi-o [fi] vândut pe jumătate preț, ca o haină veche, aș fi cumpărat-o napoi... De ce s-o închidă... ― Pentru că-i a lui... a cumpărat-o, îi sătul de ea... a închis-o... I-o ții de rău, Ruben? Sărmana fată,...	205
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	El se uită la mucul de lumânare fix și neclintit, apoi trase saltarul de la masa veche, neagră și negeluită , se uită la lumină, pe care-n vremea număratului o împinsese2 - ntr-o parte . . . — Nu-ți las banii, zise Ruben cu glas mai tare 3. Destul am stat ș-am plâns nopți întregi, mi-am întors picioarele la căp[ătâi *]...	201
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Tânărul se răsturnă cu scaun cu tot și sângele-i curgea șiroi pe podeaua acoperită înadins cu mult năsip. Aurul lui căzuse la pământ și se 'mprăștiase prin balta de sânge . Nepreocupat de cel tânăr, Levy culegea galben cu galben, îi curățea de sânge și năsip și-i punea în punga lui veche... Apoi stătu mult în tăcere, p...	210
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Hagar ! Și nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniței, căci dușmanii ei au săcat apa din urcior. Începu să se schimbe în hainele de Domn. Hainele atârnau pe corpul lui slab, curelele de sabie și le 'nchiasă pe dos și în teacă băgă un *** vechi. Arăta ciudat acest Domn. Își puse o cucă veche pe cap și...	206
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	3 Luna apusese și tânăra evreică ședea în fereastă și se uita în noaptea neagră, umbra urieșas [c]ă a închisorii ei dispăruse și lumina de stele era slabă. Fața ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestei 2 închisorii. Veni bătrânul în ornatul lui... El era și mai ciudat și mai fantastic ca mai înainte...	204
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	— Nu ești tu cumva Levy Canaan? esclamă ea. Halila! departe de mine. Ea-și smulse mâna -[ n]dărăt , pe care bătrânul o apăsase pe mâna lui. — Sunt Levy Canaan ! zise bătrânul sughițând. Păgânii au lăsat să sece izvorul de apă. Eu am adus un urcior plin și am venit la Hagar a mea în turn. — Vai, Ștefane, zise ea încet, ...	204
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Bătrânul îi întinse urciorul. — Halila ! departe de mine. Ley scăpă urciorul pe pietre de se facu hârburi . Ochii lui se cascară — el se uita țintă la fereastă și scutura cu mânile grilagiul. Bonetul îi căzu de pe cap și el alături. — Ai adormit, frumosul meu mire, zise Hagar, ai adormit în palatul tău, în perini de pu...	202
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Îi era frică de hârtopuri și gropi, calul era obosit, lui însuși îi venea să cadă din șea. Se dădu jos de pe cal și-și puse urechea la pământ . Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot . . . el tresări. Își în toarse ochii de unde i se păru c' auzise sunet și văzu o lumină turb...	215
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	În aceeași vreme luna se cufundă după un nour negru, nelăsând nici o urmă de pală măcar și era un întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală . . . Cavalerul își legă calul de stîlpul unui fel de șură, s-apropie de casă și merse 'n față-i cu pași lini și abia auziți . Era liniște 15 ca-n mormânt . El se uita pin fereșt...	232
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Prinse inimă, se 'mbărbătă , scoase sabia cu o mână , cu cealaltă ridică clanța de la poartă. Ușa grea trăsnea în țâțâne și se da cu greu împinsă, el sili din răsputeri, deodată îi scăpă din mâni, el se opinti înăuntru și poarta recăzu în urmă-i închisă. Un fior rece îl trecu din creștet pân-în tălpi, se 'ntoarse să gă...	211
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Flama-l conduse pân-la suișul unei alte scări, aici dispăru. În acelaș moment răsună iar clopotul din turn ... ca un gemet ***. Îi trecu prin oase și măduvă acest sunet răgușit, evlavios, plângător . Era în întuneric total . Își întinse mânile și începu să suie și această scară ... O mână rece ca a unui mort îi apucă s...	210
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare și spațioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier și armat pe deplin care, cu fața sinistră și cumplită, ridica cu o mână sabia și-și arata cealaltă, truncheată și sângerândă. Cavalerul sări cu curagiu la ea, dar ea dispăru deodată, lăsând să-i cadă ...	217
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	în acelaș moment statuele sunară din săbii și se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii și s 'anina de gâtul ei, ea-și dădu vălul într-o parte și-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură și se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler 18 îl apucă un leșin la inimă parecă și el căz...	213
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Servitorii intrară spre a servi la masă — o muzică fermecătoare le mângâia auzul. El era mut de mirare și răspundea prin înclinări * și mine politicoase . După ce se ridicară toți de la masă, toate fetele se-mprăștiară 1 , afară de Angela, care-l duse iar la sofa, i se puse în brațe, i 'nconjură gâtul cu brațul ei gol,...	201
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Noaptea era întunecoasă Noaptea era întunecoasă de tot și câmpia se 'ngâna doar a alb în tăcerea întunericului și cavalerul își mai da zor calul [ului ] pe câmpia ce trăsnea ca gheața, pieptarul de oțel îi părea greu și mantia neagră era aruncată cu ușurință și volnicie peste umărul stâng, de-l înfășa, lăsându-i liber[...	210
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	„Ce pustiu, gândi el, își bate drumul joc de mine ! \|\| Eu am mai fost pe locurile astea, dar nu mi s-a părut niciodată astfel. Afară de-aceea* trebuie să fie pe la cântători și eu încă tot nu văd nici sat, nici casă, nici zare de foc, nimic, phiu*" Hi ! cal . . . Deodată dădu ca d-un vad, calul se opinti și-l trecu, ap...	205
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	El bătu încă o dată. Mâna dispăru. El simți că cineva-i smulge frâul calului din mâni, se uită 'napoi, nu era nime. Dar nici calul nu mai era. Apoi simți o mână mică și dulce punându-se într-a lui. El voi să vorbească. șșt* ! Tăcu. Se lăsă dus. Intră într-o odaie în care era un fel de semiîntuneric sau întuneric mai de...	217
Mihai Eminescu	Iconostas și Fragmentarium	Bătrânul îmbla prin casă. El era îmbrăcat în negru, avea o față mare și o frunte, naltă și o barbă pân-în brâu . El îmbla prin casă, dar nu i se auzeau pașii și ochii-i păreau închiși. El voi să vorbească, dar își simți gura astupată. Atunci simți abia că este cineva lângă el. Tăcu, își întinse numai brațul stâng și cu...	92
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Pe când țara de jos a Moldovei e semănată numai de coline care, arate primăvara, par, cu brazdele lor răsturnate în soare, niște mușunoaie mari și negre, în țara de sus colinele devin dealuri și văile -r âpe. Cei dintâi înalță coaste albe și neroditoare de lut, pin râpile adânci cresc ierburi mari și nepăscute, pietre ...	267
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Siretul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari, încunjurate cu papură ce-și înalță ciucalăii copți în soare, cu stuf, cu măturile mohorâte ca blana de urs și răgoz verde. Pe malurile iazurilor jur împrejur mătreața de un verde tânăr strălucește ca mătasa, iar în mijloc ochiul verde cel clar a...	210
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Abia sara, când satul devine centrul vieții pământului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică și împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede și aurite pe jumalțul cel adânc și albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor umple satul, carele vin cu boii osteniți, s...	206
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Se-nțelege că poloboacele și dimerliile erau creațiuni ale fanteziei, însă într-o scatulcă veche de fier ce era șrubuită de podelele unui ietac mic se adunase, din moși-strămoși, fără avariție, dar cu economie, mulți ochi de vulpe și mulți bani albi, încât rafturile ei n-ar fi fost pentru nimenea indiferente. Creangă e...	244
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Capelmaistru curții era în genere vo cioară bătrână și isteață care știa cântece bătrânești, doine, hore, cântece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraș or[i] dascăl de copii isteț care făcea acrostihuri pentru doamna și, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru lăutar. ...	225
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Când ședea nu avea ținuta plecată proprie femeilor nalte ― splendidul ei bust de marmură rămânea drept și mândru ― ai fi gândit că se simte pe tron. Bătrânul o iubea nu pentru că ar fi e xistat doar vo afinitate sufletească între ei, din contra, ea avea un fel de spirit de o înălțime religioasă, el cugeta mirenește, ea...	243
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Adesea s-ascundea în câte-un saltar de scrin, ca să nu știe nimeni unde -i, or[i] în vo ladă veche cu lumânări de său, din care ieșea uns ca dracul. El observase că nu pe el, ci pe dădacă o batjocuresc totdeauna, ci de aceea nu trecea zi fără comedii. Dădaca lui era roaba Maria-țiganca, dar era clar cum că ea nu putea ...	241
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	― Ș-apoi am mai auzit că nu mai trăiești sub un acoperemânt cu dânșii. ― Nu, zise Rufă, luând din chiseaua cu dulceți pe care-[o] adusese pe o tabla frumoasă Maria, știi casa cea veche din vie, vere, unde în urmă nu mai ședea nimenea decât prisăcarul și vierul, acolo m-am mutat și eu. Rele zile am mai ajuns, că nu-și c...	209
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Anteriul era cam ros la piept, ca [la] un cobzar, și nici coatele nu erau tocmai trainice. ― Oi încărca... ce mi-i da, răspunse acesta umil și cam cu rușine, pân' l-atâta am ajuns, vere. ― Nu așa, nu așa, vere, ci-i lua tu ce-i vrea și ce ți-o trebui. Dar rămâi vo câteva zile la mine ca musafir. Ș-așa, cam tot singur l...	202
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Ei au fost avizați a ședea la o măsuță scundă lângă sobă adică Iorgu, Maria și Ion al Mariei, care era privit ca copil de casă. ― A trebuit să mai vie și Rufă, șopti Ioan încrețindu-și sprâncenele, ca să n-avem ăloc î, să ședem la masa mâțelor. ― Ești nesuferit, Ioane, zise Anica, acuși te spun mamei. ― Spune, se răsti...	232
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Stalmaistru vorbea cu sine însuși, ungurește se-nțelege, iar doctorul de casă, un neamț cu fața rasă și plină de creți, cu o plașcă mare și ochelari verzi, tușea din când în când netezindu-și barba pe care n-o avea. Farfuriile sunau schimbându-se, vinul roșu și alb sclipea turnat []nî pahare și încet, încet se stabili ...	201
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Cu o adâncă plecare religioasă, el se hotărâse a merge-n mănăstire, dar în urmă și-a schimbat planul. El a vândut partea lui de moșii fraților săi, cu bani [i] scoși a înzestrat fete sărace și-n urmă a apucat-o pe jos către sântul mormânt și către Muntele Atos. Văzuse multă lume, auzise multe, era foarte citit, deși, s...	204
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Lega cărți, lucra roți foarte solide, zugrăvea icoane pe scânduri mici geluite, pe care le dăruia oamenilor din sat. Tot ce-i trebuia lui însuși își făcea singur. El era cusătoreasa, spălătoreasa, croitorul și ciubotarul său propriu. Nu mai pomenim cum că era și bucătarul său propriu, căci mânca foarte rar la masa fraț...	219
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Cine se mai putea îndoi asupra prețului adevărat a[l] lucrurilor lumești dorite sau pierdute când vedea cum un om într-adevăr înțelept se lepădase atât de ușor de ele și că prin această lepădare el câștigase ceea ce ei căutau prin ele: fericirea. Mai clar or[i] mai neclar fiecare o simțea aceasta venind în contact cu e...	209
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Dar metoda sa era precalculată și de aceea nouă. Tâlcuind oamenilor în vârstă, spusele lui se compuneau totdeauna din doi dacă, unul afirma dorința, altul o nega, înainte de a tâlcui însă el se informa asupra dorințelor celor neîmplinite a[le] persoanei. Astfel tâlcurile lui, se-nțelege de sine, erau întotdeauna adevăr...	211
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Visele acestei copile erau firești în frumuseț ea lor. Mamă-sa murise puțin după naștere-i, și tată-său, un om tăcut și melancolic, care ședea toată ziua închis în casă, nu-i da ocaziune de veselie or [i] distracțiune. Ea deveni meditativă, și un copil nu cugetă, ci viseaz ă. Somnul ei nu era decât o continuare a cuget...	214
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	Și el nu glumea defel, vorbea c-un fel de convingere adesea urâcioasă despre planurile lui. Oameni de aceștia pe vremea aceea nu erau tocmai rari. Domnia o visa pân' și cel din urmă mazil după căderea fanarioților, mai ales cugetând la ușurința ― se-nțelege că anecdotică ― a unei asemenea eventualități. Umbla vorba adi...	225
Mihai Eminescu	La curtea cuconului Vasile Creangă	El uita și poate nici știa în ce ocaziune venise tabachera în proprietatea [lui], de aceea pomenea zece ocaziuni. În aceeași vorbire spunea o dată că-i era trimisă prin Vodă de cătră Împăratul rusesc, altă dată că de amintirea unei primblări prin Iași, altă dată că cu ocaziunea unei înălțări în rang. Avea o memorie sla...	91
Mihai Eminescu	Legenda cântărețului	De mult, de mult a fost un Împărat în țara depărtată a Indiei și avea o fată frumoasă cum nu se mai povestește, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plâns vodată. În nopți cu lună, când se plimba prin întunecoasele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stânci, ea auzea un glas frumos, parcă ...	213
Mihai Eminescu	Legenda cântărețului	― Ai dori-o tu? zise el și ochii lui se deschideau mari, ca doi luceferi. El se sculă și o privi. Numai Împăratul Saharei, leul, privește astfel, o dată în viața lui, când iubește. O strânse-n brațe și se duse-n lume. Adio, stea ― amor, tot! Noaptea era clară, tăcută, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau l...	220
Mihai Eminescu	Legenda cântărețului	La ce? "― apoi o apucă-nspre pustii și nimenea n-a mai auzit de el.	14
Mihai Eminescu	La aniversară	Ea se numea Cleopatra, iar el Gajus Iulius Caesar Octavian August. Adică ea citise un roman ș-ar fi voit să fie de douăzeci și șase de ani și nu era decât de paisprezece; el, istoria romanilor și voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece și umbla la școală. Cu toate acestea astăzi, în ziua sf-tului Ermi...	203
Mihai Eminescu	La aniversară	Dacă n-am știut ce să-i dau! Mama mi-a spus să-i dau o păpușă. Tolla, Tolla! — zise el râzând — tare mi-ești dragă". Apoi șezu la masă și gândi adânc... asupra egalității a două hipotenuze. Luă o coală mare de hârtie albă și scrise drept în mijloc: Regină! Te iubesc! Iscălit: Gajus Julius Caesar Octavian August manu pr...	203
Mihai Eminescu	La aniversară	— Bine. Haidem! Era o noapte frumoasă, lună, un ger aspru fără pic de vânt. Ninsoarea se lăsase pe garduri și zăplazuri de-amândouă părțile ulicioarei. Zăpada încărcase crengile de copaci și acoperămintele caselor. Ghețușul trosnea sub pași și el trecea cu dânsa de braț... ea în scurteică cu guler de blană, roșie la fa...	215
Mihai Eminescu	La aniversară	Pe când el perora o temă de astronomie — indiferentă atât lui cât și ei — adică pe când se necăjeau unul pe altul, ea se uita la el fără să-l asculte; i-ar fi sărit în gât, l-ar fi sărutat de o mie de ori — așa număra ea cel puțin — dacă — dacă s-ar fi căzut. Ah! că prostu-i — gândi ea — nu poate vorbi și el de altceva...	203
Mihai Eminescu	La aniversară	Din gura ei venise mai întâi. Vorbiră mai departe — de astă dată mai intim — nu despre amor; însă totuși despre un lucru serios — despre căsătorie, cum ea fondează statele, care-i originea căsătoriei la indieni, tot lucruri adânci. Fiecare tu era controversat. Când își propuneau să-și zică tu, mureau de rușine, și-și z...	206
Mihai Eminescu	La aniversară	El îi cuprinsese talia și se uitau amândoi — nu gândeau nimic. Era ceva atât de dureros, atât de fericit în fața, în tot sufletul lor — ai fi râs ș-ai fi plâns dacă i-ai fi văzut astfel. În fine începur-a râde — doi copii — râdeau cu lacrimele-n ochi. Și era atât de argintos râsul ei și gurița atât de frumoasă — i-ai f...	207
Mihai Eminescu	La aniversară	— Aud! — Eu să-ți spun drept și să nu zici că nu ți-am spus-o... dar... eu nu te mai iubesc defel... și tu mi-ai spus-o azi, că eu nu te iubesc -Așaa! Ea-și pusese ceva în cap azi: o idee... și acesta era modul cu care căuta pretexte de ceartă — și aceste certe, știa ea cum se sfârșesc oare? — Da! Nu mă iubești... repe...	203
Mihai Eminescu	La aniversară	Da. — O, astă răceală! Tu mă omori, Elis! Vorbește-mi, zise el rugător, cum știi tu câteodată să vorbești, c-o blândețe uimitoare, c-o dulceață de sor' — de iubită. — Bine, bine! Știu eu! — Ce știi tu? Iaca că nu mă mai supăr... îți vorbesc blând. Îmi dai mâna ta? Așa. Spune. — Vezi tu, Ermil? zise ea c-o seriozitate c...	218
Mihai Eminescu	La aniversară	Ea-și ținea brațul după gâtul lui. — Mă duc... și tu ești un măgar. — Las' să fiu... Nu te duce... — Trebuie... tu! Așa-i că tu nu vei uita niciodată această noapte, zise încet, așa de încet și totuși așa de clar. — Ah! niciodată. — Și acuma... am să-ți aduc ceva din casă... Un dar de ziua ta... Așa-i?... Ea intră iute...	213
Mihai Eminescu	La aniversară	".	1
Mihai Eminescu	Moartea lui Ioan Vestimie	Ioan Vestimie nici nu era predispus să fie vrun om mare, nici pretindea să fie. Se poate însă că era mai lipsit de invidie decât alții, că recunoștea cu multă ușurință meritele altora și nemeritele sale, din care cauză lumea-i zicea că e un spirit observator, deși nu știm ca fineța de observațiune și reumatismul unit c...	221
Mihai Eminescu	Moartea lui Ioan Vestimie	A deschis un dicționar de nume proprii, a alăturat terminații de nume femeiești la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a rămas uitat. Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de-o afazie parțială, c-a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele craniului ar fi căpătat o umflătură care-i apasă cre...	249
Mihai Eminescu	Moartea lui Ioan Vestimie	De ce acești oameni îi erau cu deosebire simpatici nu știa nici el. La apropierea miezului nopții el simți o ușoară neliniște. Plecând din cafenea, unde prin excepție nu avuse nici cafeaua lui neagră, el își aruncă privirea pe unul din jurnalele de seară și văzu cu mirare următorul lucru : Aflăm ca astăzi, la 7 ore de ...	231
Mihai Eminescu	Moartea lui Ioan Vestimie	În somnul lui cel adânc auzea însă mormăind primprejurul [său] ca niște roiuri de albine, dar foarte trist, foarte melancolic. De mai multe [ori] voise să-și scuture capul, ș-atunci, încordându-și vederea, zărea o mulțime de lumini aprinse, dar apoi recădea repede în somnul lui adânc și nu mai pricepea nimic [din] acel...	210
Mihai Eminescu	Moartea lui Ioan Vestimie	Erau veseli și râdeau copiii. — Măi băiete, cum te cheamă? îl întrebă el pe unul. — N-am nume, n-am fost botezat, zise copilul râzând. Același răspuns i-l dete al doilea copil. Astă-seară el nu mai merse la cafenea, dar s' așeză în portalul teatrului, ca să admire femeile cele frumoase cari ieșeau după spectacol. În cu...	243
Mihai Eminescu	Moartea lui Ioan Vestimie	Trupul cel dulce și alb ca zăpada a acestei minunate femei i se părea atît de sfânt, de atâta îngerească curăție, încât i-ar fi fost ciudă dacă ea s-ar fi rușinat de-a i-l arăta cu atâta libertate. Ea se uită în oglindă, apoi se uită lung și visător la dânsul, ca și când ar fi fixat un punct în părete, și-i zise: — Hai...	203
Mihai Eminescu	Moartea lui Ioan Vestimie	Dar pare că tu ai știut vreo dată ce frumos ești și că te prăpădeam din ochi de drag ce-mi erai? Numai nu fi nebun, nu te lua după mine ca să te vază alții... Așa... în taina buduarului, când nimeni nu mă știe, când sunt numai eu și cu mine, singură, atunci te iubesc mult, mult... Ea-și subție buzele și Ioan o sărută c...	221

Subsets and Splits

No community queries yet

The top public SQL queries from the community will appear here once available.