author stringclasses 19
values | title stringlengths 4 133 | paragraph stringlengths 2 3k | word_count int64 1 502 |
|---|---|---|---|
Ioan Slavici | Mara/Două porunci | — Rușinea mi-ai făcut-o tu cu prisos, grăi Hubăr încet, aproape șoptind. — Tocmai fiindcă ți-am făcut-o eu, nu mai adăuga și d-ta la ea. — Nu! urmă Hubăr tot încet. Vreau să știe lumea că știu ticăloșiile tale și nu le trec. — Tată, grăi Națl așezat. Știu ce te mâhnește și-ți dau dreptate. Am să plec mâine dacă vrei, c... | 219 |
Ioan Slavici | Mara/Două porunci | După ce încuie dar ușa despre uliță, el se așeză, tot cu spatele spre dânsa, pe scaunul de lângă butuc și rămase cu mâinile pe genunchi, cu ochii-nchiși, și cu capul plecat în jos. Nu mai simțea, nu mai gândea nimic: era istovit și toate îi păreau a pustiu. Ea începu să plângă pe-năbușite. — Mamă! zise el în cele din u... | 182 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Datoria să ți-o plătești la timp, căci are și ea rostul ei și nu stă, dac-o lași nebăgată-n seamă, în amorțire, ci mișcă și crește de n-o mai poți stăpâni în cele din urmă. Națl se temuse că n-are să fie bine dacă se va întâlni cu tatăl său și a potrivit lucrurile anume așa ca să nu rămâie singuri. Luând apoi hotărârea... | 206 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Avea cuvinte de a se plânge de tatăl său. E însă în firea omului să treacă cu vederea păcatele părinților săi, și nu o dată el își zicea: „Ți-e tată și n-ai să-l judeci!” De aceea își făcea mustrări totdeauna când scăpa vreo vorbă mai aspră despre tatăl său. Și nu e într-adevăr lucru mai dureros decât să nu poți avea o... | 215 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Fiindcă așa cu mâna goală n-ar putea să plece, el s-a împrumutat de la Griner, neguțătorul de piei, cu trei sute de florini. Ovreul nu numai că i-a dat bucuros, dar l-a mai și rugat să-i spună când va mai avea trebuință: știa el că plătește Hubăroaie, numai să nu afle Hubăr, ba plătește chiar Hubăr, numai să nu afle lu... | 202 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | În zadar, nu e în lumea aceasta nimic mai tare decât durerea de părinte: nu zicea Hubăr nimic, nu se plângea, dar era muiat, și acum, când ar fi fost să-și osândească feciorul, își făcea el însuși mustrări, fiindcă ți-e parcă tot ale tale sunt și păcatele ieșite la iveală în copilul tău. Își făcea Hubăr mustrări și-și ... | 219 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | N-o știau la început aceasta decât cele două servitoare și calfele; vestea însă, și cea rea, dar și cea bună, trece din om în om, și în curând lumea toată a ajuns să afle că nu mai e cum atâta timp a fost la casa lui Hubăr. Peste vreo trei săptămâni, în sfârșit, Hubăroaie a primit mult așteptata scrisoare, prin care fe... | 206 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Trecuseră douăzeci și șase de ani de când trăia la Lipova, și abia acum simțea că tot străin a rămas între străini. Avea cunoscuți, avea chiar prieteni, cu care juca cărți și care veneau bucuroși la masa lui, dar nu era într-aceștia nici unul care ar fi fost în stare să-i vorbească cu inima deschisă. Vina, la urma urme... | 219 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Din întâmplare acesta a fost Brădeanu. Într-una din zile, după ce se acrise vinul, Marta a luat-o pe Persida din mănăstire și a dus-o la dânsa acasă. Timp de vreo zece zile, cât a stat apoi la casa lui Bocioacă, Persida l-a văzut aproape în fiecare zi pe Brădeanu, și Bocioacă râdea în el. În urmă Persida s-a dus acasă,... | 226 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Atunci se ducea în mănăstire și iar se liniștea, iar lua hotărârea de a nu face decât ceea ce dorește muma ei, iar era stăpână ea însăși pe sine. Stăpână ar fi și rămas dacă lumea ar fi lăsat-o în pace. Bocioacă însă făcuse legătură cu Mara și trebuia cu orice preț s-o mărite mai nainte de a se fi întors feciorul lui H... | 208 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Au trecut însă zilele și nu le-a făcut nici unul, și cu cât mai mult se apropia timpul în care feciorul lui trebuia să se întoarcă, cu atât mai bine îi părea că n-a făcut nimic. La urma urmelor, tot era mai bine așa. Bocioacă a uitat încetul cu încetul și el făgăduința de a o mărita pe Persida și puțin îi păsa în cele ... | 219 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | În gândul ei toate veneau de-a gata de la Dumnezeu, și omul n-avea decât să-și facă datoria, să ostenească și să se roage pentru ca să le aibă cu prisos toate cele ce-i sunt de neapărată trebuință. Averile îngrămădite erau de prisos, ba un fel de dovadă despre lipsa de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Nu ... | 221 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Mai erau însă la mijloc și câteva datorii vechi, pe care le uitaseră cu toții. După Paști, Hubăr s-a dus iar la Bocioacă, starostele, dar de astă dată nu pe ușa din dos, ci pe poarta cea mare, ca omul care se simte în dreptul lui. Boicioacă, tot cel vechi, se bucura că poate să-l mulțumească, și încă în Duminica Tomii ... | 208 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Însoțit de un zăvod și ajutat numai de ucenic, el trebuia să ducă la tăiere un juncan de trei ani, frumos împodobit cu flori, cu panglici și cu cârpe, pe care, după tăiere, starostele și oamenii de încredere le luau drept semne de aducere-aminte. După ce starostele se încredința că juncanul nu e amețit cu spirt, ucenic... | 240 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Cu alte cuvinte, lucrul se sfârșea cu veselie. Veselia cea mare era însă la ospeția dată de noul măiestru, masă întinsă și încărcată, la care se știau de mai înainte poftiți toți oamenii de casă, rude și prieteni, fruntași și tovarăși de meserie. Era lucru mare, despre care vorbeau și copiii pe ulițe și pentru care se ... | 217 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | De trei săptămâni s-a întors și nici n-a văzut-o, nici n-a avut nevoie de a-și da silința să n-o vadă. Îi era totuna. Acum însă, când se gândea că ar putea și dânsa să fie printre ceilalți, îl treceau un fel de fiori. Și avea omul dreptate. El se afla la Lipova, iar dânsa trecuse încă înainte de Florii Murășul și se af... | 231 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Acum, în această clipă de ușurare și de mulțumire sufletească, era cuprinsă cu desăvârșire de simțământul că nu e în lumea aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dânsul, că el e om în puterea cuvântului, că are de ce să-l iubească. Ea singură știa prin ce grea luptă sufletească a trecut el și a trecut... | 221 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Îi venea să strige tare, ca să se audă până la Lipova. N-a strigat, dar e peste putință ca o dorire atât de fierbinte să nu pătrundă tainic la orișicare depărtare, și pe când ea se zbătea pe țărmul drept al Murășului, dincolo, pe țărmul stâng, el era cuprins de un neastâmpăr ivit ca din senin. „Ce folos de mulțumirea p... | 215 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | — Veți fi știind, zise el sărbătorește, de ce ne-am adunat astăzi, și nu mă îndoiesc că puțin o să stăm de sfat. Eu însă, după cum cere rânduiala, vă fac împărtășire că unul dintre fruntașii breslei noastre, măcelarul Anton Hubăr, cere să hotărâm ziua pentru ca feciorul său Ignatie să facă tăietura de măiestru. Toți de... | 203 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Asta el însuși și-o făcuse. Vorbise atunci, pe la culesul viilor, cu Gherghiță, ca să-l scoată pe Națl măiestru, iar în urmă, după ce-și schimbase gândul, îi spusese că nu se poate, fiindcă nu prea îi este cartea în bună rânduială. El uitase supărarea lui de atunci, dar Gherghiță, om prepuielnic, nu uitase vorba ce-i s... | 202 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Băiatul e tânăr și ne-nsurat, tatăl său nu e nici el neputincios: poate să mai aștepte. Bocioacă înghiți mai multe noduri unul după altul. Putea, nu-i vorbă, să-l scoată chiar azi măiestru pe feciorul lui Hubăr, fiindcă ceilalți erau de un gând cu dânsul și se uitau și altfel în gura lui; se temea însă de gura cea rea ... | 213 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | — Amin! strigă Gherghiță dând cu pumnul în masă și sărind în picioare. Era lucru minunat, și nu se putea mai minunat! Auzi d-ta! Neamțul să dea praznicul de Sfântul Ilie! — Amin! strigară și ceilalți, și lucrul era hotărât atât de bine, încât Bocioacă el însuși a plecat deodată cu ceilalți, ca să se ducă la Hubăr și să... | 211 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Hubăr ar fi primit mai bucuros o palmă în fața măcelăriei. Carevasăzică, nu cinste, ci un fel de dar de milă i s-a făcut. Și aveau dreptate cojocarii: feciorul lui umblase în adevăr hoinar. Deodată, fără de veste, ca din senin, s-a reivit în sufletul lui toată amărăciunea de odinioară, și dacă atunci, când feciorul lui... | 208 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Duminică dimineața nu s-a mai putut stăpâni. Știa unde poate s-o vadă pe Persida și ar fi fost cea mai mare nemernicie dacă s-ar fi lipsit el însuși pe sine de mulțumirea de a o vedea. S-a dus dar la biserica românească de la Lipova, și după ce aici n-a găsit-o, a trecut la cea de la Radna. Gândul lui era s-o vadă așa ... | 207 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Așa n-o mai văzuse niciodată și nici că și-ar fi închipuit-o vreodată. Nu mai era fata cea plină și rotundă ca luna: slăbise, fața îi era mai lungă, umerii obrajilor ieșeau la iveală, pielița obrajilor era mai albă, subțire și oarecum întinsă, sprâncenele păreau mai lungi și mai dese, iar ochii erau parcă mai mari și p... | 216 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Numai o clipă însă. Clipa următoare, mai nainte de a-și fi dat oamenii seama despre cele petrecute, Persida rămase cuvioasă și cu ochii țintiți spre pământ la locul ei. Era o atât de aspră mustrare în fața ei, încât el își plecă ochii rușinat și porni spre strana din partea lui. Abia acum simțea că prea a luat-o oblu î... | 214 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Ce-i pasă lui acum de hotărârea breslei? Totuna îi era când și cum va face tăietura de măiestru. Un singur lucru știa: că e o grozavă nenorocire pentru dânsul de a fi fost născut din părinții lui și, lucru înspăimântător, că el n-ar putea să fie fericit decât după ce ar fi murit tatăl lui și muma ei. Ah! ce urât gând, ... | 224 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | D-ta însă îmi ești tată și trebuie, dacă ai inimă de părinte, să simți că trebuie să fie ceva la mijloc, și să mă ierți, să-mi ții parte, să mă aperi, cel puțin în gândul d-tale, iar nu să-mi mai faci și mustrări, când eu însumi mă mărturisesc vinovat! Lasă-le, tată, să nu mai vorbim despre aceste. Orișice ar fi între ... | 202 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | îl întrerupse feciorul iute. Nu așa trebuie să mă înțelegi. Hubăr însă nu ținu de întreruperea aceasta. Încă de mult simțise că nu prea e feciorul lui făcut pentru măcelărie și nu o dată se mustrase că nu l-a lăsat la școală. Se bucura deci că vorba a venit așa, ca să se poată dezvinovăți. — Tatăl meu, urmă el dar, a f... | 212 |
Ioan Slavici | Mara/Datorii vechi | Ți-am spus o dată că-ți trag palme, și nu are nimeni să ți le ia de pe obraz. — Ba asta să n-o faci, îi răspunse feciorul rece, că mă pui la grea încercare. Atunci era atunci, iar acum e altfel. Hubăr, măcelar din buni-străbuni, înaintă hotărât spre el. Națl ținu în fața sa cuțitul pe care-l avea încă în mână. — Te rog... | 159 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Sâmbetele după-amiazăzi sărăcimea, orbeți, ologi, bătrâni neputincioși, copii fără de căpătâi se adunau venind unul câte unul la portița mănăstirii și așteptau, certându-se între dânșii, până după vecernie, când maica econoama ieșea, ca-n fața lumii să le împartă milă, pâine, câte o bucată de carne, câte un săculeț de ... | 216 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Maicile o știau pe Reghina, care fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă și în toată firea. Când a născut însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mână și de un picior, strâmbă de gură șicam smintită, încât abia te mai puteai înțelege cu dânsa. Degeaba ai fi întrebat-o cine e tatăl lui Bandi, căci zicea t... | 201 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Bandi era băiat de vreo opt ani când Dumnezeu s-a îndurat de a chemat la sine pe muma lui. De aici înainte el se ținea ca un cățel după maica Aegidia, care peste câtva timp l-a dat ucenic la un cizmar. Deprins a se alipi de cineva, Bandi n-a putut să rămâie la stăpân și a fugit, dar nu s-a mai întors la mănăstire, ci a... | 206 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Îi venea să fugă și să nu se mai uite înapoi, îi era însă milă de sărmanul Bandi și ar fi dorit să afle ce s-a făcut el de când nu l-a mai văzut. Bandi, văzând că se uită mai întins la el, s-a speriat ca făcătorul de rele care se vede față în față cu urmăritorii lui, apoi recunoscând-o, își adună undița, gata de a o lu... | 206 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | — Nu plânge, Bandi, îi zise ea; de ce plângi, că n-am să-ți fac nici un rău? — Dar, răspunse el, ai cunoscut pe mama și ai fost atât de bună cu ea. Persida se cutremură. Mergând apoi spre casă, ea se încredință că băiatul, rămas singur din capul lui, se deschisese. Vorbăreț nu era nici acum, dar părea foarte cuminte și... | 226 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Marți după-amiazăzi Mara s-a întors acasă înainte de vreme și cu fața oarecum sperioasă. Hubăr, așa ziceau toți, s-a certat cu feciorul său, care l-a rănit la cap și era să-l înjunghie cu un cuțit mare dacă una dintre calfe n-ar fi sărit la timp, ca să-l scape. N-o privea lucrul acesta, și totuși ea tremura cuprinsă de... | 201 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | — Dă-ți, te rog, seama, îi zise apoi, ce-ar trebui să simtă el dac-ar afla că eu m-am certat cu d-ta și eram să sar cu cuțitul asupra d-tale. Ori nu este adevărat, și atunci trebuie să-ți scoți cât mai curând gândul acesta din cap, ori e adevărat, urmă ea îngrozită, și atunci sunt și eu vinovată! — De ce să fii tu vino... | 204 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Persida dete cu îndărătnicie din cap și plecă cu pas iute și apăsat. Nu! nimeni nu putea să scoată din inima ei simțământul că a fost nenorocită pentru casa lui Hubăr clipa în care ea s-a născut. Pe drum spre pod inima i se bătea din ce în ce mai tare. Din ce în ce tot mai mult o cuprindea simțământul că acum, acum se ... | 215 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | — Îl cunoști dar pe Națl? urmă ea, schimbând vorba. Bandi dete din cap. — Poți tu să te duci să-l cauți, orișiunde ar fi, și să-i spui să mă aștepte azi, când mă întorc de la mănăstire, în dosul Sărăriei? Bandi dete din cap. — Dar să nu spui nimănui nimic și să mă aștepți și tu acolo. Bandi dete din cap. — Du-te, Bandi... | 223 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Puțin în urmă Oancea a plecat și el la Hubăroaie. Nu intra în mintea lui gândul ca Națl să părăsească pe mumă-sa. Degeaba îi spunea Națl că el cu tatăl său nu se mai poate împăca și că mare nenorocire s-ar întâmpla dacă ei s-ar mai întâlni: Oancea ținea să-i împace, ori s-o facă pe Hubăroaie să-și părăsească bărbatul, ... | 202 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Oancea i-a venit dar ca trimis din cer. El știa adevăratul adevăr și inima ei de mamă simțea că numai așa cum spune el s-au putut petrece lucrurile. — Da! zise ea cu fața înseninată, Națl n-a putut să ridice cuțitul asupra tatălui său; el nu putea să nu arunce cuțitul când a văzut că tatăl său se apropie. Minte bărbatu... | 207 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | — Dacă Dumnezeu va voi să mă mângâie, urmă ea peste puțin, îi va împăca și pe ei. Știuse Națl că așa au să iasă lucrurile, ochii i se umplură cu toate aceste de lacrimi când Oancea îi spuse că mumă-sa n-a fost în îndoială asupra lui. Marți seara, când Persida stătea cu Bandi în capul podului, Națl ședea cu capul rezema... | 205 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | — Tu cunoști pe fata Marei? întrebă Națl. — Cum să n-o cunosc?! răspunse Oancea mirat. Auzise, ce-i drept, și el ceva, dar era de mult de atunci și o uitase. — Ai vorbit vreodată cu ea? urmă Națl. — Niciodată! — Nu face nimic. Te rog să cauți a te întâlni cu ea, ca din întâmplare, m-ai înțeles? — ca din întâmplare, ca ... | 210 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | În vremea aceasta Bandi alerga știricind din băiat în băiat și dăduse de urma căutată cu atâta neastâmpăr. — Carevasăzică, o să mi-o faci și asta? întrebă Națl în cele din urmă. — S-ar putea să n-o fac! răspunse Oancea când capul lui Bandi se ivi în ușa crăpată și doi ochi căprui se îndreptară țintă spre Națl. Națl tre... | 203 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Prea se petrecuseră repede lucrurile, și Persida, cea altfel atât de chibzuită, n-avea timp să-și dea seama despre ceea ce voiește, să-și croiască un plan și să-și adune puterile. Stăpânită numai de gândul că toate sunt minciuni și că lucrurile trebuie neapărat să se pună iar în calea cea bună, ea nu băga de seamă că t... | 213 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | — Ah! ce urâtă nenorocire, grăi dânsa încet și gemând. Carevasăzică, e adevărat? Tu, Persida, tu, fata mea, ai putut să te uiți cu ochii doritori la acel om despuiat de toată simțirea bună! — Nu-i adevărat! strigă Persida ridicând ochii spre dânsa. Nu se poate! Și dacă el a ridicat mâna asupra tatălui său, mă omor cu z... | 208 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Persida rămase timp îndelungat nemișcată și cu ochii țintă la fereastra din care prima dată în viața ei îl văzuse. — Nu pot și nu pot! grăi dânsa în cele din urmă încet și ca aiurind prin vis. E un blestem pe capul meu și-mi e adeseori ca și când chiar mai nainte de a mă fi născut aș fi fost osândită să sufăr împreună ... | 204 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | grăi dânsa în cele din urmă. Mult s-a temut dânsa... și atât de adeseori mă cuprinde simțământul că repaosul sufletesc numai aici, între zidurile aceste, aș putea să-l găsesc. Maica Aegidia făcu un pas spre dânsa și, cu ochii muiați în lacrimi, îi apucă cu amândouă mâinile capul și o sărută pe frunte. — Acesta să fie, ... | 207 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Ea răsuflă o dată din greu; îi era parcă o-neacă ceva și nu mai găsește aer. — Nu se poate! șopti ea. N-aș fi vrednică de lumina zilei dacă l-aș părăsi și eu când toți îl nedreptățesc... Ce face el în deznădăjduirea lui?! Da! are maica Aegidia dreptate, mai bine ar fi pentru mine să fug de el, dar nu m-aș ierta, urmă e... | 204 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | urmă ea. — Nu! răspunse el ușurat. Îl aveam din întâmplare în mână și l-am aruncat când el s-a apropiat de mine. — Cum, atunci, s-a rănit el? urmă ea. — Nu știu! răspunse el strâmtorat. A voit să mă pălmuiască și eu l-am depărtat de la mine. Se vede că s-a împiedicat de tocila care se afla în dosul lui și s-a lovit cu ... | 205 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | — Câtă durere mie și ție și sărmanei tale mume și câtă mulțumire diavolească oamenilor răi din fire dintr-o singură clipă de nechibzuință, urmă ea înduioșată. Tu să te duci să-i ceri iertare, să i-o ceri mereu până ce nu ți-o dă... — Știu că în zadar mă voi umili, grăi dânsul întristat, dar din iubire către mama și căt... | 225 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | E înspăimântător gândul că nu poți să trăiești în pace cu părintele tău, dar mă stăpânește gândul acesta și mi-e adeseori parcă nu mai sunt în toată firea. Un demon nevăzut mă urmărește și-mi reamintește mereu suferințele pe care muma mea și eu le-am avut și le vom avea pe urma lui: mă înspăimânt când mă gândesc la el,... | 221 |
Ioan Slavici | Mara/Rostul lui Bandi | Ah! urmă apoi ca dusă-n altă lume, ce ademenitor e gândul că am să te scot din întunericul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd... iarăși voios ca odinioară. Am eu, eu am să te scot, să te luminez, să te văd. Uită-te la mine și râde cum ai râs atunci când ne-am întâlnit pe pod, Ignatius! uită-te! adause pri... | 148 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Marta avea trei copii, doi băieți mai mici și o fată mai măricică, Sultana. Era trecută Sultana de unsprezece ani, adică fată aproape mare, dar mama ei, măritată mai-nainte de a fi împlinit vârsta de cincisprezece, se simțea încă femeie de tot tânără și era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de... | 208 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Femeia cea mititică, durdulie și blajină se făcea într-însa leu-paraleu când bărbatul ei își dădea pe față slăbiciunea pentru vreo altă femeie. Degeaba au fost dar silințele lui Bocioacă de-a o pune bine cu Persida. Lasă că-i părea prea așezată Persida, prea sfătoasă, prea înfumurată și bătrânicioasă, dar ea nu putea s... | 216 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Lasă că Trică era vrednic de toată încrederea, sprinten, isteț și gata la orișice, dar când era vorba de dânsul, era și Marta de un gând cu bărbatul ei. Nu trece-n lumea aceasta nimic peste prevederea femeii care e mumă și are fată. E broască mititică fata, încât abia poate să alerge de ici până colo, și muma începe a ... | 220 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Mai puțin încă decât ei îi trecea lui Trică prin minte gândul că are vreodată în viața lui să-și bată capul cu Sultana. Ținea la ea, fiindcă era fata lui Bocioacă și a nevestei lui, și-i făcea toate voile, dar, luat de scurt, n-ar fi putut să-ți spună dacă e oacheșă fata ori bălană, ci ar fi zis numai, așa, pe nimerite... | 205 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Ba s-a și pus, fără ca să-și dea seama. Marta n-o grăia, ce-i drept, în fața lui nici de rău, dar nici de bine pe Persida: lui îi era însă destul și atât ca să știe că stăpână-sa nu are tocmai cele mai bune păreri despre soră-sa. Iar stăpână-sa nu putea să n-aibă dreptate; simțea și el că Persida e, în adevăr, prea sfă... | 224 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | El avea însă păcatul că nu știa să se stăpânească. Stând la lucru ori mergând în căile lui, el vorbea singur, adeseori atât de tare, încât oamenii se uitau dând din cap după el, iar nopțile bolborosea întruna prin somn. Cum ar fi putut el să tacă?! Națl nu i-a spus, ce-i drept, atunci seara, unde l-a dus Bandi și ce-a ... | 205 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Nu-i vorbă, tot acolo venea, fiindcă nici așa Oancea nu vorbea, ci scăpa vorbele de se vorbea dintr-însul. — Pare-mi-se, i-a zis el nevestei, dar nu știu, ba nici nu cred. Nevastă-sa însă știa hotărât și credea neîndoios că serile Națl se duce să se întâlnească cu Persida, și când o nevastă știe și crede ceva, puțin ma... | 222 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Și nu-i făcea bine lui Trică să se gândească la asemenea lucruri. Era tocmai la vârsta când e mai nebunatic flăcăul și, gândindu-se așa, el vedea mereu în fața lui pe stăpână-sa și se înspăimânta... Ce-ar zice ea dacă Persida în adevăr ar fi, în cele din urmă, destul de slabă ca să intre în voile neamțului?! Grozavă ru... | 222 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | S-ar fi supărat foc și tot ar fi făcut cum îl trage inima. Știa și el însuși și numai era nevoie să-i mai spună și alții că e primejdios lucrul acesta și se ferea de el: tot așa știa și Persida că trebuie să se ferească de neamțul. Mai bucuros ar fi fost Trică să nu facă nimic, să nu se amestece, să lase lucrurile în m... | 210 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Pe când însă Națl își căuta de drum liniștit, ca omul care știe unde se duce, Trică era galben la față și la fiecare pas se înfigea tot mai tare în gândul că are să-l apuce pe neamț și să-i sucească gâtul. În dosul Sărăriei, când el se apropie, Națl se opri tulburat în loc. Nu știa ce să-i facă și cum să se poarte. Ved... | 205 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Am umblat, urmă apoi plecând spre Murăș, și mi-e dragă și acum, mai dragă decât orișicui în lumea aceasta, chiar și decât ție: mai departe însă nu e nimic... nu e, adăugă îndurerat, și n-are să fie. Ea nu-i femeie ca altele, iară eu m-aș omorî mai bucuros decât să-ncerc a-i face vreun rău. Lasă-i pe oameni să vorbească... | 220 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Tu du-te acasă și nu-ți mai bate capul cu lucruri în care tu nu poți să schimbi nimic! Grăind aceste vorbe, el porni de-a lungul țărmurelui la deal. — Uite, grăi Trică mergând după el, să nu te superi: n-ar fi oare mai bine să pleci pe un an, doi de aici? Națl se opri și se uită lung la el. Era singurul om care-l sfătu... | 202 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | — Cum nu te lasă? întrebă Trică zăpăcit. — Zice, răspunse Națl așezat, că vine, dacă plec, și ea după mine. Trică rămase nemișcat. Îi era parcă tot sângele i se răcise în vine. O cunoștea pe soră-sa, îi cunoștea firea și le știa, parcă, toate. — Carevasăzică, e adevărat, grăi el, că voi vă întâlniți!? — În toate serile... | 220 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Națl se înțepeni însă ca stâlpul bătut în pământ, încât Trică rămase rușinat. Tocmai rușinea aceasta îl îndărătnici apoi și, cuprins de un fel de turbare, el lovi pe Națl cu pumnul în față, încât sângele îi porni și pe nas, și din gură. Națl se dete amețit un pas îndărăt, apoi apucă pe Trică de amândouă mâinile și-l ți... | 201 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | — Prostule! răspunse Națl râzând cu îndârjire. Cu ce te-ai alege? Aș ieși iar înot, ba te-aș mai scoate și pe tine. Trică-l mușcă de mână. Atins de o durere sfâșietoare, Națl îl scăpă din mâini, dar îi dete în același timp brânci, de-l aruncă departe de la sine. — Ce e aici?! strigă Persida și sări să-i dea ajutor lui ... | 214 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | — Ce a fost aici?! strigă ea cu ochii încruntați, — Orișice a fost, numai tu ești de vină, și orișice ar mai urma, vinovată numai tu ai să fii! îi răspunse Trică, pe care-l cuprinsese deodată un nemărginit dispreț față de soră-sa. Numai tu, care nu lași pe omul acesta în pace și înșeli pe binevoitorii tăi, înșeli pe mu... | 205 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | — Liniștiți-vă, că o să scăpați voi toți de mine, grăi Persida, cuprinsă de o durere atoatecovârșitoare. E înspăimântător gândul vieții petrecute în lumea aceasta, și fiecare clipă de mulțumire e numai un repaos trecător după un lung șir de grele suferințe. Cuprinsă de o grea boală sufletească, în care am căzut din cli... | 204 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Nemaiputând să port rușinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rămâne decât să fug din lume, fie în mormânt, fie în tăinicia unei mănăstiri. Trică dragă, fratele meu cel dulce, nu mă osândi, ci mângâie pe mama noastră cea bună și plângi și tu dimpreună cu noi! Aceste erau vorbe în fața cărora Trică nu putea să stea ... | 205 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Eu nu știu, nu înțeleg... — Las-o, îl întrerupse Națl, că n-o îndupleci, ci o faci numai să-și iasă din fire. Și în adevăr Persida se dete ca speriată înapoi. — Nu mă ispitiți, șopti ea încet, că sunt slabă și Dumnezeu vede și ceartă! Nu! urmă apoi, mai presus de muma mea e numai Dumnezeu și numai lui mă pot da fără de... | 216 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | — Lucrul acesta trebuie să se aleagă într-un fel! Așa, ori așa! răspunse el, apoi plecă cu pași mari după Persida, care se depărtase cu Bandi până spre colțul Sărăriei. Alergând însă, el își scurta pașii. Îi era parcă stăpâna lui le știa toate și se uită cu mirare la el. „Dar ce-mi pasă mie?! Ce am eu să mă amestec în ... | 210 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | Tot e mai bine așa!” Da! însă cu Persida nu puteai să vorbești liniștit; ea era ca smintită. Deodată el se opri, cuprins de un gând cu totul nou. Sân-Miclăușul nu era departe; mergând bine, în vreo trei ceasuri putea să sosească acolo, iar în alte trei ceasuri se întorcea, și dimineața era în patul lui, la Lipova, ca ș... | 203 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | — E rău cu soră-mea Persida, răspunse Trică, și am venit la d-ta să scapi două suflete. — Ce s-a întâmplat? întrebă iar popa, cuprins de îngrijire. — Îți mai aduci aminte de neamțul care a venit atunci, la nuntă, și a vorbit cu Persida? grăi Trică. Popa se gândi puțin. — Da, da, îmi aduc aminte, răspunse el. Un om cam ... | 232 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | — Îi cunun, grăi popa, îi cunun eu! — Și dacă-i cununi, sunt bine cununați? întrebă Trică. Popa-și ridică capul. — Cununia, grăi el stăpânit de simțământul preoției sale, e o taină, și eu, preot odată, am darul de a-i lega pe toată viața. Când bărbatul și femeia se întâlnesc în căile vieții și vor cu tot dinadinsul să ... | 203 |
Ioan Slavici | Mara/Isprăvile lui Trică | E om rău și încăpățânat. Apoi e certat cu fecioru-său, ba s-au și bătut. Popa rămase gânditor. — De! e lucru greu. Trebuie să știi că e pusă o pedeapsă grea, până la 20 ani de temniță, pe capul preotului care cunună când sunt piedici la mijloc. Ei rămaseră timp îndelungat tăcuți. — Ce zici? întrebă Trică în cele din ur... | 156 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Mara nu mai avea astâmpăr. În luna mai oamenii n-au de lucru nici în câmp, nici la vii, și ziua de lucru e mai ieftină decât alte dăți: acum era timpul să mai coboare din pădure o parte din stânjenii tăiați peste iarnă, să-i încarce pe plutele sosite după sărbătorile Paștilor și să-i ducă în magazia de la Arad. Ea aler... | 241 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Sfinte Doamne! cât a alergat și a ostenit, cât s-a zbuciumat, cât s-a pierdut ea însăși pe sine în gânduri despre viitor, și toate erau zadarnice: de ce atât de mult s-a temut nu putea să scape! Când gândul acesta o stăpânea, îi venea să se trântească la pământ și să stea așa nepăsătoare, amorțită, fără de simțiri. Dim... | 211 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Alergând dar în treburile ei, ea se ruga în gândul ei mereu la Dumnezeu, ca omul ce trece prin mii de primejdii. Persidei însă nu-i zicea nimic: ce ar fi putut să-i zică ea, femeie neștiutoare?! A treia zi după ce Trică umblase pe la Sân-Miclăuș, întorcându-se pe-nserate acasă, Mara și-a găsit fata cu totul schimbată: ... | 203 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Trebuie să poți! — Era cu totul altfel atunci, grăi Persida. Am obosit, mi s-au istovit puterile, nu mai am voință în mine. — Tu fă ce știi, mergi cum te mână inima și cum te povățuiește mintea ta, întâmpină Mara. Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt în stare să-ți dau. Tu știi mai bine cum te simți și cum te mână g... | 218 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Mara, singură și ea, nici nu plângea, nici nu era mâhnită. Nu putea să intre în mintea ei gândul că Persida se va arunca orbiș în valurile vieții. „Orișicum ar fi ispitită, orișicare i-ar fi hotărârile, își zicea muma, ea nu e în stare să facă ceea ce prea bine știe că eu nu voiesc, ci va sta pe gânduri și se va zbuciu... | 242 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Nu era încuiată nici portița, nici ușa casei: ăsta era, așa dădea Mara cu socoteală, un semn că Persida se afla pe aici prin apropiere, dusă numai pe o clipă. Clipele treceau însă, și ea nu se mai întorcea. Muma începu să stea la îndoială și să se uite prin casă. Hainele Persidei nu erau, nu erau nicăieri! Era peste pu... | 203 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Sosită la casa lui Bocioacă, ea nu intră, ci așteptă până ce zări pe unul dintre ucenici, prin care-l chemă pe Trică la dânsa. — Unde e Persida? întrebă ea răstită. Trică știa că i se va pune întrebarea aceasta și-și chibzuise de mai nainte răspunsul. — S-a dus, îi răspunse el. — Unde s-a dus? — Asta nu pot să ți-o spu... | 202 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Pleacă-te și scap-o pe biata noastră Persida: n-o lăsa să se ducă-n lume cu rușinea în cap, că e rușine și pentru noi. Mara se opri, se-ntoarse spre el și dete cu îndărătnicie din cap. — Nu, zise ea, mișelia aceasta n-am s-o fac când văd bine că o să se sature foarte în curând de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om... | 261 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Nu-i vorbă, plângea Mara, mereu plângea, atât acasă, când se afla singură, cât și umblând în treburile ei, când scăpa de privirile altora, plângea și umbla răzleață prin lumea acum pustie, dar ea-și ștergea lacrimile și nu se plângea, nu-și învinovățea fata și nu se mânia, nici nu se tulbura măcar când trecătorii se ui... | 224 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Trăia într-un fel de beție, din care nu se mai putea dezmetici, și atâta dulceață era în sufletul ei, încât nu-i intra în minte gândul că va putea în viața ei vrodată să-i pară rău de ceea ce a făcut. — Nu! zicea dânsa uitându-se cu inima deschisă la Națl, orișice mi-ai face, mi-e destul să-mi aduc aminte de viața mea ... | 215 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Înainte de plecare Națl se mai împrumutase de la Griner cu opt sute de florini. Gândul lui era să intre în tovărășie cu vreunul dintre măcelarii mai tineri și mai săraci. Deocamdată și-au închiriat o locuință cu două încăperi, și-au cumpărat ceea ce era de neapărată trebuință pentru mobilarea acestei locuințe, și Persi... | 222 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Inima îi râdea când se gândea că-l va vedea în curând pe soțul ei, cu șorț curat, în dosul butucului, ca odinioară în fața mănăstirii și că nu va mai mânca la birt, ci-și va găti ea însăși într-o bucătărie curată ca cea de la călugărițe. Îl mâna deci mereu înainte pe Națl, și săptămâna a doua ei au și intrat în vorbă c... | 221 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Era grozavă lovitura ce i se dăduse prin acele câteva vorbe și el tremura în tot timpul când își dădea seama că Mara avea dreptate și nu putea să vorbească decât cum trebuia să gândească. Persida și Națl vorbeau totdeauna nemțește. Așa o porniseră de la început și Persida ținea ca așa să și rămâie. — Grozav o să-ți fiu... | 208 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | — Nu! îi răspunse ea ridicând degetul. Asta puteai s-o zici mai nainte de a-ți fi fost nevastă; acum însă tu-mi ești toate și pentru tine pe toți am să-i părăsesc. Îmi voi da toată silința să-ți câștig și inima mamei mele, dar dacă nu voi putea, îmi voi face datoria; de tine nu mă lepăd niciodată, nici chiar dacă tu te... | 221 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | La 1 iunie ei au închiriat măcelăria și, oameni tineri toți trei, s-au pus cu hărnicie pe lucru. Națl și Gubacek tăiau carne în măcelărie, iar Ladmann cumpăra vitele, lucra la tăietorie și le aducea carnea tăiată. Persida purta socotelile și ținea rânduiala casei. Deoarece la măcelărie nu era și locuință, au luat în ap... | 201 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | În inima lui Națl a rămas însă simțămâmtul că s-a pus cineva între el și Persida, că Persida ține prea mult la muma ei, și adeseori era cuprins de temerea că are s-o piardă pe Persida, că nu poate să fie dăinuitoare o fericire ca a lui. Atunci el o iubea fără de cumpăt, o temea din senin, nu mai era în stare să stea de... | 235 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | — Cum să te părăsesc? grăi dânsa. Mai pot eu să te părăsesc? Nu sunt oare legată de tine prin cel mai sfânt jurământ? Nu am oare față de tine cele mai grele datorii? Ce mă socotești tu pe mine? Sunt eu femeie ușuratică? Nu vezi tu cât dispreț e în aceste temeri lipsite de orișice temei? — O, Doamne! răspunse el nerăbdă... | 222 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Vorbele din scrisoarea lui Trică îi răsunau în urechi, și ea vedea parcă pe muma ei chemând-o la sine. Dar trebuia să stea: mai bine moartă! — O să vezi tu odată ce mare e nedreptatea ce-mi faci, zise ea, apoi trecu în odaia de alături și încuie ușa în urma ei. Națl stete câtva timp zăpăcit, apoi puse mâna ca să deschi... | 204 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Sunt un nemernic care nu mai știe ce face: fac ce nu vreau și nu pot să fac ceea ce voiesc. Nu vezi tu că nu este cu putință să nu te cuprindă în cele din urmă scârba de mine?! Ai să fugi, Persido, de mine, să te ascunzi, să blestemi ceasul în care m-ai văzut! Ea dete din cap. — Nu, zise apoi înduioșată, n-am niciodată... | 217 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Ah! ce rușine! Era peste putință ca servitoarea să nu fi înțeles cum s-au întâmplat lucrurile și să nu le spună celorlalți chiriași ce s-a întâmplat, când toți au auzit crâcnitura ușii... Dar ea n-avea timp să stea ca să dreagă ușa, mai ales să plângă nu: se apropia timpul prânzului și trebuia să alerge ca să vadă de r... | 227 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Nu e în viața căsnică lucru mai urât decât ca unul din soți să plece fără ca să-i spună celuilalt unde se duce; iar Națl plecase supărat, cu ochii plini de lacrimi, în urma unei certe venite ca din senin, și o lăsase pe dânsa singură în mijlocul acestei lumi străine, unde ea nu putea să găsească pe nimeni ca să-și împă... | 207 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | Târziu după-amiazăzi, când a dat de el, era obosit trupește și istovit sufletește, îi părea rău că l-a căutat și l-a găsit și n-a schimbat decât puține vorbe cu el. — Cum?! întrebă Burdea uitându-se țintă la el cu ochii ageri, Persida a venit cu tine? — Îți spun: suntem amândoi de trei luni de zile aici, răspunse Națl ... | 216 |
Ioan Slavici | Mara/Greul vieții | La intrarea lui ea și-a ridicat capul și s-a uitat la el înveselită, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. — Sunt un nemernic, zise el după ce-și aruncă pălăria și se lăsă istovit pe un scaun. Ea ridică din nou capul și se uită așezată la el. — Nu mai încape nici o îndoială că ești, zise ea cu blândețe, și e un semn b... | 207 |
Subsets and Splits
No community queries yet
The top public SQL queries from the community will appear here once available.