author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ion Creangă | Scrisori către Iacob Negruzzi | II primară, retipărite de mine cu învoirea autoriului. Metoda nouă și învățătorul copiilor sunt aprobate și prin decret domnes[c] din timpul d-lui Maiorescu. Celelalte încă sunt aprobate prin deciziuni ministeriale. Noi, fiind ucenicii d-lui Maiorescu și ai societăței literare „Junimea”, parcă nu ne-am prea teme ca luc... | 217 |
Ion Creangă | Scrisori către Iacob Negruzzi | Se mai apropie încă și esamenul cu multișoare formalități de îndeplinit. Cu toate aceste, încuragiat de d-voastră, voiu mai încerca a scrie cîte ceva. Timpul însă pe cînd voiu avè ceva gata nu vi-l pot hotărî; căci știți d-voastră tare bine că aceasta e treabă de gust, nu de silință. Vă salut respectuos și vă doresc să... | 59 |
Ion Creangă | Scrisori către Ion Slavici | Stimabile domnule și frate Slaviciu, Îți mulțemesc din suflet pentru broșura ce mi-ai trămis. Ca fiu din popor, admit în totul părerile d-voastră; nu m-am putut opri de a vărsa lacrămi, văzînd nenorocirea ce ne amenință în viitorul țărei și al copiilor ei! Și cu atita mai mult am simțit, cu cît de mic copil am văzut vi... | 207 |
Ion Creangă | Scrisori către Ion Slavici | Stimabile frate Slaviciu, chiar acuma scriu în dugheana unui negustoriu cinstit din Iași, anume Nicolai Ioan, de care aș dori să avem macar vro zece mii în Iași; dar unde-s? Domnul Nicolai Ioan mi-a spus că să-i trămiteți deocamdată vro două trei sute de broșuri și după desfacere banii sunt siguri; dacă nu mă credeți, ... | 229 |
Ion Creangă | Scrisori către Ion Slavici | Noi am avè plăcere să facem și această negustorie (deși nu-i vro pricopsală), gîndindu-ne la mulțimea ce s-ar putè trece, mai ales că chiar acum suntem la corectura coalei I, ediț. XVI și am putè trage cu înlesnire un număr și mai mare de exemplare. Vă rog dar, în puterea prieteșugului, dragă d-le Slavici, abateți-vă, ... | 146 |
Ion Creangă | Scrisori către Soc. „România jună“ | Domnule Președinte, Mișcat sufletește, mulțemesc onorabilei Societăți academice „România jună” pentru distinsa onoare ce mi-a făcut de a mă numi „membru onorar” al ei și vă rog, domnule Președinte, a comunica onorabilei societăți, din parte-mi, că sunt mîndru de această numire neașteptată. Primiți, vă rog, d-le Președi... | 55 |
Ion Creangă | Scrisori către Victor Zaharovschi | Iubiților confrați, inteligenților și activi studinți, mă închin cu sănătate! Scopul înființărei Biblioteca poporală bucovineană vă este nobil din toate punctele de vedere și mai ales din acel al dezvoltării simțului național, atît de moleșit și amenințat a se pierde în secolul nostru materialist, egoist și sărăcăcios ... | 150 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului.... | 218 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Arșițenii îl privesc cu jind, dar și cu un fel de frică, frica pe care lucrurile neînțelese o aruncă în sufletele slabe. Copacului îi zic toți, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindcă e pe partea de loc a Odobăceștilor, niște răzeși avuți, stăpânitori din tată-n fiu prin părțile acestea. Multe vorbe ciudate umblă pe socot... | 220 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Copacul s-a prins, și hotarul a rămas acolo. Așa le merge vorba Odobăceștilor că-s viță de uriași. Și-n adevăr că cine-l vede pe Toader Odobac, pe moșneagul și pe nepotu-său, pe Mitru Odobac, cel mai tânăr și cel din urmă coborâtor din neamul lor, înțelege pentru ce de vorba lor ascultau până mai deunăzi patru sate: Ar... | 211 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Numai de la o bucată de vreme moșneagului i se păru că băietanul nu-și prea vedea de treburile lui. Că fusese vorba să se ducă până în Cotruți, să taie un preț pentru niște stuh cu un om de acolo, și nu se dusese. Că trebuise să meargă până la reședință, cu livretul de oaste, și uitase. Și câte și mai câte, până când, ... | 202 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Primarul înghiți o dată, ca și când i s-ar fi uscat gâtlejul. — Na, toți: popa din Moghileni, A Fărămiței din Benza, ieri, când o venit cu cânepa la baba lui Farcaș. Și... el... Mitru chiar. — Când? — Acuma... acușica... e la primărie, vorbește cu niște flăcăi. Moșneagul își stăpâni furia și răspunse: — Așa ceva știu ș... | 209 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Băietanul se-ndreptă o dată și vorbi răspicat: — De asta nu ți-am spus, că știam că n-o să vrei; da fata-i bună, moșule, și vreau să mi-o fac nevastă. — Ba nu! — Ba da! Moșneagul ridică palma dreaptă și-l lovi peste obraz cu atâta putere, că Mitru se clătină; dar băietanul se înălță parcă, își înghiți lacrimile și răsp... | 216 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Și dintre toate, faptul că nepotu-său îl nesocotise i se înfipse ca un cui în minte. Și asta din ce pricină, din pricina unei femei! Femeile din ziua de azi nu se asemănau cu celelalte, și tocmai pentru asta el nici nu se însurase; dar la ce folos, când Mitru se lăsase ademenit de Ruja? Și ce fată; tată-său un hoț de c... | 225 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Sub cămașa strânsă bine pe trup, țâțele i se ridicau, repede, în răsuflet, ca două păsări ce se zbăteau în sân. Moșneagul clipi din ochi, tulburat, dar își căpătă repede stăpânirea de sine și-i vorbi de-a dreptul: — Ce-am auzit, Rujo? Vrei să-mi fii noră! — Da dumneata nu vrei? — Eu te-ntreb pe tine. — Întreabă-ți pe M... | 205 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Toader Odobac se uită iar în ochii negri ai fetei; inima i se înmuia și i se împietrea pe rând. — Fată hăi, păzește-te... Ia-l pe Mitru, dar să știi că o să ai cu mine de-a face. Sub papucul tău numai colbul drumului să rămâie, nu și sufletul băiatului. M-auzi tu? Fata se uită și îi vorbi peste umăr: — Tu ce zici, Mitr... | 233 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Și plecă la drum, muncit de gânduri. De ce adică bietul om nu poate înfrunta și dânsul împrejurările, cum le înfruntase nucul întunecat din zare? De ce nu putea călca și el vremile, cum le călcase dânsul? De ce nu se umplea și trupul lui, în fiecare an, cu suc nou și puternic de viață, cum se revărsa în fiece primăvară... | 207 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Înspre ziuă bătrânul îi auzi pașii în tindă. Nunta fu pusă la cale de către moșneag și tatăl fetei, și repede se și făcu. În casa Odobăceștilor intrase un suflet nou și străin. În seara nunții Ruja sărutase mâna moșneagului, apoi, cu zâmbetul ei care scăpa ca o rază de lumină din mijlocul feței negre, îi zise: — Ei, mo... | 208 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Bătrânul nu-i zise nimic, numai într-un târziu, după ce tot era gata, la o cină, îl sfătui pe nepotul său: — Puteai lăsa hambarul și ridica grajdul în altă parte. Caută, Mitrule, ce-ai apucat de la cei bătrâni să păstrezi, că-s lucruri trainice. Dar Ruja îi apucă repede vorba din gură: — Eu i-am zis, moșule, că doar ha... | 202 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Și își îmbie calul. Femeia îi privi pe urmă, murmurând: — Hm! să mă spânzuri tu de nuc, ghiujule! Și ochii i se opriră pe copacul uriaș de pe creștetul dealului. De când intrase în casa lui Mitru, niciodată nu suise dealul, să vadă și dânsa nucul. Și gândul o ispiti să facă drumul până la el acuma. Tocmai atunci venea ... | 209 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | — Ei! — Ascultă-mă ce-ți spun. Nu vezi cum te doboară mirosul lui? — E bătrân și-i plin de suc. Cum coborau amândoi dealul, Ruja se opri fără de veste și zise bărbatu-său: — Mitrule, moșneagul mi-o spus că o să mă spânzure de nucul ista. — Când? — Adineoare. — Nu te potrivi. — Ba eu mă potrivesc, Mitrule, eu mă potrive... | 210 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | O schimbare adâncă se petrecu din ziua aceea în sufletul bătrânului. Simțea că un duh rău se coborâse peste casa lor liniștită. Vorba lui nu mai era vorbă, ca altădată. Cu anevoie mai da un sfat, oamenii care aveau nevoie de el îl găseau cu greu, ba, de când se aflase că nu se mai înțelege cu nepotu-său, și puterea asu... | 212 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Toader tocmai pășea pârleazul; primarul îl văzu. — Da ce-i, moș Toader? — Ce-i? — Văd c-ai deschis pârleaz. — Ei, păi ce să tot necăjesc pe cei tineri. Da unde vă duceți? Ia, hai, înapoi, să cinstim un pahar de vin. Toader intră înăuntru, luă cheile, și-n câteva clipe aducea din pivniță o cană de vin profir, de turnă î... | 204 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Și ieși după treburi. Însă gândul îl lăsa câte o clipă, și iarăși îl înfășura în rețeaua lui de griji. Atuni moșneagul se puse să judece. Și deodată i se făcu lumină în minte. Ca să sădească vie pe deal, avea nevoie de soare, și ca să fie soare, trebuia să taie nucul, care umbrea toată coasta. Aici vroia să vie noră-sa... | 202 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | — Da cu umbra nucului ce-o să faci? Femeia își ținea mereu mâna streșină, dedesubul ei privirile îi scăpau ca două țâșnituri de păcură, iar printre buzele întredeschise dinții sclipeau într-o rază de lumină. — Adicătelea cu nucul: umbra e în nuc, moșule, ca sufletul în om. Nu-i omul, nu-i nici sufletul. — Ce? — Nu-i nu... | 202 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Să nu vă atingeți de el! Și, clătinând din cap amenințător, Odobac se duse. Mitru intră în casă, dar nu găsi pe Ruja. Atunci ieși iar în ogradă și o strigă. Ruja venea pe poartă, legănată, cu un bujor după ureche, râzând. Când se apropie de Mitru, îl întrebă: — S-o dus moșul? Dar bărbatu-său încruntă sprâncenele. — De ... | 208 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Dar femeia urmă, aprinsă: — Molimă, molimă, că eu am fost de câteva ori, și-am văzut, șiam spus și femeilor din sat... Dar Mitru îi tăie scurt: — Ajunge: nucul o să rămâie acolo, pe coastă. Ni-i doar hotar. Ruja tăcu și se luă cu treaba casei. Trecură câteva zile. Dar în gândul ei toate lucrurile astea se încâlciseră, ... | 241 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | — Aha, nucu! Păi îi hotar, Rujo! — Și?... Da alt hotar nu poate pune? Nu vezi că nucu ista-i blestemat? Că alt copac nu mai are ce suge din pământul Arșițenilor, că înghite el totul? Că la umbra lui nu poți sta, că te doboară mirosul lui tare?... Și ce crezi? Hai de-i vedea: acolo, în umbrișul lui, numai stârvuri, toți... | 213 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Unul îi luă vorba din gură: — E-hei, da moș Toader ce zice? Crâșmărița răspunse acru: — Păi decât o da vreo molimă, ca an vară, din pricina stârvurilor de pe deal, mai bine om da noi nucul jos. În seara aceea, Ruja încălecă pe murg și trecu ca o furtună prin sat, spre Moghileni. Se însera, nici nu se ascunsese soarele ... | 242 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Înțelegi? Și făcu din ochi. — Ei, ba nu! — Câteva stârvuri sunt ele... Da trebuiesc să fie multe... — Bine. — Ș-apoi om trece și căluții dincolo. Bătrânul se ridică și o bătu pe umăr: — Tot Ruja mea! Așa, fato!... Da mai știi tu că potera umblă după Milcea, haiducul? Poate că tot de sub nucul vostru își ochește prada, ... | 223 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Preotul se apropie: — Bună seara, moșule. — Bună, sfinția-ta. Și adăugă, cu glasul mâhnit: Ai venit și dumneata să mă sfătuiești să tai nucul, cum a făcut Țâru, crâșmarul, și primarul, mai zilele trecute? — Ferească Dumnezeu... Da eu aș zice să te-mpaci cu Ruja. — Ce? Dac-o venit vremea ca muierile să ducă pe bărbați d... | 204 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | De sub copacul cela blestemat. De unde! Un sătean vorbi hotărât: — Apoi nu, ia să mergem câțiva la moșneag și să ne înțelegem omenește. Trebuie să-l tăiem. De ajuns suge, de atâția ani, tot sucul satului; și boli să ne mai vie de pe urma lui? Și, repede, vorba prinse cheag, primarul și crâșmarul dădeau ghes oamenilor. ... | 209 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | — Ia taci! — Atunci l-om tăia noi, primăria, și-om face cunoscut celor mari. Moșneagul parcă mai vroi să spuie ceva, se uită la oameni, își mușcă buzele, ca și când ar fi vrut să-i scuipe, apoi se întoarse și plecă, fără să le mai spuie un cuvânt. Se înserase bine, oamenii începură să se împrăștie. După o lună întreagă... | 218 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Glasurile se încrucișară: — Milcea, să știi că-i Milcea... — I-o fi trebuind cal... și pândește unul... Cineva, un glas de femeie, căci veniseră și femeile să vadă ce-i, adăugă: — O fi pândind de sub nuc... Acolo, sub deal, își ține capcana... Atunci izbucniră strigăte: La nuc... Haideți la nuc... La capcana lui... Să-... | 225 |
Emil Gârleanu | Nucul lui Odobac | Dar mai întâi veniră la Mitrea acasă. Începuse să plouă cu găleata și se stârnise un vânt strașnic. Câțiva oameni intrară în tindă, de unde auzeau glasul Rujei. Mitru umbla speriat de la o femeie la alta, pe când câteva babe și crâșmărița o descântau. Ruja ținea o gură, vorbea într-aiurea: — Nucul... ia! nucul! Și iar ... | 110 |
Emil Gârleanu | Demisia | Ba cu gluma, ba cu un pahar de vin, nici nu știi când fuge vremea: odată te trezești că se luminează de ziuă! Ion Șerbescu se plecă, dădu perdeaua la o parte, apoi spuse tovarășului său, Gheorghe Mincu: — Mă, se face ziuă. Mincu se-ndoi, făcu ochii mici, să pătrundă întunericul sur de afară, apoi bătu cu inelul în marm... | 221 |
Emil Gârleanu | Demisia | Deși nu poate să aibă mai mult de treizeci și cinci de ani, părul, pieptănat cu cărare, e înflorit ici-colo de sclipiri albe. Mincu, sfrijit, cu obrajii înfundați, aproape fără de gene și sprâncene, dar luminat de zâmbetul ascuțit pe care meseria cupletistului îl pecetluiește totdeauna pe buze, se miră parcă: Îți merge... | 206 |
Emil Gârleanu | Demisia | Umbra din colț se-nalță, se clatină din nou pe picioare, se oprește o clipă când Șerbescu adaugă: Trei halbe , apoi aduce iarăși băutură și se topește în fund. Cei doi prieteni privesc pe străin. E un om bălan, cu ochii albaștri; zâmbește fericit; din părul lins de pomadă i se coboară un cârlionț pe frunte. Mincu ridic... | 216 |
Emil Gârleanu | Demisia | — Ia să bem, să bem, domnule Știucă, zise Șerbescu, iar Mincu poruncește încă un rând. — Fără de libertate, începe din nou Șerbescu, nu e nimic frumos pe lume. Nu e așa, Mincule? Mincu tușește, se-neacă: — Nimic, nene Șerbescule. — Dar, în sfârșit, ce sunteți, domnule Știucă? Știucă iar se mișcă pe scaun, și zâmbetul l... | 204 |
Emil Gârleanu | Demisia | Petru Știucă a băut trei halbe pe rând, și acum e la a patra; ochii i s-au împăienjenit puțin și capul stă aplecat pe un umăr; privește prostit; dar, în schimb, a căpătat gust de vorbă: — Da, după cum v-am spus, am fost controlor; am și jucat uneori, da, știți, în roluri mici... ce vreți... necazurile m-au adus la... l... | 202 |
Emil Gârleanu | Demisia | Dumneata, cu talentele dumitale! Dumneata să-ți pui capul sănătos sub Evanghelie? Mincu își înăbușe râsul; Șerbescu pufnește, apoi izbucnește deodată: — Dă-ți demisia, domnule, ce mai stai? Dă-ți demisia. Funcționarul se-ndreaptă în scaun, parcă ar vrea să se înșurubeze. — Așa... ai dreptate... trebuia să mi-o dau... o... | 204 |
Emil Gârleanu | Demisia | Ceasornicul bate orele șapte. Prietenii sunt cam obosiți, plătesc, iau între ei pe Petru Știucă și pleacă spre casă. Aerul rece de afară îi înviorează. Funcționarul se mai trezește; dar în minte i s-a înfipt un gând care îl stăpânește cu îndărătnicie. După câțiva pași, se oprește în dreptul unei tutungerii; intră înăun... | 207 |
Emil Gârleanu | Demisia | — Ia ascultă, dragă prietene, se poate să iai o glumă în serios? Noi am glumit. Dar ce n-am da noi să avem o slujbă ca a dumitale... o slujbă onorabilă, frumoasă. Știucă îi pune mâna în piept și-l împinge: — Îmi dau demisia... ai înțeles?... Demisia! Artiștii nu știu ce să facă. Merg câteșitrei tăcuți. Mincu îl întreab... | 222 |
Emil Gârleanu | Demisia | Haide, Știucă dragă, hai acasă... Sunt aproape 9 ceasuri de când îl dăscălesc; artiștii cad de oboseală. În sfârșit, cu mare greutate, îl iau, îl urcă într-o trăsură și, după ce îl întreabă unde stă, spun birjarului să mâie... În odăița sărăcăcioasă și umedă, c-un ochi de geam cât palma, îl dezbracă amândoi, ca pe-un c... | 89 |
Emil Gârleanu | Oratorul | Tocmai isprăvise de mâncat friptura, când Ghiță Năstrate, agentul, îi aduse o scrisoare. Conul Tase Filoreanu desfăcu, domol, plicul și citi: Iubite Tase, În împrejurări grele, la cine să alergăm? Firește, la tine. Afaceri grabnice mă silesc să plec numaidecât. Și astă-seară, la 8 ceasuri, cred că știi: sunt cele două ... | 221 |
Emil Gârleanu | Oratorul | Când păși în sală, fața conului Tase se rumeni ca floarea mărului; când se așeză în fața mesei, se aprinse ca trandafirul, iar când ridică degetul, să facă liniște, obrajii i se înflăcărară ca bujorul. Dar tăcerea se întinse peste capetele celor strânși să audă, și conul Tase începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte îi... | 210 |
Emil Gârleanu | Oratorul | Jos cu ei! apoi, clătinându-se, lua stâlpul de care se sprijinea în brațe, să nu cadă. Atunci Năstrate făcea liniște, avânta bastonul deasupra capului și poruncea: Tăcere! Și tăcerea se făcea îndată. Apoi vorbele conului Tase își luau iar șirul, unele după altele, ca niște tovarășe bune care știau ce aveau de făcut... ... | 226 |
Emil Gârleanu | Oratorul | Așadar, Crucea e semnul care vă va călăuzi, credeți în ea și mergeți la izbândă. Și mai judecați, iubiți alegători, că-n vreme ce noi pornim la luptă creștinește, potrivnicii noștri, ca niște păgâni, și-au ales Steaua, doar ca toți să le poată spune: Vai de steaua lor! Și-au ales steaua, care-i tot așa depărtată de noi... | 207 |
Emil Gârleanu | Oratorul | Trebuia să se grăbească. Dar, drept în ușă, un om, suflând de fugă, îi întinse o scrisoare. Conul Tase Filoreanu o luă, se apropie de lampa din peretele sălii și citi: Tase, Scriu de pe scara vagonului. Un gând mă muncește că, grăbit cum eram, ți-am scris greșit; așa sau nu, vreau să plec liniștit: să știi că semnul bu... | 203 |
Emil Gârleanu | Oratorul | În mijlocul tuturor, un sfrijit, cu mustața lungă de părea înnodată pe după urechi, își șuiera mereu cuvintele: Șuuș cu Tașe! Șuuș cu conul Taașe! Dar Năstrate ridica brațul: Tăcere, și gurile se închideau câteva clipe. Cu alte vorbe, cu alte întorsături, conul Tase ajunse tot acolo: tot ei, nimic ceilalți. Și iarăși s... | 201 |
Emil Gârleanu | Oratorul | De steaua noastră să vă călăuziți, dar, fraților, cum magii s-au călăuzit de steaua tainică ce i-a dus la ieslele în care se născuse Mântuitorul! Și nu uitați că, pe câtă vreme noi pășim pe urma unei raze de lumină, potrivnicii noștri și-au luat ca semn al lor Crucea! Crucea, semnul ce se pune pe casele de vânzare, de ... | 119 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | După o noapte de somn greu, în care trupul i se scufundase ca plumbul topit în apă, Măria se trezi târziu. Părea buimacă. Dintru-ntăi ochii măriră în neștire fășia de lumină aurie, care se scobora de supt stor, de-a lungul pervazului ferestrei, ca o perdea de fir. Apoi își dete seama că dormise prea mult, că lăptăreasa... | 223 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Și înmormântarea, cimitirul, groapa. Ș-apoi… apoi nu mai știa nimic. Neputându-și înăbuși suspinile, izbucni: — Ah! fetița, fetița mamei, unde te-ai dus? Adevărul îi năvălea cu cruzime în suflet. Începu să-și smulgă părul, și, ieșită din minți, sări din pat și se repezi dincolo, căutând în toate părțile cu priviri rătă... | 216 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Dumitru rămase și el pe marginea patului, cu capul în mâni. Și dânsul iubise pe fetiță; nu așa ca nevasta lui, căci bărbații se iau cu multe și au inima mai tare, dar o iubise. Drăgălășiile ei, drăgălășiile copilitei, care de-abia trecuse pragul celor doi ani, îi însemnase multe clipe. Moartea ei și pe dânsul îl durea.... | 215 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Ziua se strecură înceată, fără ca amândoi să-și deie seama, într-un târziu, bărbatul se sculă și aprinse lampa… Dumitru se smulse cel dintăi din amorțirea durerii; a doua zi trebuia să se ducă la birou. Măria rămase singură. De-abia pășea, ca după o boală lungă, petrecută luni de zile în pat. Se duse în bucătărie să șt... | 214 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Nu mai putea munci. Privirile rătăcite căutau mereu ceva ce parcă nu puteau întâlni; gândurile i se îmbulzeau în minte haine, sfâșâindu-i-o cu cruzimea adevărului de neînlăturat. Într-o zi bărbatul veni mai devreme și, la ușă, auzi un glas — femeia lui vorbea cu cineva. I se păru ciudat, căci nu venea mai nimeni, și ma... | 232 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Un zâmbet amar îi desprinse buzele și șopti: — Uite Puiu. Și mai încet: — Mirele. — Mirele cui? Femeia își cuprinse fața în palme, răspunse printre lacrimi: — Ce, nu știi!… Mirele Puicei noastre… Așa-i ziceam eu… De la el i-am pus numele și fetiței. Dumitru tresări. Da. Uitase. Și inima lui parcă se muie din nou. Privi... | 204 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Supărarea îi răpea și grija gospodăriei. Mâncarea era afumată, friptura arsă. Dumitru, oarecum nemulțumit, tăcea, dar o dată nu se putea opri să nu-i spună: — Să luăm o slugă, Mărio. — Cum vrei. A doua zi tocmiră o femeie. Din ziua aceea Măria lăsă tot în grija slujnicei. Ușurată de grija casei, care oricum o mai ferea... | 202 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | — Eu o iubeam pe fetița matale. Măria îi luă capul și-l acoperi de sărutări. Tocmai atunci un glas aspru se auzi din uliță: — Puiule! Arhivarul chemă copilul, apoi îl certă, tare, să se audă: — Nu ți-am spus, să nu mai ieși din ogradă? Femeia rămase locului, mută. Gândurile îi sfâșiau sufletul. Ce fericit era arhivarul... | 201 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Vuietul trenului o trezi, și intră în casă. Un dor nepotolit o prinse de fetiță; cum veni Dumitru, îi spuse că a doua zi vroia să se ducă la cimitir. Dar bărbatul îi purta de grijă să nu-i facă rău vederea mormântului; și în afară de aceasta, vedenia fetiței, pe care nevasta mereu i-o aducea în fața ochilor, începuse s... | 202 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Chiar lui îi părea ciudat că, numai după șase luni, în suflet i se așternuse un văl peste amintirea Puicii. Și, ca să-și ierte aceasta, punea tăria lui în socoteala afacerilor: „Vezi, își zicea, ce mare lucru-i să te poți lua cu ceva, cu slujba, cu oamenii… Pe când nevasta…” În aceeași vreme simți o bucurie ascunsă cân... | 206 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Ea cuprindea toate lucrușoarele ce fuseseră ale ei. Și Măria putea să le pipăie, să le soarbă mirosul cald pe care parcă-l păstraseră în cutele ce se așternuseră odată pe trupușorul fetiței, putea să le acopere de sărutări, să le scalde în lacrimi. Când nu ședea la fereastră, punea un scăunel în fața lădiței, apoi lua ... | 218 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Apoi își aduse aminte; vorbi mai domol: — Diseară ne ducem în târg. Mergem la un circ… Să mai vezi și tu lumea. Măria nu răspunse; așeză rochița în ladă și trecu în bucătărie. Seara, la îmbrăcat, bărbatul o necăji un ceas: — Ai uitat să-ți pui rochiile pe tine… Uite, pune-ți pălăria mai așa, ridică-țipuțin părul… Hmm! ... | 206 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Măria tresări, întinse gâtul. Începu să-i tremure buzele și atinse brațul bărbatului: — Parcă-i fetita noastră. Parcă-i Puica! Dumitru se încruntă: — Da sfârșește odată… De asta te-am adus? Însă pe Măria o apucă un plâns înăbușitor. Zadarnic bărbatul ei o strângea de mână: — Ai înnebunit! Mă faci de râs… N-auzi, ne fac... | 202 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Dumitru începu să întârzie prin târg, uneori masa îl aștepta întinsă și el nu mai venea decât noaptea târziu. Măria își petrecea vremea lângă lădița cu rufe, sau la fereastră, cu ochii țintă spre casa arhivarului, dar cu mintea pierdută în trecutul în care gândul ei scurma cum scurmă găina în țărână să-și găsească hran... | 214 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Bărbatul făgăduise să-i puie o cruce, dar paznicul o încredința că pe acolo, unde căuta ea, de mult nu se așezase nici o scândură măcar. Mormintele erau presărate de-a valma, amestecate, înfrățite supt aceeași velință de țarină primitoare. Zadarnic cercetă, căută, nu-și mai aducea aminte locul. Atunci se așeză jos, pe ... | 208 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | O apucă noaptea; paznicul veni și-o scoase pe poartă afară. Târziu de tot păși peste șinele drumului de fier, și în urma ei, ca o fulgerare în trecerea lui, se șterse îndată trenul; Măria nu simți însă bătându-i inima de primejdia ce-o pândise. Când ajunse acasă, slujnica își făcu cruce: — Doamne! Conită, ce frică am t... | 209 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Era tocmai luna în care Puica murise. Trecuse numai un an, și în căsuța joasă toate se schimbaseră. De la o vreme bărbatul nu venea nopți de-a rândul, sau dacă se întorcea, seara, venea amețit, gata de ceartă. Femeia îl lăsa în pace să spuie ce vrea. Chiar în ziua în care cu un an înainte plânseseră amândoi, dânsul sos... | 210 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Atunci, deodată, Măria își pironi ochii într-un loc pe părete, apoi se repezi, privi o clipă, și căzu mototol, la pământ. Slujnica alergă, o ridică de jos, o stropi cu apă, și de-abia o aduse în fire, căutând să afle pricina: — Ce ai, conită, ce simți? Stăpână-sa parcă nu-și aducea aminte dintr-un întâi, dar peste câte... | 261 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | răcni înăbușită, am bătut-o… De ce am bătut-o?! Și gândurile nu o slăbiră. Își amintea că Puica spărsese castronul de supă și nu-i făcuse nimic, stricase patru farfurii deodată, și câte-câte; și ea râsese: „Sănătate să fie”, zicea; și pentru asta, tocmai pentru nimicul care mai târziu, acuma, avea să-i învie întreg tre... | 205 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Se dezbrăcă și se trânti în pat. Dar degeaba se chinui să adoarmă; ținea ochii închiși; simțea că femeia veghează. De-abia ațipi. A doua zi la prânz, porunci slujnicii să văruiască păretele. Dar când veni slujnica, în trupul slab al Măriei se trezi o putere supraomenească, se repezi răcnind și îmbrânci sluga de lângă z... | 236 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Dar visul se șterse îndată, iar pe obrazul Măriei se scoborâră două lacrimi de fericire. În patul de alături Dumitru se zvârcolea în spasmuri. Din mânuța cea mică parcă crescuse dintr-o dată o mână neagră, cu degetele ca niște gheare; și degetele țineau încleștate de picioare o cucuvea ce-l pironea cu ochii. Apoi cucuv... | 202 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Nici de Puiu nu-și mai aducea aminte. Măria se pironea locului ceasuri întregi și privea la mânușița Puicii. Nimic alta nu mai putea prinde loc în sufletul ei. Ochii ei urmăreau linia palmei, apoi a fiecăruia degețel; câteodată se apropia și se uita bine-bine. În unele locuri, până și încrețiturile ușoare ale încheietu... | 222 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Când o dărâmase pe cealaltă, când se ridicase zidul roș de cărămidă nouă până la înălțimea omului? Măria nu-și putea da seama. De la fereastra ei se uita mirată, ca și când atuncea se trezise întăi pe locurile acelea. Căsuța ei începuse să se dărâme. Șindrila se marinase în multe părți de ploi și-n grădina din față bru... | 207 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | — Da, Puiu. Atunci Măria îl urmări cu ochii, ca altădată când era mic; îl uitase cu totul; chiar dacă-l văzuse, privise la dânsul ca la un străin. Și acum parcă în sufletul ei se aprinsese din nou dorul să știe, să-l cunoască, să-l vadă bine pe Puiu, pe mirele. Dar tânărul se primbla nepăsător, cine știe încotro îi fug... | 217 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Slujnica trecuse din întâmplare pe acolo și venise s-o vadă. După vorbe fără șir, despre întâmplări de care Măria nu-și dădea seama, femeia adaogă: — Ei, să fie vreo cincisprezece ani de când m-am dus de la mata… Da știi că și pe conașul l-am văzut, acum un an, în postul Sân-Petrului. E bine, e voinic. Da, l-am văzut î... | 223 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Atunci în toată ființa Măriei se petrecu o schimbare adâncă; durerea îi fu atât de mare, încât îi împietri sufletul. Și pe urmă căzu peste inima ei ca o împăcare. Sora ei îi mai aduse o veste: — Duminica asta e nunta Puiului… Ia o fată bogată… Are noroc arhivarul!… Un zâmbet amar flutură pe buzele Măriei, dar ca un om ... | 214 |
Emil Gârleanu | Fetița mamei | Apoi își șterse ochii și privi prin casă. Niciodată nu i se păruse că-i atât de singură. Ochii i se opriră pe lădiță. De când nu o deschisese! Se duse, așeză scăunașul și ridică încet capacul. Rochițele se îngălbeniseră, erau mucigăite; le luă, una câte una, dar, când ajunse la jumătatea lăzii, se opri înfiorată. Nu se... | 94 |
Emil Gârleanu | Colonelul | Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții l... | 208 |
Emil Gârleanu | Colonelul | Și acolo, sus, deasupra patului, un portret mai mic îl arăta căpitan; purta favoriți negri, lungi, mustăți bine răsucite; aceiași ochi sub fruntea-naltă. Atunci era însurat; o însurătoare din dragoste un roman. Furase pe fată de la tatăl ei, un boier cu mare vază; s-a bătut de trei ori în duel pentru nevastă; într-unul... | 232 |
Emil Gârleanu | Colonelul | Și sub cerul de toamnă al pământului străin, prin ploile mărunte ce parcă-ți picură pe inimă, înfășurat în vânturile ce-i spulberau mantaua și coama calului ce tremura, se simțea fericit. Mânca, dormea, trăia ca soldații lui, îndura toate și era mulțumit. Șuieratul gloanțelor, în recunoașterile pe care le făcea chiar e... | 212 |
Emil Gârleanu | Colonelul | În odăile mari, în care amintirile stăteau închise în orice lucru, trăia zilele trecute. Dar războiul, așa cum îl făcuse dânsul, lasă urme. Într-o zi simți că piciorul stâng îi amorțește, că de-abia îl mai poate mișca. Cum luase altădată sabia din cui, ca s-o încingă pentru întâia oară, așa luă din colț bastonul gros, ... | 207 |
Emil Gârleanu | Colonelul | Nici nu se apăra: nu chemase doctori, nu luase doctorii și, în dimineața aceasta, când aproape nu avu putere să-și deschidă pleoapele, zâmbi mulțumit. Era o dimineață frumoasă de vară: prin ferestrele deschise razele soarelui se furișau lucitoare, scoțând scânteieri repezi din armele țintuite în perete. Mânerul sabiei ... | 220 |
Emil Gârleanu | Colonelul | Își amintea totuși că atunci se sculase repede, și, cu toate acestea, acum sta întins jos... Dar bine, pe ofițerul turc îl străpunsese într-o clipă, știa bine asta; dar acum acesta îl răpusese, îi apăsa genunchiul pe piept, ținându-l jos, în glod... Îi căzuse sabia, însă mai avea revolverul; se căută la coapsă și, ciud... | 202 |
Emil Gârleanu | Colonelul | Atunci o revărsare de puteri îl însufleți; își simți brațele tari, se ridică pe jumătate în pat și, cu degetele împreunate ale mâinii drepte, își făcu, rar, cruce. Apoi își lăsă, ușor, capul în pernă, închise ochii, și-n vreme ce cântecul duios al închinării de seară răsuna încă, ostașul adormea pe veci. | 52 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Dugheana negustorului Meremet are acoperișul dintr-o apă, streșina eșită mult în afară, iar șindrila ascunsă supt un mușchiu cărnos și verde, din care ploaia se strecoară, picătură cu picătură, ca dintr-un burete. Gura și ferestruele podului sunt tivite, pe de margini, cu o crestătură de lemn, lucrată frumos, ca o horb... | 208 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Dar și dânsa! Din bagdadia podită, carii măcinau o făină gălbuie, ce se cernea, ușoară, peste marfă și dușumea; când sufla vântul, prin golurile ferestrelor, învălmășea făina în aer, și ascundea odaia într-un nor. Din colțul din stânga se desprindea soba înegrită de fumul strecurat prin toate crăpăturile ce-i ieșise în... | 205 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Mai în față, tejgheaua; când printr-o întâmplare se ștergea colbul de deasupra ei, lemnul răsăria galben ca chihlimbarul, lustruit de mânele atâtor băieți ce socotise pe dânsul cu plumbul lor lătăreț. Negustorul se uita atunci îndelung la țifrele mărunte, încâlcite, aruncate acolo de cutare ucenic, al căruia fel de a s... | 201 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | ... Ulița tremură în zumzet, —o coardă! Pe podul de lemn trec caleștile în mersul domolit al cailor; boerii privesc zâmbitori spre negustorul ce se pleacă pănă la pământ. Unii se opresc în dreptul dughenei mici. În schimbul mărfei strălucesc galbenii fără tocmeală... Departe, după grădina postelnicului Nicoară, privire... | 225 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Valurile sboară din mână în mână, iar norodul face glume. După ce se mântue cu descărcatul, chervanele trag la han; în ogradă se fac focuri și chefuesc, — negustorul, cărăușii și băeții, laolaltă — pănă noaptea târziu... * Acum, în urmă, un singur om mai călca pragul dughenei: conul Iordache Iovu. De două ori pe lună, ... | 206 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Boerul se așeza pe scaun, ducea batista la gură, — colbul îi făcea rău, - lua din buzunar țidula pe care însemnase de-acasă cumpărăturile, o ducea în dreptul ochilor, și poruncea. Pe când negustorul se tăbârcea să scoată marfa, să o scuture cu măturița, conul Iordache se prefăcea că nu vede nici colbul, nici rosăturile... | 216 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Ce putere ascunsă ridică pe negustor și-l îmbrânci pe urmele vătafului? De treizeci de ani, de la moartea nevestei lui, negustorul nu mai călcase ulițile târgului. Pe unde mergea nu-și dedea seama; casele, de la ferestrele cărora priviri întrebătoare se îndreptau spre dânsul, nu le cunoștea. Dar mergea fără să simtă ob... | 201 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Niște copii eșiau dela școală. II înconjurară țipând: — Negustorul Meremet! Negustorul Meremet! Stafia măă, stafia! Bătrânul se lipi de un gard, tremurând, căutând să se apere. Se ruga să-l lase în pace. Dar copiii începură să urle și mai tare; unul dintre ei îl trase de antereu; negustorul căzu jos. Un băețaș mai răsă... | 209 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Ce chilipir gândia Avrum, încredințat că treaba era ca și făcută. De aceea, nu după multă vreme de la moartea conului Iordache Iovu, răsări într-o spre seară, în pragul negustorului, ce sta pe scăunaș, lângă ușă. — Bună vremea, moș Meremet! Meremet rămase nedumerit, ca în preajma unui om pe care nu-l mai văzuse nicioda... | 208 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Apoi încredință printr-un jurământ: — Pe Dumnezeul meu! Urma să vorbească: Vai! vai! vai! dugheana dumitale-i tare ruinată! Bagdadia mă mir că ține; păreții îs puhavi, moș Meremet. Uite la fereastă, — aceea nu-i tencuială, îi bumbac. Un vânticel și gata, te suflă de pe fața pământului! Și ușa-i bortelită, și... Nu sfâr... | 208 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Nici nu-i de crezut! Iacă pe dărăpănătura dumitale, eu îți număr treizeci și cinci de galbeni. Mă duc. Te las cu bucuria. Mâne facem târgul. Lunecă tot atât de ușor precum venise, cu umărul drept înainte, cu gâtul întins, cu fața scăldată într-un zâmbet șiret... Negustorul își veni cu încetul în fire. Întins pe pat se ... | 236 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Îi fu frică să sgâlțâie raftul; își aminti cât se clătinase de tare subt brațele osoase ale lui Avrum. Se ghemui iar pe pat. Trebuia să facă un meremet, ca cele de altădată. Dar cu ce? Și-i răsări deodată chipul conului Iordache. La dânsul are să ceară. Parcă-l vedea în capul uliței, uitându-se drept înainte, venind să... | 202 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Se făcu ghem, așteptând clipă cu clipă venirea zilei. Se luminase. Negustorul, galben ca un mort, de abia aprinse candela și deschise ușa. Ploua. Un vânt rece îl lovi în față, îl mai trezi. Se așeză pe scăunaș, în dosul tejghelei, căci îl cuprinsese frigul. Nu mâncă nimic toată ziua, nici nu putu toarce un gând mai lin... | 217 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | În pântece simția o durere mare, iar deasupra tâmplei drepte ca o împunsătură de ac. Apoi nu mai știu nimic... Înoptase de mult când de abia putu să se tragă spre a împinge ușa și obloanele, apoi până la pat, pe care, după multe încercări, izbuti să se suie. Puterile i se sleise cu desăvârșire. Încordarea ce făcuse ca ... | 202 |
Emil Gârleanu | Negustorul Meremet | Cum să nu cunoască pe conul Iordache Iovu! — „Ei, ți-ai văzut dugheana ca și odinioară, negustorule. Acuma, hai cu mine.” Și luându-l de braț conul Iordache îl duce pe o cărare de zarzări înfloriți... Mergeau unul lângă altul, și pe măsură ce înaintau i se părea că se topește cu încetul, că-i rămâne tot mai puțin din t... | 76 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.